Susţine Iacov neprihănirea prin fapte?

Pedrito Maynard-Reid

profesor de Noul Testament, Walla Walla University

Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov 2:24)

Dificultatea acestui text este dată de contradicţia cu afirmaţia lui Pavel din Romani 3:38, conform căreia omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte. Deoarece Iacov susţine că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu doar prin credinţă, mulţi protestanţi, începând cu Martin Luther, fie au retrogradat cartea lui Iacov, considerând-o mai puţin importantă în canonul biblic, înălţând în acelaşi timp teologia lui Pavel, fie i-au făcut pe cei doi scriitori inspiraţi să spună acelaşi lucru.

 Pavel şi Iacov – O citire atentă a fiecărui text în contextul său va dovedi că cei doi nu se contrazic şi nici nu abordează aceeaşi problemă. Să începem cu Pavel. Contextul din Romani este asemănător cu cel în care Isus S-a lansat în polemici cu partida legalistă a fariseilor. Atât fariseii, cât şi unii membri ai bisericii primare au căutat să se mântuiască prin ţinerea legii. Argumentul lui Pavel constă în faptul că individul nu este considerat neprihănit prin fapte legaliste (literal, în greacă, „fapte ale legii”), ci prin credinţă.

Contextul versetului din Iacov este complet diferit. El nu polemizează cu nişte iudaizanţi1, care se aşteaptă să obţină mântuirea prin păzirea legii. El nu este implicat într-o dispută teologică cu privire la lucrurile păzite de iudei. Disputa sa este de domeniul eticii. El este preocupat de faptele de milă şi de bunătate. „Faptele” despre care vorbeşte el au legătură cu atitudinea cititorilor epistolei sale faţă de săracii şi marginalizaţii societăţii.

Dimensiunea socială a credinţei – Contextul din Iacov se lămureşte dacă ţinem cont de faptul că Iacov 2:24 se află la finalul unei argumentaţii care începe în capitolul 1, versetul 27. Iacov începe printr-o afirmaţie conform căreia „religia curată şi neîntinată” are o dimensiune socială: ea implică purtarea de grijă faţă de săraci şi de cei marginalizaţi (orfani şi văduve). Această „religie curată şi neîntinată” este echivalentă cu „faptele” din 2:24.

De fapt, tot ce se află în capitolul 2 al Epistolei lui Iacov reprezintă o ilustrare a „religiei practice”, a „religiei la lucru”. În prima jumătate (2:1-13), apostolul prezintă aspectele negative şi îi condamnă pe cei care manifestă favoritisme faţă de bogaţi şi îi dispreţuiesc pe cei săraci. În a doua jumătate (2:14-26), el afirmă desluşit că, singură, „credinţa” nu ne mântuieşte – adică doar credinţa, lipsită de dimensiunea practică. Acesta este motivul pentru care, în versetul 14, vorbeşte despre o persoană lipsită de haine şi hrană. El argumentează că nu e de niciun folos ca cei înstăriţi să le spună unor asemenea oameni să plece, să se încălzească şi să se sature, fără a-i ajuta în vreun fel.

Credinţa şi faptele sunt complementare – Trebuie să clarificăm faptul că Iacov nu susţine neprihănirea prin fapte. El nici nu elimină elementul credinţă. Conform tezei sale, credinţa şi faptele (care, împreună, formează religia autentică) sunt complementare şi se intersectează în viaţa credinciosului. Ceea ce înfierează Iacov aici este acea credinţă care ignoră componenta a doua a religiei, şi anume grija faţă de cineva aflat în nevoie. Aşadar, accentul frazei din Iacov 2:14 este evident: „Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?” O „credinţă” separată de fapte etice este invalidă. „Faptele” din sistemul teologic al lui Iacov nu sunt un substitut al credinţei, ci doar cealaltă faţă a monedei mântuitoare. Nu o poţi avea pe una fără cealaltă. Aşadar, Iacov introduce cuvântul numai în propoziţia din 2:24 – „omul este socotit neprihănit (adică, se află într-o relaţie cu Dumnezeu) prin fapte, şi nu numai prin credinţă”.

Referinţe

1 Iudaizanţii erau persoane care încercau să-i aducă pe creştini înapoi la iudaism.

„Religia curată și neîntinată” are o dimensiune socială.

„Iacov nu neagă posibilitatea ca omul să fie neprihănit prin credinţă. Ceea ce neagă însă este ideea conform căreia doar o mărturisire de credinţă îl poate face pe un om neprihănit. Faptele bune însoţesc credinţa şi dovedesc validitatea credinţei prin care un om este făcut neprihănit. Dacă nu există «fapte», este evident că nu există o credinţă autentică.” (F. D. Nichol [ed.], Seventh-Day Adventist Bible Commentary, vol. 7, p. 523)