Mai este posibilă iertarea pentru cei care cad din har?

John K. McVay

profesor de Noul Testament, Walla Walla University

Cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit. (Evrei 6:4-6)

Pasajele acestea de avertizare sunt importante în structura şi în concepţia Epistolei către evrei (2:1-4; 3:7–4:13; 5:11–6:12; 10:19-39; 12:14,29). Autorul epistolei este îngrijorat cu privire la starea spirituală a celor cărora li se adresează şi apelează la aceste avertismente, unele dintre ele teribile, pentru a-i convinge să-şi reanime credinţa şi să trăiască o viaţă creştină mult mai devotată. Ca parte din aceste pasaje de avertizare, textul din Evrei 6:4-6 stârneşte un interes deosebit, fiind un pasaj provocator. Fragmentul descrie într-un mod foarte de dramatic un grup de persoane care au „căzut” de la credinţa creştină şi judecata care le aşteaptă, fapt care a făcut ca mulţi comentatori să considere că este destul de dificil să se raporteze la acest pasaj, luat ca atare.

Prin urmare, în jurul acestui pasaj, se nasc o serie de întrebări: (1) Cei descrişi aici au fost cândva credincioşi sinceri sau doar nişte ipocriţi? (2) De ce natură este „căderea” lor? Cu alte cuvinte, apostazia lor este totală sau doar parţială? (3) Cei care au căzut nu mai pot fi niciodată repuşi în starea de har, prin pocăinţă, sau, presupunând că se întorc din apostazia lor, nu mai pot recăpăta credinţa creştină? (4) Ce vrea să transmită pasajul despre păcatul din vieţile creştinilor?

Scopul avertizării – Scopul acestor cuvinte înfricoşătoare ar trebui luat în considerare cu mare atenţie. În contextul imediat, autorul îşi exprimă îngrijorarea cu privire la delăsarea şi la lipsa maturităţii spirituale a celor cărora li se adresează. Ei trebuiau, la acel punct al experienţei lor creştine, să fi fost deja învăţători. În loc de aceasta, ei aveau din nou nevoie să li se predea învăţăturile creştine începătoare, inclusiv „pocăinţ[a] de faptele care duc la moarte şi (…) credinţ[a] în Dumnezeu” (Evrei 5:11 – 6:2). În încercarea de a revigora credinţa lor slăbită, autorul epistolei lansează cumplitele cuvinte de avertizare din Evrei 6:4-6. După exprimarea acestor cuvinte tari, autorul se întoarce la un mesaj de îmbărbătare, afirmând că „noi suntem încredinţaţi de lucruri mai bune în cazul vostru – lucruri care însoţesc mântuirea” (vers. 9, NIV). Îi îndeamnă din nou să fie „plini de râvnă”, în „deplină siguranţă a nădejdii” şi nu dedaţi „leneviei” (vers. 11,12). Ca atare, aceste cuvinte prevestitoare de rău sunt încadrate de dorinţa autorului ca ascultătorii lui să aibă sănătate şi bunăstare spirituală. În consecinţă, a folosi aceste cuvinte pentru a descuraja şi întrista pe cineva ar însemna să se încalce intenţia şi contextul originar.

Creştinii care sunt în apostazie – În Evrei 6:4-6, autorul epistolei descrie un anumit grup de persoane, pentru a da un exemplu negativ de apostazie de la credinţa creştină. Este ca şi când el ar zice: „Nu lăsaţi să vi se întâmple asta şi vouă!” În primul rând, se spune că aceşti oameni „sunt imposibil de adus din nou la pocăinţă” (vers. 4a, NRSV).Apoi, descrie experienţa lor creştină anterioară (vers. 4,5), urmând cu descrierea stării lor de apostazie (vers. 6).

Aceşti oameni, acum apos­taţi, s-au bucurat cândva de binecuvântările legământului creş­tin. Se folosesc patru expresii pentru a descrie etapa aceasta din experienţa lor. Cândva, ei: (1) au fost iluminaţi, (2) au gustat din darul ceresc, (3) au avut parte de Duhul Sfânt şi (4) au gustat din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din pu­terile veacului viitor. Luate ca atare, aceste expresii accentuează concluzia că aceşti oameni au fost cândva credincioşi deplini, bucurându-se de cele mai preţioase şi sfinte binecuvântări ale credinţei creştine.

Apoi este adusă în discuţie starea actuală a acestor oameni, cândva credincioşi. Acum ei au „căzut” de la credinţa creştină. Şi, într-un limbaj criptat, se spune că „ei crucifică din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit” (vers. 6). Se pare că ei n-au întors spatele credinţei creştine într-un mod discret, liniştit, pentru a-şi relua vechea viaţă, ci, cel mai probabil, s-au folosit de experienţa lor creştină şi de apostazie ca de o platformă de pe care să arunce dispreţ asupra credincioşilor, probabil pentru a le micşora credibilitatea şi pentru a denatura simplitatea felului în care Îl urmau pe Mesia cel răstignit. În această descriere, care pare să reflecte trădarea lui Iuda, vânzătorul lui Isus, autorul epistolei se referă la apostazia totală a acestui grup de oameni. Ei s-au îndepărtat atât de radical de credinţa creştină avută cândva şi sunt într-o opoziţie atât de făţişă faţă de angajamentele pe care şi le luaseră anterior, încât autorul recunoaşte ceea ce este cât se poate de evident – astfel de oameni sunt definitiv pierduţi pentru Hristos şi pentru biserica Lui.

Pasajul reflectă în mare măsură relatările despre pribegiile israeliţilor prin pustie, în special în descrierea binecuvântărilor avute cândva. După cum israeliţii s-au bucurat de „stâlpul de foc”, şi aceşti oameni au fost odată „iluminaţi”. După cum israeliţii s-au bucurat de mana venită din cer, şi aceştia „au gustat din darul ceresc” (Evrei 6:4). După cum Duhul Sfânt i-a inspirat pe israeliţi, şi ei au fost făcuţi părtaşi la Duhul Sfânt. Şi autorul epistolei pare să extindă acest fundal prin ilustraţia pe care o foloseşte în versetele 7 şi 8, având şa bază binecuvântările şi blestemele din Deuteronomul 11. Viitorul pe care îl doreşte pentru cei cărora li se adresează este schiţat în versetul 7: „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu.” Soarta opusă – judecata viitoare a apostaţilor, descrisă în versetele 4-6 – este acum reluată în versetul 8: „Dar dacă produce spini şi pălămidă, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.”

Natura apostaziei – Luând în considerare cele discutate, să ne întoarcem la întrebările de la început:

(1) Cei descrişi aici au fost cândva credincioşi sinceri sau doar nişte ipocriţi? Datorită faptului că au avut parte de cele mai mari binecuvântări ale credinţei creştine, trebuie să tragem concluzia că ei au fost cândva nişte închinători adevăraţi.

(2) De ce natură este „căderea” lor? Cu alte cuvinte, apostazia lor este totală sau doar parţială? Apostazia lor este totală, atât de completă, încât ei Îl „crucifică din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit” (vers. 6).

3) Cei care au căzut nu mai pot fi niciodată repuşi în starea de har, prin pocăinţă, sau, presupunând că se întorc din apostazia lor, nu mai pot recăpăta credinţa creştină? Raportându-se la apostazia lor totală şi la împotrivirea lor evidentă faţă de credinţa creştină, autorul epistolei nu-şi poate imagina revenirea lor la starea de ucenici ai lui Hristos. El recunoaşte ceea ce pare a fi pe deplin adevărat – într-o astfel de stare, ei nu mai pot fi aduşi la pocăinţă1.

 Păcatul în viaţa creştinilor – Întrebarea finală, pusă la începutul acestui comentariu, merită o atenţie specială:

4) Ce vrea să transmită pasajul despre păcatul din vieţile creştinilor? Pasajul acesta a fost deseori interpretat ca afirmând că orice păcat comis de creştini după botez ar duce la pierderea mântuirii şi la condamnarea lor veşnică. Dar o astfel de interpretare nu poate fi dedusă din pasajul de faţă. Nu se comentează aici problema păcatelor de după botez. Pentru a înţelege modul plin de milă în care se raportează Dumnezeu la creştinii care păcătuiesc, ar trebui să luăm în discuţie alte pasaje, în care acest subiect este tratat mai clar, de exemplu, 1 Ioan 1:9. În Evrei 6, se face referire la apostazia unui grup bine definit, care a căzut de la credinţa creştină şi a respins-o în mod total şi public. El nu discută aici de eşecurile creştinilor. Creştinii care duc lupta credinţei au un Mare-Preot care le înţelege slăbiciunile, le oferă har şi îndurare şi este milostiv cu ei (Evrei 4:15 – 5:3).

Spunând aceasta, nu trebuie să diminuăm gravitatea avertizării şi nici să o tratăm cu uşurinţă. Suntem chemaţi la o credinţă vie şi puternică în Hristosul înviat. Credinţa călduţă riscă să devină apostazie în toată regula şi prefigurează ruina veşnică. În cuvintele teribile din Evrei 6:4-6, putem să auzim vocea rugătoare a lui Dumnezeu, care ne cheamă la o credinţă fermă în Fiul Său, oferindu-ne din nou „lucrurile care însoţesc mântuirea” (Evrei 6:9).

Referinţe

1 Cel mai probabil, pasajele din Evrei 10:26-31; 12:15-17,25-29 pot fi înţelese în acelaşi fel.

Oamenii la care se face referire în acest pasaj atât de radical au renunţat la credinţa lor şi sunt într-o opoziţie totală faţă de crezul lor creştin iniţial, încât sunt pentru totdeauna pierduţi pentru Hristos şi pentru biserică.

„Acest pasaj ar trebui înţeles ca referindu-se la păcatul de neiertat, pentru că numai cei vinovaţi de acest păcat nu mai pot fi aduşi la pocăinţă. Acest păcat se manifestă de regulă prin respingerea continuă a chemării lui Dumnezeu şi a apelurilor Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când nu mai există nicio reacţie de răspuns la vocea lui Dumnezeu. Ca urmare, o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu are remuşcări, nu simte nicio apăsare a păcatului, nicio dorinţă de a renunţa la el, şi nu mai are nicio conştiinţă care să-l acuze. Dacă cineva are o dorinţă sinceră de a face binele, să fie sigur că încă există speranţă pen­tru el.” (F. D. Nichol [ed.], Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 7, p. 435)