96
Ce vrea să spună autorul Epistolei către evrei când afirmă că Isus „a învăţat să asculte”?
P. Richard Choi
profesor de Noul Testament, Andrews University
Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. (Evrei 5:8)
Principala problemă cu acest verset este dată de cuvintele „a învăţat”. În ce sens a învăţat Isus? A învăţat aşa cum învăţăm noi? Învăţarea Lui a implicat corectare şi dezvoltare morală? De asemenea, a învăţat prin încercări şi greşeli, aşa cum învăţăm noi? Oare „făcut desăvârşit” din 5:9 presupune imperfecţiune în viaţa lui Isus? Şi este oare suferinţa o parte necesară a creşterii spirituale?
Isus, Marele nostru Preot – Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să începem de la contextul imediat, Evrei 4:14-5:10, care constituie o secţiune hristologică lungă, în care sunt discutate motivele pentru care Isus este potrivit pentru a ne fi Mare-Preot. Îndemnul din 4:14-16, de a ne apropia de Hristos în timp de nevoie ca de un Mare-Preot al nostru, constituie introducerea secţiunii. Două aspecte cruciale apar în această introducere sumară, care ne ajută să evităm neînţelegerile cu privire la Isus. Primul este acela că Isus a devenit asemenea nouă „în toate lucrurile” (vers. 15). Cel de-al doilea este acela că Isus este fără păcat. Aşadar, interpretarea noastră pentru 5:8 trebuie să rămână în acest perimetru. Succinta introducere este urmată de versetele 5:1-4, care conţin calităţile marelui-preot pământesc. Apoi, în 5:5,6, vine proclamarea lui Isus ca Fiu înălţat, care este realizată prin citări din Psalmii 2:7 şi 110:4. Această vestire este urmată, în Evrei 5:7-10, de calităţile care Îl recomandă pe Isus ca Mare-Preot al nostru. În mod evident, 5:1-10 formează o structură chiastică1, având ca nucleu vestirea calităţii de Fiu a lui Isus, din vers. 5,6. Totuşi, pentru scopul nostru, este important să observăm că 5:8 constituie o parte a explicaţiei calităţilor lui Isus de Mare-Preot. Altfel spus, preocuparea principală din 5:8 nu este legată atât de mult de natura lui Isus, cât de funcţia Lui.
De asemenea, trebuie să luăm în considerare contextul mai larg al epistolei. Descrierea umanităţii lui Isus din Evrei 2:10-18 prezintă o asemănare izbitoare cu 4:14-5:10. Evrei 2:10-18 clarifică scopul întrupării lui Isus: acela de a fi făcut desăvârşit prin suferinţă (2:10), de a fi unit cu noi (versetele 11-14a), de a distruge atât moartea, cât şi pe Diavolul (14b, 15), de a ne fi un Mare-Preot milos, prin suferinţă şi ispitire (16,17).
Cea mai importantă suferinţă omenească – Un alt pasaj important îl reprezintă secţiunea de îndemnuri din Evrei 12:1-11, care ne descoperă ce implică suferinţa. Abordând simultan suferinţa noastră şi suferinţa lui Isus, această secţiune ne ajută să înţelegem că suferinţa presupune mai mult decât durerea fizică. Crucificarea (12:2a), ruşinea (12:2b), vrăjmăşia celorlalţi (12:3) şi ispitirile la păcat (12:4) au în centru suferinţa fizică, socială, religioasă şi psihologică. Însă discuţia mai lungă a secţiunii despre suferinţă, ca disciplină a lui Dumnezeu (12:5-11), face clar faptul că cea mai importantă suferinţă umană este cea spirituală. Într-adevăr, multe rugăciuni din Psalmi reflectă acest fel de suferinţă (10:1,13; 22:1; 42:9,11; 43:2,5; 44:23,24; 49:5; 74:1,11; 88:14). A-L întreba pe Dumnezeu „de ce?” în contextul rugăciunii, asemenea lui Isus pe cruce, nu este un act de necredinţă sau de răzvrătire, ci o cale de a învinge suferinţa mentală. Îl întrebăm pe Dumnezeu „de ce?”, deoarece vrem să credem că Dumnezeu are puterea să ne salveze din suferinţele noastre. Mai mult, când întrebăm „de ce?”, noi învăţăm. Curiozitatea intensă este ceea ce ne determină să învăţăm. În timp ce căutăm cu înfrigurare, dar şi cu răbdare, răspunsuri la întrebările noastre, cu intenţia practică de a atinge niveluri mai profunde de ascultare, noi creştem spiritual. Aceia care încetează să întrebe „de ce?” încetează şi să mai înveţe.
Isus a învăţat supunerea – Acum, să studiem Evrei 5:8 în detaliu.
Măcar că era Fiu. Menţionarea cuvântului „Fiu” aici aminteşte de cuvintele din Psalmii 2:7, citate în Evrei 1:1-5 şi 5:5, cuvinte care anunţă înaltei calităţi de Fiu a lui Isus. Fiul este Agentul preexistent şi creator al lui Dumnezeu, imaginea cu adevărat expresă a lui Dumnezeu. Motivul pentru care pasajul din Psalmii 2:7 este reintrodus în Evrei 5:5 este ca să îi reamintească acest lucru cititorului. Propoziţia introductivă din 5:8 este interpretată cel mai bine ca însemnând: „deşi era Fiul lui Dumnezeu”2. Următoarea afirmaţie despre „învăţarea” lui Isus trebuie citită având în vedere că Isus cel pământesc era simultan Fiul preexistent, înălţat, al lui Dumnezeu.
A învăţat. Nu există niciun motiv să respingem ideea că Isus ar fi avansat în cunoaşterea pământească de la o etapă la alta. Luca ne spune clar nu numai că Isus „Se întărea” fizic, ci şi că „creştea” în înţelepciune (2:40,52). Luca nu a simţit că ar fi diminuat în vreun fel perfecţiunea lui Isus prin menţionarea faptului că a avut loc o creştere în viaţa Lui. Cu toate acestea, afirmaţia „a învăţat” trebuie înţeleasă în limitele stabilite de autorul Epistolei către evrei. Pe de o parte, este afirmaţia anterioară a autorului, că Isus cel pământesc a fost fără păcat (Evrei 4:15), pe de altă parte, este noţiunea potrivit căreia a fost făcut desăvârşit la sfârşitul vieţii Sale pământeşti (5:9; 2:10). Este inutil să întrebăm dacă desăvârşirea lui Isus s-a format gradual, în timpul vieţii Sale pământeşti, sau dacă I-a fost dăruită deodată, în întregime, la momentul învierii sau al înălţării Sale. Oricum, este evident că, în timpul vieţii Sale pământeşti, Isus a fost desăvârşit. De asemenea, este evident, în contextul acesta, că nevoia de a creşte – dacă poate fi numită nedesăvârşire – nu este păcat. Într-adevăr, creşterea şi învăţarea sunt parte integrantă din bucuria de a fi om. Nu am greşi dacă am spune că, până la sfârşitul vieţii Sale, Isus cel pământesc ar fi căutat căi noi şi mai bune prin care să-L slujească şi să-L asculte pe Dumnezeu. Mai mult, întrucât cei mai mulţi dintre noi învaţă prin încercări şi greşeli, este uşor să credem că şi Isus a învăţat la fel. Ar trebui să fie clar că Isus nu a făcut în viaţa Sa nicio greşeală (morală sau de altă natură), după cum reiese evident din Evrei 4:15. În acelaşi timp, ar trebui să fie clar că Isus a fost adesea surprins şi îndurerat de atitudinile încăpăţânate ale oamenilor pe care i-a învăţat şi cărora le-a slujit. Chiar a plâns uneori. Dat fiind că Îi plăcea să mediteze mult, probabil că a învăţat ceva din experienţele acestea.
Înţelesul ascultării – Evrei 10:5-7 poate că explică ce presupunea ascultarea lui Isus. Supunerea lui Isus nu se referea atât de mult la păzirea literală a Celor Zece Porunci, cât la împlinirea voii lui Dumnezeu, oricât L-ar fi costat acest lucru. Această temă sacrificială a ascultării se găseşte şi în alte pasaje din Scriptură (Filipeni 2:6-8; Marcu 8:31; 10:38; Luca 12:50; Ioan 10:17), dar poate cel mai clar, în Romani 5:19. Voinţa lui Dumnezeu pentru Isus era ca El să sufere şi să moară în trupul Său omenesc, ca jertfă pentru lume. Crucea a fost răspunsul lui Isus la această chemare la ascultare: „Mi-ai pregătit un trup. (…) Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5,7). De asemenea, este important de remarcat că mulţi înţeleg ascultarea din Evrei 5:8 ca referindu-se la „evlavia” din versetul 7. Dacă aşa stau lucrurile, atunci evlavia înseamnă supunerea care îşi găseşte exprimarea prin suferinţă.
Prin lucrurile pe care le-a suferit sau prin ceea ce a suferit. În ciuda jocului familiar de cuvinte învăţare-suferinţă (gr. emathen-epathen), suferinţa, aici, înseamnă mai mult decât dificultatea obişnuită asociată învăţării. Mai degrabă, cuprinde toate aspectele suferinţei menţionate mai sus – fizică, religioasă, socială, psihologică şi mentală. Dar, în mod evident, noţiunea că Isus a învăţat şi a ajuns la desăvârşire prin suferinţă este un concept dificil pentru mulţi cititori moderni. Trebuie să avem în vedere că scopul acestui verset nu este acela de a glorifica suferinţa, ci de a demonstra că suferinţa caracterizează natura umană într-o lume a păcatului. Ceea ce L-a făcut om cu adevărat pe Isus cel pământesc a fost capacitatea Sa de a suferi. Această noţiune a unui Isus suferind contrastează clar cu erezia docetismului3. Potrivit docetismului, Isus doar a părut că suferă. Epistola către evrei respinge acest fel de înţelegere superficială a lui Isus. Isus a fost om, mai întâi de toate, datorită capacităţii Sale de a suferi.
O interpretare teologică – Esenţa textului din Evrei 5:8 este – în cuvintele lui F. F. Bruce – aceea că Isus a învăţat „tocmai ceea ce implică supunerea în mod practic, în condiţiile vieţii omeneşti de pe Pământ”4. Cu alte cuvinte, Isus a învăţat supunerea pe calea omenească; şi totuşi, lucrurile prin care a trecut El le depăşesc cu mult pe cele prin care a trecut sau va trece vreodată vreun om. Evrei 5:8 constituie o invitaţie de a vedea suferinţa ca pe o oportunitate de a creşte în viaţa creştină. Versetul nostru este o invitaţie de a accepta suferinţa ca pe o cărare – o Via Dolorosa – către o slujire desăvârşită şi plină de compasiune. Acest fapt este adevărat mai ales atunci când o astfel de slujire cere suferinţă, aşa cum a fost în experienţa lui Isus. Nimic nu-i leagă mai mult pe oameni ca suferinţa prin care trec cu toţii – fie ea un lagăr de concentrare sau un tsunami catastrofal. Slujirea noastră pentru ceilalţi poate fi desăvârşită şi plină de milă numai în măsura în care ne lăsăm mişcaţi de suferinţele lor.
Referinţe
1 O structură chiastică, de la litera grecească X (chi), se referă la succesiunea inversată, sau încrucişarea cuvintelor/ideilor paralele dintr-o frază sau dintr-o unitate literară mai largă, de pildă, Marcu 2:27.
B omul omul B’
A Sabatul Sabatul A’
2 F. F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, ediţie revizuită, New International Commentary on the New Testament, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1990, p. 130.
3 Docetismul a fost o erezie timpurie din biserica creştină, potrivit căreia Isus nu a fost cu adevărat om, ci doar a părut că este om.
4 Bruce, p. 131.
Cea mai importantă suferinţă umană este cea spirituală.
„Isus S-a dăruit omenirii nu numai pe cruce; El a învins în locul nostru nu numai în pustia ispitirii şi în Ghetsimani. Fiecare experienţă zilnică a fost o revărsare a vieţii Sale; El a învăţat supunerea în fiecare zi, prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, întrucât viaţa Lui a fost o viaţă de încredere deplină, slujirea Sa pentru cer şi Pământ a fost fără greş sau ezitare. El S-a confruntat cu toate ispitele pe care omul trebuie să le întâlnească şi le-a rezistat, deoarece, în umanitatea Sa, El a depins de puterea divină.” (Visitor, 2 octombrie 1912)
Isus a învăţat supunerea pe calea omenească; şi totuşi, ceea ce a trăit depăşeşte cu mult lucrurile prin care a trecut sau va trece vreodată vreun om.