Sunt soţiile obligate să se supună soţilor lor?

Leo Ranzolin, Jr.

profesor de Noul Testament, Pacific Union College

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului! (Efeseni 5:22)

Abuzul împotriva femeilor are o istorie lungă şi prezintă multe faţete. Unele statistici arată că una din patru femei este abuzată fizic, sexual, emoţional sau psihic de partenerul de viaţă. Abuzul poate avea şi forme foarte subtile, ca, de exemplu, ideea că femeile trebuie să se supună orbeşte soţilor lor. O femeie mărturisea: „Soţul meu mi-a spus foarte clar într-o zi: «Eu sunt stăpânul, iar tu eşti sclava. Când o să accepţi lucrul acesta, o să ne înţelegem foarte bine»”1. Unii bărbaţi consideră că Efeseni 5:22 este autorizarea biblică a acestei atitudini.

Textul din Efeseni 5:22 ridică două probleme: una cu privire la natura „supunerii” soţiei faţă de soţul ei şi cealaltă cu privire la rolul soţului de „cap” al soţiei lui. Ce a vrut să spună Pavel atunci când le-a sfătuit pe femei să se supună soţilor lor?

Tema generală a Epistolei către efeseni – Efeseni 5:22 face parte dintr-un set de reguli care vizau familiile creştine (5:21-6:9) pe cele trei planuri: relaţia dintre soţie şi soţ, relaţia dintre copii şi părinţi şi relaţia dintre sclavi şi stăpâni. La rândul său, acest set de reguli domestice face parte dintr-o secţiune mai mare (capitolele 4-6) care cuprinde îndemnurile pastorale adresate de Pavel efesenilor, îndemnuri legate direct de explicaţiile teologice din prima jumătate a epistolei (capitolele 1-3).

În prima parte a epistolei, Pavel afirmă că oamenii sunt robi „domnului puterii văzduhului” şi sunt înstrăinaţi de Dumnezeu (2:1-3; cf. 6:10-20) şi unii de alţii (2:11-12). Victoria pe care Hristos a câştigat-o pe cruce împotriva forţelor cosmice ale întunericului (1:7; 2:13,15,16) a pus capăt acestei înstrăinări, aducând armonia între Dumnezeu şi oameni şi stabilind unitatea între credincioşi (2:13-18).

În Efeseni 4-6, Pavel îi imploră pe membrii bisericii să înţeleagă pe deplin ce înseamnă viaţa de împăcare pe care le-a adus-o victoria lui Hristos. Membrii „trupului lui Hristos” (1:22,23; 2:16; 4:4,12,16; 5:23,30) trebuie să se supună complet lucrării puternice de transformare a Duhului (2:22; 3:16; 4:23,24,30; 5:18), astfel încât să fie o comunitate care să crească „în dragoste (…) în toate privinţele”, ca să ajungă la „Cel ce este Capul, Hristos” (4:15,16). Duhul lucrează pentru a aduce la îndeplinire ceea ce a fost făcut posibil prin lucrarea de împăcare a lui Hristos – crearea unui „singur om nou”, unitate formată atât din iudei, cât şi din neevrei (2:13-18); acesta este trupul lui Hristos, casa lui Dumnezeu (2:19) şi un templu sfânt (2:21). Această biserică universală este punctul central al Epistolei către efeseni, tocmai pentru că ea le descoperă oamenilor şi „domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti” (3:10), deplina măsură a planurilor lui Dumnezeu în istoria omenirii, de a reuni toate lucrurile în Hristos (1:10). Prin urmare, tema principală a epistolei este tema unităţii, în cadrul ei membrii bisericii fiind chemaţi în mod repetat să păstreze „unirea Duhului, prin legătura păcii” (4:3), astfel încât biserica să poată manifesta, parţial, unitatea universală care există în Hristos (1:10).

Relaţia soţ-soţie – Îndrumările pentru soţi şi soţii (5:21-33) încep cu un apel adresat tuturor credincioşilor de a se supune „unii altora în frica lui Hristos” (vers. 21). Pavel aşază regulile pentru familiile creştine sub semnul acestui principiu al supunerii reciproce, pe care îl explică în continuare. Supunerea reciprocă a credincioşilor trebuie să fie motivată de „frica lui Hristos”; expresia aceasta denotă veneraţie şi adorare pentru Acela care este atât Domn, cât şi Judecător.

Relaţia dintre soţ şi soţie are o particularitate importantă: ea urmează modelul relaţiei lui Hristos cu biserica; apostolul abordează alternativ cele două relaţii, iar în versetul 31 şi 32 le reuneşte.

El se îndreaptă mai întâi spre soţii, cărora le dă de două ori îndemnul de a se supune soţilor lor în toate lucrurile (vers. 22-24). Motivaţia primului îndemn este că „bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul bisericii”2 (vers. 23); iar motivaţia celui de-al doilea îndemn este că „biserica este supusă lui Hristos” (vers. 24). Aplicarea relaţiei Hristos-biserică la relaţia soţ-soţie sugerează faptul că soţul ia rolul lui Hristos, iar soţia, rolul bisericii. După cum Hristos este capul bisericii, tot la fel soţul este capul soţiei; şi după cum biserica se supune lui Hristos, tot la fel soţia ar trebui să se supună soţului ei.

Problema supunerii – Ce înseamnă supunerea în contextul mesajului lui Pavel pentru soţi şi soţii? Termenul hypotassein are conotaţia de rol subordonat, de supunere. El este folosit în Tit 2:9 şi în 1 Petru 2:18, unde se vorbeşte despre supunerea sclavilor faţă de stăpânii lor. Însă, spre deosebire de sclavi, care trebuie să le fie supuşi stăpânilor lor, indiferent dacă aceştia sunt buni sau răi (1 Petru 2:18), soţiile trebuie să se supună „ca Domnului”, sau „cum se cuvine în Domnul” (Coloseni 3:18). Supunerea exclude orice ascultare servilă faţă de soţ, dacă cererile lui nu sunt în armonie cu voinţa Domnului pentru căsnicie.

Dumnezeu cere ca soţia să păstreze mereu în faţa ei teama de Dumnezeu şi slava Lui. O supunere deplină trebuie să fie oferită numai Domnului Isus Hristos, care a răscumpărat-o ca pe propriul Lui copil, cu preţul infinit al vieţii Sale. Dumnezeu i-a dat o conştiinţă, pe care ea nu o poate încălca după bunul plac. Individualitatea ei nu poate fi absorbită de cea a soţului ei, pentru că ea este cumpărată de Hristos. Este o greşeală să ne închipuim că, prin­tr-o supunere oarbă, ea trebuie să facă exact ce spune soţul ei în toate lucrurile, când ştie că, făcând astfel, îşi va vătăma trupul şi spiritul, care au fost răscumpărate din robia lui Satana. (AH 116)

Soţilor, iubiţi-vă soţiile! – În Efeseni 5:25-32, Pavel explică în continuare mai detaliat în ce constă statutul soţului de cap al soţiei lui. În două pasaje – versetele 25-27 şi versetele 28-32 – el îi roagă pe soţi să îşi iubească soţiile. Este demn de remarcat că o parte considerabilă a codului căsătoriei cuprinde îndatoririle soţului şi că acesta este sfătuit nu să-şi stăpânească soţia, ci să o iubească.

În prima secţiune (vers. 25-27), dragostea jertfitoare a lui Hristos pentru biserică este baza apelului adresat soţilor de a-şi iubi soţiile; spre începutul capitolului, dragostea jertfitoare a lui Hristos, dovedită în mod special la cruce, este exemplul pe care toţi creştinii trebuie să îl imite (5:2). Dragostea lui Hristos pentru biserică se manifestă prin lucrarea Lui de sfinţire a bisericii; dorinţa Sa este să sfinţească şi să curăţească biserica de păcat (vers. 26), astfel încât „să înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (vers. 27). Dragostea cuprinzătoare a lui Hristos pentru biserică ne arată ce înseamnă faptul că soţul este „capul” soţiei sale. Bineînţeles că nu soţul este cel care o sfinţeşte pe soţia sa, dar el trebuie să meargă pe urmele paşilor lui Hristos, susţinând-o şi preţuind-o şi chiar fiind dispus să-şi dea viaţa pentru ea.

În cea de-a doua secţiune (vers. 28-32), Pavel face câteva comentarii suplimentare despre îndatorirea soţilor de a-şi iubi soţiile. În lumina dragostei lui Hristos faţă de biserică, apostolul îi îndeamnă pe soţi să-şi iubească soţiile „ca pe trupurile lor” (vers. 28a). După cum soţii au tendinţa naturală de a avea grijă de corpul lor, „căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag” (vers. 29), tot la fel soţii trebuie să manifeste în mod natural dragostea pe care le-o poartă soţiilor lor, având grijă de nevoile lor. Ei trebuie să aibă această atitudine fiindcă „cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi” (vers. 28b). Pavel trece de la această discuţie despre relaţiile umane la relaţia mai apropiată, a lui Hristos cu „trupul” Său, biserica (vers. 29c-32). Şi Hristos Îşi hrăneşte şi Îşi îngrijeşte cu drag trupul, din care fac parte toţi credincioşii (vers. 29c, 30). Mai mult decât atât, unitatea Sa cu trupul Său este tot atât de strânsă ca şi unitatea dintre un soţ şi soţia lui, care au devenit „un singur trup”; această unitate spirituală dintre Hristos şi biserică nu este altceva decât o mare „taină” (vers. 31,32).

Pavel încheie codul căsătoriei cu un nou îndemn adresat soţilor şi soţiilor (vers. 33). Concluzia la tema relaţiei de căsătorie ne arată clar că scopul fundamental al acestui cod a fost acela de a prezenta în linii mari responsabilităţile care le revin soţilor şi soţiilor în relaţia dintre ei, responsabilităţi ilustrate prin relaţia dintre Hristos şi biserică. Într-un îndemn care înglobează menţiunile anterioare referitoare la obligaţiile soţului şi ale soţiei, Pavel declară: „Încolo, fiecare dintre voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat” (vers. 33).

În concluzie – Andrew Lincoln surprinde corect semnificaţia esenţială a acestui cod al căsătoriei:

Deşi totul stă sub semnul supunerii reciproce, conduita specifică fiecărei părţi poate fi sintetizată astfel: soţia să se supună cu temere sub conducerea iubitoare a soţului ei, iar soţul să îşi trateze soţia cu aceeaşi grijă pe care o manifestă faţă de sine şi, chiar mai mult, cu o dragoste care să-l facă dispus să îşi sacrifice viaţa pentru ea. Pentru ambii parteneri, există o motivaţie cristologică, desprinsă în general din analogia cu relaţia lui Hristos cu biserica3.

Pentru soţii şi soţiile creştine, exemplul dragostei sacrificiale a lui Hristos este cel care funcţionează ca model demn de imitat. Această motiva­ţie cristologică transformă normele căsătoriei creştine şi descoperă o teo­logie profundă şi bine gândită a căsătoriei. Dacă un soţ îşi iubeşte soţia în mod altruist, dacă se sacrifică de bunăvoie şi aşază nevoile ei înaintea propriilor nevoi, la fel cum a procedat şi Hristos cu biserica, atunci supunerea şi conducerea nu vor fi o problemă, dacă soţul demonstrează în relaţia cu soţia sa dragostea jertfitoare a lui Hristos. În această lumină, căsătoria poate fi văzută ca o instituţie în care soţul şi soţia se străduiesc să urmeze modelul dragostei jertfitoare a lui Hristos şi se supun unul altuia în dragoste (Efeseni 5:21). Într-o astfel de căsătorie, soţul şi soţia sunt „un singur trup”, ilustrând acea unitate care reflectă scopul planului lui Dumnezeu de a reunifica întreaga omenire şi întregul Univers (1:10).

Referinţe

1 Taryn Fitsik, „1 in 4 women experience abuse in relationships”, http://www.wten.com/Global/story.asp?S=11233097; accesat pe 1 octombrie 2009.

2 Cuvântul kephale „cap” nu are sensul de „sursă”, „important” sau „superior”, ci de „autoritate” şi „conducere” (Walter Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and other Early Christian Literature, ediţia a treia, Chicago, Illinois, University of Chicago, 2000, p. 542).

3 Andrew T. Lincoln, Ephesians, Word Biblical Commentary, Dallas, Texas, Word Books, 1990, vol. 42, p. 389.

„Căsătoria, o unire pe viaţă, este un simbol al unităţii dintre Hristos şi biserica Sa. Spiritul pe care Hristos îl manifestă faţă de biserică este spiritul pe care soţul şi soţia trebuie să-l manifeste unul faţă de altul. Nici soţul, nici soţia nu trebuie să pretindă stăpânirea. Domnul a arătat care este principiul călăuzitor în această privinţă. Soţul trebuie să aibă grijă de soţia lui, după cum Hristos are grijă de biserică. Iar soţia trebuie să-l respecte şi să-l iubească pe soţul ei. Amândoi trebuie să cultive spiritul de bunătate, fiind hotărâţi ca niciodată să nu se întristeze şi să nu se jignească unul pe altul.” (7T 46, 47)

„Pavel le atribuie femeilor o poziţie de subordonare în raport cu soţii lor (cf. 1 Petru 3:1-6). Etica relaţiilor creştine în cadrul familiei este clară atunci când înţelegem că deosebirea şi subordonarea nu înseamnă nicidecum inferioritate. Supunerea care se cere din partea soţiei este un tip de egalitate care se poate manifesta numai între egali, nu este o ascultare servilă, ci o supunere voluntară în privinţele în care bărbatul a fost abilitat de Făcătorul său să fie cap. (cf. Geneza 3:16).” (F. D. Nichol [ed.], The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 6, p. 1036)

„Soţia să-şi respecte şi să-şi stimeze soţul, iar soţul să-şi iubească soţia şi să o îngrijească cu drag.” (AH 103)