Ce sunt limbile din 1 Corinteni?

Ekkehardt Mueller

director asociat, Institutul de Cercetări Biblice

Cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege şi, cu duhul, el spune taine. (1 Corinteni 14:2)

Care era natura limbilor pe care le menţionează Pavel în Epistola către corinteni? Se referea el oare la o vorbire extatică sau angelică, neinteligibilă, comparabilă cu ceea ce întâlnim în cercurile penticostale ori charismatice, sau erau efectiv limbi străine?

 Biserica din Corint – Biserica din Corint, fondată de Pavel cu trei ani înainte de scrierea epistolei, se confrunta cu multe probleme: rivalităţile dintre diferitele facţiuni (1 Corinteni 3:3), imoralitate crasă (5:1), procese civile între credincioşi (6:1), probleme maritale (7:1), consumul hranei sacrificate idolilor (8:1), comportamentul nepotrivit al femeilor în închinarea publică (11:2-16), atitudini nepotrivite în cadrul Cinei Domnului (11:21) şi, de asemenea, neînţelegerea cu privire la întrebuinţarea potrivită a darurilor spirituale, în mod particular folosirea darului limbilor (14:1-5).

 Folosirea potrivită a darurilor spirituale – Limbile sunt menţionate doar în capitolele 12 – 14. Aceste capitole tratează darurile spirituale, unul dintre ele fiind numit „felurite limbi” (12:10,28) sau doar „limbi” (12:30). Aici se adaugă şi darul traducerii limbilor (12:10,30). Pavel încheie capitolul 12 prin a arăta spre ceva mai bun chiar decât darurile spirituale, şi anume dragostea. În legătură cu aceasta, el spune că vorbirea în limbi omeneşti sau chiar în limbi îngereşti nu are nicio valoare fără dragoste (13:1).

În 1 Corinteni 14, Pavel continuă discuţia despre darurile spirituale, concentrându-se asupra vorbirii în limbi, aşezată în opoziţie cu prorocia. Totuşi problemele reale sunt următoarele: (1) cine beneficiază de ea în contextul închinării şi (2) problema neorânduielii în serviciul de închinare. Discuţia despre limbi trebuie înţeleasă în acest cadru. Cine va beneficia ca urmare a exercitării acestui dar spiritual – doar persoana dăruită sau şi alţii (14:2-6,9)? Pavel spune clar: Scopul trebuie să fie edificarea bisericii (14:4,5,12,17,26). Mai mult, pentru străini trebuie evitată impresia că membrii bisericii şi-au ieşit din minţi (14:23). Versetele 27-40 discută problema neorânduielii în serviciul de închinare din Corint. Pavel subliniază că, de vreme ce darurile spirituale pot fi controlate de către posesorii lor, doar două sau trei persoane ar trebui să vorbească pe rând şi ar trebui oferită o traducere. Dacă aceste reguli nu sunt menţinute, vorbirea în limbi nu îşi are locul în serviciul de închinare al bisericii corintene. Acelaşi lucru este adevărat pentru prorociri (14:29-32). Astfel, contextul clarifică faptul că subiectul este abuzarea de darurile spirituale.

Cuvinte importante – Pentru a aprecia afirmaţiile din 1 Corinteni 14, trebuie să înţelegem înţelesul unor cuvinte-cheie. Vom studia în mod concis folosirea unor cuvinte greceşti importante în traducerea grecească a Vechiului Testament (Septuaginta), precum şi în Noul Testament:

„Limbă” (glossa) – Gr. glossa înseamnă (1) organul uman al gurii, numit limbă (de exemplu Psalmii 22:15, Iacov 3:5); (2) limbile vorbite de oameni (Geneza 10:5; Faptele apostolilor 2:4), inclusiv naţiunile care vorbesc limbi diferite de cele ale scriitorului biblic (Zaharia 8:23; Apocalipsa 5:9), şi (3) limbile de foc de la Cincizecime (Faptele apostolilor 2:3).

„A vorbi” – Gr. „a vorbi” (laleo) apare de 34 de ori în 1 Corinteni. În capitolul 14 este folosit de 10 ori împreună cu termenul „limbile” şi de 14 ori fără acestea. De fiecare dată când este folosit fără termenul „limbi”, actul vorbirii implică o limbă reală, care are un conţinut ce poate fi comunicat. Întrucât acelaşi verb „a vorbi” este folosit în expresia „a vorbi într-o limbă” (14:2,4-6 etc.), este de aşteptat să aibă acelaşi înţeles în fiecare text; altfel, limba îşi pierde semnificaţia. În acelaşi context, un cuvânt ar trebui să aibă acelaşi înţeles, în afara cazului în care este clar redefinit. În capitolul 14, în care autorul pendulează între prorocire şi vorbirea în limbi, cuvântul laleo ar trebui să aibă mereu acelaşi înţeles1.

„Vorbirea în limbi” – Cum sunt folosite în Scriptură cuvintele „vorbire” şi „limbă”, în acelaşi context, precum şi sintagma „vorbirea în limbi”? (1) În literatura de înţelepciune: „Limba mea vorbeşte” (Iov 33:2); „Limba celui neprihănit trâmbiţează dreptatea” (Psalmii 37:30); „Au vorbit împotriva mea cu o limbă mincinoasă” (Psalmii 109:2); (2) în cărţile profeţilor: „Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul” (Isaia 28:11)2; „Îşi deprind limba să mintă” (Ieremia 9:5); (3) în evanghelii: „vor vorbi în limbi noi” (Marcu 16:17); (4) în Faptele apostolilor: primii creştini „au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (2:4). Ceea ce vorbeau ei erau limbi străine. Oameni din ţări diferite spuneau: „Îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu!” (2:11). Limbile străine sunt, de asemenea, subînţelese în textul din 10:47, în care Petru, referindu-se la Corneliu şi la casa lui, spune: „Ei au primit Duhul Sfânt ca şi noi.” Acelaşi fapt se aplică la situaţia din 19:6, în care vorbirea în limbi şi prorocirea sunt atribuite celor care au primit Duhul Sfânt; (5) în 1 Corinteni, sintagma „vorbirea în alte limbi” apare în 12:30 ca o descriere a darului spiritual. În 13:1 este folosit pentru a descrie limba umană. Textele disputate se află în principal în 1 Corinteni 14. Acolo, expresia este folosită împreună cu „limbă” la singular („a vorbi în altă limbă”) în 14:2,4,13,27, dar şi la plural („a vorbi în alte limbi”) în 14:5 (de două ori),6,18,23,39. Întrucât „vorbirea în limbi” se referă la limbi străine în întreaga Scriptură, ar fi dificil să credem că expresia din 1 Corinteni 14 trebuie să fie înţeleasă diferit de tot restul Scripturii, în afara situaţiei când există indicaţii clare în text.

„Taine” – Termenul „taină” apare de 28 de ori în Noul Testament, iar de 21 de ori se referă la taina Împărăţiei cerurilor şi concepte înrudite cu aceasta. Alte mistere sunt „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), „taina celor şapte stele” (Apocalipsa 1:20) şi „taina desfrânatei” din Apocalipsa 17.

Pavel foloseşte gr. mysterion „taină” la singular în 1 Corinteni 2:1; 2:7 şi 15:51. În capitolul 2, taina este „Isus Hristos Cel răstignit” (2:2), adică, activitatea de mântuire a lui Dumnezeu în şi prin Hristos. În capitolul 15, taina este aceea că nu toţi vor adormi în moarte, ci vor fi transformaţi la a doua venire a lui Hristos. Pluralul „taine” este folosit în 4:1; 13:2; 14:2. În scrierile lui Pavel, tainele sunt adevăruri revelate de Dumnezeu care sunt corelate cu Hristos şi cu planul de mântuire.

„Duh” – În 1 Corinteni, pneuma (spirit) se referă de regulă la Duhul Sfânt, dar cuvântul poate descrie şi spiritul uman sau persoana (de exemplu 2:11; 5:5; 16:18), spiritul lumii (2:12) sau diferite duhuri (12:10), probabil proroci şi învăţători adevăraţi sau falşi etc. Cel mai mult, cuvântul „spirit” este folosit în capitolul 12. În acest capitol, cuvântul „spirit” este folosit o dată la plural şi de 11 ori la singular. Întotdeauna „duh”, la singular, se referă la Duhul Sfânt. El este autorul darurilor spirituale. De aceea, este foarte natural ca 1 Corinteni 14:2, care continuă discuţia darurilor spirituale, să se refere la Duhul Sfânt. Mai mult, când Pavel vorbeşte nu de Duhul Sfânt, ci de duhul omului, acest lucru este indicat în mod evident. Fie foloseşte calificatori, precum pronume personale sau apoziţii, ca, de pildă, „al omului” (1 Corinteni 2:11), fie contextul epistolei indică fără echivoc natura acelui duh. Întrucât nu există niciun calificativ în 1 Corinteni 14:2, presupunem că Pavel se referă la Duhul Sfânt. Presupunerea are sens, deoarece „taina” este adevărul revelat.

 Pavel şi folosirea greşită a darului în Corint – Pe de o parte, Pavel doreşte să încurajeze biserica să folosească darurile spirituale; pe de altă parte, încearcă să corecteze abuzarea de darul limbilor. În loc să folosească acest dar în scopul pentru care a fost dat – să evanghelizeze oameni care vorbesc în limbi străine –, corintenii îl foloseau în biserică pentru a se zidi pe ei înşişi sau pentru a câştiga un statut mai înalt. De aceea, Pavel spune: „Cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege.” Bineînţeles, Dumnezeu înţelege toate limbile, dar ceilalţi membri ai bisericii nu înţeleg.

 Argumente în favoarea limbilor străine – Deşi mulţi creştini sinceri cred că Pavel vorbeşte, în 1 Corinteni, despre discursul extatic, mulţimea de dovezi biblice favorizează opinia potrivit căreia limbile din 1 Corinteni se referă la limbi concrete, reale:

1. Contextul se referă la limbi. 1 Corinteni 13:1 foloseşte expresia unică „limbi omeneşti”. Această expresie se referă evident la limbi umane. Pavel declară un caz ipotetic. Chiar dacă aş vorbi în limbi străine şi aş fi capabil să comunic asemenea îngerilor, fără dragoste nu mi-ar folosi la nimic.

2. În întreg Noul Testament, acelaşi cuvânt glossa este folosit pentru darul limbilor. Întrucât, în Faptele apostolilor, este vorba de limbi străine, limbile din 1 Corinteni ar trebui înţelese tot ca limbi străine. Textele dificile ar trebui explicate de texte clare, adică 1 Corinteni 14 ar trebui să fie interpretat de Faptele apostolilor 2, în care „limbile” înseamnă în mod clar limbi străine.

3. Dumnezeu lucrează prin intermediul inteligenţei umane. Domnul, care a atras atenţia împotriva bolboroselii care îi caracteriza pe păgâni (Matei 6:7), nu ar putea inspira un discurs extatic pe care să nu-l înţeleagă nimeni.

4. Am putea considera că textul din 1 Corinteni 14:21 oferă o definiţie a darului limbilor. În acest verset, Pavel citează Isaia 28:11, unde stă scris că Dumnezeu va vorbi poporului Său într-o limbă străină (literal, într-o „altă limbă”). Contextul din Isaia 28 ne descoperă că oamenii care vorbeau acea limbă străină erau asirienii. Septuaginta redă termenul „limbă străină” ca glossa hetera. Pavel combină cele două cuvinte şi vorbeşte despre heteroglossoi. „Această comparaţie este revelatoare, deoarece pare să implice faptul că acelaşi lucru se întâmplă în Corint. «Limbile străine» sunt introduse de vorbitorii de limbi, dar ele nu aduc rezultatele dorite, deoarece nu pot fi înţelese de ascultători”3. Întrucât, în 1 Corinteni 14:21, apostolul are în vedere în mod clar limbile străine, versetul 2 trebuie să se refere tot la o limbă reală. Mai mult, în versetul 22, limbile trebuie să fie un semn pentru necredincioşi, la fel ca la Cincizecime, când limbile reale au constituit un semn pozitiv pentru necredincioşi, chemându-i la pocăinţă (Faptele apostolilor 2:38).

5. Darurile au fost date pentru binele tuturor (1 Corinteni 12:7), ceea ce exclude folosirea unui dar doar pentru edificare personală.

6. Darul divin al limbilor a apărut pentru prima dată la Cincizecime, aşa cum este descris în Faptele apostolilor 2, unde se spune clar că este vorba de limbi străine, fiind o împlinire a profeţiei făcute în Marcu 16:17. Deşi evenimentele descrise în Faptele apostolilor 2 s-au întâmplat mai devreme decât cele prezentate în 1 Corinteni, Epistola către corinteni a fost scrisă mai devreme decât Faptele apostolilor. Există un număr de corelaţii între 1 Corinteni 14 şi Faptele apostolilor 2, precum şi alte texte din Faptele apostolilor, care vizează darul limbilor:

a) Există o reacţie similară faţă de darul limbilor în 1 Corinteni 14:22,23, după cum a fost şi în cazul descris în Faptele apostolilor 2:13. Oamenii îi consideră creştini nebuni sau beţi.

b) Vorbirea în limbi serveşte misiunii bisericii (1 Corinteni 14:22; Faptele apostolilor 2:14-41). Limbile sunt un semn pentru necredincioşi, chemându-i la pocăinţă. Mulţi sunt mântuiţi; alţii refuză să-L urmeze pe Isus. E greu de crezut că un discurs extatic ar fi fost văzut ca un semn sau că ar fi dus la acele rezultate impresionante.

c) Expresia lalein heterais glossais „a vorbi în alte limbi” din Faptele apostolilor 2:4 ne reaminteşte de limbajul folosit pentru a-i descrie pe cei ce vorbeau o limbă străină (en heteroglossois […] laleso), menţionaţi în 1 Corinteni 14:21.

d) În Faptele apostolilor 2, Luca foloseşte aceeaşi terminologie întrebuinţată de Pavel în 1 Corinteni 12 – 14, pentru a descrie darul spiritual al limbilor, referindu-se la limbile străine. În Faptele apostolilor 19:6, Luca îl asociază pe Pavel cu o situaţie în care câţiva discipoli au primit acest dar. Când Pavel şi-a pus mâinile peste aceşti credincioşi, ei au primit darul Duhului Sfânt şi au început să vorbească în limbi şi să prorocească. E greu de crezut cum Luca ar fi înţeles şi folosit aceeaşi exprimare în mod diferit decât Pavel sau viceversa.

 În concluzie – Studiul nostru indică faptul că darul limbilor poate fi înţeles cel mai bine ca fiind darul vorbirii în limbi străine, fără ca acestea să fi fost învăţate anterior. În primul rând, 1 Corinteni 14:2 se referă la o situaţie în care cineva care vorbeşte o limbă străină într-un context în care limba nu este înţeleasă îi vorbeşte doar lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu poate înţelege toate limbile. Darul limbilor din Corint era un dar autentic al Duhului Sfânt, însă era întrebuinţat greşit. În consecinţă, biserica a fost instruită de Pavel să revină la folosirea corectă a darurilor spirituale, astfel încât ele să devină o binecuvântare, şi nu un impediment atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi.

Referinţe

1 Raymond F. Collins, First Corinthians, Sacra Pagina Series, Collegeville, Minnesota, The Liturgical Press, 1999, vol. 7, p. 492, pare să distingă între laleo „a vorbi” şi lego „a spune”, sugerând că al doilea verb se referă la conversaţia inteligibilă. Totuşi termenii sunt întâlniţi unul lângă altul şi, într-o anumită măsură, interschimbabil în 1 Corinteni 9:8; 12:3; 14:21. În vreme ce Pavel şi alţii „propovăduiesc (laloumen) înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică” (1 Corinteni 2:7), Pavel le spune (lego) credincioşilor o taină (1 Corinteni 15:51).

2 Isaia 29:24; 32:4 (LXX) vorbesc şi despre limbile gângavilor, care vor învăţa să vorbească clar.

3 Gerhard F. Hasel, Speaking in Tongues: Biblical Speaking in Tongues and Contemporary Glossolalia, Berrien Springs, Michigan, Adventist Theological Society Publications, 1991, p. 140.

Contextul clarifică faptul că subiectul este abuzarea de darurile spirituale.

„Uzanţa în Noul Testament nu susţine ideea că glossa se referă vreodată la discurs extatic. Singurul exemplu sau descriere specifică a limbilor în toată Biblia este Faptele apostolilor 2:4-11, unde sunt în mod sigur descrise ca limbi umane normale. (…) Numeroase dovezi demonstrează că darul limbilor este abilitatea miraculoasă de a vorbi în limbi anterior necunoscute vorbitorului.” (Thomas R. Edgar, Satisfied by the Promise of the Spirit, Grand Rapids, Michigan, Kregel, 1996, p. 153)

Întrucât, în 1 Corinteni 14:21, apostolul are în vedere în mod clar limbile străine, versetul 2 trebuie să se refere tot la o limbă reală.