Contează în ce zi ne închinăm?

Robert M. Johnston

profesor emerit de Noul Testament, Andrews University

Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui. (Romani 14:5)

Mulţi creştini înţeleg din acest text că nu este importantă ziua în care ne închinăm, sâmbăta sau duminica, atâta vreme cât ne închinăm lui Dumnezeu. Deoarece Isus a înviat duminica, cei mai mulţi creştini se consideră îndreptăţiţi să adopte ca zi de închinare duminica.

Biserica din Roma – Spre deosebire de restul epistolelor pauline, Epistola către romani a fost trimisă unei biserici nefondate de el. Nici măcar nu o vizitase, deşi, datorită „mişcării” creştine, avea multe cunoştinţe acolo, aşa cum putem deduce din salutările din capitolul 16. El intenţiona să meargă la Roma şi să se bucure de părtăşia bisericii de acolo (Romani 1:9-15). Scopul acestei epistole era de a-i pregăti vizita, deoarece cunoştea unele din problemele bisericii.

Nu ştim cu exactitate cum s-a născut biserica din Roma. Este posibil ca anumite persoane din Roma să fi fost prezente la Cincizecime (Faptele apostolilor 2:10), ducând apoi cu ele mesajul Evangheliei. Printre fondatori este posibil să fi fost unele persoane numite de Pavel în capitolul 16. Pentru a înţelege problema noastră, trebuie să ştim că biserica era mixtă, atât evrei, cât şi neevrei, şi că aceste două tabere nu se înţelegeau prea bine. Principala temă a epistolei este modul în care ar trebui să relaţioneze evreii şi neevreii în Împărăţia harului. Restul epistolei constituie argumente ajutătoare. Toţi au nevoie de mântuire şi toţi sunt mântuiţi în acelaşi mod.

Fundalul problemei din Roma – Putem reconstrui fundalul problemei. În anul 49 d.Hr., împăratul Claudius i-a alungat pe toţi iudeii din Roma. Aquila şi Priscila au venit la Corint şi l-au întâlnit pe Pavel (Faptele apostolilor 18:1,2). Istoricul roman Suetonius1 ne spune, oarecum denaturat, de ce s-a întâmplat acest lucru. Comunitatea iudaică era polarizată, deoarece unii Îl acceptaseră pe Hristos, şi alţii nu. Claudius nu a făcut nicio distincţie între iudeii creştini şi iudeii necreştini. Decizia sa era: „Afară cu toţi iudeii!” Dar, când Pavel şi-a trimis epistola la Roma, şase sau şapte ani mai târziu, iudeii se întorseseră în cetate. Apostolul cunoştea lucrul acesta, deoarece Priscila şi Aquila se întorseseră la Roma (Romani 16:3).

Având această informaţie, putem acoperi vidurile de informaţie. Membrii fondatori ai bisericii erau indubitabil iudei. Erau în mod natural liderii bisericii, deţinând slujbele din biserică. Dar existau şi credincioşi dintre neevrei. Când iudeii au fost obligaţi să plece, aceşti credincioşi neevrei au fost nevoiţi să preia responsabilităţile. Până aici, toate bune. Dar iudeii s-au întors şi se aşteptau să preia responsabilităţile din biserică aşa cum le-au lăsat, continuându-şi rolurile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A apărut însă o mare problemă: altcineva stătea pe scaunul acela. Găsim aici ingredientele pentru o luptă ecleziastică clasică, şi tocmai asta s-a întâmplat. Dar în cercurile creştine, când îţi doreşti slujba altuia, nu spui că te lupţi, ci afirmi că cealaltă partidă este vinovată de erezie, de „liberalism” sau de vreun alt comportament greşit. Citind epistola cu acest filtru, se poate observa modul în care apostolul Pavel ne conduce până la pasajul menţionat, care ne interesează.

 Subiecte polarizante – În principiu, subiectul din capitolul 14 este acesta: unii credincioşi afirmau că creştinii ar trebui să respecte toate obiceiurile iudaice şi că neevreii coborau standardele, nerespectându-le. Aceştia din urmă argumentau că nu ar fi nevoie de o împovărare a creştinilor cu acestea. Despre ce obiceiuri iudaice era vorba? Unul era mâncarea (Romani 14:1-4), probabil aceeaşi problemă abordată de Pavel în 1 Corinteni 8, unde vorbeşte, de asemenea, despre cei tari şi cei slabi şi despre a nu fi o pricină de poticnire pentru fratele de credinţă.

Cealaltă problemă spinoasă o constituiau zilele speciale (Romani 14:5,6). La ce zile se referă Pavel aici? Comentatorii oferă răspunsuri variate. Unii cred că subiectul se referă la zile cu noroc şi zile cu ghinion, lucru care reprezenta o superstiţie obişnuită în timpurile antice. Dar este dificil să acceptăm că Pavel ar aborda atât de blajin astfel de superstiţii. Numeroşi interpreţi antici şi moderni au considerat că Pavel se referă la păzirea anumitor zile de post. Fariseii posteau marţea şi joia, ca şi în Ziua Ispăşirii, dar şi în alte ocazii. Interpretarea aceasta poate fi, ipotetic vorbind, posibilă, însă, în cazul acesta, ne-am aştepta ca Pavel să facă direct referire la post. O altă interpretare este aceea că Pavel se referă la Sabat, care, împreună cu regulile cu privire la hrană, era o adevărată piatră de hotar pentru iudaismul acelui timp. Dar păzirea Sabatului era una din cerinţele Celor Zece Porunci, care erau ţinute de toţi creştinii. Noul Testament face mai multe referiri la Decalog decât o face Vechiul Testament. Inclusiv Pavel citează de aici în Romani 13:9 şi ne oferă o parafrazare a Celor Zece Porunci în 1 Timotei 1:8-10.

Zilele speciale iudaice – Cea mai bună interpretare pare să fie aceea că Pavel se referea la numeroasele zile speciale din calendarul iudaic, în afară de Sabatul săptămânal. Ele includeau nu numai sărbătorile din legea lui Moise, enumerate în Leviticul 23 – Paştele, Azimele, Cincizecimea, Trâmbiţele, Ziua Ispăşirii şi Corturile – dar şi sărbătorile instituite după perioada lui Moise, ca Purim, şi chiar sărbători apărute mai târziu, neincluse în Biblie, cum ar fi Dedicarea (Hanuca). Exista, de asemenea, păzirea lunii noi, prima zi a fiecărei luni. Unele dintre aceste zile de sărbătoare erau păzite ca sabaturi, zile în care se abţineau de la anumite lucrări, dar distincte de Sabatul săptămânal în mai multe privinţe. Acestea nu făceau parte din Decalog. Nu erau evenimente săptămânale, ci anuale (sau în cazul lunii noi, erau lunare) şi stabilirea lor depindea într-o oarecare măsură de judecata umană, deoarece autorităţile omeneşti determinau când începe luna, pe baza observării lunii noi.

Toţi oamenii sunt una în Hristos – Cea mai bună concluzie ar fi aceea că, în timp ce Pavel susţinea valabilitatea moralităţii biblice bazate pe Cele Zece Porunci atât pentru evrei, cât şi pentru neevrei, el a intenţionat să diminueze atitudinea separatistă dintre cele două categorii de credincioşi, făcându-i una în Hristos. Aceasta însemna anularea obligativităţii obiceiurilor iudaice, care marcau graniţa între evrei şi restul oamenilor, dar care nu aveau nicio semnificaţie morală. Aceste obiceiuri includeau o serie de amănunte cu privire la alimentaţie şi numeroasele sărbători care erau legate de istoria evreilor şi care le accentuau identitatea.

Este important, în acelaşi timp, să nu pierdem din vedere principala temă paulină. Deşi neevreii, care considerau aceste obiceiuri opţionale, pot fi consideraţi mai luminaţi decât fraţii lor iudei „mai slabi”, era necesar ca ei să fie sensibili la sentimentele religioase ale celor care nu vedeau lucrurile în acelaşi fel. În capitolul acesta, Pavel face un frumos apel la toleranţă creştină, necesară şi astăzi. Creştinii pot fi în dezacord şi totuşi, uneori, ambele părţi să aibă dreptate. Ceea ce este greşit este asumarea locului lui Dumnezeu prin judecarea fratelui care, în mod conştiincios, manifestă şi menţine o părere diferită de a noastră.

Referinţe

1 Suetonius, Life of Claudius, Loeb Classical Library, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1979, 25.4.

Unii dintre credincioşi au afirmat că creştinii ar trebui să respecte toate obiceiurile iudaice şi că neevreii coborau standardele, nerespectându-le.

„În concordanţă cu analogia Scripturii şi în special cu învăţăturile lui Pavel, Romani 14:5 poate fi înţeles pe drept ca referindu-se la zilele sfinte ceremoniale conform instituţiei levitice. Obligaţia de a păzi aceste reguli este clar abrogată în Noul Testament. (…) A pune în aceeaşi categorie Ziua Domnului, sau Sabatul săptămânal, nu este numai un gest străin de cerinţele exegetice, ci ne aduce şi în conflict cu principiile care sunt încorporate în mărturia generală a Scripturii.” (John Murray, Romans, New International Commentary of the Old Testament, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1965, p. 259)