Vor fi mântuiţi toţi evreii?

Clinton Wahlen

director asociat, Institutul de Cercetări Biblice

Atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.” (Romani 11:26)

Capitolele 9 – 11 din Epistola către romani continuă explicarea mântuirii prin credinţă prezentată în primele opt capitole, aplicaţia fiind acum făcută specific la Israel. Această secţiune a epistolei are trei părţi principale: prima (9:1-29) şi ultima (11:1-36) indică locul Israelului în planul lui Dumnezeu, ţinând cont de faptul că neevreii au de asemenea acces la mântuire, în timp ce partea de mijloc a secţiunii reiterează faptul că neprihănirea şi mântuirea sunt obţinute doar prin credinţă (9:30 – 10:21). În funcţie de modul în care cei care interpretează au înţeles termenul „Israel”, au fost oferite explicaţii foarte diferite ale acestor capitole. S-au ridicat deci o serie de întrebări: se referă acest termen la iudei în mod literal, la creştinii evrei sau la un „Israel” spiritual, compus atât din evrei, cât şi din neevrei? Pentru a înţelege afirmaţia lui Pavel din 11:26 că „tot Israelul va fi mântuit”, este necesară analiza întregului pasaj.

Cum defineşte Pavel „Israelul” – Pavel începe această nouă secţiune a Epistolei către romani prin exprimarea plastică a chinului său sufletesc cu privire la starea israeliţilor care nu L-au acceptat pe Isus ca Mesia (9:1-5). Ce se va alege de acest popor? Pavel îi recunoaşte ca aparţinând aceleiaşi spiţe de neam, numindu-i pe iudei „rudele mele trupeşti” (vers. 3). În acelaşi timp, el modifică definiţia normală a Israelului, renunţând la o noţiune bazată exclusiv pe criteriul etnic şi afirmând că „nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam, ci este scris: «În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele»” (9:6,7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi făcuse deja cunoscut lui Avraam că, pentru moştenirea făgăduită lui, baza descendenţei era una diferită de cea fizică, deoarece Ismael, întâiul născut al lui Avraam, fusese exclus de la moştenire şi alungat împreună cu mama lui, Agar (cf. Galateni 4:21-31). Faptul că Iacov a fost preferat în locul lui Esau, întâiul născut, este un alt exemplu în favoarea stabilirii principiului conform căruia mântuirea depinde mai degrabă de harul şi de alegerea lui Dumnezeu decât de fapte (Romani 9:11). Aşadar, în ce priveşte mântuirea, drumul este deschis nu doar pentru evrei, ci şi pentru neevrei, (9:24-26).

Problema Israelului etnic – După cum demonstrează şi istoria Israelului, Dumnezeu a aplicat în mod repetat pedeapsa asupra poporului din cauza respingerii apelurilor de har venite din partea lui Dumnezeu prin profeţi. După cum subliniază şi Romani 9, Isaia se referă doar la „rămăşiţa” Israelului ca fiind salvată (9:27-29)1. Pavel identifică în mod clar care era problema Israelului etnic: israeliţii se bazau pe faptul că Dumnezeu îi alesese drept copii ai Săi şi pe cunoaşterea şi păzirea scrupuloasă a legii, ceea ce îi distingea de neevrei ca fiind singurii cărora le era destinată mântuirea (Romani 2:17-20; 9:4; Galateni 2:11-16; cf. Faptele apostolilor 15:10,11). Ne­evreii, pe de altă parte, şi-au însuşit făgăduinţa mântuirii deoarece au primit-o în dar prin credinţă, ca şi Avraam (Romani 9:30-33; 4:16).

Această tragică poticnire a Israelului l-a întristat în mod vădit pe Pavel, deoarece el clarificase deja faptul că nimeni nu ar putea fi îndreptăţit (şi astfel mântuit) pe baza legii (vezi Romani 3:20): „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este ca să fie mântuiţi” (10:1). El continuă apoi să pună în antiteză aceste două abordări cu privire la mântuire, cea bazată pe lege şi cea (de fapt singura abordare adevărată) bazată pe credinţă (10:2-17). Pavel mai abordează şi posibilitatea ca Israelul să fie iertat datorită neştiinţei sale, însă o respinge pe baza dovezilor scripturistice venite prin David, Moise şi Isaia (10:18-21) – astfel, Israelul etnic nu are nicio scuză.

A fost Israelul lepădat de Dumnezeu? – Apoi, următoarea întrebare logică este: Va fi Israelul pierdut? Şi-a tras El mâna de deasupra poporului Său? (Romani 11:1). Pavel răspunde în mod clar: „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (11:2). Este important de observat faptul că motivul pe care Pavel îl oferă pentru această asigurare nu este acela că tot Israelul etnic va fi mântuit. La fel ca şi în capitolul 9, Pavel îşi bazează această asigurare plină de încredere din capitolul 11 pe conceptul de rămăşiţă (vers. 2-5). Faptul că doar o rămăşiţă va fi mântuită duce la o concluzie logică: nu tot Israelul va fi mântuit.

Şi atunci cum poate Pavel să afirme totuşi că „tot Israelul” (gr. pas Israel) va fi mântuit (Romani 11:26)? Cheia pentru această dilemă stă în a recunoaşte faptul că, în Romani 9:6, Pavel foloseşte termenul „Israel” în două feluri diferite: (1) cu referire la Israelul etnic (de exemplu, descendenţii fizici ai lui Avraam prin Iacov/Israel); şi (2) cu referire la totalitatea poporului lui Dumnezeu (care îi include şi pe unii descendenţi fizici ai lui Avraam, şi pe credincioşii dintre păgâni). O interpretare alternativă foarte cunoscută este aceea că definiţia Israelului din capitolul 9:6 este mai degrabă limitativă decât extensivă, referindu-se la cei aleşi din Israel. Însă nu fusese Israelul deja ales ca un popor special al lui Dumnezeu (vezi Exodul 19:5,6)? Mai mult decât atât, noi nu putem interpreta Epistola către romani ca şi când Epistola către galateni nu ar fi fost deja scrisă2. Acolo, Pavel se referă în mod clar la „Israelul lui Dumnezeu” ca fiind mai extins decât Israelul etnic (Galateni 6:16), la Isaac, ca reprezentându-i de asemenea pe neevreii din Galatia (4:28), şi la toţi cei ce „aparţin lui Hristos”, ca fiind „sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (3:29).

Israelul etnic şi mântuirea – Pavel nu sugerează nicăieri faptul că tot Israelul etnic va fi mântuit. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost în contradicţie totală cu ceea ce ar fi încercat să explice în epistola sa până la acest punct, şi anume că mântuirea nu a fost niciodată bazată pe descendenţa fizică din Avraam, Isaac şi Iacov sau pe faptele legii lui Moise, care erau aşteptate de la toţi cei ce pretindeau că sunt parte din naţiunea israelită.

În acelaşi timp, nu există niciun indiciu în Romani 9 – 11 cum că Israelul etnic va fi pierdut în întregime; dimpotrivă, unii vor fi cu siguranţă mântuiţi. Pavel accentuează acest lucru în două moduri: în primul rând, explicând faptul că „nu toţi” (ou pantes) dintre cei ce sunt descendenţi fizici ai lui Avraam aparţin Israelului (Romani 9:6,7), ceea ce înseamnă că unii aparţin; şi, în al doilea rând, indicând faptul că „nu toţi” (ou pantes) din Israel au luat aminte la Evanghelia proclamată de apostoli (10:16), ceea ce implică faptul că unii au făcut-o (Pavel însuşi fiind un exemplu al celor din urmă). Pavel clarifică acest lucru prin exprimarea speranţei sale de a fi mântuiţi „unii” dintre tovarăşii săi iudei (11:14)3. Din moment ce el speră ca unii să fie mântuiţi, înseamnă că, din perspectiva sa, nu toţi urmau să fie mântuiţi. Unele „ramuri fireşti” (adică iudei, 11:21) au fost îndepărtate din măslin (adică rămăşiţa credincioasă dintre iudei, 11:17; cf. vers. 5)4 pentru ca ramurile dintr-un „măslin sălbatic” (adică neevreii, 11:17) să fie altoite în locul lor (11:19). Imediat, Pavel adaugă faptul că iudeii necredincioşi nu sunt „pierduţi o dată pentru totdeauna”: „Şi chiar ei, dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi” (11:23). De fapt, Pavel speră ca mulţi să fie altoiţi din nou, vorbind în mod optimist despre „acceptarea” lor, asemănând-o cu învierea din morţi (11:15; cf. Ezechiel 37:1-14).

Împietrirea a avut loc în cazul unei părţi din Israel (de exemplu, ramurile naturale care au fost rupte) pentru a „intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11:25). Să intre unde? În rândurile Israelului. Pavel clarifică acest lucru chiar în propoziţia următoare, „Şi, astfel, tot Israelul va fi mântuit” (11:26, ESV). Mai exact, „tot Israelul” îi include atât pe evrei, cât şi pe neevrei, deoarece doar după ce intră neevreii Pavel poate afirma că „tot Israelul” va fi mântuit. Pentru a stabili acest lucru, Pavel, în Romani 11:26,27, citează două pasaje scripturistice. Primul, din Isaia 59:20,21, este punctul central al capitolului, care descrie neascultarea israeliţilor şi felul în care unii dintre ei vor fi salvaţi prin îndepărtarea celor necredincioşi (pentru a folosi metafora anterioară a lui Pavel, ruperea unor ramuri naturale)5. Al doilea pasaj, cel din Isaia 27:9, subliniază faptul că mântuirea postexilică va veni prin iertarea păcatelor de către Dumnezeu, iertare care, prin Ieremia, este numită de Dumnezeu „un legământ nou” (Ieremia 31:31-34; cf. 59:21). Prin faptul că iudeii nu au ascultat şi L-au respins pe Mesia, s-a descoperit că Israelul etnic are nevoie de acelaşi har ca şi neevreii, „fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi” (Romani 11:32), reiterând aceeaşi idee de la finalul discuţiei anterioare, şi anume că atât evreii, cât şi neevreii sunt „sub păcat” şi au nevoie de mântuire (3:9; cf. Galateni 3:22). Pavel vrea să se asigure că cei credincioşi dintre neevrei, din Roma, înţeleg faptul că scopul tainic al lui Dumnezeu în împietrirea Israelului a fost acela ca mântuirea să ajungă de asemenea la ei, ca nu cumva să se creadă ei mai înţelepţi decât iudeii (Romani 11:25).

În concluzie – Pavel nu a avut niciodată perspectiva mântuirii tuturor iudeilor. În Romani 9-11, el afirmă că „unii” vor fi mântuiţi. Dar el indică de asemenea şi faptul că „o parte” din Israelul etnic a fost împietrit şi va fi mântuit doar „dacă nu stăruiesc în necredinţă” (11:23). Mântuirea „întregului Israel” se referă atât la evrei, cât şi la neevrei, ceea ce era deja o parte a aşteptărilor profetice. Reincluderea, sau „altoirea”, înapoi în „Israel” a iudeilor care cred are menirea de a demonstra harul lui Dumnezeu. O parte importantă a misiunii noastre, astăzi, include împărtăşirea acestei veşti bune prietenilor noştri evrei.

Referinţe

1 Cu privire la acest concept din Scriptură, vezi Ángel M. Rodríguez (ed.), Toward A Theology of the Remnant: An Adventist Ecclessiological Perspective, Silver Spring, Maryland, Biblical Research Institute, 2009, p. 23-42, 61-84.

2 Când îi instruieşte pe corinteni cu privire la colecta pentru săracii din Ierusalim, Pavel indică faptul că el deja făcuse acest apel bisericilor din Galatia (1 Corinteni 16:1). Dar din Galateni 2:10 pare să rezulte că planul pentru această colectă nu fusese încă făcut şi că, astfel, Epistola către galateni trebuie să fi fost scrisă înainte de 1 Corinteni. Epistola către romani a fost totuşi scrisă ulterior, deoarece Pavel se afla deja în drum spre Ierusalim cu banii strânşi pentru săraci (Romani 15:25-27).

3 Pavel foloseşte o expresie deosebită, care înseamnă literal „carnea mea” (mou ten sarka, tradusă de NASB prin „concetăţenii mei”), pentru a accentua, pe de o parte, solidaritatea cu iudeii din neamul său şi, pe de altă parte, faptul că se referă la Israelul etnic, şi nu la o noţiune extinsă a „Israelului”, care include atât evrei, cât şi neevrei.

4 Compară această imagine cu cea a rămăşiţei, numită, în Isaia 6:13, „sămânţă sfântă” (zera qodesh), ca butuc care supravieţuieşte dintr-un copac ce a fost tăiat.

5 În Isaia 59:20, Biblia ebraică se referă la „cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor” (o declaraţie pozitivă cu privire la faptul că unii din Israel vor fi mântuiţi, cf. Rom 11:23). Traducerea Septuaginta a aceluiaşi verset (cea care este citată aici de Pavel) Îl descrie pe Dumnezeu îndepărtând „nelegiuirea de la Iacov” (o declaraţie negativă cu referire la faptul că unii vor fi îndepărtaţi din Israel). Menţiunea din versetul anterior, că „se vor teme de Numele Domnului cei de la apus şi de slava Lui, cei de la răsăritul soarelui” (Is. 59:19), poate fi în mintea lui Pavel o referire, în ultimă instanţă, la includerea neevreilor, dar această idee nu este explicită.

Dumnezeu îi făcuse cunoscut în mod clar lui Avraam că împărtăşirea făgăduinţei promise urma să se facă pe o bază diferită de cea a descendenţei fizice.

Pavel nu sugerează nicăieri că tot Israelul etnic va fi mântuit.

„Cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când o lucrare deosebită trebuie să fie făcută faţă de categoriile de oameni neglijate până acum, Dumnezeu aşteaptă ca solii Săi să aibă un interes deosebit faţă de poporul iudeu din toate părţile lumii.” (AA 381)