Este adevărat că Romani 5:12 face referire la păcatul strămoşesc?

Ivan T. Blazen

profesor de Noul Testament, Loma Linda University

Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. (Romani 5:12)

Ce este acela păcatul strămoşesc? Este vinovăţia moştenită de la Adam? Sau este natura noastră păcătoasă, tendinţele şi înclinaţiile noastre spre păcat, care toate îşi au originea în Adam? Sau şi una, şi alta? Care este învăţătura din Romani 5:12?

Păcatul lui Adam – Romani 5:12 reprezintă prima parte a unei comparaţii (a doua parte se află în vers. 18). Acest verset împreună cu versetele 13-19 au devenit punctul de plecare în doctrina păcatului strămoşesc. Există o varietate de interpretări privind natura exactă a acestui păcat, dar ceea ce au în comun toate acestea este ideea că păcatul strămoşesc nu este un anumit păcat personal, ci un lucru care stă în spatele tuturor păcatelor, numit păcatul lui Adam. După unii, termenul de „păcat” din Romani 5:12 este definit ca păcat moştenit de la Adam: „Prin căderea lui Adam, toţi am păcătuit.” Se poate explica, în consecinţă, de ce fiecare om, fără excepţie, este lipsit de slava lui Dumnezeu (3:23). Se poate argumenta, de asemenea, că, arătând păcătoşenia profundă a oamenilor, harul lui Dumnezeu devine, explicit, unica noastră şansă de mântuire. Cu toate acestea, sunt suficiente inconveniente care pun la îndoială validitatea unei asemenea interpretări. În acest caz, contextul imediat şi cel general trebuie analizate cu grijă, împreună cu întreaga teologie a lui Pavel despre mântuire.

O interpretare greşită – În primul rând, trebuie spus că susţinătorii conceptului de păcat strămoşesc, în sensul vinovăţiei moştenite, au adoptat o interpretare greşită a textului din Romani 5:12. Unii, ca Augustin, de exemplu, au pretins că ceea ce este tradus în mod obişnuit ca „din pricină”, înainte de „toţi au păcătuit” [din pricină că toţi au păcătuit], ar trebui tradus „în care” [în care toţi au păcătuit], cu referire la Adam. Merită observat însă că este o distanță considerabilă în text între pronumele „care” și expresia „un singur om” (Adam). Ce sens ar avea acest text, dacă l-am formula astfel: „După cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om [Adam], iar prin păcat a venit şi moartea, astfel că moartea a trecut asupra tuturor, în care toţi au păcătuit”? Mai mult decât atât, expresia în limba greacă folosită în acest text (eph ho, o formă prescurtată de la epi touto hoti „pentru motivul că”) se traduce, simplu, „din pricină că”.

În al doilea rând, expresia „în Adam” nu se găseşte în pasajul din Romani 5:12-19. Deseori s-a afirmat că această expresie este implicită în afirmaţia „toţi au păcătuit (în Adam)”, în analogie cu 1 Corinteni 15:22 („toţi mor în Adam”). Dar a folosi cuvântul „implicit” în acest context nu este suficient. Expresia „toţi au păcătuit” folosită de Pavel în Romani 3:23 nu are sensul de ceea ce am făcut noi „în Adam”, ci de istoria continuă a păcatului, începând de la Adam. Faptul că în Romani 5:12-21 este vorba despre Adam şi Hristos şi despre efectul acțiunilor lor nu neagă realitatea implicării şi altor fiinţe umane în acest text. Pavel foloseşte „păcatul” la singular pentru a se referi la păcatul lui Adam (5:15,17), dar el foloseşte şi pluralul „multor greşeli”, pentru a se referi la păcatele întregului neam omenesc (5:16). În acelaşi pasaj, Pavel se referă la legea de la Sinai (5:13,20) şi arată faptul că venirea ei în mijlocul unui popor răsculat şi păcătos a făcut să se înmulţească greşeala (5:20; vezi şi 7:8,11).

În al treilea rând, textul cere o implicare personală în mântuirea pe care Hristos a obţinut-o pentru noi. Pavel vorbeşte despre mulţi „care primesc în toată plinătatea harul şi darul neprihănirii” (5:17). Acest fapt ne atrage atenţia asupra învăţăturii lui Pavel din Romani cu privire la credinţa personală şi rolul ei în primirea neprihănirii prin credinţă şi în unirea noastră personală cu Hristos în moartea şi învierea Sa, arătate în simbolul botezului.

În a patrulea rând, vorbind despre păcat, avem o subliniere dublă în Romani 5:12, păcatul lui Adam şi păcatele noastre. Pavel spune că moartea a intrat în lume prin păcatul unui singur om şi s-a răspândit asupra tuturor, din pricină că toţi au păcătuit. Textul mai subliniază faptul că păcatele noastre nu pot fi separate de păcatul lui Adam. Cu alte cuvinte, ceea ce a făcut Adam constituie sursa a ceea ce facem noi şi a consecinţelor care decurg de aici. Căderea lui Adam a determinat intrarea păcatului în lume, iar noi toţi ne-am adaptat prin cedare individuală în fața acestei realități. Altfel spus, Adam a avut o influență în traseul pe care l-am adoptat fiecare. Acest lucru doreşte Pavel să-l spună în Romani 5:19, unde declară că, prin neascultarea lui Adam, toţi au devenit păcătoşi. Afirmația nu se referă la faptul că vina lui Adam ne-a fost atribuită nouă, cum susțin unii, ci la faptul că, născându-ne în natura căzută în păcat, noi devenim, la rândul nostru, indivizi care păcătuiesc efectiv. Și ne demonstrăm relaţia cu păcatul lui Adam prin propriile păcate. Acest lucru este confirmat de versetul următor, 20, în care ni se spune că s-a înmulţit păcatul, „greșeala”, în sensul călcării intenţionate a voinţei descoperite a lui Dumnezeu.

În sfârşit, din perspectiva textuală şi teologică, ceea ce vine asupra tuturor ca urmare a păcatului lui Adam, este moartea, nu vina păcatului său. Această moarte este fizică şi spirituală – o stare de despărţire de Dumnezeu care face ca păcatul să devină inevitabil pentru toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei. Păcatul domneşte prin moarte, prin faptul că neamul omenesc decăzut nu poate rezista puterii păcatului. Drept urmare, și noi toţi suntem sub condamnarea (Romani 5:16, 18) şi sub ameninţarea morţii veş­nice (5:15,17). În cele din urmă am putea spune că, din moment ce păcatul lui Adam acţionează asupra vieţilor noastre prin natura noastră păcătoasă şi prin moarte, atunci conceptul păcatului strămoşesc, văzut ca tendinţe păcătoase moştenite, este ceva adevărat.

Harul lui Dumnezeu, antidot pentru păcatul strămoşesc – Orice s-ar spune, păcatul strămoşesc nu poate împiedica posibilitatea ascultării de Dumnezeu prin puterea jertfei lui Hristos. Remediul, atât pentru puterea păcatului, cât şi pentru vinovăţia lui, este harul lui Dumnezeu care ne îndreptăţeşte, ne sfinţeşte şi ne face oameni noi. Aşa cum ne învaţă Romani 6:1-7, harul lui Dumnezeu face să înceteze domnia păcatului asupra vieţilor noastre (vers. 2). Având în vedere unirea baptismală cu Hristos în moartea şi învierea Sa, noi suntem făcuţi în stare să umblăm cu El în viaţa cea nouă (vers. 3, 4) eliberaţi de sub stăpânirea păcatului (vers. 6, 16-18). Hristos devine noul nostru Stăpân (7:4), iar noi aducem roade pentru Dumnezeu (vers. 6). Când apelăm la Dumnezeu din trupul acesta de moarte, înclinat spre păcat (vers. 24), putem exclama: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu” (vers. 25), care a pus capăt robiei noastre faţă de păcat (6:17). Mai mult decât atât, noi fiind în Isus Hristos, Duhul lui Dumnezeu vine în viaţa noastră, eliberându-ne de legea păcatului şi a morţii (8:2), făcând posibilă, prin puterea Sa, împlinirea neprihănirii cerute de lege (8:3-4).

„Adventiştii nu subliniază ideea de păcat strămoşesc, în sensul moştenirii de către urmaşii lui Adam, în mod personal, a vinei morale ca urmare a păcatului său.” (John Fowler, „Sin”, în R. Dederen [ed.], Handbook of Seventh-Day Adventist Theology, Hagerstown, Maryland, Review and Herald, 2000, p. 265)

„Rezultatul muşcării din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului se observă în experienţa fiecărui om. În firea fiecăruia există o înclinaţie spre rău, o putere căreia, fără ajutor, nu i se poate împotrivi.” (Ed 29)