Resource Book — MyBible

Teresa L. Reeve

profesor de Noul Testament, Andrews University

În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. (Faptele apostolilor 20:7)

De-a lungul anilor, mulţi comentatori au sugerat că textul din Faptele apostolilor 20:7 este cea mai timpurie dovadă a păzirii duminicii de către primii creştini, ca o zi specială de închinare. Argumentul acesta nu reflectă totuşi intenţia lui Luca în pasajul respectiv. Fiind o parte a unei descrieri mai largi, această frază descriptivă poate fi înţeleasă cel mai bine studiind-o în contextul descrierii panoramice făcute de Luca lucrării de mântuire realizate de Isus, mai întâi ca om pe Pământ, apoi, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin intermediul apostolilor Săi aleşi.

Pavel, în drum spre Ierusalim – În Faptele apostolilor 20, apostolul Pavel, care a urmat cu credincioşie modelul lui Isus de a învăţa şi de a face ucenici, se găsea spre sfârşitul misiunii sale şi îşi începuse călătoria spre Ierusalim, unde, asemenea lui Isus, urma să se confrunte cu încercarea şi suferinţa (Faptele apostolilor 20:22,23; 21:10-14). În timp ce se îndrepta spre Ierusalim, Pavel s-a abătut din drum pentru a încuraja diversele grupe de ucenici pe care le formase anterior, inclusiv grupa din Troa, după cum găsim scris în Faptele apostolilor 20:6-12.

Deşi notează pe scurt diferitele cetăţi pe care le-a vizitat Pavel în această călătorie, evanghelistul Luca alege să ne facă o descriere vie a unui eveniment întâmplat în Troa. Descriind incredibila înviere din morţi a lui Eutih, după ce acesta, adormit fiind, a căzut de la etaj, Luca demonstrează că Pavel continua lucrarea de slujire a lui Isus – chiar şi prin faptul că învia pe cineva din morţi. Pasajul din Faptele apostolilor 20:7 nu a fost inserat în naraţiune ca o frază de sine stătătoare, ci pentru a crea cadrul pentru evenimentul principal. Totuşi, având în vedere întrebările şi părerile emise cu privire la pasajul acesta de către creştinii de mai târziu, este indicat să analizăm fiecare sintagmă din frază, pentru a înţelege ce afirmă şi ce nu afirmă.

„Pavel (…) vorbea ucenicilor” – Aceasta reprezintă declaraţia centrală a versetului, care introduce acţiunea în cadrul căreia se petrece incidentul cu Eutih. Toate celelalte părţi ale pasajului au rolul de a oferi mai multe informaţii cu privire la această interacţiune – când, de ce şi cât timp a durat dialogul. Dacă vom căuta sensul cuvântului grecesc tradus prin „a vorbi” (dialegomai), vom descoperi că Pavel nu le predica celor din Troa, ci „dialoga”, sau avea o discuţie cu ei.

„În ziua dintâi a săptămânii” – Literal, sintagma se traduce: „prima din Sabat”. Este un exemplu al modului în care Luca şi alţi autori creştini timpurii foloseau cuvântul sabbaton, cu referire la o săptămână obişnuită de şapte zile (cf. Luca 18:12; Didache1 8:1).[*]Aşa cum face şi în alte locuri în care descrie călătoria lui Pavel la Ierusalim (Faptele apostolilor 20:6,15; 21:1,4,5,7,10,15), Luca alege să noteze momentul când are loc acest eveniment important. Este posibil ca evenimentul să fi avut loc într-o „duminică”, aşa cum presupun în mod natural occidentalii moderni şi greco-romanii, cititorii vizaţi de Luca în evanghelia sa (Ioan 20:19 foloseşte această exprimare pentru a se referi clar la o seară de duminică şi chiar Luca se raportează la ivirea zorilor atunci când calculează orele din zi în Faptele apostolilor 2:15 şi în alte locuri). Pe de altă parte, este foarte posibil ca Luca să folosească sistemul iudaic de calcul, în care o zi este formată mai întâi dintr-o seară şi apoi o dimineaţă (Geneza 1:5; Luca 23:54). Din această perspectivă, Pavel ar fi rămas în Troa pentru a păzi Sabatul şi ar fi profitat de ocazia de sâmbătă seară pentru o întâlnire de rămas-bun2 cu prietenii săi înainte de a porni la drum dis-de-dimineaţă, duminică, spre destinaţia următoare. În ambele cazuri, Luca nu lasă niciun dubiu că învierea lui Eutih, asemenea învierii lui Isus, a avut loc „în ziua dintâi” a săptămânii – o altă paralelă remarcabilă între istoria lui Pavel şi cea a lui Isus.

„Eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea” – În Evanghelia după Luca şi în Faptele apostolilor, oamenii se strângeau laolaltă (gr. synago) din diverse motive (Luca 22:66; Faptele apostolilor 4:31; 15:6,30). Întâlnirile pentru frângerea pâinii erau ceva obişnuit pentru credincioşii creştini, nefiind limitată la o anumită zi sau la un anumit loc. Mesele la care Isus Se alătura oamenilor în cele mai diverse situaţii reprezintă o temă importantă în Evanghelia după Luca. Sintagma specifică din limba greacă tradusă în Faptele apostolilor 20:7 prin „frângerea pâinii” (klasai arton) este folosită în mod repetat în scrierile lui Luca, referindu-se la masa obişnuită. În seara de joi a Paştelui, Isus „a frânt pâinea” cu ucenicii Săi şi i-a instruit să facă aşa în amintirea Lui (Luca 22:19). Primii convertiţi din Ierusalim „frângeau pâinea” zilnic, din casă în casă (Faptele apostolilor 2:42,46), şi Pavel „a frânt pâinea” chiar înainte de naufragiul corabiei (Faptele apostolilor 27:34-36). Motivul evident pentru întrunirea particulară şi pentru frângerea pâinii în Troa este sugerat de fraza următoare.

„Trebuia să plece a doua zi” – Pavel urma să-şi continue călătoria la Ierusalim şi, din cauza aceasta, a dorit să aibă o ultimă întrevedere cu cei din Troa. Aşa cum făcuse şi cu celelalte grupe de credincioşi pe care le vizitase până atunci, Pavel îşi îndemna şi îşi încuraja prietenii din Troa şi, fără îndoială, avea multe să le spună. De aceea, de vreme ce nu erau siguri că se vor mai întâlni, Luca adaugă: „şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii”.

Nu este instituită o altă zi de închinare – Cu această introducere necesară, cititorii lui Luca sunt acum pregătiţi să înţeleagă întâmplarea cu Eutih, care stătea pe fereastra odăii de sus, la miezul nopţii, şi, adormit, a căzut în afară, pe stradă, şi a murit (Faptele apostolilor 20:9). Nici aici, nici în altă parte, Luca nu face vreo referire la o întâlnire regulată a credincioşilor în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea sau pentru a asculta vreo predică. Deşi scopul declarat cu care şi-a scris evanghelia era de a le oferi lui Teofil şi prietenilor acestuia „temeinicia învăţăturilor pe care le-a[u] primit” (Luca 1:4), Luca nu face niciun efort de a le oferi temeinicia unei astfel de schimbări importante, cum ar fi fost schimbarea zilei de închinare. Luca menţionează, mai degrabă, dialogul credincioşilor şi frângerea pâinii, pentru a crea cadrul pentru minunea extraordinară a învierii lui Eutih, prin care Dumnezeu Şi-a demonstrat încă o dată prezenţa continuă în slujirea lui Pavel şi în biserica Sa în continuă dezvoltare.

Referinţe

1 Didache este un document creştin datând din secolul al IV-lea.

2 Cf. Good News Translation.

[*] Ca şi gr. sabbaton, şi rom. sâmbătă a avut, în trecut, sensul de „săptămână”. Astfel, în Codicele Voroneţean (manuscris găsit, în 1871, în podul Mănăstirii Voroneţ, conţinând fragmente din cartea Faptele apostolilor şi din epistolele Iacov şi 1-2 Petru; manuscrisul a fost scris undeva în perioada 1563-1583), acelaşi verset din Faptele apostolilor 20:7 începe în felul următor: „Întru ura de sâmbăte adurară-se ucenicii...” [„Într-una din sâmbete, se adunară ucenicii...”] (8r/9). Ţinând cont de comentariile autorului acestui articol, fraza ar trebui înţeleasă, literal, ca „în prima a sâmbetei (săptămânii)”. Există însă şi exemple mai clare în care cuvântul sâmbătă este folosit cu sensul de „săptămână”. Dicţionarul limbii române (Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990, serie nouă, tomul X, partea a 3-a, litera S, Semn – Sîveică, p. 1008) citează un astfel de exemplu din Coresi (a doua jumătate a secolului al XVI-lea): „Postesc de două ori în sâmbătă [= pe săptămână]”. (n.r.)

Evaluând pasajul acesta, văzut de unii ca o dovadă a respectării timpurii a duminicii ca zi de închinare, renumitul istoric bisericesc Augustus Neander remarcă: „Pasajul nu este pe deplin convingător, deoarece se poate ca plecarea iminentă a apostolului să fi unit mica biserică la o masă de despărţire frăţească, ocazie în care apostolul a ţinut o ultimă cuvântare, fără ca, în cazul de faţă, să avem de a face cu o celebrare a duminicii.” (The General History of Christian Religion and Church, London: Henry G. Bohn, 1851, vol. 1, p. 337)

Întâlnirile pentru frângerea pâinii erau ceva obişnuit pentru credincioşii creştini, nefiind limitată la o anumită zi sau la un anumit loc.