Războiul lumilor

Viziunea cu Mihail i-a readus liniștea și siguranţa lui Daniel. Într-un moment zguduitor al adevărului, i-a fost descoperit finalul victorios al războiului cosmic. Acum, Gabriel îi oferă explicaţii despre conflictul în sine. Intrăm, așadar, în capitolul războiului. În cartea lui Daniel, conflictul apare ca un laitmotiv, tunând în depărtare pentru ca, în cele din urmă, să explodeze cu forţă deplină în capitolul de față. Până acum, l-am auzit doar înfundat, fiind prezent în fundal încă din capitolul 1, de la victoria Babilonului asupra Ierusalimului (Daniel 1:2). L-am mai întâlnit apoi în conflictul dintre conducătorul Babilonului și evrei, slujitorii lui Dumnezeu (capitolele 3 și 6). Mai târziu, l-am regăsit sub forma opoziției dintre trăsăturile umane și cele animalice (Daniel 2:34,44; 4:15,23,32,33; 7:13,14; 8:11-25). În capitolul 9, conflictul a căpătat o notă universală, prin evocarea acelui Mesia al mesiilor, a cărui moarte violentă este anunţată de viziune. În cele din urmă, în capitolul 10, conflictul izbucnește deschis ca „un mare război” (ţava gadol, [vers. 1, NTR]). Lupta personală a lui Daniel și postul pe care l-a ţinut își au paralela într-o bătălie în care sunt implicate forţe supranaturale, sugerând astfel natura cosmică și spirituală a conflictului iminent. Acum, în capitolul 11, pătrundem în esența acestui război.

Primele cuvinte, imediat după cele din capitolul 10, ne trimit înapoi pe vremea lui Darius Medul, când Daniel a primit viziunea celor 70 de săptămâni (Daniel 9:1). Numai din perspectiva aceasta a speranței mesianice putem aborda acum evenimentele furtunoase ale capitolului 11.

Îngerul Gabriel reia povestea de la început. Se întoarce în timp, „în anul dintâi al lui Darius” (Daniel 11:1). În mod semnificativ, profeția ne îndreaptă atenţia spre nimeni altul decât Artaxerxe Persanul, decretul lui fiind identificat în comentariul nostru (vezi capitolele anterioare) ca punct de pornire pentru profețiile celor 70 de săptămâni și celor 2 300 de seri și dimineți. „Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de-al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi și, când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei” (vers. 2).

Cei trei împărați sunt de origine persană. Suntem în timpul domniei lui Cirus (care-l avea drept coregent pe Darius). Astfel, acești trei împărați ar fi Cambyses (530-522 î.Hr.), Darius I (522-486 î.Hr.)¹, Xerxe, sau acel Ahașveroș din cartea Estera (486-465 î.Hr.), iar al patrulea este Artaxerxe (465-423 î.Hr.). Nu numai că tradiția iudaică a mers pe această linie de interpretare², ci chiar istoria a confirmat-o. Artaxerxe a fost, așa cum l-a descris profeția, extrem de bogat. Un text istoric îl descrie drept împăratul care a fost „cel mai șiret (dintre toți predecesorii săi), cumpărându-și aliați (din cetățile grecești cucerite) și slăbindu-le puterea prin stârnirea unor disensiuni între ei”³.

Menționarea lui Artaxerxe la începutul marelui conflict are o semnificație specială. Decretul lui este cel care a marcat punctul de plecare al profețiilor celor 70 de săptămâni și celor 2 300 de seri și dimineți. După cum Dumnezeu a condus istoria până la venirea lui Mesia (capitolul 9) și o conduce până la vremea sfârșitului (capitolul 8), tot la fel va conduce lucrurile și în marele conflict care stă să înceapă.

Împăratul menționat după Artaxerxe este ușor de identificat. Limbajul folosit de înger în versetele 3 și 4 este identic cu cel din capitolul 8:

„Ţapul însă a ajuns foarte puternic, dar, când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” (Daniel 8:8).

„Se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere și va face ce va voi. Și, cum se va întări, așa se va și sfărâma împărăţia lui și va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor” (Daniel 11:3,4).

Avem de-a face deci cu Alexandru cel Mare, pe al cărui imperiu cei patru generali ai săi l-au împărţit, la moartea sa, „în cele patru vânturi ale cerurilor”. Tot Imperiul Grec, inclusiv coloniile, este inclus în cuvântul malkuth „împărăție” (vers. 2 și 4), ca și în cazul Imperiului Persan (Daniel 10:13). Următoarea frază este mai greu de înțeles. În traducere literală, ar arăta așa: „Dar nu în viitorul ei și nu conform stăpânirii care a condus-o, căci împărăţia ei va fi făcută bucăţi și (va trece) la alţii decât aceștia” (Daniel 11:4).

Cu alte cuvinte, suntem martorii unei tranziții a puterii: „împărăția” (malkuth) trece la „alții decât aceștia”. Forma de plural elleh „aceștia” este în legătură cu cele patru vânturi ale cerurilor, care sunt tot la plural⁴. Împărăția ajunge deci sub controlul unei puteri care se ridică după divizarea Imperiului Grec. Această nouă putere, așa cum am văzut în profețiile anterioare, este Roma.

Unii comentatori interpretează cuvântul „aceștia” ca fiind o referire la alți generali decât cei patru menționați deja. Ei consideră că avem de-a face cu dinastiile din Armenia și Capadocia care și-au recâștigat independența la 150 de ani de la moartea lui Alexandru⁵. O astfel de interpretare nu se armonizează cu textul biblic. În ce privește Armenia și Capadocia, ele au reprezentat doar o parte a imperiului, în timp ce naraţiunea biblică menționează clar „cele patru vânturi ale cerurilor”, implicând prin aceasta totalitatea imperiului. În mod evident, profeția vizează Imperiul Roman.

Ca și în capitolul 8, Daniel 11 abia dacă face aluzie la Imperiul Roman, concentrându-se asupra etapei următoare, care va dura până „la vremea sfârșitului” (vers. 40).

Evenimentele aduse în scenă în versetul 5 au loc cronologic după Roma și nu se aplică împărățiilor elenistice ale Ptolemeilor și Seleucizilor, cum propune linia tradițională de interpretare⁶. Perioada acoperită de conflictul descris în Daniel 11:5-45 este, prin urmare, aceeași cu cea acoperită de cornul cel mic din Daniel 7 și 8 și de degetele picioarelor statuii din Daniel 2. Acest lucru este sugerat deja prin paralelismul structural dintre capitolele 8 și 11. Secțiunea dedicată cornului celui mic în capitolul 8 corespunde secțiunii ce descrie conflictul dintre Nord și Sud în capitolul 11.

Capitolul 8

Capitolul 11

Persia (vers. 3, 4)

Persia (vers. 2)

Grecia (vers. 5-8)

Grecia (vers. 3, 4)

Roma (vers. 8, 9)

Roma (vers. 4)

Cornul cel mic

(vers. 9-12)

Conflictul dintre Nord și Sud

(vers. 5-39)

Vremea sfârșitului

(vers. 13, 14, 17, 25)

Vremea sfârșitului

(vers. 40-45)

Trebuie adăugat că puterea din nord, așa cum este descrisă în capitolul 11, are multe în comun cu cornul cel mic, chiar și la nivel lingvistic:

1. Împăratul din nord Îl provoacă pe Dumnezeu și caută să-I uzur­­pe autoritatea (Daniel 11:36,37). În capitolul 8, cornul cel mic se ridică până la oștirea cerului (vers. 10, 11), împotriva „Domnului domnilor” (vers. 25).

2. Împăratul din nord profanează sanctuarul și desființează jertfa zilnică (Daniel 11:31), în timp ce, în Daniel 8, cornul cel mic profanează sanctuarul și smulge jertfa necurmată (vers. 11, 12).

3. Împăratul din nord se instalează în „țara cea minunată”⁷ (ţevi), expresie care simbolizează Palestina (Daniel 11:16,41,45), și atacă legământul sfânt (vers. 28, 30). Cornul cel mic se mărește spre „țara cea minunată” (Daniel 8:9) și distruge „poporul sfinţilor” (vers. 24).

4. Asemenea împăratului din nord, cornul cel mic din capitolul 8 provine tot din nord (vers. 9).

5. Împăratul din nord și cornul cel mic mor de aceeași moarte. Împăratul din nord își găsește sfârșitul fără ajutorul nimănui (Daniel 11:45), în timp ce cornul cel mic „va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omenești” (Daniel 8:25; cf. 2:45).

Puterea din nord și cornul cel mic prezintă deci aceleași trăsături definitorii, au același comportament, vin din aceeași direcție și mor în același fel. În ultimul rând, ambele acoperă aceeași perioadă de timp, care se întinde de la căderea Imperiului Roman până la vremea sfârșitului. Putem trage concluzia că împăratul din nord și cornul cel mic reprezintă aceeași putere, una care se bucură de recunoaștere politică și care își arogă prerogative divine. Istoria conflictului dintre Nord și Sud din Daniel 11:5-45 este aceeași cu cea a cornului celui mic din capitolul 8. Trebuie să descoperim acum semnificaţia acestui conflict și implicațiile sale istorice.

Atât structura literară a textului, cât și simbolismul termenilor „nord” și „sud” sugerează natura spirituală a conflictului.

Structura literară. Începând cu versetul 5, narațiunea se dezvoltă în șase secțiuni. Primele trei (vers. 5-12: A, B, C) sunt simetrice cu ultimele trei (vers. 13-39: A1, B1, C1). Cele două părți ABC și A1B1C1 se oglindesc una pe cealaltă din punct de vedere tematic (aceleași teme) și lingvistic (aceleași cuvinte și expresii). În plus, atacurile celor două puteri alternează (A Sud; B Nord; C Sud; A1 Nord; B1 Sud; C1 Nord). Dacă A se referă la Sud, atunci A1 se referă la Nord și tot așa.

Restul capitolului 11 privește „vremea sfârșitului”. Versetele 40-45 sunt separate de restul capitolului, având rol de concluzie. Și acolo, conflictul urmează o anumită structură:

1. Sudul atacă Nordul (vers. 40a)

2. Nordul atacă Sudul (vers. 40b)

→ victorie parțială împotriva „țării minunate” (vers. 41)

3. Nordul atacă Sudul (vers. 42, 43a)

4. Sudul se aliază cu Nordul (vers. 43b)

→ atac împotriva „muntelui sfânt”: sfârșit supranatural al împăratului din nord – „nimeni nu-i va fi într-ajutor” (vers. 44, 45); victorie.

Simetria și structura acestor pasaje ne avertizează că nu trebuie să le interpretăm strict literal și istoric. Avem de-a face cu o tehnică stilistică ce sugerează mai mult decât evenimentul în sine, și anume realitatea pe care o simbolizează el.

Simbolismul perechii „nord-sud”. În mod semnificativ, începând cu versetul 5, cele două împărății nu mai sunt explicate, cum s-a întâmplat până aici în cazul Persiei și al Greciei. Aluziile la nord și la sud devin ab­­stracte și metaforice.

În alte locuri din Biblie, perechea „nord-sud” este folosită pentru a exprima ideea de totalitate și de spațiu terestru⁹: „Ale Tale sunt cerurile și pământul, Tu ai întemeiat lumea și tot ce cuprinde ea. Tu ai făcut miazănoaptea și miazăziua” (Psalmii 89:11,12); „Așa vorbește Domnul: «Iată, am necaz pe tine, Îmi voi trage sabia din teacă și voi nimici cu desăvârșire în mijlocul tău pe cel neprihănit și pe cel rău. (…) Sabia Mea va ieși din teacă pentru ca să lovească orice făptură, de la miazăzi până la miazănoapte»” (Ezechiel 21:3,4)¹⁰.

Luate separat, referirile la nord sau la sud au propria semnificaţie. Nordul, în Biblie, reprezintă răul, care uzurpă autoritatea lui Dumnezeu. Cornul cel mic vine de la nord. În mod asemănător, profeții au vorbit despre nord ca fiind locul din care vin răul și nenorocirile: „Cutremură-te, toată ţara filistenilor! Căci un fum vine de la miazănoapte și șirurile vrăjmașului sunt strânse” (Isaia 14:31); „Domnul mi-a zis: «De la miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării»” (Ieremia 1:14).

Limbajul acesta își are originea în amenințarea constituită de armatele babiloniene, care traversau „Cornul Abundenței” (sau „Semiluna Fertilă”), coborând dinspre nord. Babilonul, marele uzurpator, s-a integrat rapid în imagistica nordului: „Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel, zice: «Iată, voi pedepsi pe Amon din No, pe faraon și Egiptul, pe dumnezeii și împăraţii lui, pe faraon și pe cei ce se încred în el. Îi voi da în mâinile celor ce vor să-i omoare, în mâinile lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, și în mâinile slujitorilor lui” (Ieremia 46:25,26).

Legătura dintre Babilon și nord este confirmată și de literatura Orientului Mijlociu antic. În mitologia canaanită, zeul Baal locuia în nord. Referirea la nord, fie prin Baal, fie prin Babilon, are implicații religioase și conţine aluzii la uzurparea autorităţii lui Dumnezeu. Isaia și-a compus poemul epic despre împăratului Babilonului având astfel de idei în minte: „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții [în ebraică, zafon]; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14).

O aluzie similară la Babilon apare și în Apocalipsa, unde cornul cel mic, uzurpatorul lui Dumnezeu, este numit explicit „Babilon” (Apocalipsa 14:8; 16:19; 17:5; 18:2,10,21).

Pe de altă parte, în tradiția biblică, sudul simbolizează puterea omenească fără Dumnezeu. De exemplu, sudul este un simbol al Egiptului (Daniel 11:43), în special al faraonului, care, plin de mândrie, L-a respins pe Dumnezeu: „Cine este Domnul ca să ascult de El? (…) Eu nu cunosc pe Domnul!” (Exodul 5:2)

Profeții considerau alianța cu Egiptul o alunecare a încrederii de la Dumnezeu la oameni – credința în om lua locul credinței în Dumnezeu. „Vai de cei ce se pogoară în Egipt după ajutor, se bizuie pe cai și se încred în mulţimea carelor și în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel și nu caută pe Domnul! (…) Căci egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh” (Isaia 31:1-3)¹¹.

Așadar, avem, pe de o parte, nordul, reprezentând puterea religioasă care face tot ce poate pentru a-I uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, și, pe de altă parte, sudul, care reprezintă eforturile omenești de a-L respinge pe Dumnezeu și de a promova exclusiv încrederea în om.

Astfel de referiri la nord și la sud îi erau bine cunoscute israelitului de rând și făceau parte din istoria națională. Strâns ca într-o menghină între Egipt și Babilon, Israelul a ajuns să-și conceapă și să-și imagineze destinul strict în relație cu aceste două forțe dominante. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că Daniel folosește referirile tradiționale la nord și la sud pentru a descrie destinul poporului lui Dumnezeu. Aluzia la cornul cel mic anunță deja caracterul spiritual al conflictului. Cartea lui Daniel descrie întotdeauna această putere într-un limbaj simbolic. În Daniel 2, este reprezentată prin lut, simbol al omenescului. În Daniel 7 și 8, avem un corn cu trăsături omenești. Am văzut deja că, în cartea lui Daniel, trăsăturile omenești au conotaţii spirituale.

Ar trebui să interpretăm în sens simbolic atât finalul capitolului (vers. 40-45), cât și desfășurarea anterioară a evenimentelor (vers. 5-40). Cele două părți sunt caracterizate de același limbaj poetic al regularităţii și simetriei atunci când vorbesc despre puterea din sud și cea din nord, puteri care apar în ambele secţiuni ale capitolului. Avem de-a face cu același împărat din nord: „Împăratul de la miazăzi se va împunge cu el” (vers. 40). Acest „el” este împăratul din nord, menționat în versetele precedente. Ar trebui deci să înţelegem perechea nord-sud în sens simbolic în întregul pasaj: nu doar de la versetul 40 încolo, ci și de la versetul 5 până la 40.

Dezvoltarea acţiunii în șapte etape (a șaptea fiind vremea sfârșitului) sprijină și mai mult aspectul alegoric sau simbolic al narațiunii. Începând cu A1 totuși, antagonismul dintre Nord și Sud se cuplează cu un conflict paralel dintre Nord și poporul lui Dumnezeu.

În A1, versetele 16 și 20 descriu conflictul ca pe o bătălie dusă de Nord împotriva „țării minunate”, expresie care desemnează Palestina, locul în care se afla templul (Zaharia 7:14; Ezechiel 20:6,15)¹², înţeleasă aici în sens religios, nu doar geografic.

În C1, conflictul izbucnește din nou, în versetele 30-32, prin agresiunea Nordului împotriva legământului sfânt, a sanctuarului și a poporului lui Dumnezeu. Sub aceste paralele și simboluri, textul ne indică o progresie cronologică și o dezvoltare istorică oarecum obscură.

Nu este ușor să găsim corespondentul istoric al pasajului nostru. În punctul acesta al cercetării noastre, este totuși posibil să trasăm trei teme principale în versetele 5-39.

Tema conflictului dintre Nord și Sud. Aceasta se poate referi la conflictul care, în mod tradițional, a opus doi dușmani neîmpăcați: de o parte, puterea religioasă ecleziastică (Nordul), care a jucat rolul lui Dumnezeu pe pământ și care s-a erijat în singurul mijlocitor între o omenire nenorocită și Dumnezeul din cer, de cealaltă parte, mișcările filosofice și politice (Sudul) care au luptat împotriva obscurantismului și fanatismului cu arma rațiunii. Ambele mișcări sunt în permanență în război una cu alta. Vedem această luptă fără sfârșit manifestată în atacurile neoplatoniștilor, în persecuțiile împăraților păgâni (Nero, Diocletianus, Iulianus etc.), în curentele umaniste născute din Renaștere, în Revoluția Franceză și, în cele din urmă, în ideologiile actuale și în formele de guvernământ seculare și materialiste.

Tema alianței dintre Nord și Sud (vers. 6, 17, 22, 23). Ne gândim la tentativele de compromis între biserică și stat pe vremea lui Constantin, la alianțele medievale în materie de lege, control teritorial, putere și filosofie și la numeroasele forțe politico-religioase care acționează în prezent.

Tema conflictului dintre Nord și poporul lui Dumnezeu (vers. 16, 28, 30, 31, 35). Persecuția și intoleranța au marcat istoria bisericii începând cu secolul al IV-lea până la Revoluția Franceză.

Forma literară a textului nostru, în special simetria lui, ne avertizează să nu interpretăm detaliile în mod literal. Aceste trei teme pavează calea pentru evenimentele de la sfârșitul timpului. Până acum, chestiunile care au ținut de conflictele Nord-Sud, de alianțele lor și de atacurile Nordului împotriva poporului lui Dumnezeu au fost doar aspecte preliminare. Trebuie să așteptăm ultima fază, cea care privește timpul sfârșitului (vers. 40-45), pentru a pricepe cu adevărat semnificația deplină din spatele acestor conflicte și alianțe. Pasajul vorbește din perspectiva sfârșitului, marcând doar dezvoltarea (vers. 5-40) temelor relevante pentru vremea sfârșitului. De aceea, numai la finalul narațiunii vom putea, ca cititori, să înţelegem importanţa acestor trei teme.

Ultima bătălie este alcătuită din două ofensive, fiecare implicând, într-un fel sau altul, un atac la adresa poporului lui Dumnezeu.

I. Asistăm mai întâi la un atac al Sudului împotriva Nordului. Bătălia este scurtă, dar intensă și, în urma ei, Sudul este zdrobit: „Împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care și călăreţi și cu multe corăbii” (vers. 40). Această primă victorie masivă, deși precedă victoria finală a Nordului, care va cuceri, în cele din urmă, „țara minunată”, nu este încă una totală: „Zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul și fruntașii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui” (vers. 41).

Din punct de vedere istoric, acest lucru înseamnă că puterea politico-religioasă va triumfa peste mișcările ateiste și politice. În toiul acțiunii, vor exista atacuri și împotriva poporului lui Dumnezeu. Totuși, dacă îl credem pe Daniel, victoria Nordului nu va fi nici totală, nici definitivă. În limbajul ei simbolic, profeția sugerează că va exista o rezistență sudică, având ca fiefuri Edomul, Moabul și Amonul¹³. Aceasta înseamnă că diferitele mișcări ateiste sau umaniste vor rezista și, pentru un timp, vor fi mai puternice decât forţele religioase.

II. Însă profeția lui Daniel privește mai departe. Are loc o a doua ofensivă. Împăratul din nord pătrunde în cele mai sudice regiuni ale Sudului: Egiptul, Libia și Etiopia. Apar însă niște zvonuri din nord-est, adică din Palestina (având în vedere că, la vremea aceea, împăratul din nord se află în Etiopia), care-l obligă să se îndrepte în acea direcţie. „Va porni cu o mare mânie” (vers. 44). Intențiile lui sunt clare: „să prăpădească și să nimicească cu desăvârșire”. Preocupat până acum de aceste cuceriri sudice, a neglijat tulburările de la marginea împărăţiei. Acum însă, nimic nu-l mai reţine. Și nu mai este nici singur, căci foștii dușmani mărșăluiesc alături de el (vers. 43). Pentru prima oară, Nordul și Sudul se aliază. Popoarele din sud (libienii, egiptenii și etiopienii) îl recunosc pe împăratul din nord ca lider al lor și îl urmează în bătălia finală împotriva „muntel[ui] cel[ui] slăvit și sfânt”. Își ridică tabăra „între mări” (vers. 45, NTR, KJV), adică între Marea Mediterană și Marea Moartă, care delimitează ţinutul Israelului¹⁴. Apariția lor este o amenințare pentru templul lui Dumnezeu. În limbajul biblic, „muntele cel slăvit și sfânt” desemnează locul unde este amplasat templul și, prin extensie, templul în sine¹⁵.

Templul este cel care face ca țara să fie sfântă și minunată (ţevi). Atunci când evocă această ţară, israelitul devine poet, pentru că, dincolo de peisajul pe care îl vede și îl atinge, el percepe o altă realitate, a locuinţei sfinte a lui Dumnezeu, din ceruri. Psalmistul (Psalmii 48:1,2) asociază „muntele cel sfânt” cu „partea de miazănoapte” („înălţimile Ţafon” – NTR, KJV), expresie care desemnează înălțimile cerești ale locuinţei lui Dumnezeu (vezi Isaia 14:13). Sintagma este folosită în mod similar în rugăciunea de consacrare a templului rostită de Solomon: „Ochii Tăi să fie zi și noapte deschiși asupra casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: «Acolo va fi Numele Meu!» Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău în locul acesta! Binevoiește și ascultă cererea robului Tău și a poporului Tău, Israel, când se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i și iartă-i!” (1 Împărați 8:29,30). Israeliţii își rosteau, așadar, rugăciunile către templu, locul unde era prezenţa lui Dumnezeu, iar răspunsul venea din ceruri, locul locuinţei lui Dumnezeu.

„Muntele cel slăvit și sfânt” din Daniel 11:45 este deci locuinţa ce­­rească a lui Dumnezeu. Deja Daniel 2 menționase un astfel de munte, tot în contextul sfârșitului, ba chiar îi fixase un moment precis: în timpul ultimelor tentative de unire ale împărăţiilor pământești (Daniel 2:35,44,45).
Regăsim aceleași elemente în faimoasa profeție a Armaghedonului, din Apo­calipsa 16, care caracterizează timpul sfârșitului tot prin unirea „împărați[lor] pământului întreg” (vers. 14).

Armaghedonul din Apocalipsa și muntele din cartea lui Daniel nu ar trebui înțelese ca locuri geografice, ci ca aluzii la o bătălie spirituală de dimensiuni cosmice. Cu acest lucru în minte trebuie să încercăm să deslușim implicațiile istorice ale muntelui. Conform pasajelor din Daniel 2 și Apocalipsa 16, „împărații pământului întreg”, adică atât Nordul, cât și Sudul (Daniel 11), se unesc pentru prima oară într-o bătălie cu implicații spirituale. Ținta lor comună este tronul lui Dumnezeu, împărăția Lui. Deși unora li se poate părea o interpretare forţată, o simplă trecere în revistă a ceea ce se întâmplă în lume în zilele noastre ar trebui să ne convingă de adevărul profetic.

Astăzi, oamenii nu mai cred în împărăția lui Dumnezeu. Mulți privesc cu condescendență această speranță a primilor creștini, însăși esența creștinismului¹⁶. Prea mulți creștini au integrat în sistemul lor de credințe ideologii umaniste și materialiste. În loc să mai aștepte viitoarea cetate a lui Dumnezeu, ei se apucă să o construiască aici și acum. Accentul s-a mutat pe iniţiativa omenească. Astăzi, religia merge pe urmele tendinţelor socialiste și existențialiste, punând accentul pe dreptate, iubire și fericire și scoţându-L din ecuație pe Dumnezeu. Întâlnim această tendinţă în teologia eliberării, din țările subdezvoltate ale lumii, și în visul teologului Teilhard de Chardin, care promite „zile de mâine care cântă”. O întâlnim și în dialectica lui Bultmann, care limitează așteptarea împărăției lui Dumnezeu la o experiență existențială individuală, eliminându-L astfel pe Dumnezeu de pe scena istoriei. Astfel de teologi nu mai definesc împărăția lui Dumnezeu în termenii unei realități istorice. Sunt preferați termenii mult mai eleganți de evoluție, progres și iluminare. Credința devine mai realistă. Iar biserica nu a fost niciodată atât de implicată politic cum este astăzi. După căderea comunismului, vocea bisericii s-a făcut din nou auzită în țările din Europa de Est, iar extremismul de dreapta din Occidentul capitalist încearcă să combine religia cu politica.

Urme ale aceleiași mentalități apar și în lumea islamică. Mișcările extremiste proliferează pretutindeni: Afganistan, Maroc, Tunisia, Irak, Iran, Liban, Arabia Saudită, Turcia, Algeria sau Egipt. Islamul extremist este extrem de interesat de puterea politică, ţinta finală fiind dominația mondială.

Aceeași tendinţă a apărut chiar și în Israelul modern, manifestân­du-se sub forma influenței pe care o au yeșiva-urile^[1] din New York sau rabinii din mișcarea Lubavitch asupra politicii israeliene. Partidele politice religioase au ajuns să exercite o mare influență în Israel, spre exasperarea tinerilor evrei ateiști.

Un concept similar străbate diversele mișcări New Age care înalță umanitatea la rang divin. „Veți fi ca Dumnezeu”, a spus Satana (Geneza 3:5). Vechea ispită care a făcut ravagii pe primele pagini ale Scripturii momește din nou masele de astăzi. Asemenea unui tsunami, înghite mii de bărbați și de femei.

Împăratul din nord înglobează toate mișcările religioase care, într-un fel sau altul, exercită putere politică sub mantia unor intenții evlavioase, precum și toate organizațiile care promovează cerul pe pământ, în timp ce îngroapă toate speranțele existenţei unei împărății cerești.

Mișcările din arena politică confirmă mult prea bine profeția lui Daniel. Liderii lumii și-au unit puterile într-o „Nouă Ordine Mondială”, un curs al istoriei pe care cu greu ni l-am fi imaginat cu câteva decenii în urmă. Totul s-a întâmplat extrem de repede! Cortina de fier, care părea indestructibilă, a căzut. Comunismul pur nu mai este decât o amintire. Vechea utopie a Babelului a reînviat, iar unitatea este din nou posibilă. Nu mai avem nevoie decât de un lider, acceptat de toți și, în același timp, independent de națiunile care sunt considerate superputeri.

Bătălia descrisă de profet nu are de-a face în mod direct cu statul modern Israel. Templul nu mai există. Și totuși sunt unii care plasează Armaghedonul într-o Palestină înconjurată de arabi însetați de sânge. La prima vedere, totul pare atât de biblic! Nu-i de mirare că a ajuns și scenariu de film! Dar Armaghedonul nu are nicio legătură cu Israelul modern. Armaghedonul este bătălia noastră. Este lupta dintre două mentalități, două concepții despre fericire și religie. De o parte, Îl avem pe Dumnezeu, credința în creația Sa și convingerea că omenirea depinde de El în ce privește mântuirea și fericirea. Este speranța în împărăția cerurilor. De cealaltă parte, avem iluzia independenţei, a puterii noastre de a construi o lume a păcii și a fericirii. Lupta e veche de când lumea. De pe ramurile seducătoare ale pomului din Eden, s-a întins în veacurile care au urmat, până în ziua de azi. Este lupta pe care o are de dat fiecare persoană în momentul în care trebuie să ia decizia de a se întoarce la Dumnezeu. Bătălia Armaghedonului va avea cea mai mare intensitate în ultimele zile, când, în mijlocul mulțimilor care cred cu tărie în zeii lor de carne și de beton, cei credincioși se vor prinde de Dumnezeul invizibil al speranței. Adevăratul câmp de luptă este lumea întreagă.

Note

1 Unii comentatori includ numele impostorului Smerdis (521 î.Hr.), o sugestie a neoplatonistului Porphyrios, împrumutată de Elias J. Bickerman, Four Strange Books of the Bible: Jonah, Daniel, Koheleth, Esther, New York, Schocken, 1967, p. 117 ș.u. Am ales să-l omitem din următoarele motive: (1) a domnit mai puțin de un an (7 luni); (2) a fost un impostor originar din Media, iar profeția vorbește despre împărați persani; (3) este foarte probabil că nici nu a existat, fiind doar un zvon ticluit de Darius pentru a-și justifica ascensiunea la tron. Herodotos ar fi acceptat și notat versiunea oficială. Isaac Asimov se referă la el ca fiind, probabil, „unul dintre acele cazuri când în istorie a fost strecurată o mare minciună” (The Near East: 10,000 Years of History, Boston, Massachusetts, Houghton Mufflin, 1968, p. 125). De fapt, numeroși comentatori îl trec cu vederea pe Smerdis (vezi Louis F. Hartman și Alexander A. Di Lella, The Book of Daniel, Anchor Bible, Garden City, New York, Doubleday, 1978, vol. 23, p. 288).
2 Îi putem enumera pe Ibn Ezra, Ralbag, Ibn Yachiah, Malbim etc. Vezi și Roș Hașana 2b.
3 Antoine Bonifacio și Paul Maréchal, Histoire: Orient, Grèce, Paris, Hachette, p. 99; cf. p. 198, 199. Vezi și mărturia istoricilor greci Thukydides (în Istoria războiului peloponeziac), Diodoros Sikeliotes, Bibliotheca Istorica 11.71,74,77, Herodotos, Historiai 6.106.
4 Unele versiuni folosesc cuvântul „urmași”, o traducere a femininului aharith (aici „după”, în sensul de „urmaș”). Acest cuvânt (aharith) nu este însă folosit niciodată la plural în Biblie (vezi Psalmii 37:38; 109:13; Proverbele 20:21; Eclesiastul 7:8; Ezechiel 23:25).
5 Vezi André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979, p. 61, și M. Delcor, Le livre de Daniel, Paris, J. Gabalda, 1971, p. 220; cf. Rashi și Ibn Ezra în Miqraoth Gdoloth.
6 Abordarea noastră rămâne în afara liniei tradiționale de interpretare. De la neoplatonistul anticreștin Porphyrios (300 d.Hr.) până azi, criticii raționaliști au văzut în acest pasaj o referire la războiul dintre Seleucizi (împăratul din nord) și Ptolemei (împăratul din sud), care a durat până la domnia lui Antiochos Epiphanes (vers. 21-45). Exegeții conservatori au păstrat această interpretare, dar au aplicat-o numai anumitor secțiuni din text. Conform acestora, numai versetele 5-13 fac aluzie la conflictul dintre Ptolemei și Seleucizi, pe când versetele 14-30 trimit fie la Roma, fie la Antiochos Epiphanes. Versetele 31-39 au în vedere puterea descrisă în Daniel 8 drept cornul cel mic, iar versetele 40-45 s-ar aplica atunci fie Turciei, fie papalităţii (Francis D. Nichol [ed.], The Seventh-day Adventist Bible Commentary, ed. rev., Washington, D.C., 1979, vol. 4, p. 868, 869, 876, 877; cf. William H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation, Daniel and Revelation Committee Series, Washington, D.C., General Conference of the Seventh-day Adventists, 1982, vol. 1, p. 44-55). În orice caz, problema rămâne nerezolvată. Marea diversitate de interpretări care s-au dat acestui pasaj sunt dovada unei stări generale de confuzie și a caracterului neconcludent al soluțiilor oferite până acum. Cât privește interpretările spirituale și escatologice apărate în acest comentariu, ele sunt confirmate de surse de încredere, precum Carl F. Keil, Biblical Commentary of the Book of Daniel, Commentary on the Old Testament, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, retipărit 1991, vol. 9, p. 421; Edward B. Pusey, Daniel the Prophet, New York, Funk & Wagnalls, 1885, p. 136.
7 Vezi Ieremia 3:19; Ezechiel 20:6,15; cf. Zaharia 7:14; Psalmii 106:24.
8 Contextul imediat al versetului 28 sugerează că împăratul din nord este subiectul verbului „a se întoarce” (șuv). Versetul precedent (27) menționează doi împărați, sugerând deja prezenţa împăratului din nord alături de cel din sud. În versetul următor (29), verbul „a se întoarce” (șuv), care se leagă de împăratul din nord, reia ca un ecou verbul „a se întoarce” (șuv) din versetul 28. Întrucât împăratul din nord se întorcea acasă, atacul său asupra împăratului din sud este descris ca o „întoarcere”.
9 Figură de stil denumită tehnic „merismus”.
10 Vezi și Isaia 43:6,7; 1 Cronici 26:17; Psalmii 107:3; Eclesiastul 1:6; Cântarea cântărilor 4:16 etc. Vechile cronici egiptene folosesc același limbaj atunci când se referă la Artaxerxe drept „împăratul din sud și din nord”, adică un împărat al întregii lumi (Robert W. Rogers, A History of Ancient Persia: From Its Earliest Beginnings to the Death of Alexander the Great, New York/Londra, Charles Scribner’s Sons, 1929, p. 176).
11 Vezi și 2 Împărați 18:21; Ieremia 2:18 etc.
12 Vezi Lacocque, p. 166.
13 Cf. Isaia 11:14 și Ieremia 25:21, unde cele trei țări apar în aceeași ordine, ca mod de a sugera o mișcare de la sud la nord în același context al unei campanii militare.
14 Vezi Numeri 34:6,12.
15 Vezi Isaia 2:2; Psalmii 68:17; 132:13 etc.
16 Vezi Matei 9:35; Marcu 1:15; Luca 4:43; 8:1; Faptele apostolilor 1:3; 8:12; Coloseni 4:11 etc.

^[1] Yeșiva, yeșivoth – instituţie de învăţământ tradiţională evreiască, unde studenţii studiază textele sacre, în principal Talmudul. (n.r.)