Preotul cu ochi de foc

În Daniel 10:1 întâlnim ultima referire la Cirus. Mai este menționat de două ori: la începutul cărţii (Daniel 1:21) și la mijlocul ei (Daniel 6:28). Ultimele trei capitole ale cărții „constituie o unitate literară”¹ și se desfășoară în același interval de timp. Suntem în anul al treilea al domniei lui Cirus (536-535 î.Hr.), la doi ani după capitolul 9, care se situa în primul an al domniei lui Darius, corespunzător primului an al lui Cirus (vezi capitolul 5).

Capitolul începe într-o notă furtunoasă. Primele cuvinte proclamă un ţava gadol „mare război” (vers. 1, NTR). Daniel încă slujește la curtea Babilonului și, fapt semnificativ, cartea încă îl prezintă sub numele lui „de serviciu” – Beltșațar (vers. 1). Cu doar un an înainte, fusese martorul întoarcerii evreilor exilaţi înapoi în Ierusalim, sub conducerea lui Șeșbațar (Ezra 1:8). El rămăsese totuși în urmă. Pentru el, era prea târziu. Greutatea celor 90 de ani îl ținea mai departe în țara exilului. Profetul speranței arzătoare și al rugăciunii fierbinți nu putea acum să ia parte la împlinirea propriei sale profeții (Daniel 9).

Însă suferința lui includea mai mult decât o simplă nostalgie. În mai puțin de un an, cele mai profunde speranțe ale profetului se spulberaseră. Notele încântătoare ale imnului lui Ezra se risipiseră. O tăcere ostilă întâmpinase strigătele de bucurie ale exilaţilor întorși acasă. Cei care rămăseseră în țară nu se așteptau și nici nu-și mai doreau ca acești refugiați plini de zel să se întoarcă (Ezra 9:1,2). Ba dimpotrivă, chiar făceau orice le stătea în putere pentru a le înmuia inima foștilor exilaţi, folosindu-se de descurajări, amenințări, scrisori acuzatoare adresate autorităților persane și coruperea preoților care oficiau la templu (Ezra 4:4,5). Eforturile lor puneau în pericol reconstruirea templului. Inimile altădată aprinse de speranță zăceau acum în cenușa deziluziilor. Iar știrile acestea au ajuns, în cele din urmă, și la urechile lui Daniel. Disperat, a căzut în genunchi: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale” (Daniel 10:2). Aceeași angoasă pe care o trăise cu trei ani în urmă, când studiase vechea profeție a lui Ieremia, a pus și acum stăpânire pe el.

De fapt, capitolul 10 se dezvoltă după același tipar cu cel al capitolului 9, între cele două capitole existând o corespondență tematică dată de structura lor întreită. Ambele capitole încep cu sentimentul de disperare că profeția nu se va împlini. În ambele capitole, Daniel își manifestă mâhnirea printr-un gest de căinţă și, ca urmare, îngerul Gabriel vine să-i ofere o explicaţie.

Daniel postește trei săptămâni. În mod normal, tradiția biblică cerea doar trei zile de pocăință (Exodul 19:10-15; Estera 4:16). Atât de intensă este rugăciunea, încât Daniel înmulțește perioada aceasta cu șapte. Tradiția iudaică de mai târziu avea să rețină această unitate de „trei săptămâni” ca o perioadă în care să fie comemorate diferitele tragedii care au căzut asupra poporului evreu, în special distrugerea templului. Acest timp de jale, numit și beyn hameţarim (literal, „între necazuri”, adică „în necaz”), se întinde din a 17-a zi a lunii tammuz până în a 9-a zi a lunii av (iulie-august)².

Rugăciunea și postul lui Daniel au loc însă în prima lună a anului, nisan, ceea ce înseamnă fix în perioada Paștelui și a pâinii nedospite. Profetul pare chiar să facă referire la acest lucru, simțind nevoia să specifice că nu i-a intrat în gură „nici carne, nici vin” (Daniel 10:3), gesturi care ar fi fost de așteptat în contextul mesei rituale de Paște. Comentatorii evrei s-au întrebat care este evenimentul excepţional care îl face pe Daniel să încalce porunca de a mânca mielul și de a bea cele patru pahare de vin specifice sărbătorii. Ei îi justifică decizia însă pe baza faptului că întreruperea procesului de construcție a templului ar fi impus o astfel de reacție. Un post similar în timpul Paștelui întâlnim în Estera 4:16.

În a 24-a zi a lunii nisan, imediat după încheierea săptămânii Paștelui (care ţinea din a 14-a până în a 21-a noapte), Daniel are o viziune. Cu siguranță  că nu este un accident faptul că viziunea vine pe fundalul sărbătorii pascale, care comemora eliberarea din Egipt și îi pregătea sufletește pe israeliţi pentru intrarea în Țara Promisă.

Într-adevăr, viziunea lui Daniel îi reamintește cititorului de una la fel de surprinzătoare pe care a avut-o Iosua, tot după o sărbătoare a Paștelui (Iosua 5:10-12), pe când se pregătea să intre în Canaan. Și Iosua, și Daniel își introduc viziunile cu aceleași cuvinte: „Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că acolo stătea un om” (Daniel 10:5; cf. Iosua 5:13). „Omul” văzut de Iosua Se identifică drept sar haţava „Căpetenia oștirii” (Iosua 5:14,15), expresie care apare numai aici și în Daniel 8:11, unde face referire la Marele-Preot din ceruri în contextul Zilei Ispășirii. Chiar dacă expresia sar haţava „Căpetenia oștirii” nu apare exact sub forma aceasta în Daniel 10, totuși ambele cuvinte apar separat în contextul capitolului respectiv. Cuvântul ţava „armată” este folosit în introducerea capitolului (Daniel 10:1 [vezi mai sus ţava gadol – n.r.]) pentru a oferi fundalul și perspectiva viitoarei descoperiri. Iar cuvântul sar „prinț, căpetenie, voievod”, care Îl desemnează pe Marele-Preot din Daniel 8, se referă aici la Mihail, voievodul luptător (Daniel 10:13,21). Textul nostru din Daniel 10 este un ecou deci al celor din Daniel 8:11 și Iosua 5:14,15. „Omul” din viziunea lui Daniel, luptătorul supranatural din viziunea lui Iosua și Marele-Preot ceresc din Daniel 8 sunt una și aceeași persoană. Viziunea confirmă ceea ce sugerează paralelele lingvistice.

Acest Mare-Preot este cel pe care Îl vede acum Daniel în veșmintele Sale magnifice, peste care are o mantie de in și un brâu de aur (Daniel 10:5; cf. Leviticul 16:4,23; Exodul 28:4,5,8). Acest Preot arată însă diferit de orice alt preot. Întreaga Lui ființă pare a fi înveșmântată în flăcări. În text, trupul Îi este comparat cu „crisolitul” (tarșiș), o piatră prețioasă din Tartessos, Spania, cunoscută mai mult sub numele de topaz. Fața Îi strălucește ca „fulgerul”, iar brațele și picioarele sunt ca „niște aramă lustruită”. Ochii Îi strălucesc ca „niște flăcări ca de foc”, iar vocea Sa tună „ca vuietul unei mari mulțimi”.

Totul este la superlativ, în încercarea de a reda caracteristicile supranaturale și extraordinare ale Marelui-Preot. Acest tip de descriere mai apare în Scriptură. Cartea lui Ezechiel menționează aceleași lucruri: fulgerul (Ezechiel 1:14), crisolitul (vers. 16), arama lustruită (vers. 7, 27), focul (vers. 13, 27) și glasul ca al unei mulțimi (vers. 24). Ezechiel interpretează ceea ce vede ca fiind „arătarea slavei Domnului” (vers. 28). Aceeași ființă reapare în Apocalipsa, asociată tot cu sărbătoarea Paștelui³ și purtând același veșmânt preoțesc, poderes⁴, strâns la mijloc cu un brâu de aur (Apocalipsa 1:13). Și în pasajul din cartea profetului Ioan, ochii Îi strălucesc ca focul, trupul Îi este ca arama, iar vocea Îi răsună ca vuietul unor mulțimi (vers. 15). În acel context, fiinţa respectivă se prezintă ca fiind divină: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii și ale Locuinţei morţilor” (vers. 17, 18). Limbajul folosit aici se referă în mod clar la Isus Hristos, descris în versetele care precedă acest pasaj drept „Cel întâi născut din morți” (vers. 5), „Alfa și Omega” (vers. 8). Mai mult, reacția lui Daniel, ca și cea a lui Ezechiel și a lui Ioan, este una de teroare (Daniel 10:9,10; Ezechiel 1:28; Apocalipsa 1:17). O astfel de imagistică paralelă cu texte exterioare cărții sale ne arată că Daniel, ca și Ioan și Ezechiel, a văzut o ființă divină, nu un simplu înger. Nici măcar îngerul Gabriel nu induce o asemenea teroare (Daniel 9:21).

Chiar cartea lui Daniel identifică această ființă cu „Fiul omului” din Daniel 7:13. Daniel 10:5 folosește termenul ambiguu „om” pentru a descrie fiinţa pe care o vede profetul, fapt confirmat de Apocalipsa, care identifică explicit ființa descrisă în Daniel 10 cu „Fiul omului” din Daniel 7 (Apocalipsa 1:13). Astfel, Fiul omului din capitolul 7, căpetenia „Mare-Preot” din capitolul 8 și ființa noastră în flăcări din capitolul 10 reprezintă, toate, aceeași persoană divino-umană care i-a îngrozit atât de tare pe Daniel, pe Ezechiel și pe Ioan.

Copleșit de această viziune extraordinară, profetul este mult prea tulburat pentru a mai încerca să înțeleagă ceva. Acum familiarul înger Gabriel intervine pentru a-l întări și a-l mângâia pe Daniel și pentru a-l ajuta să înțeleagă.

În versetul 9, viziunea trece de la dimensiunea vizuală la cea audi­tivă, în momentul în care Gabriel îi dă lui Daniel înțelepciune și pricepere (cf. Daniel 8:17-19; 9:21-23). Mesagerul venit de sus se prezintă în termenii folosiți și în capitolul 9. „Cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, și tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum” (Daniel 10:12).

Abia începuse Daniel să se roage, că deja cuvintele sale fuseseră ascultate. Cele trei săptămâni de post și rugăciune nici măcar nu fuseseră necesare. Încă din prima zi, Dumnezeu îi auzise rugăciunea. Scriptura nu a înregistrat cuvintele acestei rugăciuni lungi, parcă pentru a-i reaminti cititorului cât de puţin valorează cuvintele în ochii lui Dumnezeu. Domnul ne aude rugăciunea chiar înainte de a o formula, până să apucăm noi să o ornamentăm cu cuvinte alese. Conținutul rugăciunii este mai important decât forma pe care i-o dăm. Cuvintele în sine nu au nicio putere. Faptul acesta ne amintește de povestea unui om evlavios care, la un moment dat, și-a dat seama că și-a uitat toate rugăciunile și a fugit la rabin, strigând: „Nu mai știu cum să mă rog! Am uitat! Ce să fac?” Rabinul i-a răspuns: „Nu-ţi face griji! Du-te și recită alfabetul, iar îngerii vor compune pentru tine cea mai frumoasă rugăciune.” Bâlbâielile unui copil sunt uneori mai eficiente decât invocaţiile elaborate și elocvente ale marilor maeștri ai rugăciunii. Răspunsul lui Dumnezeu nu depinde nici de cantitatea, nici de calitatea cuvintelor.

Totuși, în spatele cuvintelor îngerului, mai este ascunsă o lecție. În timpul celor 21 de zile în care Daniel s-a rugat, îngerul Gabriel a fost implicat într-o luptă cu „căpetenia împărăției Persiei” (vers. 13) – ca și cum lupta spirituală pe care o trăia Daniel ar fi avut cumva legătură cu conflictul dintre împărățiile pământești. Rugăciunea lui Daniel, care ni s-a părut atât de neînsemnată și de zadarnică, are de fapt repercusiuni cosmice. Într-un fel, Gabriel pare să se contrazică. Pe de-o parte, sugerează că rugăciunea lui Daniel a fost inutilă, deoarece a fost ascultată din prima zi și nu mai era nevoie de alte 20 de zile, pe de altă parte, admite că rugăciunea aceasta l-a sprijinit timp de 21 de zile în lupta sa cu căpetenia împărăției Persiei.

Relația dintre aceste două adevăruri pare contradictorie și misterioasă. Actele evlavioase ale oamenilor nu valorează nimic în ele însele, și totuși Dumnezeu dorește ca ele să determine cursul istoriei. Dumnezeu a ales să aibă nevoie de implicarea oamenilor. Numai o astfel de mișcare descendentă, care leagă cerul de pământ, face să existe speranță și credință. Viața capătă sens în ciuda absurdităților și a accidentelor cu care e presărată. Chiar dacă pare guvernată de legea întâmplării, existenţa noastră rămâne în mâna lui Dumnezeu. El va avea întotdeauna ultimul cuvânt.

Revelaţia adusă de Gabriel se desfășoară în două etape succesive, fiecare fiind o paralelă a celeilalte și încheindu-se cu aceeași evocare a lui Mihail, îngerul aliat din ceruri.

De două ori simte Daniel în trupul său trecerea de la viață la moarte (A B // A1 B1). Și de două ori este întărit. Bătălia împotriva Persiei își urmează cursul în istorie conform profeției (vers. 20), din moment ce Grecia (Iavan) urmează să-și facă în curând intrarea pe scena istoriei (vers. 20).

Mesajul lui Gabriel este unul de victorie. Deja numele îngerului este o aluzie la acest lucru. „Gabriel” derivă din verbul gbr „a fi puternic”, care aparține vocabularului de război⁵, din el derivând și cuvântul gibbor, care desemnează eroul de război⁶.

Și, într-adevăr, în punctul culminant al discursului (D // D1), îngerul Gabriel scoate strigătul de război: „Mihail!”, care înseamnă „cine este ca Dumnezeu?” (Mi-ka-el). Tradiția biblică prezintă acest nume ca strigătul de război al unui popor uimit de intervenția victorioasă a Dumnezeului său în bătălii: „Vrăjmașul zicea: «Îi voi urmări, îi voi ajunge, voi împărţi prada de război; îmi voi răzbuna pe ei, voi scoate sabia și-i voi nimici cu mâna mea!» Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta și marea i-a acoperit. (…) Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie?” (Exodul 15:9-11).

Același strigăt al victoriei răzbate și din psalmi: „Întreaga-mi fiinţă va exclama: «Doamne, cine este ca Tine, care să-l scape pe cel sărac de cel mai tare decât el, pe cel sărac și pe cel sărman – de jefuitorul lui?»” (Psalmii 35:10; NTR). Iar profeții spun: „Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul său. (…) Cine este ca Mine? (…) Să ne prezică ce se va întâmpla!” (Isaia 44:6,7, NTR).

Gabriel Îl menționează pe Mi-ka-el ca unul care luptă de partea sa (Daniel 10:13,21), dar și ca voievod al lui Daniel și al poporului său (vers. 21). Versetul 13 conţine chiar un superlativ: „căpetenia cea mai de seamă” (traducere literală^[1]), nu „una din căpeteniile cele mai de seamă” (cum redau alte traduceri, printre care și Cornilescu). Cuvântul ahad, tradus în general ca „unul”, înseamnă și „primul”⁷. Cel de-al doilea sens se potrivește mult mai bine acestei expresii și contextului cărții lui Daniel.

Autorul folosește cuvântul ahad „unul, primul” în locul cuvântului rișon „primul”, pentru a evita expresia redundantă rișon ha rișonim „primul dintre primii”. În general, pentru a reda ideea de „primul”, cartea lui Daniel folosește mai mult termenul ahad decât pe rișon⁸. Superlativul „primul dintre primele căpetenii/domni”, prin care este desemnat Mihail, este echivalentul expresiei „Domnul domnilor” din Daniel 8:25 și se referă, ca atare, la același personaj supranatural.

Preotul cu ochi de foc care l-a înspăimântat pe Daniel este, de fapt, Mihail – Fiul omului din capitolul 7 și Domnul domnilor din capitolul 8. În capitolele 7 și 8, această ființă a apărut doar după o istorie lungă și tu­­multuoasă a împărățiilor care ies din mijlocul apelor, simbol al nimicniciei și al întunericului. Însă în capitolul 10 revelaţia capătă un caracter abrupt. Sărind peste împărății, ființa apare chiar deasupra apelor.

Este ca și cum am fi ajuns deja la ultima etapă, a venirii Fiului omului. Stând deasupra apelor, Mihail pare, într-adevăr, familiar. El este cel care încheie șirul de fiare din capitolele 7 și 8. Tot El este însă și cel care a stat înaintea lui Iosua, pe câmpia Ierihonului, și care i-a trecut pe israeliţi peste râul Iordan, luptând pentru ei și conducându-i, în cele din urmă, în Țara Promisă.

Pe măsură ce îngerul îl informează pe Daniel despre marele război politic dintre împărății (vezi Daniel 10:1,20) și despre conflictul spiritual și cosmic, mult mai mare și mai important, dintre bine și rău, viziunea ne aduce speranța victoriei.

Autorii Noului Testament au identificat această fiinţă – preotul cu ochi de foc, Fiul omului – cu Isus Hristos, gloriosul judecător care vine pe nori (Apocalipsa 1:13-18) și Marele-Preot care oficiază în templul ceresc (Evrei 7:5-10; 9:11-15). Vechii rabini au urmat aceeași linie de interpretare, văzând în Mihail pe așteptatul Mașia și pe Marele-Preot care oficiază în Sionul ceresc⁹.

Note

1 André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979 p. 200.
2 Numărând din prima lună, nisan, Zaharia 8:19 plasează aceste posturi în luna a patra (tammuz) și luna a cincea (av).
3 Vezi Jacques B. Doukhan, Le cri du ciel: Étude profétique sur le livre de l’Apocalypse, Dammarie-les-Lys, Éditions Vie et Santé, 1996, p. 40-42 (pentru ediţia în română, vezi Jacques B. Doukhan, Enigmele Bibliei – cartea profetică Apocalipsa, București, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, p. 27, 28).
4 Este singura apariție a acestui cuvânt grecesc în Noul Testament. Septuaginta îl folosește însă pentru a denumi veșmântul specific al marelui-preot (în Septuaginta, vezi Exodul 25:6,7; 28:4; Ezechiel 9:2,3,11 etc.; cf. și Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 3.153 ș.u.; cf. Irenaeus, Adversus Haereses 4, 20).
5 Exodul 17:11; 1 Samuel 2:9; 2 Samuel 1:23; Iov 21:7; Isaia 42:13 etc.
6 1 Samuel 14:52; Psalmii 33:16; Isaia 3:2; Ieremia 46:12; Ezechiel 39:20; Zaharia 9:13 etc.
7 Geneza 1:5; Exodul 40:2; Leviticul 23:24; Deuteronomul 1:3; 2 Cronici 29:17; Ezra 1:1; 3:6; 7:9; 10:16,17; Ezechiel 26:1; 29:17; 31:1 etc.
8 În cartea lui Daniel cuvântul ahad este folosit de 6 ori cu sensul de „primul” (1:21; 6:2 [toate versiunile românești traduc „între care/în rândul cărora era și Daniel”; KJV traduce „dintre care Daniel era primul” – n.r.]; 7:1; 9:1,2; 11:1), pe când cuvântul rișon, doar de 4 ori (8:21; 10:4,12,13). Această tendință apare în cele mai multe lucrări literare postexilice, în urma influenței limbii aramaice.
9 Vezi Talmudul babilonian, Zebahim, 62a; Talmudul babilonian, Menaḥoth, 110a; Midraș Rabba la Exodul 18:5; Midraș la Psalmi, Psalmul 134, secțiunea 1; Pesikta Rabbati, Piska 44, secțiunea 10 etc.

^[1] Dintre versiunile românești moderne ale Bibliei, cea apărută în 1936, în traducerea lui Nicodim Munteanu, Gala Galaction și Vasile Radu, este singura care traduce în acest fel: „cel dintâi dintre îngerii păzitori”. (n.r.)