Victoria Ierusalimului

Cartea lui Daniel vorbește despre războaie și masacre, despre victime și opresori. Întrebarea noastră legată de toate acestea rămâne totuși fără răspuns. Apoi, cuvintele din capitolul 12 ne aprind dintr-odată speranţa. Ultimul capitol este cel mai scurt (numai 13 versete față de o medie de 25 de versete a celorlalte capitole). Scurtimea lui este cu atât mai izbitoare, cu cât este precedat de un capitol extrem de lung (45 de versete). Cartea se termină în același fel în care a început. Lungimea capitolului 2 (49 de versete) su­­bliniază, de asemenea, scurtimea capitolului 1 (21 de versete). În literatura ebraică, finalul este întotdeauna un ecou al introducerii. Cercul se închide și suntem la sfârșitul povestirii. Structura capitolului 12 merge în paralel cu cea a capitolului 7, centrul geometric al întregii cărţi, urmând o secvență inversă (capitolul 12: C1, B1, A1 / capitolul 7: A, B, C), rezultând o structură de chiasm caracteristică stilului lui Daniel:

C1    (Daniel 12:1a), care descrie venirea marelui voievod ceresc Mihail, corespunde secţiunii C din capitolul 7 (Daniel 7:13,27) – venirea Fiului omului pe norii cerului. Expresia stilistică „în vremea aceea” (Daniel 12:1) introduce această primă secțiune.

B1    (Daniel 12:1b-3), care descrie consultarea cărților și judecata care îi separă pe cei buni de cei răi, corespunde secţiunii B din capitolul 7 (Daniel 7:9,10,26) – scena judecății și deschiderea cărților. Secţiunea aceasta este introdusă tot de expresia „în vremea aceea” (Daniel 12:1b).

A1   (Daniel 12:4-12), care are legătură cu acţiunile cornului celui mic, corespunde secţiunii A din capitolul 7 (Daniel 7:8,25), care vorbește de același corn mic. Aluziile la capitolele 7 și 8 trimit la cornul cel mic. Legătura cu capitolul 7 este dată de ex­­presia „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (Daniel 12:7; cf. 7:25). Aluzia la capitolul 8 este dată de: (1) menționarea aceleiași ființe cerești, care pune aceeași întrebare: „Până când?” („Cât va mai fi?” Daniel 12:6; cf. 8:13), (2) menționarea acelorași acţiuni ale cornului celui mic – niplaoth, în Daniel 8:24 (tradus prin „pustiiri de necrezut”), și pelaoth, în Daniel 12:6 (tradus prin „aceste minuni”), și (3) aceeași abolire a jertfei zilnice (Daniel 12:11,12; cf. 8:11,12). Această secţiune este introdusă de expresia „tu însă, Daniele” (Daniel 12:4).

În încheierea capitolului (vers. 13), în expresia „iar tu” sunt incluși și Daniel, dar și întreaga omenire.

Toate elementele indică spre sfârșit, inclusiv forma și conținutul. Prima viziune este foarte densă în evenimente, de o violență care ne este transmisă deja de primul ei verb: amad „se va scula”. Cuvântul ebraic aparține vocabularului de război și este folosit în dreptul soldatului care ține piept dușmanului și îl învinge¹. Aici, el răspunde numeroaselor amad-uri inițiate de împărații din capitolul 11 (vers. 2-4, 6-8, 11, 13-17, 20, 21, 25, 31). Ultima folosire a lui amad, amad-ul victoriei finale, Îl are ca protagonist pe Mihail, al cărui nume este deja un semn al victoriei: „Cine este ca Dumnezeu?”. Victoriei lui Nebucadnețar din capitolul 1 i se răspunde acum cu victoria finală a lui Mihail, Domnul Ierusalimului, iar victoria Lui o asigură și pe cea a poporului Său, o lecție care se desprinde din jocul de cuvinte care formează „rama” capitolului 12. „Scularea” (amad) lui Mihail, la începutul capitolului (Daniel 12:1), are un ecou în „scularea” (amad) celor ce vor fi înviați, la finalul capitolului (vers. 13). Victoria are proporții cosmice. Nu este doar o victorie politică sau religioasă, ci una a vieţii asupra morții.

Victoria este cu atât mai glorioasă, cu cât are ca fundal o perioadă de suferință intensă și necazuri, „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (vers. 1). Nu știm în momentul de faţă în ce va consta disperarea care-i va chinui pe ultimii supraviețuitori ai istoriei omenirii, pentru că ea nu are precedent în istorie. Totuși expresia în sine nu este unică. „Strâmtorare” (sau „necaz, nevoie”) apare de mai multe ori în Vechiul Testament (cf. Psalmii 37:39; Isaia 33:2; Ieremia 14:8; 15:11; 30:7), în special în cartea lui Ieremia, unde aceeași expresie ebraică „vreme de strâmtorare (necaz)” apare de trei ori, fiind descrisă, în capitolul 30, ca un eveniment ieșit din comun: „Vai! căci ziua aceea este mare! Niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov” (Ieremia 30:7).

În Ieremia 30, se face o profeţie cu privire la exilul Israelului și, ca atare, se prezintă disperarea și angoasa poporului dus în robie. În Noul Testament, Isus face aceeași profeție printr-o referire explicită la „prorocul Daniel”: „Atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi” (Matei 24:15,21).

Așadar, vremea sfârșitului va fi asemănătoare cu un exil, o perioadă în care Ierusalimul și templul nu vor mai exista pentru a garanta mântuirea, o vreme în care Dumnezeu va fi absent. Deja profetul Ezechiel descrisese exilul în termeni identici într-o viziune despre îndepărtarea tronului lui Dumnezeu (Ezechiel 10). Poporul lui Dumnezeu este zdrobit de strânsoarea de fier a Babilonului. Este experienţa absurdului, când credința rămâne fără obiectul ei. Suntem pe propriile picioare, singuri. Dumnezeu pare să fi dispărut. Istoria devine câmpul de luptă al unor forțe cumplite, iar răul pare să fi triumfat asupra binelui. De ce să mai mergi înainte? Îndoielile înăbușă plăpânda flacără a credinței. Fără a avea la cine să se îndrepte, poporul lui Dumnezeu pare să nu mai aibă nicio speranță. Este cu adevărat „o vreme de strâmtorare”.

Niciodată nu am fost mai aproape de evenimentele descrise de profeție. Și niciodată nu am fost mai indiferenți. E suficientă o sumară trecere în revistă a unor lucruri pe care le știm prea bine. Ecologiștii² avertizează cu privire la dezintegrarea planetei, dar nimeni nu pare dornic să facă ceva în sensul acesta. Economiștii își exprimă deschis pesimismul. La nivel mondial, șomajul este în creștere. Trei sferturi din populația lumii se confruntă la modul cel mai concret cu pericolul de a muri de foame. Evident, suntem atât de obișnuiți cu astfel de statistici, încât cu greu ne mai atrag atenția. Copiii cu coastele sau pântecele ieșite în relief pot dispărea printr-o simplă apăsare de buton al mouse-ului sau al telecomenzii, până în ziua în care vor reapărea în carne și oase în propria noastră bucătărie.

Situația politică se află pe terenuri mișcătoare. Pacea este, într-adevăr, un deziderat în cadrul întâlnirilor dintre marile puteri ale lumii. Însă armele rămân o realitate, ascunse sub o mulțime de tratate și de organizații. Trăim în umbra norului atomic. Nu există nicio țară care să nu fie cumva implicată în vreun conflict sau altul. Orice acțiune politică are repercusiuni pe scena internațională.

Cât despre starea morală a societății, este greu de recunoscut, fiind extrem de desfigurată de crime, violuri, droguri, alcool și SIDA. Nimeni nu este scutit de efectele imoralităţii, deoarece ea afectează fiecare nivel al societății. În același timp, a apărut o nouă specie – oamenii de succes. Orice idealuri am fi avut odinioară, fie artistice, fie morale, acestea sunt înlocuite acum de unicul ideal al societății noastre, singurul pentru care merită să te zbați: banii. Virtutea este direct proporţională cu performanța. Omenirea modernă vrea să fie din ce în ce mai eficientă și din ce în ce mai puțin umană.

În civilizația noastră, sunt în fermentare cele mai crunte dezastre. Și totuși noi suntem bine. Încă putem merge pe străzile orașelor. Televiziunea încă promovează cuvintele și imaginile prosperităţii; și, dacă nu, e doar la un film distanță! Reciclăm. Facem mișcare. Închidem ochii și medităm, nevrând să ne ocupăm de putrefacția societății noastre decadente, și preferăm să ignorăm sloganurile câtorva excentrici. La urma urmei, conducătorii vorbesc pe un ton liniștitor, iar poporul înghite minciuna și moţăie în continuare.

În tot acest timp, florile răului se răspândesc pretutindeni. Viziunea lui Daniel este cosmică și privește toate „neamurile” (Daniel 12:1). Nicio țară, nicio insulă, niciun trib ascuns de civilizație nu poate scăpa. Este cu adevărat „o vreme de strâmtorare”.

Cortina însă nu cade lăsându-ne în această atmosferă tragică. Cartea lui Daniel vede „vremea de strâmtorare” din perspectiva speranței divine.

Dincolo de timpul de criză prin care trec exilații, profetul Ieremia întrezărește întoarcerea și mântuirea Israelului: „Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7).

Isus a profetizat, la rândul Lui, venirea Fiului omului: „Îndată după acele zile de necaz. (…) Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului” (Matei 24:29,30).

La fel, în Daniel 12, mântuirea care vine de sus pune capăt perioadei de strâmtorare: „Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte” (vers. 1).

Ca și în capitolul 7, capitolul 12 plasează venirea lui Mihail (Fiul omului) în contextul judecății. Și aici se deschid cărțile (Daniel 12:1; cf. 7:10), dar, în capitolul 12, judecata se extinde dincolo de scena cerească descrisă în capitolul 7. Suntem martorii efectului pe care îl are ea pe pământ, căci Dumnezeu ia măsuri concrete împotriva răului. Înțelegem acum că tot ce s-a întâmplat a avut un sens, că fiecare eveniment a avut implicațiile sale. Totul a fost înregistrat și este acum evaluat. Judecata este cea care îi separă pe cei înțelepți de cei răi, cea care desparte viața de moarte. Numai o schimbare radicală poate face loc unei vieţi noi și numai eradicarea morții va face posibilă această nouă viață. Judecata este cosmică. Mântuirea va cuprinde totul și va avea loc la un moment hotărât în istorie. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula. (…) Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Daniel 12:2,3).

Este nevoie de curaj pentru a accepta acest lucru. Mântuirea implică moarte. Ca să fii înviat, trebuie să mori mai întâi. Dar răsplata este reală, palpabilă și nicidecum vreun soi de nemurire diafană.

Speranța biblică depășește speranța omenească. Ea nu se mulțumește să facă promisiuni vagi cu privire la o lume mai bună, întemeiată pe puterea voinței oamenilor. Dimpotrivă, ea ne îndreaptă atenția spre o lume în care stelele vor străluci pentru totdeauna. Cu adevărat, realitatea nemuririi va fi cu mult mai glorioasă decât am îndrăzni să ne imaginăm: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).

Deocamdată însă, din străfundurile întunericului în care ne aflăm, nu putem decât să întrebăm și noi cu nerăbdare: „Cât va mai fi?” Întrebarea este pusă de două ori în carte, o dată de Daniel și a doua oară de înger. În Daniel 12, răspunsul la această întrebare cuprinde trei perioade de timp. Prima ne este deja familiară – „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (vers. 7). Este perioada menționată în capitolul 7, în care cornul cel mic își va exercita puterea opresoare; ea durează până în 1798. Și totuși Daniel rămâne confuz. „Eu am auzit, dar n-am înțeles” (Daniel 12:8). Ar vrea să știe mai multe despre vremea sfârșitului: „Care va fi sfârșitul acestor lucruri?”

Următoarele două perioade au aproximativ aceeași durată (1 290 de zile și 1 335 de zile) și sunt legate de prima perioadă menționată (1 260 de zile). Asemenea celor 1 260 de zile, cele 1 290 și 1 335 de zile ar trebui interpretate ca ani.

Mai mult, modul în care se leagă cele 1 290 de zile de cele 1 335 de zile le pune în aceeași perspectivă, cea de-a doua perioadă fiind o prelungire a celei dintâi. „De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” (Daniel 12:11,12).

Dacă cele două perioade de timp au același punct de pornire (momentul în care încetează jertfa necurmată), atunci prima dintre ele ia sfârșit după 1 290 de zile, iar a doua continuă până se împlinesc cele 1 335 de zile. Perioada care ne interesează este, așadar, cea de 1 335 de zile. Aceas­­tă a doua perioadă vine ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi?” (vers. 6; cf. vers. 8). Ne aducem aminte de această întrebare din capitolul 8. Aceleași cuvinte ebraice, ad matay, apar în același context – al unor lucruri „de necrezut” (pelaoth, 8:13,24) și al dialogului dintre două ființe cerești (vers. 13; cf. 12:6). Nu în ultimul rând, ființa care pune întrebarea nu este alta decât marele-preot care oficiază de Kippur, una dintre temele-cheie ale capitolului 8. Într-adevăr, cele două viziuni vorbesc despre unul și același eveniment. Cele 1 335 de zile și cele 2 300 de seri și dimineți răspund aceleiași întrebări: „Cât va mai fi/Până când?” Ca atare, ele duc spre același timp al sfârșitului, adică anul 1844.

În viziunea celor 2 300 de seri și dimineți, Daniel vede perioada care începe în 1844 ca pe un Kippur ceresc, în timpul căruia Dumnezeu judecă oamenii și pregătește împărăția care va veni. Apoi, în viziunea celor 1 335 de zile, Daniel vede aceeași perioadă, numai că acum el își îndreaptă privirile spre pământ, la cei care vor rămâne „până la vremea sfârșitului” și a căror fericire stă în așteptare: „Ferice de cine va aștepta” (Daniel 12:12). Perioada care a început în 1844 nu este numai o perioadă de împlinire, ci și una de așteptare și de speranță. În același fel, israeliţii așteptau și își exprimau speranța în timpul sărbătorii Kippurului, după cum spune faimosul De profundis³: „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduinţa Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineaţa. (…) Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul!” (Psalmii 130:5-7).

Acum, pornind de la numărul 1 335, putem să rezolvăm enigma care l-a tulburat atât de mult pe profet și să reverificăm data de 1844. Avem la dispoziţie toate piesele puzzle-ului. Să trecem din nou în revistă concluziile la care am ajuns. Luând anul 1844 ca punct terminus al celor 1 335 de zile, putem calcula punctul de pornire al acestei perioade scăzând 1 335 din 1843 (nu din 1844, care ar include și anul în curs). Răspunsul este anul 508 d.Hr., care confirmă faptul că cealaltă dată, 1798, este punctul terminus al celor 1 290 de zile (508 + 1290 = 1798). Conform pasajului nostru, anul 508 este momentul în care încetează jertfa necurmată, drumul fiind liber pentru „urâciunea pustiitorului” (Daniel 12:11). Cele două evenimente nu sunt identice. Primul pregătește calea pentru cel de-al doilea. Literal, textul spune că jertfa necurmată încetează „cu scopul” așezării în loc a „urâciunii pustiitorului” (vers. 11; cf. 11:31). În cartea lui Daniel, această expresie tehnică desemnează puterea opresoare (Daniel 8:11,13; 9:27; cf. Matei 24:15; Marcu 13:14). Conform profetului, opresiunea va dura „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, adică 1 260 de ani. Perioada acoperită de acești 1 260 de ani ia sfârșit în 1798. Punctul de pornire este deci anul 538 (1798 − 1260 = 538). Am întâlnit deja datele 508, 538 și 1798 în capitolul 7 al acestui comentariu.

Ce s-a întâmplat în anul 508? În acest an, biserica medievală și-a întărit statutul politic cu ajutorul lui Clovis, regele francilor (481-511), și a eliminat triburile ariene care-i amenințau supraviețuirea. Începând din acel moment, „papalitatea a putut să lucreze nestingherită pentru a-și asigura influența politică”⁴.

Însă abia în anul 538 împăratul Justinianus (527-565) a reușit să înlăture definitiv amenințarea ariană. Așa cum a profetizat Daniel, apariția cornului celui mic a depins de căderea câtorva împărății care se desprinseseră din Imperiul Roman.

În anul 1798, arestarea și deportarea papei a restrâns, în sfârșit, puterea politică a bisericii medievale.

Anul 1844 este mai greu de elucidat, pentru că, din punctul de vedere al istoriei, nu s-au întâmplat prea multe atunci. Nu a fost nicio revoluție, nicio cucerire, niciun decret. Anul respectiv nici măcar nu figurează în manualele de istorie. Și totuși, pare să aibă oarecare semnificație pentru Daniel. El este caracterizat de o mișcare deopotrivă multiconfesională și internațională, care se plasează tocmai în linia speranței și a așteptării „adventului”, sau a venirii lui Hristos⁵.

Istoricul John B. McMaster estimează că, din cei 17 milioane de locuitori ai Statelor Unite, aproximativ 1 milion au fost implicați în această mișcare⁶. Uimitor este faptul că aceeași fervoare religioasă i-a cuprins și pe evrei și pe musulmani. La evrei, în cadrul mișcărilor hasidice din Europa de Est, mulţi L-au așteptat pe Mașia să vină în anul 5603 (1843/1844)⁷. Musulmanii Bahá’í au ajuns la aceeași concluzie. Bab-ul („ușa” care se deschide spre iman-ul ascuns) a apărut în anul 1260 de la hegiră, adică în 1843/1844⁸. În același timp, în lumea secularizată, au început să înflorească mișcări marxiste, care doreau progres și promiteau speranță, însă dintr-o altă direcţie. Indiferent de motivele care ar putea explica acest fenomen istoric, este interesant că el a apărut în acord cu profeția. A fost simptomul unui dor și al unei așteptări intense.

Această „așteptare intensă” este deja mult în spatele nostru și și-a pierdut prospețimea. Astăzi, nu mai așteptăm și nici nu mai știm cum să așteptăm. Și totuși, pe măsură ce ținta finală se apropie, avem și mai multe motive să așteptăm, și mai multă nevoie să sperăm. Așteptarea este singura cale de a supraviețui. Acesta este ultimul mesaj pe care îl aude Daniel din gura îngerului: „Ferice de cine va aștepta!” (Daniel 12:12).

Fericirea lui Daniel își are rădăcinile în așteptarea sa. Însă obiectul așteptării sale rămâne în perspectivă. Ochii săi nu vor vedea Țara Promisă. Asemenea lui Moise pe muntele Nebo (Deuteronomul 34:1), profetul rămâne în urmă. Speranţa lui nu poate decât să se agaţe de această viziune trecătoare.

Totuși profetul știe că sfârșitul este sigur. El își va petrece restul vieții așteptând un eveniment care va avea loc la multe secole depărtare. Însă așteptarea este esența existenței sale. Exilat, el așteaptă reîntoarcerea. Inspirat, el așteaptă împlinirea viziunii sale. Așteptarea este și ținta profeției, care prevestește chiar și așteptarea în sine.

Așteptarea însă nu trebuie să fie pasivă. Îngerul încheie: „Tu mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (Daniel 12:13; GBV, KJV). Cartea lui Daniel se termină în atmosfera tragică a sfârșitului. Însă această așteptare nu presupune indiferență. Dimpotrivă, înseamnă să mergi mai departe, este un mod de viaţă și de acțiune.

Așteptarea este cea care te ajută să mergi mai departe. În mod semnificativ, profeția leagă umblarea lui Daniel de „ridicarea” din morţi a celor înviaţi. „Mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (vers. 13; GBV, KJV). „Mergi”, „treci peste”, îi recomandă îngerul, și „te vei ridica în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (vers. 13; GBV, KJV). Daniel poate merge mai departe pentru că așteaptă – pentru că poate să „vadă” destinația finală, învierea care va avea loc „la sfârșitul zilelor”.

Aceste ultime cuvinte ale îngerului conţin întreaga greutate a cărții, mesajul către Daniel fiind pentru fiecare dintre noi. Sfârșitul individual al lui Daniel (vers. 13a) se contopește în cel cosmic – „sfârșitul zilelor” (vers. 13b). Același cuvânt ebraic qeţ „sfârșit” apare în ambele cazuri. De asemenea, ultimele cuvinte ale îngerului transcend persoana lui Daniel și devin universale. „Tu, Daniele” (vers. 4, 9) devine un „tu” universal (vers. 13). Prin Daniel, Dumnezeu Se adresează întregii omeniri, deoarece fiecare om este, ca Daniel, muritor. Fiecare este, ca Daniel, înlănțuit în civilizația lipsită de speranță a Babelului. Indiferent dacă așteptăm sau nu, indiferent dacă suntem bărbaţi sau femei, evrei, creștini sau musulmani, cu toții visăm la altceva. Fiecare este, ca Daniel, un prinț evreu aflat în exil.

Note

1 Vezi Iosua 21:44; 23:9; Judecătorii 2:14; 1 Samuel 6:20: 17:51; 2 Samuel 1:10; 2 Împărați 10:4 etc.
2 Vezi Gordon R. Taylor, Le Jugement dernier, Paris, Calmann-Lévy, 1970.
3 Psalm recitat în timpul liturghiei de Kippur (vezi „Rugăciunile de Roș Hașana” în Șulkhan Arukh, cap. CIC, p. 582). Se pare că este inspirat de sărbătoarea în sine, după cum ne indică expresia tehnică „toate nelegiuirile lui” (cf. Leviticul 16:21,22).
4 Walter Ullmann, A Short History of the Papacy in the Middle Ages, Londra, Methuen, 1972, p. 37. „Spre anul 500, apare o instituție de o autoritate incontestabilă. (…) Se consideră că papa, mare-pontif (summus pontifex), mare-preot (summus sacerdos), uneori numit (…) «vicarul lui Hristos», (…) are o reputație de un prestigiu excepțional” (traducerea autorului din Marcel Pacaut, La Papauté des origines au concile de Trente, Paris, Fayard, 1976, p. 44).
5 Vezi Henri Desroche, The Sociology of Hope, traducere în limba engleză de Carol Martin-Sperry, Londra/Boston, Routledge & K. Paul, 1979, p. 61.
6 John B. McMaster, A History of the People of the U.S. From the Revolution to the Civil War, New York/Londra, Appleton, 1920, vol. 7, p. 136.
7 Machiah Maintenant, 30 ianuarie 1993.
8 Christian Cannuyer, Les Bahā’īs: peuple de la triple unité, Liège, Éditions Brepols, 1996, p. 11.