Recviem pentru un Mesia

Ultimele cuvinte din capitolul 8 încă răsună în urechile noastre, cu un Daniel aflat în beznă totală în ce privește profeția pe care „nimeni nu o putea înţelege” (Daniel 8:27, NTR). A trebuit să aștepte 13 ani ca să primească lumină în privinţa acestui subiect. Suntem acum în primul an al domniei lui Darius (538 î.Hr.), an marcat de speranță. Este același an în care Daniel este aruncat în groapa cu lei, fiind salvat de un înger (Daniel 6). În plus, este martorul împlinirii primelor profeții (capitolele 2 și 7): Babilonul capitulează în faţa mezilor și perșilor. Nu în ultimul rând, este anul domniei lui Cirus, al cărui coregent este Darius în Babilon. Profetul Isaia îl lăudase pe Cirus ca pe un mesia, un salvator al Israelului: „Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: ’Să fie zidit iarăși!’ și despre Templu: ’Să i se pună temeliile!’» Așa vorbește Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână (…): «Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase. (…) Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să știi că Eu sunt Domnul, care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru robul Meu Iacov și pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoști»” (Isaia 44:28 – 45:4).

Văzând împlinirea profeţiei, Daniel începe să înțeleagă și să-și dorească să știe mai multe. Verbul „a înţelege”, care apărea la forma negativă în capitolul anterior (Daniel 8:27, NTR), apare acum la forma afirmativă: „Eu, Daniel, am înţeles din cărţi numărul de ani care trebuiau să se împlinească, după Cuvântul Domnului spus profetului Ieremia, cu privire la ruinele Ierusalimului. Era vorba despre șaptezeci de ani” (Daniel 9:2, NTR).

Viziunea precedentă îi lăsase un gust amar profetului. Daniel putea să tragă o concluzie pripită și să creadă că devastarea Ierusalimului va ţine 2 300 de ani. Dar, după consultarea cărții lui Ieremia, se simte încurajat. Exilul nu va dura mai mult de 70 de ani. „Iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. (…) Voi Mă veţi chema și veţi pleca; Mă veţi ruga și vă voi asculta»” (Ieremia 29:10-12; cf. 25:11,12).

La finalul Bibliei ebraice, cartea Cronicilor reformulează profeția lui Ieremia, făcând, de data aceasta, o referire directă la Cirus. Cât despre perioada de 70 de ani, pasajul o pune în legătură cu anul sabatic (7 X 10): „Nebucadneţar a dus la Babilon toate uneltele din Casa Domnului. (…) Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinși la Babilon. Ei i-au fost supuși, lui și fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara și-a ţinut Sabatele ei și s-a odihnit [șabbat] tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor șaptezeci de ani. În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perșilor, care a pus să se facă prin viu grai și prin scris această vestire în toată împărăţia lui: «Așa vorbește Cirus, împăratul perșilor: ’Domnul, Dumnezeul cerurilor, (…) mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el și să plece!’»” (2 Cronici 36:18-23).

Așadar, din cei 70 de ani, care începuseră în anul 605 î.Hr. odată cu distrugerea Ierusalimului (Daniel 1), trecuseră deja 68 fără să se întâmple nimic. Oamenii sunt încă în exil, iar Ierusalimul, în ruine. Întărit de propria sa experiență în ce privește profețiile, Daniel se luptă cu această ultimă făgăduință. În urma evenimentelor anului anterior, el manifestă acum un interes înnoit pentru profeție. Fiind martor la împlinirea ei parțială, dorește să afle mai multe. Simțind că cele 70 de săptămâni se scurg încet, fără vreun semn de schimbare, Daniel se aruncă la pământ în rugăciune.

Rugăciunea profetului este plină de angoasă, fiind marcată de simbolurile morții. Textul menționează trei astfel de simboluri: postul, sacul și cenușa (Daniel 9:3). În vremurile biblice, rugăciunea era deseori însoţită de un astfel de ritual al pocăinței. Asemenea unui mort, cel care se roagă nu mănâncă și este îmbrăcat în cele mai rudimentare veșminte – o haină aspră, făcută din lână de oaie sau păr de cămilă. Și tot asemenea unui mort, se prăbușește în cenușă. Când se roagă, evreii evocă imaginea morţii, pentru că, înaintea lui Dumnezeu, sunt goi și vulnerabili ca atunci când mor. Nefiind altceva decât ţărână, omul strigă după Creatorul său, sursa vieții. În rugăciunea sa, Daniel își pune întreaga ființă. Contopindu-se cu rugăciunea, simte că nimic nu mai contează decât lucrul pe care îl cere. Este a șaptea și cea din urmă rugăciune din cartea lui Daniel, cea mai lungă și cea mai importantă.

Pentru prima oară, rugăciunea este una cu adevărat universală, pentru că implică întregul popor israelit. Structura sa chiasmatică (A B C B1 A1) implică deja această universalitate, având punctul culminant în C, centrul ei geometric:

A     vers. 4  invocarea Domnului

B      vers. 5, 6  am fost răi

C      vers. 7, 8  „întregul Israel”

B1    vers. 10, 11 nu am ascultat

A1   vers. 15-19  invocarea Domnului

Păcatul Israelului se revarsă în țările vecine: „Din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor părinţilor noștri sunt Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară” (vers. 16). În plus, nenorocirea care s-a abătut asupra poporului și a cetății Ierusalim are pro­porții cosmice: „Niciodată și nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului” (vers. 12).

Pentru prima oară, Daniel se roagă la persoana I plural: „Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire” (vers. 5); „n-am ascultat de robii Tăi, prorocii” (vers. 6); „păcatel[e] noastre și (…) nelegiuiril[e] părinţilor noștri” (vers. 16). Însă acest „noi”, care face referire la întregul popor, se întrețese cu „Tu”, care face referire la Dumnezeu.

Prima parte a rugăciunii pune în contrast acest „noi”, subiectul răzvrătirii (vers. 5, 6: B), cu „Tu”, care face referire la loialitatea lui Dumnezeu (vers. 4: A). În mod asemănător, în partea a doua, „noi”, subiectul răzvrătirii poporului (vers. 10-14: B1), stă lângă „Tu”, care face referire la harul lui Dumnezeu (vers. 15-19: A1). Cele două părți își răspund una alteia, urmând o structură de chiasm: A B // B1 A1.

Însă tocmai în miezul rugăciunii (vers. 7-9) găsim cele două elemente cel mai strâns legate unul de celălalt, tot într-o structură chiasmatică: a b c b1 a1.

a     Tu, Doamne (vers. 7)

b      ni se umple fața de rușine (vers. 7)

c      întregul Israel (vers. 7)

b1    ni se umple fața de rușine (vers. 8)

a1    la Domnul (vers. 9)

O astfel de structură alternantă sugerează dinamica antifoanelor din liturghia israelită. Stilul rugăciunii lui Daniel ne amintește de psalmi (Psalmii 46; 47; 75; 106; 115; 137 etc.) și de rugăciunile lui Ezra (Ezra 9:6-15) și ale lui Neemia (Neemia 1:5-11; 9:5-37), din care Daniel preia o serie de teme. Putem foarte ușor să ne imaginăm această rugăciune intonată de o comunitate de credincioși adunaţi pentru închinare. Nu este o rugăciune limitată la odaia de sus a lui Daniel (capitolul 6), ci una care implică destinul întregului Israel. Aceasta este una dintre lecţiile practicii liturgice: religia nu se trăiește individual, ci comportă și o dimensiune socială și cosmică ce transcende individul și îl include într-un destin mai larg. Sfinții care se retrag ca să-și protejeze sfinţenia și să denunţe păcatul celor din jur sfârșesc prin a-și crea o religie după chipul lor, care va degenera rapid în idolatrie. Însă Daniel scapă de această tentație și face corp comun cu poporul israelit. El nu triumfă de pe un piedestal, undeva cu mult deasupra necurăției conaţionalilor săi. Ca mijlocitor pentru Israel înaintea lui Dumnezeu, el își asumă toate acele păcate. Mijlocirea lui este arzătoare, deoarece soarta lui depinde de destinul poporului său. La urma urmei, Daniel îndură exilul ca urmare a păcatului părinților săi (Daniel 9:12,13). Acest „noi” liturgic include atât generațiile trecute, cât și pe cele viitoare. Dumnezeul lui Daniel este și Dumnezeul exodului, Cel care a scos Israelul din Egipt (vers. 15). Numele YHWH, numele Dumnezeului istoriei, al Dumnezeului legământului, care nu a mai fost menționat niciodată în cartea lui Daniel, apare acum de șapte ori (vers. 2, 4, 10, 13, 14, 20). YHWH este și Dumnezeul viitorului, prin faptul că El va salva Israelul din robie. Rugăciunea lui Daniel ancorează acest „noi” nu doar în nelegiuirile generațiilor trecute, ci și în experiența eliberării lor. Și acest lucru hrănește speranța profetului.

Experiența liturgică este una frumoasă și mișcătoare. Rugăciunea este profundă și găsește ecou în sufletele noastre. Înălțați de vocile care ne înconjoară, avem un simțământ de apartenență, de armonie. Însă o astfel de experiență este adevărată doar atunci când este integrată în cursul istoriei. Experiența liturgică din Biblie implică întotdeauna amintirea evenimentelor trecute și speranța unora viitoare. Liturghia întotdeauna își înfige rădăcinile adânc în existența reală.

Daniel se roagă pentru poporul său și pentru cetatea Ierusalim aflată în ruine (vers. 19). Ca și în capitolul 6, se roagă cu fața îndreptată spre Ierusalim și spre templul său distrus: „Îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu”
(vers. 20).

Este semnificativ și momentul în care se roagă: „În clipa când se aducea jertfa de seară” (vers. 21). Este timpul nu doar ca Daniel să-și întrerupă postul (Ezra 9:5), ci și ca evenimentele pentru care s-a rugat să se împlinească (Psalmii 141:2; 1 Împărați 18:36).

Chiar și într-un context liturgic, rugăciunea trebuie să aibă repercusiuni istorice. Fără raportarea la istorie, rugăciunea este doar un ritual steril, o emoție efemeră.

Trecerea de la strigătul omenesc la împlinirea istorică încheie rugăciunea, fiind marcată prin expresia tehnică „și acum” (Daniel 9:15,17), prin care Daniel Îi cere lui Dumnezeu să-l asculte și să acţioneze. Ne reîntoarcem la persoana întâi, ca în introducerea capitolului (vers. 3, 4). Însă această tranziție de la strigătul omenesc la răspunsul divin nu este urmarea ritualului, ci a harului lui Dumnezeu, lucru deja sugerat prin mișcarea „noi-Tu” din cadrul rugăciunii, în special de la finalul ei. Acumularea pronumelor divine este extrem de sugestivă: „după toată îndurarea Ta” (vers. 16), „pentru îndurările Tale cele mari” (vers. 19), „pentru dragostea Domnului” (vers. 18), „din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu” (vers. 19). De fapt, Daniel nici măcar nu trebuie să-și încheie rugăciunea ca Dumnezeu să îi răspundă. Îngerul vine la el în timp ce încă se ruga (vers. 20, 21). Rugăciunea în sine nu are nicio valoare. Cuvintele, oricât de adevărate și de frumoase ar fi, nu au nicio putere magică prin care să-L forţeze pe Dumnezeu să acționeze. Numai Dumnezeu decide și numai El acționează. Totul depinde de El.

Iată de ce rugăciunea lui Daniel este atât de intensă, de presantă: „Nu zăbovi (…), Dumnezeul meu!” (vers. 19). Daniel nu vrea doar o relație spirituală imediată, ci și o schimbare – o schimbare istorică, concretă. Rugăciunea lui se concentrează în totalitate asupra viitorului.

Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel și la întrebarea lui despre cele 2 300 de seri și dimineți este anunțul pe care-l face îngerul Gabriel cu privire la Mesia: „Să știi și să înţelegi aceasta: de la darea poruncii de restaurare și rezidire a Ierusalimului până la Unsul, Conducătorul, va fi o perioadă de șapte ori câte șapte ani și apoi încă o perioadă de șaizeci și două de ori câte șapte ani” (Daniel 9:25, NTR).

Tradiția biblică Îl consideră pe Mesia o persoană pusă deoparte pentru îndeplinirea misiunii divine de a salva poporul lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic mașia „mesia” este o formă pasivă a verbului mașa „a unge”. Mașia desemnează individul „uns”, care trecea, de obicei, printr-o ceremonie ce marca începerea acestui rol. Cineva îl ungea cu untdelemn, care simboliza transmiterea puterii și a înțelepciunii, precum și credința celui care făcea ungerea în succesul proaspăt numitului mesia.

Preoți, profeți și chiar împărați erau unși, devenind mesia. Istoria Israelului înregistrează mai mulți mesia. Scriptura îi numește mesia pe Aaron (Exodul 28:41; Leviticul 16:32), pe Isaia (Isaia 61:1), pe Saul (2 Samuel 1:14), pe David (1 Samuel 16:6,13) și chiar pe Cirus, un împărat străin (Isaia 45:1). Speranța Israelului se menținea astfel din mesia în mesia.

Profeția celor 70 de săptămâni vine ca un răspuns la profeția celor 70 de ani și ca soluție supremă. În acest context, nu mai avem de-a face cu un simplu mesia, ci cu Mesia. Consultând profeția celor 70 de ani, Daniel aștepta un anumit mesia, pe Cirus. Însă profeția celor 70 de săptămâni este versiunea universală a profeției celor 70 de ani, după cum reiese deja din limbajul pasajului respectiv. Cei 70 de ani (7 ×10) duc la un mesia al anului sabatic, pe când cele 70 de săptămâni, sau „de șaptezeci de ori câte șapte” (7 × 7 × 10), duc la un mesia al jubileului. Mai mult, cuvinte care, în contextul rugăciunii lui Daniel, au exprimat o situație particulară, relativă, apar acum cu un sens nedefinit și universal. Spre exemplu, cuvântul „păcat” (ht’) din Daniel 9:24-27 are un sens nedefinit (vers. 24), în timp ce versetele 1-23 foloseau același cuvânt într-un sens definit și particular: „noi am păcătuit” (vers. 5, 8, 11, 15), „păcatel[e] noastre” (vers. 16), „păcatul meu” (vers. 20), „păcatul poporului meu” (vers. 20). Situaţia este identică și în cazul cuvintelor „nelegiuire”, „dreptate”, „vedenie”, „prorocie” etc. Nu este deci surprinzător, în acest context, că și cuvântul „mesia” are un sens nedefinit, universal. Este, de altfel, singurul loc din întreaga Biblie ebraică în care apare cu acest sens. Mesia din acest pasaj este Mesia, cel care îi include pe toți ceilalți mesia – Mesia mesiilor, Mesia universal.

Restul pasajului prezintă misiunea lui Mesia drept una universală, care are în vedere „mulți” oameni (vers. 27). În tradiția biblică, cuvântul rabbim „mulți” are o puternică conotație universală (vezi Ezra 3:12; Daniel 12:2). Profeții îl folosesc adesea pentru a desemna popoarele și națiunile implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia care apare în acest pasaj este un Mesia al tuturor popoarelor, un Mesia care va salva lumea.

Iată motivul pentru care acest ultim Mesia duce la jubileu, sărbătoarea levitică ce simbolizează re-crearea lumii. Este un sabat al sabatelor, care are loc la fiecare 7 × 7 ani, un timp al harului și al libertăţii (Isaia 61:1,2), când oamenii și natura renasc înnoiţi (Leviticul 25:8-17).

Însă profeția celor 70 de săptămâni se leagă și de cele 2 300 de seri și dimineți. Motivul pentru care Daniel a consultat profeția celor 70 de ani, cu dorinţa de a o înțelege (Daniel 9:2, NTR) – fapt care l-a condus, ulterior, la viziunea celor 70 de săptămâni, care i-a adus „discernământ și înţelegere” (vers. 22, NTR) –, este acela că a fost tulburat de viziunea celor 2 300 de seri și dimineți, pe care „nimeni nu o putea înţelege” (Daniel 8:27, NTR). Cuvântul-cheie „a înțelege” este firul de aur care străbate întregul pasaj. Profeția celor 70 de săptămâni oferă informațiile care lipseau pentru a înțelege profeția celor 2 300 de seri și dimineți. Mai mult, același înger, Gabriel, care i-a explicat lui Daniel profeția celor 2 300 de seri și dimi­neți, reapare acum în capitolul 9 pentru a-l ajuta să „înțele[agă] viziunea” (vers. 23, NTR). Exact aceeași expresie, conţinând același cuvânt tehnic „viziune” (mareh), apare în contextul profeției celor 2 300 de seri și dimineți („fă-l să înţeleagă această viziune” – Daniel 8:16, NTR).

Dumnezeu i-a dat lui Daniel profeția celor 70 de săptămâni, care anunţă venirea lui Mesia, pentru a-l ajuta să „înțeleagă” profeția celor 2 300 de seri și dimineți. Or, venirea lui Mesia nu este un mit, ceva în afara istoriei. Dimpotrivă, este un eveniment ancorat în timp. O serie de numere din cadrul profeției ne ajută să stabilim o dată precisă. Enigma numerică a profeției este, trebuie să-i avertizăm pe cititori, una deosebit de provocatoare, care cere răbdare, dar și efort, pentru a fi rezolvată.

Înainte de a decodifica cronologic perioada profetică (pentru un tablou de ansamblu, vezi schema de la p. 196), trebuie să clarificăm trei lucruri: începutul, durata și încheierea ei. După aceea, putem descoperi veriga lipsă dintre profeția celor 2 300 de seri și dimineți și profeția celor 70 de săptămâni.

Apariția lui Mesia este rezultatul unui „cuvânt” (davar, Daniel 9:25, GBV) omenesc anunțând rezidirea Ierusalimului, care este un ecou al „cuvântului” (davar, Daniel 9:23, GBV) divin ce vine ca răspuns la rugăciunea lui Daniel. Davar apare în ambele versete^[1]. Cu alte cuvinte, cuvântul de jos, care anunță reconstrucţia Ierusalimului, este un răspuns la cuvântul de sus, care îl inspiră. Acest cuvânt este punctul de început al perioadei profetice de 70 de săptămâni: „De la ieșirea unui cuvânt de refacere și rezidire a Ierusalimului până la Cârmuitorul Mesia, șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9:25, traducere literală).

Cartea lui Ezra ne spune că cetatea Ierusalimului a fost reconstruită pe baza a trei decrete succesive, date de Cirus, Darius I și, respectiv, Artaxerxe (Ezra 6:14). Primul decret, emis în anul 538 î.Hr. de Cirus, a însemnat reîntoarcerea primilor israeliţi din exil. Aproximativ 50 000 de evrei s-au întors în țara lor (Ezra 2:64,65). Însă documentul se concentra în principal pe reconstrucția templului. El îi autoriza pe preoți să aducă înapoi 5 400 de unelte de cult care aparținuseră templului (Ezra 1:11). Al doilea decret, emis în anul 519 î.Hr. de Darius I, sau Darius Hystaspes (nu Darius Medul), a venit doar ca o confirmare a decretului lui Cirus (Ezra 6:3-12). Artaxerxe, cunoscut și ca Longimanus (mână-lungă, Ezra 7:13-26), a promulgat cel de-al treilea decret împărătesc. Sunt câteva elemente care ne sugerează că acesta din urmă este „porunca” menționată în profeție:

1. Este ultimul dintre cele trei decrete, ca atare singurul care este în vigoare. De fapt, Ezra (6:14) folosește cuvântul „decret” la singular pentru a desemna toate cele trei decrete la un loc, ca pentru a sugera scopul lor comun.

2. Acest decret este cel mai cuprinzător, incluzând atât reconstrucția templului, cât și restabilirea structurilor politice și administrative de la Ierusalim (Ezra 7:25).

3. Și, nu în ultimul rând, este singurul care menționează explicit intervenția lui Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul părinţilor noștri, care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim și a îndreptat asupra mea bunăvoinţa împăratului. (…) Întărit de mâna Domnului, Dumnezeului meu, care era asupra mea, am strâns pe căpeteniile lui Israel ca să plece cu mine” (vers. 27, 28).

Un fapt semnificativ este că, în acest pasaj, se face trecerea de la aramaică, limba exilului, la ebraică, limba Israelului. Decretul lui Artaxerxe introduce o schimbare lingvistică, semn atât al unui punct de cotitură în istoria Israelului, cât și al faptului că refacerea națională a început efectiv. Conform cărții lui Ezra, Artaxerxe a emis decretul în ultima parte a celui de-al șaptelea an al domniei sale (vers. 7), adică la început de toamnă în anul 457 î.Hr.¹, căci Ezra a părăsit Babilonul în prima zi a primei luni a anului și a sosit în Ierusalim în prima zi a lunii a cincea (vers. 8, 9). Ca atare, anul 457 î.Hr. este punctul de plecare al profeției noastre.

Aceste săptămâni sunt profetice. Prin urmare, o zi corespunde unui an, ceea ce ne duce la săptămâni de ani, nu de zile.

I. Deja pasajul din Daniel ne confirmă acest lucru. Perioada de 70 de ani din Ieremia, care apare în introducere (vers. 2, 3) reprezintă o paralelă la cele 70 de săptămâni ale lui Daniel, care apar la finalul capitolului (vers. 24-27). Cele două perioade sunt interconectate într-o structură chiasmatică: prima expresie este „șaptezeci (de) ani” (A B), iar a doua este formulată invers – „săptămâni șaptezeci” (B1 A1):

Chiasmul acesta ne indică deja natura acestor săptămâni, punând în paralel „șaptezeci” cu „șaptezeci” și „ani” cu „săptămâni”. Încă de la început, textul din Daniel 9 ar trebui să ne indice linia de interpretare pe care să o urmăm, și anume să vedem în aceste săptămâni niște săptămâni de ani. Mai mult, primele cuvinte ale capitolului imediat următor ne confirmă în mod direct interpretarea de mai sus. Atunci când menționează trei săptămâni de post, Daniel alege să folosească o formulare precisă: „trei săptămâni de zile” (vers. 2, traducere literală), aceasta fiind singura dată când apare o astfel de distincție clară în Biblie, ca și când profetul ar fi vrut să distingă între cele două tipuri de săptămâni: săptămânile de ani din capitolul 9 și săptămânile de zile din capitolul 10.

II. Echivalenţa „an-zi” apare în întreaga Biblie. Pasajele narative folosesc adesea cuvântul yamim „zile” în sensul de ani, până acolo încât cele mai multe versiuni traduc efectiv cuvântul prin „ani” (vezi Exodul 13:10; Numeri 9:22; Judecătorii 11:40, 1 Samuel 1:21; 2:19; 27:7 etc.). Pasajele poetice ale Bibliei conțin multe paralelisme între „zile” și „ani”: „Zilele Tale sunt ca zilele omului, și anii Tăi, ca anii lui?” (Iov 10:5); „mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară” (Psalmii 77:5); „să vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61:2).

Acest principiu apare și în textele levitice. Fermierii israeliţi își lucrau pământul timp de șase ani, dar în al șaptelea an trebuiau să îl lase nelucrat. Scriptura numește acest al șaptelea an de odihnă sabat, ca și cea de-a șaptea zi a săptămânii (Leviticul 25:1-7), cu diferența că acesta era un „an de sabat”, nu o „zi de sabat”. Biblia folosește același limbaj și cu privire la jubileu: „Să numeri șapte săptămâni de ani, de șapte ori șapte ani” (vers. 8).

Principiul se aplica și în cazul profețiilor. Ca atare, cele 40 de zile în care iscoadele israelite au cercetat Canaanul au devenit 40 de ani de rătăcire prin pustiu. „După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot așa patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi” (Numeri 14:34). Pe baza aceleiași echivalenţe, Dumnezeu i-a poruncit profetului Ezechiel să se așeze pe partea stângă un anumit număr de zile, fiecare zi reprezentând un an: „Îţi voi socoti un număr de zile deopotrivă cu acela al anilor nelegiuirii lor” (Ezechiel 4:5).

III. Atât în tradiția iudaică, cât și în cea creștină, săptămânile din Daniel au fost interpretate ca săptămâni de ani. Dintre numeroasele lucrări în care apare această interpretare, putem cita: din literatura elenistică, texte precum Cartea Jubileelor (secolul al III-lea/al II-lea î.Hr.), Testamentul lui Levi (secolul I î.Hr.) sau 1 Enoh (secolul al II-lea î.Hr.); din literatura comunității de la Qumran (secolul al II-lea î.Hr.), texte precum II Q Melhiţedec, 4 Q 384-390 Pseudo-Ezechiel sau Documentul de la Damasc; din literatura rabinică, texte precum Seder Olam (secolul al II-lea d.Hr.), Talmudul, Midraș Rabba și, mai târziu, exegeții clasici din Evul Mediu: Saadia Gaon, Rashi, Ibn Ezra, în Miqraoth Gdoloth². Toate acestea confirmă, din cele mai vechi timpuri, validitatea liniei noastre de interpretare. Principiul de interpretare zi-an este, probabil, cel mai vechi și mai solid principiu din exegeza pasajului de care ne ocupăm.

Săptămâni indivizibile. Săptămânile de ani din viziune ar trebui să conducă la venirea lui Mesia: „Până la Cârmuitorul Mesia, șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; (…) după aceste șaizeci și două de săptămâni, va fi stârpit Mesia și nimeni de partea lui” (Daniel 9:25,26, traducere literală).

Venirea lui Mesia trebuie să aibă loc după cele 62 de săptămâni care sunt adăugate primelor 7 săptămâni. Nu există nicio întrerupere între cele 7 săptămâni și celelalte 62, cum sugerează unele traduceri. Totuși textul masoretic – adică textul căruia masoreţii i-au adăugat semne de punctuaţie și vocale, în secolul al X-lea d.Hr. (versiunea ebraică actuală) – conţine un accent disjunctiv (athnakh), care sugerează o pauză după cele „șapte săptămâni”. Sunt însă o serie de elemente care indică faptul că nu există nicio întrerupere între cele două seturi de săptămâni:

I. Primul motiv este unul logic și contextual. În introducerea explicaţiei îngerului, săptămânile au fost deja însumate într-un total de 70: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetăţii tale celei sfinte” (vers. 24). Mai mult, dacă interpretăm săptămânile ca săptămâni de ani, o pauză după primele șapte ar fi ilogică, sugerând că Mesia ar veni la 49 de ani după anul 457 î.Hr. (de șapte ori șapte), și nu după 483 de ani de la acea dată (de șaizeci și nouă de ori șapte).

II. Al doilea motiv este unul stilistic³. Autorul biblic a construit structura textului prin împletirea a două teme – Mesia și Ierusalimul –, fiecare fiind caracterizată de un cuvânt-cheie distinctiv. De fiecare dată când textul face referire la Mesia (A1, A2, A3), este folosit cuvântul șabuim „săptămâni”, în timp ce, de fiecare dată când textul face referire la Ierusalim (B1, B2, B3), este folosit cuvântul ḥrṣ „șanţ (de apărare)/a hotărî”^[2]. Iată structura literară a pasajului din Daniel 9:25-27 (în traducere literală):

A1   Venirea lui Mesia (vers. 25a)

(de la ieșirea cuvântului de restaurare și rezidire a Ierusalimului) până la Cârmuitorul Mesia, 7 săptămâni și 62 de săptămâni

B1     Construirea cetăţii (vers. 25b)

Va fi refăcut și rezidit, cu piețe și șanţuri, într-un timp de strâmtorare

A2   Moartea lui Mesia (vers. 26a)

               după 62 de săptămâni, El va fi stârpit fără niciun ajutor

B2     Distrugerea cetăţii (vers. 26b)

iar poporul unui cârmuitor agresiv va distruge cetatea și sanctuarul; sfârșitul său va fi într-un potop; până când va fi hotărât sfârșitul războiului, pustiiri

A3   Legământul cu Mesia (vers. 27a)

și El va întări un legământ cu mulți timp de o săptămână; iar la mijlocul săptămânii, va face ca jertfa și darul să înceteze pentru totdeauna

B3     Distrugerea cetăţii (vers. 27b)

și pe aripă, urâciuni, pustiind până la sfârșit, iar apoi ce a fost hotărât va fi revărsat asupra puterii pustiitoare.

De fiecare dată, în contexte identice, apar aceleași două cuvinte („săptămâni” în pasajele care vorbesc despre Mesia, și „șanţ (de apărare)/a hotărî” în pasajele care vorbesc despre Ierusalim). O astfel de caracteristică literară leagă cele 7 și 62 de săptămâni numai de Mesia, nu de Ierusalim (după cum „șanţul (de apărare)/a hotărî” se leagă de Ierusalim, nu de Mesia). Ca atare, deducem din această structură că ruptura vine numai după cele 62 de săptămâni (și nu după primele 7), așa cum apare în traducerile antice: în Septuaginta, în versiunea siriană și chiar în versiunea de la Qumran a textului⁴.

III. Cel de-al treilea motiv derivă din sintaxa și uzul accentului disjunctiv masoretic, acel athnakh atașat cuvântului „șapte”. Într-adevăr, apariţia athnakh-ului nu implică întotdeauna o separare. Adesea este folosit pentru a marca emfaza⁵. Astfel, în Geneza 1:1, athnakh-ul este pus sub verbul bara „a crea”, în mod evident nu pentru a marca o separare între acest verb și complementul său direct („cerurile și pământul”), ci mai degrabă pentru a sublinia actul divin de creație. Dacă am considera athnakh-ul un accent disjunctiv plin, sensul propoziţiei ar fi afectat: „La început, Dumnezeu a creat. Cerurile și pământul.” Un alt exemplu apare în Geneza 22:10, unde athnakh-ul este pus pe cuvântul „cuțit”, dar nu pentru a marca o separare, ci o subliniere, o pauză prin care se exprimă ideea că acel cuțit este suspendat în aer. Efectul athnakh‑ului nu este unul sintactic și nu ar trebui să fie interpretat ca marcând o separare. El pune accentul asupra cuțitului, care este o amenințare pentru Isaac, sugerând astfel un fel de suspans. La fel, în Daniel 9:24, athnakh-ul este pus pe cuvântul „șapte” pentru a sublinia importanța acestui număr în mesajul profetic. Este demn de remarcat și faptul că experiența profetică a lui Daniel începe (Daniel 9:2) cu viziunea celor 70 de ani (7 × 10) și se încheie cu viziunea celor 70 de săptămâni (7 × 7 × 10). Tot simbolic este și modul în care sunt împărțite cele 70 de săptămâni, pentru a scoate în evidenţă din nou același număr 7. În Daniel 9:25, numărul 7 marchează începutul celor 70 de săptămâni (7 săptămâni), iar în versetele 26-27, sfârșitul lor (1 săptămână = 7 zile). Motivul acestei accentuări a numărului 7 este, evident, acela de a transmite ideea de mântuire finală și completă atașată venirii lui Mesia.

Prin urmare, săptămânile din Daniel 9 constituie o perioadă indivizibilă. Ar trebui să citim cele 62 de săptămâni împreună cu cele 7 săptămâni. Pe baza datei de începere a profeției (457 î.Hr.) și a duratei sale (70 de săptămâni de ani), avem acum posibilitatea să stabilim data de încheiere a profeției și să descoperim care este acel eveniment spre care ne îndreaptă profeția.

Venirea lui Mesia. Venirea lui Mesia este deci așteptată să aibă loc după 69 de săptămâni de ani, adică 483 de ani (69 × 7), de la punctul de început, anul 457 î.Hr. Cea de-a șaptezecea săptămână începe deci în anul 27 al erei noastre. Anul respectiv avea să fie marcat de apariția unui personaj pe nume Christos (echivalentul grecesc al ebraicului „Unsul/Mesia”). Chiar în acest an, Isus a fost botezat și „uns” de Duhul Sfânt (Luca 3:21,22). Evanghelistul Luca datează acest eveniment în cel de-al 15-lea an al domniei lui Tiberius Caesar (vers. 1)⁶. Isus Și-a început misiunea de Mesia citind public, din textul lui Isaia, „fișa postului” Său, în termeni specifici jubileului: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).

Menționând jubileul, Isus Se plasează chiar în perspectiva profeției celor 70 de săptămâni, care descrie același eveniment în termenii jubileului (vezi comentariile de mai sus). Isus Se prezintă, astfel, ca împlinire a profeției: „Atunci, a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit»” (vers. 21).

Moartea lui Mesia. Textul profeției merge până acolo, încât anunță și moartea lui Mesia. „După 62 de săptămâni, Mesia va fi stârpit. (…) La mijlocul săptămânii, va face să înceteze jertfa și darul” (Daniel 9:26,27, traducere literală).

Violența pe care o presupune moartea lui Mesia este redată în text prin verbul „a ucide, a distruge, a tăia (în bucăţi)” (krt la forma niphal: pasivă). Este interesant de remarcat că, în forma aceasta, verbul desemnează, în secțiunile legislative ale Pentateuhului, persoana care era condamnată la moarte. Verbul este la un timp care implică o acțiune brutală și definitivă (imperfectul ebraic). Scriptura descrie, așadar, moartea lui Mesia în termeni levitici. Verbul krt este specific legământului, care este posibil prin jertfă, și însoțește întotdeauna cuvântul „legământ” (Geneza 15:18; Ieremia 34:13), pentru că în ebraică legământul este „tăiat” (krt)^[3]. Cuvântul krt este plin de conotații ale legământului și ale sacrificării obligatorii a mielului (Geneza 15:10, Ieremia 34:18).

Cu alte cuvinte, Daniel anunță moartea lui Mesia în termeni ce evocă legământul, care, în sistemul levitic, era încheiat prin moartea mielu­lui. În introducerea profeției celor 70 de săptămâni, se face deja aluzie la acest lucru prin menționarea ispășirii păcatelor (Daniel 9:24).

Profeția Îl identifică, astfel, pe Mesia cu jertfa pe baza căreia se încheia legământul. Ca și în cazul mielului, moartea Sa face posibil legământul și ne asigură de iertarea divină. Israeliții, care trăiau într-un context în care sacrificiile făceau parte din viaţa cotidiană, puteau înţelege foarte ușor tot acest limbaj. Profetul Isaia folosește aceleași cuvinte pentru a descrie robul care trebuia să sufere – rob care nu reprezenta nici Israelul, nici pe profet⁷. Acesta trebuia, de asemenea, să sufere ca un miel pentru a asigura iertarea și mântuirea: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia 53:6,7). Nu este deci surprinzător că evreii din vremea lui Isus recunoșteau în Mesia „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) și că puteau să vadă în jertfele zilnice aduse la templu o prefigurare a Mântuitorului-Mesia, „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10:1).

Ca atare, moartea Sa avea să ducă la anularea jertfelor: „Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat” (Evrei 10:18), așa cum prevăzuse profetul Daniel: „Va face să înceteze jertfa și darul” (Daniel 9:27).

Prin urmare, moartea lui Mesia avea să aibă loc la mijlocul celei de-a șaptezecea săptămâni (vers. 27). „Mijloc” este o traducere mai bună a ebraicului haţi decât „jumătate”, cum propun unele traduceri. În anumite contexte, cuvântul înseamnă, într-adevăr, „jumătate”, dar într-o situație care implică o perioadă de timp, înseamnă întotdeauna „mijloc”, cum este cazul în pasajul nostru (vezi Exodul 12:29; Iosua 10:13; Judecătorii 16:3, Rut 3:8; Psalmii 102:24). „La mijlocul săptămânii” înseamnă trei ani și jumătate după anul 27, adică anul 31 – anul răstignirii. Momentul când are loc moartea lui Isus din Nazaret și semnificația evenimentului corespund perfect acestei profeții.

Căderea Ierusalimului. După moartea lui Mesia, profetul Daniel se concentrează asupra destinului Ierusalimului și al templului: „Iar poporul unui conducător agresiv va distruge cetatea și sanctuarul; sfârșitul ei va fi într-un potop; până când va fi hotărât sfârșitul războiului, pustiiri (…) și, pe aripă, urâciuni, pustiind până la sfârșit, iar apoi ce a fost hotărât va fi revărsat asupra puterii pustiitoare” (Daniel 9:26,27, traducere literală).

Profeția este destul de clară. Ea privește căderea Ierusalimului și distrugerea templului, dar nu datează evenimentul. Profeția celor 70 de săptămâni limitează datele cronologice la evenimentele care au legătură cu Mesia (vezi mai sus). Cât privește Ierusalimul și templul, ni se spune doar că vor fi „războaie”, „pustiiri” și „urâciuni” și că tragedia va avea loc, din punct de vedere cronologic, undeva după moartea lui Mesia.

Există un consens puternic în tradiția iudaică în ce privește faptul că această profeție se referă la romanii care au „potopit” cetatea și au „distrus” templul, urmarea fiind o „pustiire” completă. Josephus Flavius⁸, care se pare că a fost martor la eveniment, Talmudul⁹ și marii rabini medievali¹⁰ (Rashi, Ibn Ezra etc.) sunt cu toții de acord că ar trebui să aplicăm această viziune profetică la asediul Ierusalimului de către legiunile lui Vespasianus și, în final, la asaltul lui Titus din anul 70 d.Hr.

Merită observat că profeția nu menționează acest eveniment ca fiind o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Toate referirile la istoria Ierusalimului (reconstrucția, dar și distrugerea lui) servesc ca puncte de reper pentru a situa pe axa timpului evenimentele legate de Mesia. Romanii sunt însă denunțați ca forțe malefice. Verbul yașhît „a nimici” din Daniel 9:26 apare și în Daniel 8:24, având ca subiect cornul cel mic, puterea malefică. În plus, romanii sunt obiectul direct al pedepsei divine care „va cădea asupra” lor^[4], limbaj care-L sugerează ca agent pe Dumnezeu.

Chiar dacă textul implică o posibilă legătură între căderea Ierusalimului și păcatele Israelului, el nu sugerează nicăieri sfârșitul poporului evreu așa cum o face pentru romani. Menționează, într-adevăr, sfârșitul sistemului de jertfe și implică încetarea teocrației iudaice, din moment ce ultimul împărat din dinastia davidică stă acum pe tronul din ceruri. Poporul evreu supraviețuiește însă și continuă să se închine și să dea mărturie despre Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov și al lui Daniel. Mulți evrei L-au recunoscut pe Isus ca fiind Mesia cel așteptat de ei și, astfel, au dus mărturia din vechime în ținuturi îndepărtate ale lumii.

Legământul. Este demn de remarcat faptul că profetul Daniel nu descrie lucrarea lui Mesia ca pe un „nou legământ”, ci mai degrabă ca pe o consolidare a legământului original. Pasajul folosește cuvântul higbir „a confirma, a întări” (din rădăcina gbr, care denotă tărie). Întâlnirea cu Mesia nu trebuia să îi facă pe „nou-convertiți” să iasă din mijlocul Israelului, ci, dimpotrivă, era menită să le întărească rădăcinile și legământul făcut cu Dumnezeul Israelului.

Mai mult, acest legământ îi are în vedere pe rabbim „mulți”, termen tehnic care transmite ideea de universalitate¹¹. Astfel, legământul nu este doar „întărit” cu „mulți” evrei, ci se extinde și la „multe” popoare. În contrast cu căderea Ierusalimului, acest eveniment este situat în timp, pentru că are de-a face cu Mesia. „El va întări legământ cu mulți: o săptămână”¹² (Daniel 9:27, traducere literală). Profeția ne duce deci spre sfârșitul ultimei săptămâni din cele 70 (anul 34 d.Hr.). Este demn de remarcat faptul că data marchează un eveniment care a avut un impact considerabil asupra civilizației, fiind, în același timp, și un eveniment-cheie pentru mântuirea oamenilor. Este anul în care mesajul Dumnezeului Israelului s-a revărsat dincolo de granițele Palestinei, ajungând la păgâni, la acei „mulți” pe care i-am menționat mai sus (Faptele apostolilor 8). Este, de asemenea, anul convertirii apostolului Pavel și al trimiterii lui în misiune de către Hristos (Faptele apostolilor 9). Este, în același timp, anul în care și păgânii au primit Duh Sfânt, iar apostolul Petru a avut tulburătoarea viziune prin care era îndemnat să meargă și să le predice păgânilor.

Totuși mulți creștini, în loc să acorde atenție lucrurilor pe care le-a făcut Mesia în favoarea omenirii, incluzându-i aici în primul rând pe evrei (vezi Romani 1:16), au preferat să se lanseze în speculații și să exploateze ceea ce cred ei că a făcut împotriva evreilor. Unii creștini s-au folosit de profeția celor 70 de săptămâni pentru a-și justifica vechiul antisemitism visceral. În mod ironic, viziunea care vorbește despre speranță și dragoste a devenit pretextul pentru predicarea unui mesaj despre „respingerea evreilor”, despre „blestemul divin căzut asupra lor”, despre „ultimatumul lui Dumnezeu pentru Israel” etc., în ciuda faptului că nicăieri în textul profeției nu se sugerează un astfel de concept. Nici Noul Testament nu sprijină o astfel de învățătură. Dimpotrivă, Pavel întreabă: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Romani 11:1,2). Iar câteva versete mai jos, apostolul face referire la principiul rabinic Akut Aboth „meritele părintelui” pentru a sublinia aceeași idee: „În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru, dar în ce privește alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută” (vers. 28, 29). Pe de altă parte, în același capitol, adresându-se creștinilor cărora le plăcea să se laude și care își disprețuiau rădăcinile iudaice, Pavel avertiza: „Nu te făli. (…) Nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine” (vers. 18). Apostolul dezvăluie aici și denunță forța motrice a antisemitismului: respingerea plină de dispreţ a originilor evreiești. Și pentru că astfel de oameni îi resping pe evrei, ei Îl implică și pe Dumnezeu în judecăţile lor și, astfel, își justifică teologia afirmând că „Dumnezeu i-a lepădat pe evrei”. Făcând așa, ei se identifică cu Dumnezeu, comportament care îi apropie de cornul cel mic din Daniel 7 și 8. De fapt, prin alimentarea antisemitismului, creștinii, indiferent de confesiunea de care aparţin, e posibil să se asocieze cu tiranicul corn mic. Într-un anume sens, ei devin cornul cel mic.

Dumnezeu a dat profeția celor 70 de săptămâni nu doar pentru a ne convinge de evenimentele istorice care au legătură cu Mesia. Pentru profetul Daniel, așa cum am văzut, viziunea celor 70 de săptămâni are rolul de a-l ajuta să „înțeleagă” mai bine viziunea celor 2 300 de seri și dimineți. Într-adevăr, cele două profeții sunt plasate în aceeași perspectivă și ar trebui văzute ca fiind în relație una cu alta.

I. La nivel cronologic, profeția celor 70 de săptămâni constituie veriga lipsă din profeția celor 2 300 de seri și dimineți, și anume punctul de plecare. Ambele profeții încep de la același eveniment, decretul lui Artaxerxe din anul 457 î.Hr. Însă profeția celor 70 de săptămâni își are împlinirea mai devreme, în anii 27, 31 și 34 d.Hr., în timp ce profeția celor 2 300 de seri și dimineți acoperă o perioadă mai lungă. Expresia tehnică „seară și dimineaţă”, împrumutată din limbajul creației, desemnează „o zi”. În contextul nostru profetic, o zi înseamnă un an literal. Astfel, dacă numărăm 2 300 de ani de la 457 î.Hr., ajungem în anul 1844. Însă nimic nu e mai suspect și mai tulburător decât o dată fixă, mai ales în chestiunile religioase. Ne simțim mult mai confortabil atunci când adevărul religios rămâne limitat la domeniul spiritual. În gândirea ebraică însă, adevărul nu este numai un mesaj spiritual sau filosofic, menit doar să ne hrănească sufletul și mintea. Dimpotrivă, adevărul biblic este esențialmente istoric. Dumnezeu vorbește în istorie. Și orice explicație am vrea să dăm datei care împlinește această profeție sau oricât de mult sau de puţin am vrea să o accentuăm, nu ar trebui să fim surprinși că profeția biblică își asumă riscul de a coborî din tărâmul spiritual în meandrele concrete ale istoriei, chiar ale istoriei noastre moderne.

II. Cele două profeții sunt legate una de alta și complementare în ce privește adevărul lor teologic. Mântuirea are loc în două etape: primul eveniment este cel de la cruce, iar al doilea este marea ispășire cosmică (2 300 de seri și dimineți), etape deja subînţelese în ritualurile levitice. Jertfele zilnice nu erau suficiente. Mai era nevoie și de Kippur pentru ca mântuirea să fie completă. Profetul Daniel sugerează deja o astfel de nevoie. Toate verbele-cheie ale capitolelor 8 și 9 din Daniel sunt la forma pasivă (niphal), caracteristică limbajului levitic. În Daniel 9 sunt șase verbe la pasiv: „au fost hotărâte” (vers. 24), „vor fi zidite din nou” (vers. 25), „va fi stârpit” (vers. 26), „este hotărât” (vers. 26), „(care este) hotărât” (vers. 27), „va fi revărsat” (vers. 27, [corespondentul literal al sintagmei „va cădea” – n.r.]). În Daniel 8, un singur verb apare la forma aceasta: „va fi curățit” (vers. 14), completând astfel seria celor șase din capitolul 9, rezultând numărul sfânt 7.

Dar capitolele 8 și 9 din Daniel mai au un element comun: marele-preot. Daniel 9:24 și Exodul 29:35-37 sunt singurele pasaje biblice care au în comun cele trei teme: ispășirea, ungerea și Sfântul sfinţilor. Fără îndoială, când și-a transcris viziunea, profetul Daniel a avut în minte pasajul din Exodul 29:42-44. În capitolul 29 din Exodul se descriu consacrarea în slujbă a lui Aaron, primul mare-preot din Israel (vers. 36, 37), și instituirea jertfei zilnice (vers. 42-44). În acest fel, profeția din Daniel 9 leagă moartea ispășitoare a lui Mesia de ceremonia de consacrare a marelui-preot și de jertfa zilnică. La fel, capitolul 8 evocă persoana marelui-preot de câteva ori, prin cuvântul „căpetenie/domn” (sar, termen tehnic folosit pentru a-l desemna pe marele-preot al Israelului; vezi 1 Cronici 15:22; Ezra 8:24; Daniel 10:5 și comentariile de mai sus).

Totuși cele două profeții nu se raportează la timp în același mod. A doua profeție (Daniel 9) indică momentul precis al venirii (ungerii) lui Mesia, în timp ce prima (Daniel 8) indică sfârșitul unei perioade de timp, ca răspuns la întrebarea: „Până când?” (Daniel 8:13). Profeția celor 70 de săptămâni ne oferă data precisă a unui eveniment, pe când profeția celor 2 300 de seri și dimineți prezintă o perioadă după care va urma un alt eveniment, cel al curățirii sanctuarului (vers. 14). Datarea evenimentului din capitolul 9 este exactă, punctuală, pe când datarea evenimentului din capitolul 8 rămâne deschisă. Formele verbale care exprimă aceste evenimente marchează diferența dintre datări. Moartea lui Mesia este descrisă printr-un imperfect ebraic (yekaret „va fi stârpit”, Daniel 9:26), care denotă o acțiune dinamică. Curățirea sanctuarului este descrisă printr-un perfect ebraic (niţdaq „va fi curățit”, Daniel 8:14). Moartea lui Mesia are loc în anul 31. Este o acțiune bine definită, care începe și se termină chiar atunci. Curățirea sanctuarului, pe de altă parte, este o acțiune nedefinită, care se întinde dincolo de anul 1844 și pe care Daniel o descrie drept „vremea sfârșitului” (vezi Daniel 8:17,26).

Acest timp al sfârșitului conține un eveniment pe care ar trebui să îl înțelegem tot în relație cu evenimentul care a avut loc în anul 31. Mulți creștini au trecut cu vederea acest aspect atunci când și-au construit doctrina mântuirii. Ei spun că crucea a fost suficientă. „Totul s-a înfăptuit acolo.” Astfel, creștinismul a devenit o religie obsedată de cruce, o religie a trecutului și a prezentului. În această concepţie, mântuirea se realizează prin fapte de sfințenie și de jertfire de sine, după modelul Marelui Exemplu, sau doar printr-o credință sentimentală, preocupată să mediteze și să-și aducă aminte de jertfa lui Mesia. În orice caz, mântuirea e undeva în trecut. Prin urmare, religia creștină nu are nevoie de viitor, din moment ce crucea deja ne-a adus mântuirea. Experiența subiectivă a luat locul evenimentului istoric. Religia existențială a învins speranța biblică în împărăția lui Dumnezeu, de existenţa căreia se leagă promisiunea că moartea și răul nu vor mai lovi niciodată omenirea.

Crucea fără împărăția al cărui punct de început îl constituie judecata nu are niciun sens și, în același timp, avem nevoie de evenimentul de la cruce ca să trecem de judecată. Pentru a mântui omul, Dumnezeu trebuia să Se coboare la nivelul lui, să moară și, prin moartea Sa, să-l mântuiască și să-l răscumpere din păcat. Și totuși Dumnezeu nu dorește doar să facă paradă de dragostea Sa față de noi, cum ar face-o un erou într-un gest măreț de jertfire de sine, pentru a ne face să-L iubim și să ne închinăm Lui. O astfel de dragoste ar fi realmente una egoistă. Dumnezeu, pentru că iubește cu adevărat, vrea să și mântuiască cu adevărat.

Pentru ca moartea și răul să înceteze efectiv, viața trebuie să fie răsturnată și orice urmă de păcat să fie ștearsă. Mântuirea este mai mult decât un simplu act angelic de har – este un act de violență împotriva naturii, împotriva elementelor care o compun. Iată deci care sunt implicațiile judecății din vremea sfârșitului.

III. În cele din urmă, la nivelul existențial al credinciosului, credința în jertfa răscumpărătoare a lui Mesia și speranța în împărăția lui Dumnezeu depind una de cealaltă. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai intensă așteptarea. Existența noastră este situată între un „acum” și un „nu încă”. În această stare de tensiune, viața capătă un nou înţeles. Speranța în viitor îmbogățește prezentul. Vestea cea bună a Evangheliei este că, în ciuda morții, în ciuda sentimentului că mergem din rău în mai rău, putem încă visa și aștepta ceva de la viitor.

Totuși așteptarea noastră după noua împărăție nu este una pasivă. Având o natură dinamică, ea izvorăște din nerăbdare, cum a fost și în cazul lui Daniel. Alegeri care vizează domeniul eticii, lupta împotriva suferinței și a nedreptății, toate acestea se intensifică în timpul așteptării noastre. Viitorul aruncă lumină și oferă o perspectivă asupra prezentului. Vedem dincolo de necesitatea imediată și nu mai suntem indiferenți la suferința altora. Întrucât gândim și avem capacitatea să vedem dincolo de starea noastră prezentă, deciziile pe care le luăm au o bază mai profundă.

Disperat să înțeleagă și îngrijorat de întârzierea lui Dumnezeu, Daniel cade pe genunchi în rugăciune. La momentul oportun al aducerii jertfei de seară, răspunsul lui Dumnezeu este un… Mesia care moare. În Daniel 7, Mesia fusese prezentat ca „un Fiu al omului” de viță împărătească, ce primește stăpânire peste întreaga lume. Apoi, în Daniel 8, Mesia fusese prezentat ca un mare-preot care oficia îmbrăcat în veșminte specifice Kippurului. În cele din urmă, în Daniel 9, Mesia este chiar victima ispășitoare. În mentalitatea ebraică, evenimentele se derulează invers. Moartea lui Mesia servește ca bază a mântuirii noastre (capitolul 9). Apoi, prezentând și accentuând puterea ispășitoare a acestei jertfe, Mesia pledează pentru noi în curtea cerească de judecată și câștigă procesul (capitolul 8). În cele din urmă, este anunţată împărăția (capitolul 7).

Fiind o cântare a morţii, recviemul pentru Mesia se amplifică în­­tr-un crescendo de ispășire și biruinţă.

Note

1 Istoria ne spune că Artaxerxe și-a început domnia în 465 î.Hr., anul ascensiunii sale la tron (vezi „Artaxerxes”, în Universal Larousse). Conform Bibliei însă, primul an al domniei sale ar fi început la începutul anului următor, în luna tișri (vezi Ieremia 25:1 și Daniel 1:1,2; cf. 2 Împărați 18:1,9,10; cf. Mișna Roș Hașana 1.1). Al șaptelea an al lui Artaxerxe s-ar întinde deci din toamna (luna tișri) anului 458 până în toamna anului 457.
2 Vezi Jacques Doukhan, Drinking at the Sources, Mountain View, California, Pacific Press, 1981, p. 67.
3 Vezi Jacques Doukhan, „The Seventy Weeks of Dan. 9: An Exegetical Study”, Andrews University Seminary Studies, 17, 1/1979, p. 12-14.
4 Vezi Géza Vermès, The Complete Dead Sea Scrolls in English, New York, Allen Lane/Penguin Press, 1997, p. 127.
5 Vezi William Wickes, Two Treatises on the Accentuation of the Old Testament, New York, Ktav Pub. House, 1970, părțile I, p. 32-35, și II, p. 4.
6 Vezi Doukhan, Drinking at the Sources, p. 135, 136, nota 186.
7 Pentru distincția dintre rob și Israel, vezi Isaia 49:5-7 și 53:4-6.
8 Josephus Flavius, De bello judaico, 5.6,10.
9 Talmudul babilonian, Gittin 56a, 56b, 57b.
10 Miqraoth Gdoloth.
11 Doukhan, „The Seventy Weeks of Dan. 9”, p. 21.
12 De remarcat că sintagma „timp de” folosită în general în traduceri nu apare în ebraică. În traducerea noastră literală din ebraică am pus semnul [:], ca echivalent al accentului disjunctiv masoretic tifha.

^[1] Ebraicul davar este tradus fie prin „cuvânt”, fie prin „poruncă” în cele două versete (Daniel 9:23,25), versiunile românești folosindu-le aleatoriu: „cuvânt/poruncă” (Cornilescu, NTR), „poruncă/cuvânt” (BVA). O versiune literală, cum este GBV, traduce în mod consecvent prin „cuvânt”. (n.r.)

^[2] Diferenţele de sens nu sunt chiar atât de mari, dacă ne gândim la o pereche asemănătoare în română: tranșee/a tranșa (cu sensul de „a rezolva/a lua o decizie într-o problemă”). (n.r.)

^[3] În cultura evreiască, un legământ se încheia printr-un ceremonial în care un animal era tăiat în două, iar părţile contractante treceau printre cele două bucăţi de carne (cf. Geneza 15:10,17; Ieremia 34:18). În sensul acesta, legământul era „tăiat”. Iar verbul krt folosit cu referire la legământ, dar și la Mesia înseamnă, literal, „tăiat (în bucăţi)”. (n.r.)

^[4] În traducerile Cornilescu și KJV, „prăpădul hotărât” cade tot asupra celui pustiit. Traducerile românești mai noi fie nu traduc literal, ci parafrazează și lasă acest aspect nerezolvat („la sfârșitul vremii i se va pune capăt pustiirii”, BVA), fie aleg tot varianta preferată de Cornilescu/KJV, dar dau în notă și traducerea alternativă („sau: asupra lui, asupra celui ce pustiește”, NTR, notă la expresia „asupra celui pustiit”). GBV, traducere literală, alege însă interpretarea pe care o propune și cartea de faţă: „până când nimicirea și ce este hotărât se vor vărsa asupra pustiitorului”. (n.r.)