Războiul de Kippur

Când am încheiat capitolul 7, profetul declara: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele.” Capitolul 8 începe ca un ecou: „Eu, Daniel” (Daniel 8:1), fiind continuarea capitolului 7. Deși suntem în capitolul 8, suntem încă nedumeriți și tulburați de evenimentele descrise în capitolul 7. Relația dintre cele două viziuni este subliniată și mai mult de raportul cronologic dintre ele. Viziunea din capitolul 7 are loc în primul an al domniei lui Belșaţar; cea din capitolul 8, în al treilea an al aceleiași domnii (551 î.Hr.). Același tipar apare și în introducerile la capitolele 1 și 2 (primul și cel de-al treilea an al domniei lui Nebucadnețar), dar și în capitolele 9 și 10 (primul an al domniei lui Darius și cel de-al treilea an al domniei lui Cirus^[1]). Acest tipar leagă două viziuni consecutive. În plus, cele două viziuni au câteva teme comune și acoperă aceeași perioadă istorică, perioadă care ţine până la sfârșitul lumii. Și totuși cele două viziuni rămân fundamental diferite. La nivel formal, trecem de la aramaică înapoi la ebraică; la nivelul conținutului, cele patru fiare sunt acum reprezentate sub forma a două animale foarte obișnuite, care se luptă pe viață și pe moarte. Este un război de Kippur, de ispășire.

Bătălia se încheie cu un ritual straniu, a cărui natură îl preocupă pe Daniel pe tot parcursul viziunii. Însă tulburarea lui Daniel este cu totul diferită de necazul care s-a abătut asupra israelienilor în 1973, în timpul Războiului de Yom Kippur. Ceea ce vede (vers. 3-12) și aude (vers. 13, 14) profetul depășește graniţele istorice și geografice ale Israelului: războiul de Yom Kippur al lui Daniel are loc la o scară cosmică.

Viziunea are două părți, fiecare fiind introdusă de expresia: „M-am uitat și iată/mă uitam (…) iată” (vers. 3, 5).

Ca și în capitolul 7, profetul vede animalele tot în apropierea apei. În capitolul 7 era „Marea cea Mare”, Mediterana. Aici este doar un râu din apropierea cetății Susa, poate chiar un canal, după cum sugerează termenul ebraic ubal (Daniel 8:2), care înseamnă „a conduce, a canaliza”. Viziunea din capitolul 7 se desfășura în jurul Mediteranei. Aici însă acţiunea nu depășește granițele Imperiului Persan. Cât despre cetatea Susa, aflată la 370 km est de Babilon, ea avea să devină mai târziu una dintre cele mai bogate capitale ale împăraților persani, reședinţa lor favorită, locul unde își păstrau bogățiile. Prezența unui canal sugerează deja prosperitatea. În lumea babiloniană, canalele stăteau la baza prosperităţii și a abundenţei. O inscripție a lui Nebucadneţar face referire la un canal babilonian numit Libil-khigalla „Să aducă prosperitate!”. Cuvântul libil „care aduce” derivă din aceeași rădăcină ca și cuvântul din textul nostru – ubal „râu, canal”¹.

Pe acest fundal al bogăției și al prosperităţii, Daniel zărește un berbec care împungea cu coarnele spre vest, nord și sud – un mod pitoresc de a sugera expansiunea cuceririlor spre trei colțuri ale pământului, omițându-l pe cel de origine, estul. Apetitul lui vorace pentru teritorii și faptul că are un corn mai înalt decât altul ne amintește de ursul din capitolul 7, care este la fel de lacom de carne și are o parte a corpului mai ridicată decât cealaltă. Berbecul reprezintă, prin urmare, împărăția ursului, adică Imperiul Medo-Persan. Interpretarea viziunii (Daniel 8:20) vine în sprijinul concluziei la care am ajuns.

Istoria confirmă profeția. După patru ani de la viziunea lui Daniel, în 547 î.Hr., Cirus Persanul, care cucerise deja Media (vezi capitolul 7), strivește Lidia și își extinde granițele împărăției până la Marea Egee. În 539 î.Hr., cucerește, în cele din urmă, și Babilonul. Perșii, iniţial vasalii mezilor, i-au învins pe aceștia și, dintre cele două coarne, au devenit cornul mai înalt, care „a crescut cel din urmă” (vers. 3).

Viziunea se derulează mai departe și în scenă apare un țap ce se repede spre berbec, care rămâne lângă canal ca și cum ar apăra calea de acces la el. Atacând berbecul, țapul îi produce o rană de moarte. Viziunea subliniază viteza țapului și cele patru coarne ale sale, amintindu-ne de leopardul din capitolul 7, caracterizat tot de viteză și de patru capete (Daniel 7:6). Țapul îi reprezintă pe greci, care vin de la vest, concluzie adeverită și de interpretarea pe care o primește Daniel (8:21).

Istoria confirmă încă o dată profeția. În anul 490 î.Hr., atenienii i-au învins pe perși în bătălia de la Maraton. Mai târziu, armatele lui Alexandru au arat prin Arbela și l-au zdrobit pe slabul Darius în 331 î.Hr., făcându-și loc spre cetățile de aur, Babilon și Susa. Odată cucerite, imensele lor bogății au căzut în mâinile lui Alexandru. „Dacă pui mâna pe cetate [Susa], poţi să te lauzi că îl întreci pe Zeus la bogății”², îi spunea Aristogorus lui Cleomenes, regele Spartei, despre Susa. Într-adevăr, după cucerirea Susei, Alexandru și-a mai sporit averea cu 50 000 de talanți, echivalentul a câteva zeci de miliarde de dolari. „Vechiul dușman al Greciei a fost definitiv înfrânt; (…) Alexandru a pus intenționat foc palatului lui Xerxe, pentru ca lumea să înțeleagă că un regim a făcut loc altuia”³. Alexandru și-a luat titlu de „împărat al Persiei”. Dar, din ce în ce mai ambițios, a traversat munții înalți ai Asiei și a coborât în Valea Indusului. În culmea gloriei, la numai 33 de ani, a fost doborât de boală și a murit, victimă a propriei ambiții. Istoria împlinește viziunea până în cele mai mici detalii: „Dar, când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare.” Patru dintre generalii lui Alexandru și-au împărţit împărăția între ei: „În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” (vers. 8).

Apare apoi o altă putere, ale cărei înfățișare și activităţi ne reamintesc de cornul cel mic din capitolul 7.

1. Ca și în capitolul 7, simbolul folosit pentru a reprezenta această putere este „un corn mic” (vers. 9).

2. Ca și în capitolul 7, acest corn mic dă dovadă de o aroganță deosebită (vers. 23), dar și de inteligență (vers. 23, 25).

3. Ca și în capitolul 7, această putere caută să uzurpe puterea lui Dumnezeu. Exact ca Turnul Babel, cornul cel mic „s-a înălţat până la oștirea cerurilor” (vers. 10). Legătura dintre acest corn și Turnul Babel este confirmată și prin folosirea verbului „a se înălţa” (gdl), repetat de trei ori în textul nostru (vers. 10, 11 și 25 [„s-a înălţat în inima lui”, literal – n.r.]). Un cuvânt din aceeași rădăcină este folosit pentru a caracteriza Turnul Babel (migdal). Încercarea de a-L uzurpa pe Dumnezeu se desfășoară pe două niveluri.

Mai întâi, ca și cornul cel mic din capitolul 7, cel din capitolul 8 își asumă prerogativele „căpeteni[ei] oștirii” (vers. 11) și îi smulge „jertfa necurmată”. Această jertfă ardea neîncetat (tamid) pe altar, simbolizând prezența loială a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. „Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmașii voștri la ușa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi și îţi voi vorbi. (…) Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel și voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor” (Exodul 29:42-46). Smulgând „jertfa necurmată”, cornul ia locul lui Dumnezeu în cadrul experienței religioase.

Mai mult, ca și cornul cel mic din capitolul 7, cel din capitolul 8 disprețuiește legea. „Cornul a aruncat adevărul la pământ” (literal, „l-a călcat în picioare”, vers. 12). Cuvântul emeth, tradus prin „adevăr”, este sinonim cu „legea” (Psalmii 43:3, NTR; 119:43 etc.). În ebraică, adevărul este o acțiune concretă de ascultare de Dumnezeu și nu are nimic de-a face cu conceptul nostru ab­­stract de adevăr. El înseamnă tot ce este în armonie cu legea divină. Emeth derivă din rădăcina aman (sursa „amin”-ului nostru), care înseamnă „a asculta, a fi credincios/loial” și presupune o rapor­tare la o autoritate mai înaltă. Comentatorii evrei (Ibn Ezra, Rashi) au interpretat acest verset în sensul că „acest corn mic va anula Legea [Tora] și ascultarea de porunci”⁴.

4. Ca și în capitolul 7, această putere îi persecută pe sfinți (vers. 24).

5. În ultimul rând, ca și în capitolul 7, cornul cel mic este succesorul fiarelor și rămâne, până la sfârșit, singura putere stăpânitoare.

Fără îndoială, este aceeași putere pe care am întâlnit-o în capitolul 7. Singura diferență ţine de originea ei. Spre deosebire de cornul cel mic din capitolul 7, care a ieșit dintr-una din cele patru fiare, cornul cel mic din capitolul 8 iese dintr-unul din cele patru vânturi ale cerurilor (Daniel 8:8). Această expresie ne duce înapoi la originile celor patru fiare din capitolul 7: cele patru vânturi ale cerurilor care au izbucnit pe Marea cea Mare (Daniel 7:2). Prin urmare, cornul cel mic a ieșit dintr-unul din cele patru vânturi și nu dintr-unul din cele patru coarne, cum sugerează unele traduceri. În primul rând, în mod normal, un corn crește dintr-un cap, nu dintr-un alt corn. Apoi, în cartea lui Daniel, atunci când un corn apare după alte coarne, întotdeauna unele dintre ele sunt distruse (Daniel 7:8; 8:8).

Din punct de vedere gramatical, expresia ebraică tradusă prin „dintr-unul din ele” (Daniel 8:9) ar trebui citită, de fapt, „dintr-una [feminin] din ei [masculin]”, sugerând o legătură cu expresia anterioară: „cele patru vânturi [feminin] ale cerurilor [masculin]”. În poezia ebraică, formula este cunoscută drept paralelism gramatical, cu aliterațiile consoanelor t și m: Vânturile (F) cerurilor (M): ruhot hașamaim; Dintr-una (F) din ei (M): ahat mehem (vers. 8 și 9).

Făcând referire la cele patru vânturi, Daniel face aluzie la cele patru fiare. Menționând faptul că acest corn iese din cele patru vânturi, el sugerează că el își are originea în cele patru fiare. Profetul dinadins nu menționează fiarele aici, dorind să mențină atenția cititorului îndreptată doar asupra berbecului și a țapului.

Rămâne însă o întrebare: De ce viziunea din capitolul 8 înlocuiește cele patru animale cu doar două, care, mai mult, sunt și cele mai neînsemnate? Sunt omise prima și cea de-a patra fiară, ambele considerate importante de Daniel: Babilonul, reședința actuală a lui Daniel, reprezentată de capul de aur și de leul înaripat (Daniel 2:37,38: 7:4), și Roma, acea împărăție ciudată, care l-a tulburat profund (Daniel 2:40; 7:7,19). Și de ce are loc această subită trecere de la fantastic la familiar, de la acele fiare hibride stranii, reprezentând împărății păgâne, la două animale obișnuite, considerate curate în legile levitice?

Dacă Daniel a decis să folosească cele două împărății din mijloc ca personaje principale ale acestei viziuni, este tocmai datorită lipsei lor de însemnătate. Atenţia lui se îndreaptă nu asupra împărățiilor în sine, ci asupra celor două animale: berbecul și țapul.

Asocierea dintre cele două animale devine semnificativă în contextul celei mai mari sărbători iudaice – Yom Kippur, sau Ziua Ispășirii (Leviticul 16:5). Caracteristica sărbătorii Yom Kippur era sacrificarea dublă a unui berbec și a unui țap. Dincolo de faptul că simbolizează imperiile Medo-Persan și Grec, cele două animate evocă Ziua Ispășirii.

Atmosfera levitică se conturează și mai mult prin acțiunile cornului celui mic, care implică elemente precum „jertfă necurmată”, „păcat”, „locaș sfânt” (Daniel 8:11,12). Pasajul îl menționează chiar și pe cel mai înalt oficiant al sistemului de jertfe, pe marele-preot. Cuvântul ebraic tradus prin „căpetenie” sau „domn” (sar, vers. 11, 25) este termenul tehnic pentru marele-preot (Ezra 8:24). În contextul cărții lui Daniel, cuvântul se referă la Mihail (Daniel 10:5,13,21; 12:1), care este îmbrăcat în haine de in, asemenea marelui-preot care oficiază în timpul sărbătorii Yom Kippur (Leviticul 16:4).

Însă scena următoare este și mai explicită în ce privește referințele la Yom Kippur.

În acele momente tragice ale biruinței cornului celui mic, viziunea trece de la dimensiunea vizuală la cea auditivă. Daniel aude o conversație între două ființe divine. Același lucru s-a întâmplat și în viziunea din capitolul 4, unde, de asemenea, sunetul a înlocuit imaginea, iar Daniel a auzit vocea unei persoane pe care a numit-o tot „un sfânt” (Daniel 4:13,14,23; 8:13). Folosind aceeași formulare ca în capitolul 4, Daniel sugerează un context al judecății similar. De data aceasta, sentinţa este grăbită de întrebarea unuia dintre sfinți, care strigă: „Până când această viziune a necurmatei: păcatul pustiitor săvârșit, iar sanctuarul și oștirea călcate în picioare?” (Daniel 8:13, traducere literală).

Aproape toate cuvintele din acest verset fac aluzie la acțiunile precedente ale cornului celui mic: „viziune” (vers. 1), „necurmat” (vers. 11, 12), „săvârșit” (vers. 12), „locaș sfânt” (vers. 11), „oștire/oaste” (vers. 10-12); „călcat în picioare” (vers. 10). Pasajul acesta este o critică la adresa comportamentului cornului. Referirea la jertfa necurmată și la toate celelalte subiecte înrudite (păcat, săvârșire, sanctuar, lege etc.) reprezintă un protest față de tentativa cornului celui mic de a-L înlocui pe Dumnezeu și de a se înconjura de elemente religioase. Menționarea oștirii și a subiectelor înrudite (a doborî, a călca în picioare) face trimitere la persecuţia sfinților. „Până când?” (ad matay?). În psalmi, această expresie este strigătul celor oprimați (Psalmii 6:3; 13:2; 62:3; 74:10; 94:3 etc.). Iar acestui strigăt i se răspunde cu un strigăt de speranță.

Același cuvânt prin care se formulează întrebarea – ad „până” – introduce răspunsul dat de cel de-al doilea sfânt: „Până când?”, întreabă un sfânt (vezi Daniel 8:13). „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi Sfântul Locaș va fi curăţit”, răspunde un altul (vezi vers. 14).

Numai după cele 2 300 de seri și dimineți se va încheia devastarea produsă de cornul cel mic, interpretare pe care o dă mai târziu și îngerul Gabriel: „Va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omenești” (vers. 25). Sfârșitul cornului celui mic nu va avea cauze naturale, ci va fi rezultatul unui act de judecată al lui Dumnezeu, un act neobișnuit, prin care se încheie cercul istoriei (Daniel 2:34; 11:45).

Ca și în capitolul 7, cornul cel mic este judecat de sus și, mai apoi, distrus (Daniel 7:10-12). Capitolul 8 este construit pe aceeași structură:

Capitolul 7: fiare/împărății – un corn mic – judecată

Capitolul 8: fiare/împărății – un corn mic – curățirea sanctuarului

Conform paralelismului dintre cele două capitole, evenimentul descris în capitolul 8 drept curățirea (sau reconsacrarea) sanctuarului ar corespunde Zilei Judecății din capitolul 7. Un fapt semnificativ este că Septuaginta traduce acest termen prin cuvântul grecesc katharisai „a purifica, a curăți”, termen tehnic folosit pentru a face referire la Kippur⁵. Marele comentator evreu Rashi sugerează, de asemenea, că ar trebui să citim acest pasaj în contextul Zilei Ispășirii⁶.

Ceea ce în capitolul 7 este numit Ziua Judecății, în capitolul 8 este numit Ziua Ispășirii. Cele două sunt, de fapt, unul și același eveniment. Pentru israeliţi, Ziua Ispășirii era o transpunere a judecății finale.

Leviticul 16 prezintă ceremonia de Kippur printr-o aluzie la judecată. Textul începe cu moartea fiilor lui Aaron, loviți de foc divin, și cu o amenințare cu moartea care planează ca o umbră asupra restului seminţiei preoţești (vers. 1, 2), extinzându-se asupra întregului popor (vers. 33, 34). Ritualul în sine este bogat în elemente care amintesc de judecată: separarea celor doi țapi, unul curat, altul necurat, sorţul (goral) care le hotărăște soarta (vers. 8-10), obligația poporului de a posti și de a-și smeri sufletul (vers. 29), numeroasele stropiri cu sânge (vers. 15, 19, 27) și abluţiunile, sau spălările rituale (vers. 24, 26, 28, 30 etc.).

Chiar și azi, evreii celebrează Kippurul ca pe o zi a judecății, sau a ispășirii. De-a lungul anului, e posibil să uiţi de Dumnezeu și de religie și să comiţi nedreptăţi și crime. Însă, în Ziua Ispășirii, chiar și cel mai mare tâlhar, dacă este evreu, se va pocăi și va tremura la sunetul șofarului, semnul judecății divine. Evreii identifică Kippurul cu Ziua Judecății. Rugăciunile recitate în această zi sunt ilustrative în acest sens: „Trebuie să acordăm acestei zile toată sfințenia care i se cuvine, pentru că este o zi de frică și de tremur. În această zi, domnia Ta va fi întemeiată și tronul Tău va fi întărit. (…) Pentru că Tu ești judecătorul, acuzatorul și martorul, cel ce scrie și sigilează. Și Îți vei aduce aminte de lucruri de mult uitate și vei deschide cartea aducerii-aminte. (…) Atunci va suna marele șofar și va fi auzită vocea tăcerii, iar îngerii vor fi cuprinși de frică și de tremur și vor zice: «Iată, Ziua Judecății!»”⁷.

Conform unei vechi tradiții, în ziua de Kippur, „Dumnezeu, așezat pe tron pentru a judeca lumea, fiind în același timp Judecător, Apărător, Expert și Martor, deschide Cartea Înregistrărilor; este citită și se găsește acolo semnătura fiecărui om. Marea trâmbiță sună; se aude un murmur suav; îngerii tremură, spunând: «Aceasta este Ziua Judecății»”⁸.

De fapt, conform tradiției iudaice, judecata de Kippur începe din prima zi a lunii, adică din prima zi a anului (Roș Hașana). Cele două sărbători sunt de mult timp asociate una cu cealaltă. Amândouă au același ritual (Numeri 29:1-5,8-11) și cu ocazia ambelor sărbători se aude același sunet al șofarului (Leviticul 25:9; 23:24)⁹.

În înţelegerea iudaică, cele 10 zile dinaintea Kippurului sunt un timp de probă, în care ei se pregătesc pentru ziua judecății. Salutul tradițional, în această perioadă, este Hatima tova „Să fii sigilat bine!” – aluzie la judecata divină care va decide și va sigila destinul fiecărei persoane.

„Omului obișnuit, care nu este nici corupt total, nici cu totul bun, îi vor fi acordate zece zile [1 tișri – 10 tișri]; are timp de pocăință până la Kippur, caz în care va trăi; altfel, moartea îl va pedepsi pentru compor­tamentul lui păcătos”¹⁰.

Conform capitolului 16 din Leviticul, această sărbătoare avea implicații cosmice. Oamenii își supuneau „toate nelegiuirile” judecăţii divine. Expresia „toate nelegiuirile/păcatele lor” apare ca un laitmotiv în Leviticul 16 (vers. 21, 22, 30) și o găsim și în psalmul inspirat de această mare sărbătoare (Psalmii 130:8). Ziua Ispășirii este momentul în care păcatele întregului Israel sunt iertate. Iertarea a fost asigurată pe tot parcursul anului prin jertfa „necurmată”, dar, în Ziua Ispășirii, era nevoie să fie suplimentată cu alte jertfe. În acea zi, ispășirea unui păcat nu mai era o chestiune individuală. Ziua Ispășirii era singurul moment în care întregul Israel și întregul spațiu al sanctuarului erau pe deplin „curățite” (Leviticul 16:17,33,34). Era, de asemenea, singurul moment în care marele-preot putea intra în Locul Preasfânt din sanctuar și putea să se înfăţișeze fizic înaintea lui Dumnezeu (Exodul 30:6-10; Leviticul 16:2,15). Și era singurul moment în care Marea Iertare de la Dumnezeu se extindea dincolo de iertarea simplă, individuală. Păcatul nu era doar iertat, ci alungat din tabără. Marele-preot îl izgonea pe „Azazel”, întruchiparea păcatului, în pustie (vers. 21).

Însă această ceremonie denotă mai mult decât un act de judecată. Curățirea sanctuarului este, de fapt, semnul purificării totale a întregului pământ în ziua judecății lui Dumnezeu. În teologia biblică, sanctuarul israelit este simbolul întregii lumi pe care a creat-o Dumnezeu. Descrierea construirii sanctuarului (Exodul 25 – 40) merge în paralel cu naraţiunea creării lumii (Geneza 1:1 – 2:4). Ambele se desfășoară în șapte etape și se încheie cu aceeași expresie tehnică „a sfârșit/isprăvit lucrarea” (Geneza 2:2; Exodul 40:33). Construirea templului de către Solomon s-a desfășurat, de asemenea, în șapte etape și s-a încheiat cu aceleași cuvinte: „a sfârșit/isprăvit lucrarea” (1 Împărați 7:40,51). Expresia apare numai în aceste trei pasaje în toată Biblia și indică în mod clar relația dintre sanctuarul-templu și creație. Psalmii atestă și ei această conexiune: „Și-a zidit Sfântul Locaș ca cerurile de înalt și tare ca pământul, pe care l-a întemeiat pe veci” (vezi Psalmii 78:69; cf. 134:3; 150:1,6).

Într-un fel, Kippurul ne amintește deci de sabatul săptămânal, evocând, ca și această zi, crearea lumii (Exodul 20:11; cf. Geneza 2:1-3). Un fapt semnificativ este că, în Leviticul 23, sabatul și Ziua Ispășirii sunt puse în contrast cu celelalte sărbători; dacă în dreptul tuturor sărbătorilor se specifică faptul că israeliţii nu trebuiau să facă „nicio lucrare de slugă” (Leviticul 23:8,21,25,35,36), numai acestea două sunt puse deoparte ca zile în care oamenii nu trebuie să facă „nicio lucrare” (Leviticul 23:3,28,31).

Pentru israeliți, Kippurul simboliza purificarea lumii, o adevărată re-creație. De aceea folosește Daniel expresia „seri și dimineți” (Daniel 8:14), expresie care apare strict în contextul creației (Geneza 1:5,8,13,19,23,31).

Tradiția iudaică asociază, de asemenea, ideea de creație, precum și pe aceea de judecată, cu Kippurul. Vechiul Midraș, interpretând primele versete ale creației, declară: „A fost o seară, a fost o dimineaață, o zi. Aceasta înseamnă că Sfântul – binecuvântat fie El! – le-a dat [israeliţilor] o zi, care nu este alta decât ziua de Kippur”¹¹.

Rugăciunile recitate de Kippur îi aduc aminte credinciosului că Dumnezeul care judecă este și Creatorul care iartă: „Binecuvântat ești Tu, o, Doamne Dumnezeul nostru, Împăratul universului, care deschizi porțile harului Tău și ochii celor care așteaptă iertarea Aceluia care a creat lumina și întunericul și toate lucrurile”¹². „Cum să fie omul drept înaintea Creatorului său, când stă gol înaintea Lui?”¹³

Profeția lui Daniel vede la orizontul istoriei un Kippur ceresc descris în termenii judecății și ai creației. Kippurul pe care israeliții îl sărbătoreau în pustiu nu era decât o reprezentare brută a Kippurului ceresc. Cele două evenimente aparțin unor sisteme cu totul diferite. Și totuși, pentru a înțelege Kippurul divin, trebuie să înțelegem Kippurul pământesc. Mesajul său spiritual ne amintește că istoria va avea un sfârșit și că Dumnezeul judecător Se va ridica pentru a pecetlui destinul oamenilor și pentru a le pregăti o împărăție nouă.

Înțelegem acum relevanța atât a judecății, cât și a creației în asemenea momente ale istoriei. De fapt, judecata și creația operează în același fel. Judecata are rostul de a coagula un popor nou, rupt de sub puterea păcatului și a suferinței, un popor pus deoparte, separat de restul oamenilor, dar și un popor iertat. Creația dă naștere unei lumi noi, eliberată de sub umbra morții, o planetă purificată. În acest context, judecata este sinonimă cu creația, întrucât ambele implică o separare radicală¹⁴. Kippurul este în același timp conștiinţa judecății divine și speranța re-creației.

Pe de o parte, conștiinţa judecății lui Dumnezeu ne invită la pocăință. Yom Kippur era ziua în care israeliţii trebuiau să-și smerească sufletele (Leviticul 16:29,31), în care trebuiau să își asume responsabili­tatea pentru acțiunile lor. Dumnezeu l-a „țesut” pe om „în pântecele mamei sale” și, ca atare, îi cunoaște și îi cântărește toate acțiunile (Psalmii 139). Însă credinţa în judecata divină nu înseamnă să ne jelim toată ziua ca unii care se zbat în mizerie și în păcătoșenie, aflându-se permanent sub amenințarea judecății. Dimpotrivă, „bucură-te, (…) fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9). Judecata nu exclude bucuria vieții – ba, dimpotrivă, o include. Conștiinţa judecății oferă cadrul în care ne putem bucura cel mai bine de viață.

Pe de altă parte, promisiunea unei re-creații ne validează credința. Putem să ne așteptăm la niște schimbări reale. Adevărata mântuire nu este doar spirituală, ci și concretă. Numai Dumnezeu o poate îndeplini și, pentru aceasta, trebuie să transforme lumea – iată semnificația esențială din spatele sărbătorii Kippurului. O veche poveste spune că 10 rabini, neprihăniți și drepți, erau torturați de romani. Cartea de rugăciuni povestește că, în momentul acela, o voce a străpuns cerul, strigând: „Asta este, așadar, răsplata celui neprihănit?”, la care Dumnezeu a răspuns: „Taci! că, altfel, distrug lumea!” Nu există nicio altă soluție la problema răului. Mântuirea presupune distrugerea cauzei primare a suferinței și a morții. Nu vorbim de o experiență mistică sau psihologică. Mântuirea este un eveniment de proporții cosmice, care vine din exterior, la un anumit moment în istorie.

Ne aducem aminte că, în capitolul 7, judecata era plasată după „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, adică după 1798. Capitolul 8 este și mai explicit: domnia cornului celui mic se va întinde pe durata a 2 300 de seri și dimineți. Expresia „seară-dimineaţă”, împrumutată din istoria cre­ației, reprezintă o singură zi, pe care trebuie să o înțelegem în sens profetic, adică un an; este vorba, așadar, de 2 300 de ani. Însă această nouă informație nu ne ajută prea mult. O perioadă de timp care nu este însoțită de punctul de pornire ar putea fi plasată oriunde în istorie. Îngerul Gabriel îi specifică lui Daniel numai că ea ne duce în timpul sfârșitului: „Fii cu luare-aminte, fiul omului, căci vedenia privește vremea sfârșitului!” (vers. 17; vezi și vers. 26).

Daniel este „uimit din pricina viziunii pe care nimeni nu o putea înțelege” (eyn mebin, vers. 27, NTR). Părăsim capitolul 8 într-o notă de frustrare, pentru că avem nevoie de mai multe informații pentru a înțelege viziunea. Însă înţelegerea de care avem nevoie nu este de ordin filosofic. Inteligența noastră nu se împiedică de complexitatea unui adevăr abstract, ci de timpul exact al evenimentului prevestit. Profetul înțelege că la mijloc este o întrebare care privește timpul sfârșitului. Cartea lui Daniel folosește același cuvânt bin „a înțelege” pentru profeția de 70 de ani (Daniel 9:22) și, mai târziu, pentru profeția de 70 de săptămâni¹⁵. Ceea ce nu înțelege el este perioada exactă din timpul sfârșitului la care face referire profeţia. Accentul se pune mai puțin pe implicațiile teologice ale profeției, cât pe evenimentul care va avea loc la un moment dat.

Până când va primi un punct de pornire, profeția rămâne ceva abstract, de care ne putem îndoi. Pentru a deveni o sursă de speranță, promisiunea re-creației trebuie să fie inserată în cronologia istoriei.

Judecata și re-creația sunt cele două faţete ale Kippurului. Nu este de mirare că, în Apocalipsa, sunt menţionate ca fiind cei doi vectori ai credinței din timpul ultimelor zile ale pământului. Integrate în ciclul din Daniel 7, chiar înainte de venirea Fiului omului – adică în timpul Kippurului ceresc – profețiile din Apocalipsa 13 și 14 menționează un mesager care duce exact mesajul dublu al judecății și al creației: „Temeţi-vă de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, și închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7).

Conform Apocalipsei, care se naște din cartea lui Daniel, zilele din urmă vor răsuna de o nouă adoraţie, care cuprinde atât noțiunea de judecată, cât și pe cea de creație. Această adorație va fi mai mult decât o simplă experiență emoțională sau spirituală. Ea va izvorî din speranța judecăţii divine și a mântuirii și din credința în creație. Ba mai mult, adorația va certifica tocmai credința în Biblie, cartea care începe cu creația (Geneza 1; Matei 1; Ioan 1) și se sfârșește cu judecata și mântuirea (Maleahi 4:1,2; 2 Cronici 36:21-23; Apocalipsa 22:17-21).

Note

1 Cf. Charles Boutflower, In and Around the Book of Daniel, Londra, The Society for Promoting Christian Knowledge, 1923, p. 217.
2 Herodotos, Historiai 5.49.
3 Charles A. Robinson, Jr., Ancient History: From Prehistoric Times to the Death of Justinian, New York, Macmillan, 1951, p. 336.
4 Miqraoth Gdoloth.
5 Vezi Leviticul 16:30 în traducerea Septuaginta.
6 Miqraoth Gdoloth.
7 Traducerea autorului din cartea de rugăciuni Mahzor min roș hașana weyom hakippurim, prima parte, 31.
8 „Atonement, Day of”, The Jewish Encyclopedia (1902).
9 Vezi Entsiklopedia Miqraoth, 3, 1965, p. 595; cf. K. Hrubi, „Le Yom ha-Kippurim ou Jour de l’Expiation”, Old Testament Studies, 10, 1965, p. 58 ș.u. De remarcat că Beney Israel celebrează ambele sărbători într-una singură (Jan van Goudoever, Fêtes et calendriers bibliques, ediţia a 3-a revăzută și adăugită, traducere în franceză de Marie-Luc Kerremans, Paris, Beauchesne, 1967, p. 57 ș.u.).
10 Talmudul babilonian, Roș Hașana 16b.
11 Midraș Rabba, Geneza 4.10.
12 Yoţer leyom Kippur.
13 Mosaf leyom Kippur.
14 Gordon J. Wenham, Genesis 1-15, Word Biblical Commentary, vol. 1, Waco, Texas, Word Books, 1987, p. 18.
15 Vezi și Daniel 12:7,8, care leagă verbul „a înțelege” de perioada de „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” și de „vremea sfârșitului” (vers. 9, 11)

^[1] Pentru cronologia domniilor lui Darius și Cirus, vezi capitolul 5 din această carte, secţiunea a VII-a. (n.r.)