Patru fiare și un Fiu al omului

Suntem acum la mijlocul cărții Daniel. Comentatorii au numit acest al șaptelea capitol „inima”1, „adevăratul centru”2 al cărții. Este pivotul care marchează începutul celei de-a doua secţiuni a cărții. De acum înainte, istoria nu mai este trăită, ci văzută de departe, înceţoșat, prin vise sau viziuni. Stilul se schimbă de la concret la simbolic. Întâlnim animale bizare și numere enigmatice, un gen numit „apocaliptic”. Pentru a marca tranziția, autorul întrerupe șirul cronologic al evenimentelor.

Capitolul 7 ne duce înapoi pe vremea lui Belșațar, pe vremea când Nabonid era în Tema3 (553 î.Hr.). Este, de asemenea, anul victoriei lui Cirus împotriva lui Astyages, împăratul mezilor.

În ciuda caracterului său enigmatic, capitolul 7 reia o serie de motive familiare din capitolele anterioare, în special din capitolul 2. De fapt, cele două viziuni urmează o desfășurare paralelă. Acoperă aceeași perioadă de timp, de pe vremea Babilonului până la sfârșitul acestui pământ, și evocă aceleași patru împărății, reprezentate simbolic prin metale, în capitolul 2, și prin fiare, în capitolul 7. O astfel de paralelă este mai mult decât un factor unificator – este cheia metodei noastre de interpretare. Trebuie să citim capitolul 7 în lumina capitolului 2.

Cele două viziuni rămân totuși diferite. În capitolul 2, Nebucadnețar este cel care primește viziunea. Aici, Daniel însuși are un vis. Legătura dintre conținutul visului și modul în care este transmis este mult mai directă, așa cum este deja sugerat printr-un joc de cuvinte: „Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui [reș] pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie [reș]” (Daniel 7:1).

Prin acest ecou al cuvântului reș, autorul stabilește o legătură di­­rectă între ce i-a fost descoperit și ce a înregistrat în scris. Cu alte cuvinte, nu ni se lasă loc de ornamente. Ceea ce a revelat Dumnezeu este ceea ce va reproduce autorul – nici mai mult, nici mai puțin. Și, pentru că Dumnezeu este cel care i-a dat visul lui Daniel, ar trebui să-l luăm în serios.

De la bun început, viziunea funcționează la un nivel universal. Se naște din mare și este străjuită de cele patru vânturi ale cerurilor (vers. 2). Menționarea apei ne duce cu gândul înapoi la creație (Geneza 1:1), iar cele patru vânturi ale cerurilor personifică cele patru colțuri ale pământului (Zaharia 6:5,6). Profeția lui Daniel privește întreaga lume.

Putem împărţi viziunea în trei scene succesive, fiecare introdusă prin aceeași expresie (cu mici variaţii): „în vedenia mea de noapte, am văzut…” (vers. 2, 7 și 13). Interjecția „iată” (waaru, vers. 2 [NTR], 5, 7 și 13, sau waalu, vers. 8) împarte fiecare scenă în alte subdiviziuni.

În realitate, fiarele din viziune seamănă doar foarte puțin cu animalele cu care sunt comparate: „semăna cu…/era ca…” (vers. 4-6). Scena este aproape suprarealistă, un colaj incoerent de elemente familiare. În orice caz, prezintă toate caracteristicile unui coșmar.

Însă în contextul istoric al acelor vremuri, menționarea unor asemenea animale are o însemnătate deosebită. În tradiția babiloniană, animalele simbolizau evenimente istorice viitoare. Însă în tradiția biblică, astfel de făpturi hibride violează principiul creației, conform căruia fiecare animal trebuie să fie „după soiul” lui (Geneza 1:24,25), precum și pe cel al legii levitice, care stipulează foarte clar: „Să nu împreunezi vite de două soiuri deosebite” (Leviticul 19:19). Animalele acestea reprezintă, prin urmare, forțe malefice, sau demonice.

Leul înaripat corespunde primului metal din statuia lui Daniel și reprezintă Babilonul. Nu este necesară dezgroparea tradițiilor mitologice sau astrologice pentru a justifica o astfel de legătură cu Babilonul. Sursele biblice și sculpturile babiloniene sunt suficiente în acest sens. Într-adevăr, arta babiloniană este caracterizată adesea de prezenţa unor lei înaripați, după cum vedem, de exemplu, pe pereții placaţi cu teracotă conservați în diferite muzee. De asemenea, o mulțime de lei înaripați împodobeau drumul principal de acces în Babilon. Un aspect interesant este că Scriptura îl reprezintă pe Nebucadnețar însuși printr-o dublă imagine: a unui leu și a unui vultur (Ieremia 49:19,22).

Însă metafora leului înaripat transmite mult mai mult, deoarece îmbină tăria leului (Proverbele 30:30) cu viteza vulturului (2 Samuel 1:23). O astfel de făptură devine aproape invincibilă. Această împărăție reprezintă superlativul, la fel ca prima împărăție din capitolul 2, descrisă drept „capul”, sau „împăratul împăraților”. În ce privește smulgerea aripilor, gestul ne reamintește de ruperea ramurilor marelui copac din capitolul 4. Fiara se ridică apoi de la pământ și stă pe două picioare, ca un om. În cartea lui Daniel, caracteristicile omenești corespund dimensiunii religioase (vezi comentariul privind „lutul” din capitolul 2). Ca aluzie la revenirea în fire și convertirea lui Nebucadnețar, ni se spune că leul a primit o inimă de om. Poziția verticală simbolizează acum un împărat care se pune la dispoziția lui Dumnezeu, în timp ce forțele care trăgeau fiara în jos, în patru labe, sunt pentru moment înfrânte. Această convertire a unui împărat păgân la credința în Dumnezeul Israelului, încă proaspătă în memoria lui Daniel după aproape 10 ani, este ceva extraordinar și merită, ca atare, o atenție specială. Enigma leului înaripat este deci ușor de rezolvat: el reprezintă Babilonul. Dar vântul schimbării aduce în prim-plan o altă fiară.

Începând cu această împărăție, fiarele nu mai reflectă contextul istoric și cultural al fiecărei împărății, ci mai degrabă o anumită funcţie a psihologiei lor. Dacă ne vom îndrepta spre manuale de astrologie sau mituri antice, nu vom găsi indicii care să ne ajute să înțelegem aceste simboluri. Biblia caracterizează ursul prin cruzimea de care dă dovadă (2 Samuel 17:8; Proverbele 28:15; Amos 5:19). Pasajul paralel din Daniel 2 îl identifică pe urs cu mezii și perșii, concluzie confirmată de postura ciudată a lui: „Stătea într-o rână” (Daniel 7:5). Ursul nu stă pe picioarele dinapoi, pentru că, mai târziu, i se spune: „Scoală-te și mănâncă!”. Cel mai probabil, s-a lăsat într-o parte, stânga sau dreapta, ca într-o poziţie de atac, având astfel o parte a corpului mai înaltă decât cealaltă. Timpul verbal haphel la care apare verbul aramaic „a se ridica” [sau „a sta ridicat” – n.r.] este deja o aluzie la „înclinarea” ursului. O altă trimitere la agresivitatea acestei fiare este imaginea folosită („într-o rână”), simbol biblic al agresivității (vezi Ezechiel 34:21, unde este descrisă agresivitatea oilor care lovesc „cu coasta și cu umărul”). În capitolul 8, cele două coarne ale berbecului sunt inegale, unul fiind mai mare decât celălalt (vers. 3), și descriu puterea celor două popoare: mezii și perșii. Un urs care stă „într-o rână” reprezintă un cuplu de forțe inegale, în care una este mai puternică decât cealaltă.

Istoria confirmă imaginea profetică. Undeva în jurul anului 650 î.Hr., perșii erau vasalii mezilor, deși aveau autonomie și administraţie guvernamentală proprie. În anul 550 î.Hr., Cirus, fiul împăratului persan Cambyses I, dar și nepot prin mamă al împăratului med Astyages, a urcat pe tronul persan. În scurt timp, a pus la cale o lovitură de stat și a răsturnat guvernul, devenind singurul conducător al întregului imperiu. Uriașa fiară politică se înclină într-o parte, dându-le acum supremație perșilor, care, cândva, erau inferiori. Cartea Estera, în care tradiționala expresie „mezii și perșii” devine „perșii și mezii” (Estera 1:3) confirmă ascensiunea și supremația perșilor.

O altă caracteristică a fiarei este aceea că are în gură trei coaste. Un pasaj similar din Amos menționează trei bucăți de carne și oase recuperate din gura unui leu, singurele resturi rămase din prada lui (Amos 3:12). Este un alt mod de a descrie ferocitatea fiarei. Coastele pe care le are ursul în gură amintesc de poziția lui agresivă (stătea „într-o rână”, sau pe o coastă). Pasajul se încheie apoi: „Scoală-te și mănâncă multă carne!” – pasaj care a fost interpretat adesea ca o aluzie la cele trei mari cuceriri ale perșilor: Lidia, Babilonul și Egiptul. Însă, dacă aceste trei cuceriri sunt doar resturile unei mese copioase, atunci ne putem imagina cât a „devorat” în realitate pu­terea cuceritoare a lui Cirus! Într-un manual universitar se afirmă: „Imperiul Persan a fost creat, de-a lungul unei singure generații, de Cirus cel Mare. În anul 559 î.Hr., a venit la tronul Persiei, pe atunci un mic regat, cu mult la est de valea inferioară a Mesopotamiei; a unit Persia sub conducerea lui; a făcut o alianță cu Babilonia și a condus cu succes, în nord, o rebeliune împotriva mezilor, care, pe atunci, erau suzeranii perșilor. (…) În anii următori, el și-a extins imperiul în toate direcțiile, învingându-l, în această campanie, pe Cresus și ocupând Lidia”4.

Cele mai timpurii surse din tradiția ebraică recunoșteau deja, nu fără umor, că ursul îi reprezintă pe perși: „Perșii mănâncă și beau ca ursul, au părul ca ursul și sunt agitați ca ursul”5. Un alt pasaj talmudic îl numește pe ocrotitorul Persiei „ursul lui Daniel”6.

Leopardul corespunde celei de-a treia împărății din cadrul statuii și reprezintă Grecia. Adăugarea celor patru aripi intensifică viteza deja specifică leopardului (Habacuc 1:8). De asemenea, cele patru capete amplifică ideea de dominație. După cum am văzut deja, cifra 4 simbolizează totalitatea și universalitatea. Împărăția aceasta este deci caracterizată de viteză și universalitate în cuceririle sale: „I s-a dat stăpânire” (Daniel 7:6). A treia împărăție este singura căreia i se dă în mod explicit stăpânire. Niciuna dintre cele două împărăţii care au precedat-o nu a primit în dar o asemenea putere. Leul a căpătat „o inimă de om” (vers. 4), ursului i s-a dat „multă carne” (vers. 5), dar numai leopardului i se dă „stăpânire” (vers. 6). Evident, fiecare fiară primește un anumit tip de stăpânire: leul cu inimă de om primește o supremație comparabilă cu cea a omului în raport cu animalele, asemenea lui Adam, căruia Dumnezeu i-a poruncit să stăpânească „peste orice vieţuitoare” (Geneza 1:28; Ieremia 27:5-7), iar stăpânirea ursului, chiar dacă se extinde în planul material și spaţial, rămâne limitată la o halcă de „carne”. Însă în cazul leopardului, stăpânirea este totală. Mergem de la „mult” („multă carne”) la „tot pământul” (Daniel 2:39). Stăpânirea leopardului include mult mai mult decât simpla cucerire geografică. Ea se extinde și la nivel cultural. Și, într-adevăr, gândirea greacă s-a infiltrat oriunde și constituie baza gândirii apusene de astăzi.

Un aspect interesant este acela că stăpânirea nu este ceva ereditar, moștenit, ci este un dar de la Dumnezeu. Verbul „a da” (vers. 4 și 6) exprimă, de asemenea, judecata lui Dumnezeu (vezi capitolul 1). Poate părea șocantă ideea unui Dumnezeu implicat în căile întortocheate și pline de sânge ale istoriei. Trebuie totuși să nu amestecăm lucrurile: una este încredințarea puterii și cu totul altceva este administrarea ei. Puterea stă în mâinile lui Dumnezeu. Când le-o dă oamenilor, responsabilitatea trece asupra lor. Bune sau rele, rezultatele folosirii acestei puteri sunt cu totul în seama omului. Este o nouă lecție de smerenie pentru cei puternici, ca să nu-și imagineze că puterea pe care o au este rezultatul propriilor eforturi. Scriptura ne reamintește de sursa acestei puteri și de responsabilitatea noastră de a o administra cu grijă. Și pentru că, într-o zi, Dumnezeu va revendica această putere, putem privi cu speranță în viitor. Dumnezeul care a început istoria o va și încheia.

În paralel cu al patrulea metal al statuii din capitolul 2, această a patra fiară reprezintă Roma. Ca și în capitolul 2, atributele sale sunt întreite: „înfricoșătoare, înspăimântătoare și nespus de puternică” (vers. 7, NTR). În capitolul 2, fierul urma să „sfărâme”, să „rupă” și să „facă totul bucăți” (Daniel 2:40). Aici, în capitolul 7, ea „mănâncă”, „sfărâmă” și „calcă în picioare ce mai rămâne” (Daniel 7:23). Un fapt semnificativ este că această fiară are dinții de fier (vers. 7), același metal care, în capitolul 2, simbolizează a patra împărăţie. Și, asemenea acesteia, fiara a patra diferă de cele dinaintea ei. A patra împărăție simbolizată în statuie nu este doar din metal, ci are și o parte din lut. Fiara diferă prin faptul că are un corn cu faţă omenească (vers. 8).

Cele zece coarne reprezintă împărății care ies din cea de-a patra împărăție, simbolizată de fiară (vers. 24). Ca și în visul cu statuia, această a patra împărăție sfârșește prin a fi împărțită.

Iar istoria confirmă acest lucru. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, sub presiunea hunilor, triburile germanice invadează Imperiul Roman aflat deja în decădere, întemeind, pe ruinele sale, „aproape zece împărății”7. Lista acestora diferă, dar majoritatea istoricilor optează pentru „franci, burgunzi, alamani, vandali, suevi, vizigoți, saxoni, ostrogoți, lombarzi și heruli”8.

La urma urmei însă, nu este atât de important să stabilim cu precizie care sunt cele zece împărății. În Daniel, numărul 10 trebuie văzut ca un simbol, un număr dincolo de care nu se mai poate merge cu numărătoarea (cf. Geneza 18). A zecea parte, zecimea, reprezintă, de asemenea, cea mai mică parte (Isaia 6:13, Leviticul 27:30). Cu alte cuvinte, împărăția nu ar putea fi mai divizată de-atât. Ca și în visul cu statuia (capitolul 2), accentul cade pe această divizare, care este cu atât mai evidentă, cu cât vine după o epocă de unitate și pace.

De fapt, în ultimă instanţă, identitatea acestor împărății nu are nicio relevanță. Profetul nu este interesat de ele, ci de strania apariție în mijlocul lor a unui corn mic.

Acest corn mic, cu faţă omenească (Daniel 7:20), ne intrigă extrem de mult. De fapt, el reprezintă punctul culminant al capitolului și devine ținta unică a interesului lui Daniel (vers. 8, 24 și 25). Cornul cel mic este ultima și cea mai mare putere, incluzându-le pe toate care au fost înaintea lui. Profetul îi face o descriere în detaliu, ajutându-ne să-i putem recunoaște faţa, momentul apariției și natura acțiunilor pe care le întreprinde.

Faţa cornului. Elementul acesta omenesc care caracterizează cornul cel mic îl distinge de celelalte animale din cadrul capitolului. În mod similar, lutul din cea de-a patra împărăție a statuii a fost un element distinctiv în raport cu metalele care îl precedaseră. În tradiția biblică, caracteristicile omenești, simbolizate prin faţa omenească și lutul olarului, au o conotație religioasă (vezi comentariile de la capitolul 2). Cornul cel mic cu ochi și gură de om întruchipează, prin urmare, o putere politică, însă una ale cărei înfăţișare și vorbe sunt de natură religioasă. Recunoaștem aici cea de-a patra putere din Daniel 2, cu dubla sa natură, politică și religioasă.

Momentul apariţiei. Cornul cel mic apare, cronologic, după cele zece coarne, cauzând, prin apariţia lui, prăbușirea a trei dintre acestea. Istoria ne spune că aceste mici regate aparţineau ramurii ariene a creștinismului și că erau într-un conflict permanent cu corpul central al bisericii, ameninţându-i supremația, în special după ce unele dintre ele (vizigoții, vandalii și ostrogoții) s-au stabilit în Italia și în regiunile înconjurătoare. Guvernatorii catolici din zonă au considerat că este o datorie sfântă să elimine astfel de influențe eretice. Clovis, regele francilor (481-511), cunoscut și drept „Noul Constantin”, s-a convertit la creștinism (496? 506?). Nici nu a ieșit bine din apa botezului, că a și pornit împotriva vizigoților din Vouille, lângă Poitiers (508), decimându-i. Justinianus, guvernator al Imperiului Roman de Răsărit (527-565), l-a declarat pe papă „conducătorul tuturor preoților sfinți ai lui Dumnezeu”9 și le-a declarat război arienilor. Forțele catolice i-au zdrobit pe vandali în nordul Africii, în bătălia de la Tricamarum (534), și i-au alungat pe ostrogoți din Roma (538). Peninsula italiană era acum eliberată de vestigii ariene, iar creștinismul catolic putea înflori în pace, atât la nivel religios, cât și politic.

Raportul de 3 din 10 este de asemenea simbolic. În aritmetica biblică, măsura de 3 zecimi apare în mod tradițional în contextul jertfelor de mâncare sau băutură (Leviticul 14:10; Numeri 15:9; 28:12,20,28; 29:3 etc.). Din moment ce jertfa era, de regulă, împărțită în trei părți (Numeri 15:6,7; 28:14 etc.), raportul de trei zecimi se rotunjea la o treime pentru a evita calcule complicate, cu zecimale. Cele trei zecimi erau deci echivalate cu o treime. Limbajul simbolic al Bibliei folosește conceptul de „o treime” pentru a sugera perspectiva distrugerii sau victoriei totale (Ezechiel 5:2; Zaharia 13:8; Apocalipsa 8:9; 9:18; 12:4). Cu alte cuvinte, nu contează atât de mult care sunt cele trei popoare, pentru că distrugerea lor anticipează distrugerea totală a tuturor celor zece popoare.

Acţiunile cornului. Cornul cel mic își îndreaptă atacurile spre Dumnezeu și spre poporul Său. Cele două direcții sunt practic legate, fapt sugerat de paralelismul alternant folosit la descrierea lor (Daniel 7:25):

A     El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt (împotriva lui Dumnezeu);

B     Îi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt (împotriva poporului Său);

A1   Se va încumeta să schimbe vremurile și legea (împotriva lui Dumnezeu);

B1    Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme (împotriva poporului Său).

Împotriva lui Dumnezeu. Primul atac al cornului celui mic este unul verbal (vers. 8, 20, 25): „Cornul acesta avea (…) o gură care vorbea cu trufie.” Termenul aramaic rabreban vine de la rădăcina rab „mare, înălţat” și transmite ideea de încumetare și mândrie. Spiritul Babelului s-a reîncarnat în această putere emergentă a cărei țintă este uzurparea lui Dumnezeu.

Însă aroganța cornului celui mic merge dincolo de cuvinte (A). El caută să-L înlocuiască pe Dumnezeu la nivelul istoriei (A1). În prima sa rugăciune (Daniel 2:21), Daniel se referă la Dumnezeu ca fiind Acela care „schimbă vremurile și împrejurările”, o expresie pe care o explică imediat: „El răstoarnă și pune pe împărați.” Cele două propoziții sunt legate între ele. Capitolul 7 asociază același cuvânt „vremuri” cu intrarea în posesia împărăției – „a venit vremea” (Daniel 7:22) –, sugerând că Dumnezeu este cel care hotărăște calendarul împărăţiei Sale.

Împotriva poporului lui Dumnezeu. De data aceasta, cornul cel mic se întoarce spre „sfinți”, într-un avânt de răzbunare criminală. Apropo, sfinții aceștia nu au nimic de a face cu aureolele și harpele cu care suntem obișnuiţi din picturi. În cartea lui Daniel, „sfinții” sunt cei care aparțin unei alte împărății (Daniel 4:17; 7:18,22). Fiind străini, ei sunt mai susceptibili de a fi persecutaţi. De fapt, din punctul de vedere al acestei cărţi biblice, a spune „sfânt” este sinonim cu a spune „persecutat” (Daniel 7:21; 8:24). Din moment ce ei își au rădăcinile în cetatea cerească a lui Dumnezeu, „sfinții” reprezintă o amenințare pentru constructorii „cetății pământești a lui Dumnezeu” și aruncă o umbră de îndoială asupra tentativelor lor de a-L înlocui. Ori de câte ori omul s-a jucat de-a Dumnezeu, ori de câte ori s-a ridicat, prin cultură sau prin tradiţie, la nivelul divinităţii, această acţiune s-a soldat invariabil cu masacre: inchiziţii, pogromuri, camere de gazare etc. Persecuția este corolarul fatal al uzurpării lui Dumnezeu.

Persecuția sfinților nu rămâne însă ceva abstract. Textul nostru ne indică durata ei în timp – „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, adică trei ani și jumătate. Interpretarea aceasta se bazează pe o serie de elemente:

1. Un pasaj anterior folosește același cuvânt (idan) pentru „vremuri” în sensul de ani (Daniel 4:16,23,25).

2. În aramaică, forma indefinită de plural „vremuri” (Daniel 7:25) este un plural al dualităţii (două vremuri)[1]; astfel, însumate, toate „vremurile” menţionate dau o perioadă de trei ani și jumătate, adică 1 260 de zile (anul evreiesc, ca și anul babilonian, se bazează pe calendarul lunar și are doar 360 de zile).

3. Aceeași expresie apare în Daniel 12:7, în contextul unor perioade similare (1 290 de zile și 1 335 de zile), reprezentând o numărătoare inversă spre același timp al sfârșitului (Daniel 12:7,9,11,12).

4. Apocalipsa (11:2,3; 12:6; 13:5) confirmă metoda aceasta de calcul, folosind, în legătură cu durata persecuției, aceeași formulă, „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, pe care o transformă în 1 260 de zile (Apocalipsa 11:3 și 12:6) sau în 42 de luni (Apocalipsa 11:2; 13:5).

Astfel ancorată în timp, perioada capătă semnificație istorică. Pe baza informațiilor de mai sus, putem să plasăm cronologic această persecuţie. Există totuși o diferență contextuală între „vremurile” din capitolul 4 și „vremurile” din capitolul 7. În capitolul 4, contextul era unul istoric, al unei vieţi de om, în timp ce în capitolul 7 avem de-a face cu contextul mai larg al istoriei universale, iar aceste „vremuri” trebuie să ne ducă până în vremea sfârșitului (Daniel 12:7-9). Avem așadar un context profetic, în care limbajul este simbolic și nu ar trebui interpretat literal. În limbajul profetic al Bibliei, o zi simbolizează un an. Dovezi în favoarea unei astfel de utilizări simbolice apar în cartea lui Ezechiel, profet contemporan cu Daniel și aflat tot în exil (Ezechiel 4:6). Același principiu este indicat și mai târziu în cartea lui Daniel (vezi comentariul la capitolul 9). Prin urmare, tragem concluzia că expresia „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” semnifică 1 260 de zile profetice, adică 1 260 de ani.

După cum am văzut mai sus, 538 î.Hr. este anul în care Italia este complet liberă de arieni, în special de ostrogoți. Biserica creștină își fixează temeliile pe ceea ce Yves Congar definește ca „baza unei viziuni ierarhico-descendente și, în final, a unei teocrații a puterii”10. Grigore cel Mare (590-604) devine, conform lui Jules Isaac, „primul papă care cumulează atât funcții politice, cât și religioase”11. De acum înainte, biserica nu mai are adversari și este liberă să acționeze după bunul plac. Istoria bisericii medievale lasă în urma ei dâra însângerată a cruciadelor, a Inchiziției, a masacrelor din Noaptea Sf. Bartolomeu sau din timpul Războiul de 30 de ani. Mii de victime – protestanți, hughenoți, evrei, chiar și catolici – au ales mai degrabă să-și verse sângele decât să se supună orbește instituției politico-religioase. Pentru o vreme, o astfel de opresiune a părut justificată. La urma urmelor, ereticii oricum aveau să ajungă în iad. Și totuși, cu câteva secole mai devreme, marele Hillel spusese că, „chiar și atunci când opresorul are dreptate, Dumnezeu este întotdeauna de partea victimei”. Însă opresorul nu are niciodată dreptate. Violența de care dă dovadă nu este decât simptomul nesiguranței și eșecului său. În orice caz, oricare ar fi identitatea victimelor, cei neprihăniți pe care profetul îi numește „sfinți” sunt întotdeauna victime, nu opresori.

Dacă perioada de persecuție începe în 538, atunci ea se termină 1 260 de ani mai târziu, în 1798 (1 260 + 538), an care marchează apogeul unei serii de evenimente care, de-a lungul timpului, au dus într-o singură direcţie: răscoala iezuiților, mișcarea enciclopediștilor (filosofii îndoielii) și Revoluția Franceză, cu strigătul ei de protest împotriva autorității ecleziastice. Ultima, Revoluția Franceză, opune bisericii o societate ateistă cu un singur dumnezeu: rațiunea.

Însă, cel mai important lucru, în anul 1798 armata franceză, sub comanda generalului Berthier, invadează Roma, îl ia prizonier pe papă și îl deportează. Generalul Bonaparte intenționa să eradicheze autoritatea papală și ecleziastică. Ca o ironie, Franța, „prima fiică a bisericii”, a fost cea care a instituit papalitatea ca putere politică. Acum, aceeași națiune îi smulge papei toate prerogativele12.

Identitatea cornului. Cornul cel mic a devenit o putere politică sub mască bisericească. În epoca noastră cu tendințe ecumenice, o astfel de acuzație pare necinstită. La urma urmelor, Evul Mediu s-a terminat, la fel și Inchiziția sau cruciadele. Biserica de azi se implică în menţinerea păcii mondiale și sponsorizează organizații umanitare. A aduce în discuţie profeția ar fi ceva deplasat. Și totuși prezentul nu șterge trecutul. Profeția s-a împlinit; acest lucru e incontestabil. Chiar dacă biserica nu mai persecută acum, ea încă aspiră la prerogativa divină de a schimba „vremurile și legea”. Dogmele s-au adăugat revelației biblice, iar tradiţia a impus duminica, prima zi a săptămânii, în locul sabatului zilei a șaptea din revelația biblică. Este normal să fim tulburaţi când biserica pe care Dumnezeu Și-o dorea ca martor al Său este acuzată de uzurpare. Chiar și pe Daniel l-a tulburat foarte mult acest lucru: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele și mi s-a schimbat culoarea feţei” (Daniel 7:28, vezi și vers. 15).

Interpretarea pe care o oferim noi acestui text nu este una nouă. Reformatori ca Luther sau autori evrei ca Isaac Abravanel au anticipat deja această interpretare. În general, evreii din lumea islamică (printre care Saadia Gaon, Manasseh ben Israel, Ibn Ezra etc.) au văzut în cornul cel mic o putere succesoare Imperiului Roman, dar reprezentându-l pe Ismael (Edom), nu biserica. Chiar și autori catolici ca arhiepiscopul de Salzburg Eberhard al II-lea (1200-1246) sau iezuitul portughez Brás Viegas (1554–1599) au urmat aceeași linie de interpretare ca a noastră, dând mărturie, sub pseudonim, împotriva propriei lor biserici.

Prinși în verva argumentaţiei, să nu ne grăbim totuși să cădem în extrema de a vedea trăsăturile cornului celui mic în fiecare aspect al creștinismului catolic. Profeția nu denunță credincioșii în sine, ci instituția istorică și politică numită Biserica Catolică. De fapt, răul reprezentat de acest corn mic apare în orice comunitate religioasă care lasă ca intoleranța, antisemitismul și tradiţiile omului să se ridice mai presus de dragoste, de respect și de loialitatea față de revelația divină.

Trebuie să ne ferim de folosirea incorectă a mesajului profetic. Principalul său obiectiv este acela de a arunca o nouă lumină asupra evenimentelor istorice și asupra activității divine. Nu trebuie să facem din el o scuză care să ne justifice „mânia sfântă”. Descoperirea și acceptarea unui nou drum nu înseamnă obligatoriu dispreţ faţă de cel vechi și uitarea lui totală. Adevărata convertire nu înseamnă respingere și distrugere, ci împlinirea potențialului rămas neobservat, ascuns sau într-un stadiu incipient. În ciuda strategiilor sale politice și a compromisurilor făcute, biserica a reușit totuși să ajungă la oameni și a transmis o mărturie fără de care chiar și această nouă orientare nu ar fi posibilă. Recunoașterea adevărului profeției nu ar trebui să ne conducă la anticatolicism.

Pe de altă parte, trebuie să acceptăm adevărul cu onestitate și curaj. Sinceritatea nu este de ajuns. Ea trebuie să fie dublată de adevăr: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Nu este suficient să fii în formă pentru a câștiga cursa. Trebuie să știi și în ce direcție să alergi. Respectul și dragostea merg mână în mână cu onestitatea și curajul.

Verdictul nu este în mâinile noastre. Toți creștinii sunt, într-o anumită măsură, responsabili și fac parte din răul întruchipat de cornul cel mic. Dacă am fi fost în acele circumstanțe, mulți dintre noi s-ar fi comportat în aceeași manieră „medievală” și ar fi luat parte cu tot atâta entuziasm la aceleași politici de opresiune și de compromis. Iată de ce judecata nu este sub control omenesc. Scriptura descrie anumite coordonate temporale și spaţiale ale acestui eveniment al judecății, al cărui verdict privește deopotrivă destinul cornului celui mic și destinul sfinților.

Judecata, așa cum este descrisă aici, subminează toate prejudecățile noastre cu privire la ea. De exemplu, nu trebuie să o așteptăm aici și acum, în starea noastră prezentă. Succesele sau nenorocirile de care avem parte pe parcursul călătoriei noastre prin viață nu sunt semnele judecății divine. În timpul Evului Mediu, o astfel de credință a dus la torturi înfiorătoare, presupușii vinovați fiind testați cu foc sau cu apă fiartă pentru a-și demonstra nevinovăția. Mai târziu, societatea a abolit astfel de practici barbare, în care nevinovăția depindea mai puțin de rațiune și dreptate, cât de noroc sau înșelătorie.

Nu ar trebui să așteptăm nici ca judecata să aibă loc în momentul morții, clipa fatală care pecetluiește direcția sufletului nostru. Judecata nu va cădea peste noi nici măcar în momentul învierii.

Pentru Daniel, judecata este un eveniment unic și universal, care va avea loc în momentele finale ale istoriei omenești. Evenimentul judecății apare în ultima parte a textului și coincide cu apariția istorică a celei de-a patra fiare și a cornului celui mic. Judecata apare în a doua parte a viziunii, care este introdusă prin propoziția: „după aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte” (Daniel 7:7) și prin expresia „mă uitam la aceste lucruri până când…”, expresie care introduce în scenă cornul cel mic (vers. 9). Structura viziunii plasează clar judecata înaintea sfârșitului istoriei omenirii. Versetul 26 pare chiar să o plaseze imediat după cei 1 260 de ani (deci după 1798): „Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme, (…) apoi va veni judecata” (Daniel 7:25,26).

Daniel îl consideră cel mai important eveniment al profeției. În mod semnificativ, structura chiasmatică a capitolului face ca judecata să fie chiar în centru (vezi, mai sus, structura capitolului 7). Și, din moment ce capitolul 7 este în mijlocul cărții, judecata este, prin urmare, centrul întregii cărţi a lui Daniel. În tradiția biblică, Daniel a rămas cunoscut ca un profet aflat în strânsă legătură cu judecata divină. În Ezechiel13 (14:14-20), singura carte din Vechiul Testament care îl mai menționează pe Daniel, acesta este asociat, în contextul judecății (vers. 13,17-22), cu Iov și cu Noe, două figuri centrale ale temei judecății lui Dumnezeu14. De asemenea, în Noul Testament, singurul pasaj în care găsim referiri la Daniel este unul despre marea zi a judecății (Matei 24:15-21,38,39). Nu în ultimul rând, Daniel însuși confirmă importanța judecății divine prin chiar numele pe care îl poartă: „Daniel” înseamnă chiar „judecata lui Dumnezeu”.

Judecata reprezintă împlinirea speranțelor și a aspirațiilor omenirii. În mintea noastră, conceptul acesta transmite ideea de infracţiune și pedeapsă, inspirând teamă. Totuși Biblia prezintă judecata din punctul de vedere al celui oprimat, al victimei suferinde, plasând-o astfel în contextul mântuirii, al victoriei asupra opresorului și asupra răului. Cultura israelită deja recunoștea acest lucru la nivel național. Judecătorii din Israel erau eroi de război, care îi zdrobiseră pe dușmani. Scriptura îi numește, de asemenea, „izbăvitori” (moșia, Judecătorii 3:9,15; 6:36; 12:3). Acest dublu aspect al judecății lui Dumnezeu devine și mai clar în psalmii care Îl descriu pe Dumnezeul care judecă atât ca mântuitor, cât și ca răzbunător (Psalmii 18:47,48; 58:11; 94:1-6,22,23; 149:4,7,9 etc.). O astfel de imagine a lui Dumnezeu poate șoca sensibilitatea noastră modernă. Și totuși, dacă ne vom limita doar la a-l ruga frumos pe leu să-l lase în pace pe miel, nu vom ajunge la niciun rezultat. Pentru a-l salva pe miel, cineva trebuie să învingă leul. Acesta este motivul pentru care termenul ţedaqa înseamnă atât „dreptate”, implicând pedepsirea opresorului, cât și „dragoste”, presupunând eliberarea celui oprimat și repunerea lui în drepturi.

În capitolul 7 din Daniel, găsim explicate cele două dimensiuni ale judecății divine. Judecata este pronunțată în favoarea „sfinților Celui Preaînalt” (vers. 22) și împotriva dușmanilor lor. De fapt, în viziune, judecata apare pe fundalul războiului și al opresiunii: „Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor și i-a biruit” (vers. 21).

În explicaţia ulterioară a viziunii (vers. 26, 27), judecata capătă două aspecte: unul negativ, împotriva cornului celui mic, care este învins și zdrobit (vers. 26), și un altul pozitiv, față de sfinții care primesc împărăția lui Dumnezeu (vers. 27). Scena judecății este dominată de imaginile în care apar un „scaun de domnie”, un „Îmbătrânit de zile” și niște „cărți” care se deschid.

Scaunul de domnie. Este primul lucru pe care-l observă Daniel. Chiar de la început, contextul definește scena ca pe una regală, certificând prezența invizibilă a unui împărat. Doar că acest tron (scaun de domnie) nu este ca alte tronuri. Pentru a-l descrie, Daniel folosește limbajul lui Ezechiel. De fapt, este același tron! Ambele tronuri dau impresia că sunt în flăcări (Ezechiel 1:26,27; Daniel 7:9,10) și ambele sunt pe niște roți (Ezechiel 1:21; Daniel 7:9). Profetul Ezechiel îl descrie ca având „arătarea slavei Domnului”, după care cade la pământ în închinare (Ezechiel 1:28). Daniel este, de asemenea, extraordinar de uimit și folosește pluralul de emfază „scaune de domnie”. Echivalentul în limbaj modern ar fi acela de „supertron” (cf. Isaia 6:1). Restul pasajului clarifică problema, arătând că pe acest tron stă o singură persoană.

Viziunea tronului este o aluzie clară la judecata lui Dumnezeu. Ea evocă un scaun de judecată, iar aspectul său învăpăiat este simbolul biblic al mâniei, al distrugerii și al judecății (Deuteronomul 4:24; Psalmii 18:9-14; 21:9,10; 50:3; 97:3). În tot Orientul Mijlociu din vechime, dar mai ales în Israel, judecata era o funcție care îi aparținea împăratului. Acesta lua hotărârile legale așezat pe tronul său. Imaginea unui împărat care judecă este foarte vie în psalmii intonați în timpul slujbelor de la templu. Expresia-cheie „Domnul împărățește” este, în general, legată de noţiunea de judecată.

Psalmul 97, printre alții (Psalmii 93 sau 99), începe cu expresia „Domnul împărățește” și continuă cu o descriere a tronului lui Dumnezeu, întemeiat pe „dreptate și judecată”, precedat de un foc ce „arde de jur împrejur pe potrivnicii Lui” (vers. 2, 3). Psalmul se încheie cu o referință explicită la imaginea de judecător și împărat a lui Dumnezeu: „Se veselesc fiicele lui Iuda de judecăţile Tale, Doamne! Căci Tu, Doamne, Tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul, Tu ești preaînălţat, mai presus de toţi dumnezeii” (vers. 8, 9).

Viziunea tronului, ca parte din scena judecăţii, este, în același timp, o revelaţie a împărăției cerești. Pentru noi, monarhia, cu abuzurile și privilegiile pe care le presupune ea, nu întruchipează ideea de perfecţiune. Oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu în cadrul unui tur de scrutin, iar guvernarea Sa nu include partide politice diferite. De fapt, prezența Lui domină totul, iar El deţine controlul asupra tuturor lucrurilor. Și totuși un astfel de sistem de guvernământ era cea mai mare dorință a eroilor biblici (Psalmii 139:7-10; 33:5; 119:64; 104:24; Isaia 6:3; Numeri 14:21; Habacuc 3:3; Romani 14:11; Filipeni 2:10). Într-un astfel de context, toți dușmanii lui Dumnezeu sunt măturați. Istoria nu mai este în derivă, nu mai este la mâna opresorilor sau în voia sorții. Cetatea păcii și a dreptăţii, visată de profeți, nu se naște în urma unor negocieri. Zidurile ei răsună de strigătul biruinței complete și radicale asupra răului și a morții.

„Cel Îmbătrânit de zile” este o expresie ciudată, care nu se mai găsește nicăieri în Biblie, cu toate că, în literatura ugaritică (canaanită), există expresii similare, prin care marele zeu El este numit „împărat, părinte al anilor” și judecător15. Ideea transmisă aici este aceea a caracterului veșnic al acestui împărat-judecător, idee întărită de imaginea părului alb. Înconjurat de mulţimi de slujitori, Cel Îmbătrânit de zile Îl reprezintă pe Dumnezeu (cf. Psalmii 68:17,18; Evrei 12:22). Mai mult, El este cel care urcă pe marele tron pentru a domni și a judeca. În mentalitatea biblică, vârsta înaintată califică pe cineva pentru postura de judecător, deoarece ea este un semn al înțelepciunii. Talmudul face aluzie la acest pasaj prin mențiunea că părul lui Dumnezeu este negru atunci când merge la război ca tânăr, și alb atunci când stă la judecată ca bătrân16. Cel Îmbătrânit de zile a fost prezent de la începutul timpului, după cum o indică numele Său. El cunoaște orice acțiune chiar înainte de a fi fost planificată (Psalmii 139:1-4). Numai El știe întreaga istorie și este singurul în măsură să judece. „Haina (…) albă ca zăpada” (Daniel 7:9) reprezintă caracterul Său. Este un judecător care nu poate fi mituit, iar verdictul Său va fi cu totul obiectiv. Întrucât nu a luat parte la păcatul pe care urmează să-l condamne, facultățile Sale morale de judecată sunt netocite. Numai El deosebește binele de rău, paradox deja enunțat în Geneza. Atunci când bărbatul și femeia au păcătuit, răul s-a amestecat cu binele până acolo încât, omenește, a devenit imposibil să le mai distingem. Cu cât oamenii se dedau mai mult la rău, cu atât mai puțin îl vor mai percepe ca fiind rău. Numai Acela care nu a fost niciodată supus răului poate cu adevărat să îl condamne.

Cărțile se deschid imediat după ce Cel Îmbătrânit de zile se așază pe tron. Este ultima fază a judecății. Profetul nu mai adaugă nimic. În general, în contextul judecății, Biblia Îl descrie pe Dumnezeu scriind (vezi capitolul 5). Menționarea cărților în sala divină a tronului implică de asemenea judecata. Funcţia cărților este aceea de a înregistra toate acțiunile din trecut și de a servi ca martori tăcuţi în timpul judecății (Exodul 13:9; 17:14). Iată de ce profetul Maleahi vorbește despre „o carte de aducere-aminte” (Maleahi 3:16-18). Această perspectivă a amintirii face din nou legătura dintre judecată și mântuire.

De exemplu, Dumnezeu Își aduce aminte de Noe (Geneza 8:1), de Avraam, de Isaac, de Iacov (Exodul 32:13), de Rahela (Geneza 30:22), de Ana (1 Samuel 1:17-20) și de Israel (Psalmii 115:12). În psalmi, victimele opresiunii strigă: „Adu-Ți aminte, Doamne!” (Psalmii 25:6; 74:2; 89:50; 119:49 etc.).

Însă atunci când Dumnezeu Își aduce aminte, lucrul acesta poate aduce și pedeapsă. Dumnezeu Își aduce aminte de Amalec (1 Samuel 15:2), de nelegiuirile noastre (Psalmii 79:8; Ieremia 14:10) și de Babilon (Apocalipsa 16:19) și nelegiuirile lui (Apocalipsa 18:5).

De asemenea, „oricine va fi găsit scris în carte” va fi mântuit (Daniel 12:1). Însă tot din cărți este condamnat și cornul cel mic (Daniel 7:11,12). Momentul în care se deschid cărțile nu coincide totuși cu executarea sentinței. Ceea ce vede Daniel în cărți este numai verdictul, vinovat sau nevinovat. Sentința vine mai târziu. Versetele 11 și 12 anunță destinul cornului celui mic, mai exact al celei de-a patra fiare, care poartă cornul cel mic. Distrugerea fiarei este completă, în contrast cu distrugerea parțială a celorlalte trei fiare, care urmau una după alta.

Ar trebui deci să vedem în versetele care anunță moartea fiarei a patra o anticipare a unui viitor îndepărtat, iar în versetele care descriu moartea celorlalte trei fiare, o privire retrospectivă spre trecut: „S-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu [în cărţile deschise]. (…) M-am uitat până când fiara a fost ucisă și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme și un ceas anumit” (vers. 10-12).

Dumnezeu dorește ca viziunea judecăţii să fie o veste bună. În amurgul istoriei omenirii, judecata este ultima rază de speranță, pentru că ea anunță o lume nouă, o ordine nouă, o cetate nouă a păcii și a dreptății. Judecata este promisiunea sfârșitului stării noastre nenorocite, proclamând zorii unei lumi noi.

Ultima scenă a viziunii este cea mai fantastică, dar și cea mai tulburătoare. Venind pe norii cerului, intră în scenă cineva „ca un Fiu al omului” (vers. 13). Identitatea și apariţia Lui ne stârnesc curiozitatea.

Încă de la început, Fiul omului apare în contrast cu fiarele, despre înfățișarea Lui („ca un Fiu al omului”) vorbindu-se în același fel ca despre înfățișarea fiarelor (ca un leu, ca un urs etc.). În același timp, caracterul omenesc al acestui „Fiu al omului” (expresie biblică folosită pentru a descrie pe cineva de natură umană) atrage și mai mult atenția asupra trăsăturilor animalice ale fiarelor hibride. Omenescul este pus în opoziţie cu animalicul. Este un contrast care a început să se creioneze încă de la începutul capitolului, prin aluzia la experiența lui Nebucadnețar (vers. 4), dar și în versetele care vorbesc despre cornul cel mic (vers. 8). În limbajul lui Daniel, acest contrast exprimă diferența esențială dintre două ordini fundamentale: cea a animalelor și cea a „Fiului omului”. Animalicul simbolizează dimensiunea politică a împărățiilor pământești, în timp ce omenescul simbolizează dimensiunea religioasă a împărăției cerurilor, fapt deja atestat de o serie de pasaje (Daniel 2:45; 3:25; 4:34; 5:5 etc.).

Așadar, în contextul cărții lui Daniel, expresia „Fiul omului” desemnează o fiinţă care ţine, prin natura ei, de împărăția lui Dumnezeu. Legătura aceasta dintre „Fiul omului” și împărăţia divină a fost lămurită de o inscripție babiloniană, în care cuvântul barnaș „fiul omului” era folosit pentru a desemna un înalt demnitar împărătesc (ceva asemănător termenului spaniol hidalgo)17.

Mai mult, venirea Sa pe norii cerului Îl identifică cu Dumnezeu, a cărui întoarcere este descrisă în termeni asemănători (Isaia 19:1; Psalmii 18:10-13). Tradiția ebraică (Rashi, Ibn Ezra, Saadia Gaon etc.) Îl recunoaște în unanimitate în acest personaj pe Mesia-Împăratul. Noul Testament și tradiția creștină de mai târziu au echivalat conceptul de „fiu al omului” cu Isus Hristos. Din acest pasaj și-au luat primii creștini salutul plin de speranță Maran atha „Domnul vine”. Verbul aramaic atha „a veni” este folosit în pasajul nostru pentru a descrie sosirea acestui „Fiu al omului” (Daniel 7:13).

Daniel Îl vede „venind” („coborând”, traducere literală a vers. 13) din cer. Speranța ne vine din altă parte, adevăr subliniat în mod repetat în Biblie. Bărbații și femeile nu se pot salva (mântui) singuri. Au nevoie de Dumnezeu, care este în exteriorul lor. Daniel descrie mișcarea descendentă a „Fiului omului” prin intermediul a șapte verbe, ale căror timpuri redau trei faze distincte.

Prima fază se desfășoară în perioada contemporană profetului și este prezentată printr-un verb la timpul participial în aramaică (tradus printr-un gerunziu în română): „Și iată, pe norii cerurilor, venind cineva ca un fiu al omului” (vers. 13, traducere literală).

În timpul celei de-a doua faze, profetul privește în trecut, în raport cu gerunziul de mai sus, și folosește trei verbe la timpul perfect în limba aramaică, pe care noi le traducem cu mai mult ca perfect: „El venise spre Cel Îmbătrânit de zile și fusese adus înaintea Lui. I se dăduse stăpânirea, slava și împărăţia” (vers. 13, 14, traducere literală).

Apoi, în cea de-a treia fază, profetul privește în viitor, în raport cu gerunziul din faza întâi, și folosește trei verbe la timpul imperfect în aramaică, pe care noi le traducem cu un viitor: „Și toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile I se vor închina. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, ce nu va trece, și împărăţia Lui este una care nu va fi nimicită niciodată” (vers. 14, traducere literală).

Cu alte cuvinte, între venirea Fiului omului, care inaugurează împărăția (faza 1), și întemeierea efectivă a împărăției (faza 3), autorul inserează o privire retrospectivă în care „Fiul omului” Îl întâlnește (qrb, vers. 13) pe Cel Îmbătrânit de zile, cu ocazia judecății. Prin aceste mișcări de du-te-vino în timp – prezent, trecut, viitor – profetul indică faptul că, până la întemeierea împărăției, trebuie să existe o perioadă a judecății. Același „Fiu al omului” care a participat la judecată reapare pentru a salva acea mulțime de „sfinți” atunci când Își va inaugura împărăția. „Fiul omului” are ultimul cuvânt cu privire la cine va fi salvat și cine nu. El este elementul de legătură dintre judecată și împărăție. Ca să trecem de la judecată în împărăție, trebuie să trecem prin El.

Speranța noastră nu a fost deșartă. Profetul L-a zărit pe „Fiul omului” în cerurile îndepărtate. Această legătură între cer și pământ, visată de patriarhul Iacov când dormea cu capul pe o piatră (Geneza 28:11,12), anunțată de profeți și așteptată în Psalmi, speranța Israelului și a creștinilor, este în cele din urmă împlinită. Întreaga structură a capitolului 7 se bazează pe această perspectivă. De trei ori textul alternează între proză și poezie, după cum viziunea trece de la cer la pământ și înapoi:

vers. 2-8              pe pământ         în proză

vers. 9, 10           în ceruri            în poezie

vers. 11, 12        pe pământ         în proză

vers. 13, 14        în ceruri             în poezie

vers. 15-22         pe pământ         în proză

vers. 23-27         în ceruri             în poezie

Cerul și pământul par a fi în premieră în dialog, răspunzându-și unul altuia, dat fiind că cerul nu mai este acum un loc pustiu. Are în sfârșit o voce – vocea victoriei, a împăcării. Aici este miezul cărții lui Daniel. Capitolul 7 este capitolul speranței, al dialogului reluat.

Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, Daniel este „tulburat nespus de mult”. Evenimentele rămân totuși vagi în ce privește conținutul lor și momentul când vor avea loc. Daniel păstrează toate lucrurile în inima sa (vers. 28). Rămâne în continuare un profet în exil, care așteaptă eliberarea.

Note

1 Norman Porteous, Daniel: A Commentary, ediţia a 2-a revizuită, Londra, SCM Press, 1979, p. 95; vezi Louis F. Hartman și Alexander A. Di Lella, The Book of Daniel, Anchor Bible, Garden City, New York, Doubleday, 1978, vol. 23, p. 208.
2 André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979, p. 122.
3 Vezi inscripția lui Nabonid în James B. Pritchard (ed.), Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, ediţia a 2-a, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1955, p. 562, 563.
4 Donald Kagan, Steven E. Ozment și Frank M. Turner, The Western Heritage, ediţia a 3-a, New York, Macmillan, 1987, p. 59.
5 Talmudul babilonian, Kiddușin 72a.
6 Talmudul babilonian, Yoma 77a.
7 André Alba, Rome et le Moyen Age jusqu’en 1328, Paris, Classiques Hachette, 1964, p. 164.
8 Vezi René Grousset și Emile G. Léonard (coord.), Histoire universelle, vol. 1, Des origines à l’Islam, Paris, Gallimard, 1969, p. 349; cf. Charles A. Robinson, Jr., Ancient History: From Prehistoric Times to the Death of Justinian, New York, Macmillan, 1951, p. 658-665.
9 Pierre de Luz, Histoire des Papes, Paris, A. Michel, 1960, vol. 1, p. 62.
10 Yves Congar, L’Église – de St. Augustin à l’époque moderne, Paris, Éditions du Cerf, 1970, p. 32.
11 Jules Isaac, Genèse de l’antisémitisme, Paris, Calmann-Lévy, 1956, p. 196.
12 Apocalipsa descrie același eveniment. Acolo este văzută aceeași fiară cu 10 coarne, mai întâi rănită, apoi complet vindecată (Apocalipsa 13:3,12). Istoria ne arată că autoritatea papală, deși zguduită de răscoalele din secolul al XVIII-lea, a fost restabilită prin redeșteptarea catolică din secolul al XIX-lea (vezi Congar, p. 414, 415).
13 Diferenţa minoră în modul în care este reprodus numele Daniel (în Ezechiel, „Danel”, fără iot) nu este considerată un argument valid împotriva identificării noastre. Știm că masoreții au adăugat iotul mult mai târziu, în jurul secolului al X-lea, pe post de vocală. În plus, tradiția masoretică sugerează, pe marginea textului din Ezechiel 28:3, lecţiunea alternativă (Qere) „Daniel”. Această metodă de citire dublă este atestată și pentru alte nume. De exemplu, în Geneza 46:24 fiul lui Neftali este numit Iahțeel, în timp ce în 1 Cronici 7:13 apare sub forma Iahțiel (cu iot); la fel, numele împăratul sirian Hazael este scris cu litera-vocală hey în 2 Împărați 8:8 și fără ea un verset mai jos.
14 Viziunea din Ezechiel, capitolul 14, datează din al șaselea an al lui Ioiachin (Ezechiel 8:1; 1:2), adică după 13 ani de la sosirea lui Daniel în Babilon, ca semn al judecății lui Dumnezeu împotriva Israelului (Daniel 1). Ezechiel îl cunoștea foarte bine pe Daniel, iar aluzia la el în contextul judecăţii lui Dumnezeu nu este întâmplătoare. Progresia „Noe, Daniel și Iov”, menționată de două ori în pasajul respectiv (Ezechiel 14:14,20), indică trei niveluri ale judecății divine, trecând de la general la particular: pământul (Noe), Israelul (Daniel), familia și individul (Iov).
15 Vezi I AB 1.7; citat în Lacocque, p. 142, 143.
16 Talmudul babilonian, Hagiga 14a.
17 André Caquot, „Les quatre bêtes et le Fils d’Homme (Daniel 7)”, în Semitica, 17, 1967, p. 31-71.

[1] În original, expresia este „o vreme, vremuri și o jumătate de vreme”. În traducerile Cornilescu sau NTR, este adăugat numeralul „două”. KJV, NIV sau BVA nu conţin acest numeral. (n.r.)