Leii fermecaţi

Capitolul 6 începe din același punct în care s-a terminat capitolul 5. Darius a urcat pe tron, iar Daniel tocmai a fost promovat. Suntem în anul 539 î.Hr. Situaţia exilatului evreu este cum nu se poate mai bună.

Dar oare va rămâne așa? Ne aducem aminte de zilele bune de la finalul capitolului 2. Și acolo, tinerii evrei au fost promovaţi. Însă onorurile primite nu au făcut decât să pregătească scena pentru chinul din capitolul 3. Oare se va repeta istoria? Autorul cărţii Daniel pare să sugereze acest lucru. Capitolul 6 reprezintă o paralelă la capitolul 3: același scenariu, aceleași formulări, chiar aceiași termeni („a ridica/a pune”, care traduc același verb aramaic, „a pârî”, „repede/în grabă”, care traduc același adverb aramaic, „a da o poruncă/a porunci”, care traduc aceeași locuţiune aramaică, etc.). De asemenea, repetarea unor cuvinte-cheie în capitolul 6 („împărat”, „Daniel”, „împărăţie”, „a se ruga”, „leu”, „groapă” etc.) imită repetarea funcţionarilor babilonieni și a instrumentelor muzicale din capitolul 3. O astfel de procedură stilistică sugerează că Daniel trece acum prin aceeași experienţă prin care au trecut și tovarășii săi. Absenţa celorlalţi trei evrei în acest context, precum și absenţa lui Daniel în capitolul 3, nu este un semn de lașitate. Dacă s-ar fi aflat în aceleași circumstanţe, ar fi reacţionat la fel. Evenimentele de acum sunt circumscrise unui nivel administrativ superior, care îl implică numai pe Daniel.

Ca și în capitolul 3, principala grijă a actorilor din scena de deschidere a capitolului 6 este aceea de a construi o bază solidă pentru împărăţie. Și, ca mai înainte, împăratul îi convoacă pe cei mai înalţi funcţionari. În capitolul 3, motivul convocării îl reprezenta „ridicarea” (hqm) statuii (vers. 1). Principala grijă în capitolul prezent este „punerea/numirea” (hqm) unor dregători peste împărăţie (Daniel 6:1). Același cuvânt aramaic apare în ambele capitole.

Chiar de la bun început, Daniel este separat de colegii lui. Administraţia era împărţită între 120 de satrapi, sau guvernatori (vezi Estera 1:1; 8:9)1. Deasupra acestor guvernatori erau trei căpetenii, sau președinţi. Daniel este unul dintre ei. Iar împăratul se gândește chiar să-l pună (hqm) responsabil peste întreaga împărăţie (Daniel 6:3).

Darius intenţionează să-și clădească întregul său succes administrativ pe umerii lui Daniel. Sunt, desigur, câteva motive care îi inspiră această alegere. În primul rând, evreul este, ca și el, străin, un aliat într-o ţară străină. În plus, Daniel a profetizat căderea Babilonului și preluarea puterii de către Imperiul Medo-Persan. Pe lângă toate acestea, profetul tocmai fusese numit guvernator imperial, având și avantajul că își slujise ţara mulţi ani. Pentru a evita un potenţial haos, Darius decide să păstreze intacte principalele structuri administrative ale guvernării babiloniene. Însă adevăratul motiv nu este de natură politică. „Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători, pentru că în el era un duh înalt, și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăţia” (vers. 3). Pasajul din Daniel 5:12 și capitolele 1 și 2 fac referire la aceeași „superioritate” a lui, ca modalitate de a descrie binecuvântările și inspiraţia primite de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, împăratul caută să-și însușească și să exploateze în folos propriu puterile extraordinare pe care le are Daniel. Mentalitatea babiloniană „virusează” chiar și cele mai bune intenţii ale împăratului. Ne găsim din nou într-un context religios, și în această lumină ar trebui să interpretăm restul pasajului.

II. Când Daniel se roagă

Comportamentul satrapilor faţă de Daniel este un ecou al comportamentului haldeilor faţă de cei trei tineri evrei (capitolul 3). Un aspect interesant este că se pot distinge aici toate caracteristicile antisemitismului modern: aceeași ură faţă de străini și de obiceiurile lor, aceeași invidie morbidă, aceeași aluzie la originea lor evreiască (Daniel 6:13) și aceeași îngrijorare politică. Acolo unde societatea îi percepe pe evrei drept o ameninţare, antisemitismul devine factorul unificator al naţiunilor și ideologiilor, indiferent dacă vorbim de marxism, de nazism, de tendinţe de extremă stângă sau dreaptă.

Capitolul 6 conţine o lecţie pentru cei care compun majoritatea, ca o avertizare nu numai împotriva ispitei antisemitismului, ci și împotriva oricărei forme de opresiune xenofobă. Indiferent dacă e vorba de un evreu aflat într-o societate creștină sau de un negru care locuiește într-un cartier de albi, antisemitismul este prototipul urii dintre rase, religii și popoare – ura faţă de ceea ce este diferit. Antisemitismul este o crimă împotriva umanităţii, deși poate fi deghizat sub diverse forme. În numele patriei, al lui Dumnezeu sau al lui Allah, dispreţuim, urmărim și răstignim. Antisemitismul este, în esenţă, o chestiune religioasă. Urâm și ucidem cu conștiinţa împăcată, siguri de aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu. Experienţa lui Daniel ridică vălul și ne permite să vedem mecanismele ascunse ale antisemitismului. Religia satrapilor este o producţie omenească. Ea nu este inspirată de sus, ci se naște în urma unor comitete administrative: „Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească” (vers. 7). Ei programează adorarea și, ca atare, neascultarea duce automat la moartea în groapa cu lei. Decizia fiind luată, se duc zoriţi, „grămadă”, în faţa împăratului (vers. 6, 11 și 15, GBV). Totul depinde de abilitatea lor politică, ceea ce explică și acţiunile lor grăbite. Dependenţa de muncă și obsesia de a munci peste măsură sunt un simptom al unei epoci fără Dumnezeu. Iar obsesia pentru succes, pe care o întâlnim uneori și în cadrul comunităţilor noastre religioase, nu reprezintă neapărat un semn al sfinţeniei, ci trădează, mai degrabă, absenţa unei legături cu Dumnezeu.

Omul L-a înlocuit pe Dumnezeu, substituire descrisă în termeni legali: legea lui Dumnezeu (dat, vers. 5) a fost dată la o parte și înlocuită cu o lege omenească (dat, vers. 8). Același cuvânt qayam caracterizează deopotrivă porunca omenească (vers. 7 și 15) și porunca dată de împărat pentru Dumnezeul cerurilor (vers. 26). Această ipocrizie, această religie golită de Dumnezeu și care se dă totuși drept Dumnezeu este, de fapt, rădăcina fanatismului și a intoleranţei. Și, într-adevăr, susţinătorii ei vor să aplice decretul imperial folosindu-se de violenţă: „Oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei” (vers. 7).

Violenţa manifestată împotriva „necredinciosului” nu este decât simptomul eșecului religios al persecutorului. De la cruciade la Inchiziţie, de la Hitler și Stalin la ayatollahi, întotdeauna se distinge același model de intoleranţă. Atunci când o religie se pretinde absolută, convinsă că ea reprezintă adevărul, nu poate tolera alte religii – poate pentru că i-ar aminti prea mult de încumetările și minciunile ei.

Închinătorul adevărat nu are însă de ce să se teamă. Contrastul din­tre Daniel și gloata din jurul său, așa cum ne apare în capitolul 6, este izbitor. Înconjurat de satrapii gălăgioși, el rămâne tăcut. Nu apelează nici la colegii săi, nici la împărat, ci se retrage în camera sa și se îndreaptă cu fața spre apus. Confruntat cu o strategie politică, Daniel răspunde cu rugăciune.

Este a cincea rugăciune din cartea lui Daniel. Contextul este unul al crizei. Bătrânul profet știe că este complet lipsit de putere. Cunoscând legea medo-persană, își dă seama că, odată emis, decretul este irevocabil (vers. 8). Un exemplu similar al aplicării acestui principiu găsim în cartea Estera (8:8). În literatura extrabiblică, întâlnim cazul unui om condamnat la moarte pentru o infracţiune pe care nu o comisese. Atunci când nevinovăţia i-a fost în cele din urmă dovedită, a fost prea târziu pentru a mai fi revocat edictul, iar omul a fost executat2. Daniel nu vedea nicio cale de scăpare. Nici măcar împăratul nu putea face ceva. Într-un astfel de context, rugăciunea profetului capătă deci o nouă semnificaţie. Daniel nu se roagă din obligaţie, din rutină sau din superstiţie. Nici nu încearcă să o înfrumuseţeze cu artificii oratorice. O astfel de rugăciune este o raritate, pentru că ea se naște în contextul unei ameninţări cu moartea, ca atare conţine doar lucruri esenţiale.

Însă, din multe puncte de vedere, rugăciunea lui Daniel nu este dife­rită de rugăciunile lui anterioare. Nu circumstanţele l-au împins să se roage. Textul menţionează că „se ruga (…) cum făcea și mai înainte” (vers. 10). Decretului impus de satrapi, Daniel îi răspunde cu rugăciunea unui om liber. El se roagă indiferent de împrejurări, atât în vremurile bune, cât și în cele rele. Pentru el, rugăciunea nu este un instrument la care să apelezi în ultimă instanţă, atunci când ești pus în faţa bolii sau a morţii, ci este parte integrantă din viaţa sa. Rugăciunea lui Daniel este deopotrivă rugăciunea unui erou și rugăciunea unui sfânt.

E nevoie de eroism ca să ignori decretul împăratului și să te rogi în ciuda acestuia. Prin simplul gest de îngenunchere, Daniel își riscă viaţa. Ar fi putut să se roage în taină. Scriptura chiar încurajează rugăciunea într-un loc izolat (Matei 6:6). Atunci când rugăciunea devine la modă, e mai bine să te rogi singur. Însă, când autorităţile scot rugăciunea în afara legii, a te ruga în secret înseamnă a recunoaște că împăratul este peste Dumnezeu. Cel puţin pentru o vreme, Daniel s-ar fi putut adapta circumstanţelor. La urma urmei, Dumnezeu este iertător și știe ce e în sufletul omului. Însă el preferă să moară decât să-și suspende – chiar și temporar – viaţa religioasă. În faţa furtunii care este pe cale să se stârnească, profetul nu caută în grabă un adăpost, ci stă pe loc, drept, ca un om liber. Daniel alege să Îi rămână credincios lui Dumnezeu atât în suflet, cât și în fapte. Curajul său este remarcabil. Om inteligent și experimentat, Daniel știe la ce se expune. Nu vorbim, așadar, de acţiunea virtuţii naive, incapabile să anticipeze gravitatea consecinţelor.

Însă, mai mult decât rugăciunea unui erou, rugăciunea lui Daniel este cea a unui sfânt. Este mult mai ușor să rostești o rugăciune în mijlocul necazurilor decât să o faci constant, zi de zi. La curajul lui Daniel, ar trebui să adăugăm virtutea răbdării. „Este mai ușor să fii erou decât sfânt”, spunea dr. Rieux în Ciuma lui Camus. Gesturile eroice sunt relativ scurte și publice. De aceea sunt și eroice. În schimb, un gest de sfânt rămâne în umbră și se repetă o viaţă întreagă. Nu aplaudă nimeni, nu știe nimeni, nu îi pasă nimănui. E nevoie de mai puţin efort să te rogi în timp de criză sau când te afli la strâmtoare decât să o faci în viaţa de zi cu zi.

Dacă Daniel nu cedează în faţa încercării, aceasta se datorează cadrului în care se roagă. Acasă, își pusese deoparte o „odaie de sus” pentru rugăciunile lui zilnice, un lux pe care numai câţiva dintre funcţionarii de rang înalt și-l puteau permite (vezi 2 Împăraţi 1:2; 4:10,11). Așadar, rugăciunea se asociază cu un loc anume, lui Daniel fiindu-i mai ușor astfel să-și lase grijile la ușă. De asemenea, profetul și-a menţinut viaţa de rugăciune prin intermediul disciplinei. El se ruga „de trei ori pe zi” (Daniel 6:10,13). Rugăciunea nu trebuie să depindă numai de „trăirile sufletului”, care vin și trec în funcţie de starea noastră de spirit sau de frumuseţea clarului de lună. Exemplul lui Daniel ne învaţă că trebuie să integrăm rugăciunea în ritmul cotidian al vieţii. Rugăciunea este viaţă. Ea trebuie să fie hrănită, îngrijită și trebuie să i se permită să respire. Un oftat, un dor al sufletului, rugăciunea este o nevoie fundamentală pe care trebuie să o îndeplinim chiar și atunci când simţămintele ne spun contrariul. Viaţa noastră de rugăciune ar trebui să fie în aceeași măsură o parte din viaţa noastră ca mâncatul, munca și alte obligaţii pe care le avem. Numai așa vom fi suficient de puternici pentru a face faţă încercării atunci când vine.

Un aspect interesant este că orarul rugăciunilor lui Daniel coincide cu programul aducerii jertfelor la templul din Ierusalim (1 Cronici 23:30,31). În amintirea acestor ritualuri, Daniel se îndreaptă cu faţa spre apus. În rugăciunea pe care a rostit-o la inaugurarea templului, împăratul Solomon prevăzuse această extrapolare de la ritual la rugăciunea celor ce se vor afla în exil: „Dacă se vor coborî în ei înșiși, în ţara unde vor fi robi, (…) dacă-Ţi vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre (…) cetatea pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău, ascultă din ceruri, din locul locuinţei Tale, rugăciunile și cererile lor!” (1 Împăraţi 8:47-49).

Rugăciunea este, astfel, strâns legată de jertfe. Asemenea jertfelor, Dumnezeu intenţionează ca rugăciunile noastre să ne aducă mai aproape de El. Verbul ebraic care înseamnă „a jertfi” vine de la rădăcina qrb „aproape”, ce implică apropierea lui Dumnezeu de persoana care aduce jertfa. Rugăciunea nu este ridicarea fiinţelor umane la Dumnezeu, ci coborârea lui Dumnezeu lângă om. Aici este diferenţa dintre religia lui Daniel și cea a babilonienilor, care se bazau pe propriile lor eforturi.

Rostirea rugăciunii cu faţa spre templu este, de asemenea, un gest de speranţă: speranţa exilaţilor că se vor întoarce în ţara lor și că templul va fi rezidit. Rugăciunea are și o dimensiune a viitorului. Daniel nu se întoarce cu faţa spre Ierusalim cum se întoarce un vrăjitor spre cer ca să facă incantaţii pentru ploaie. Gestul lui nu e mânat de scopuri magice. El știe că răspunsul la problema lui vine din altă parte – „din ceruri”, după cum spunea Solomon. Daniel se roagă cu faţa spre Ierusalim pentru că speră în viitor. Rugăciunea sa este ancorată în timp, nu în spaţiu. Pentru evrei, sfinţenia este legată de timp, nu de spaţiu. Nu monumentul are valoare, ci momentul. Abraham Heschel observa că „«ziua Domnului» este mult mai importantă pentru profeţi decât «casa Domnului»”3.

Rugăciunea lui Daniel se ţese pe două elemente, credinţa și speranţa, sugerate de două verbe. Daniel Îl „laudă” pe Dumnezeu (Daniel 6:10) și „cheamă”, sau „cere”, ajutorul divin (vers. 11). Primul verb vine de la cuvântul yad „mână deschisă” și exprimă recunoștinţa cuiva care a primit ceva. Al doilea cuvânt, mithannan, derivă din hnn „har” și reprezintă cererea cuiva care încă nu a primit lucrul cerut.

Rugăciunea își are, așadar, rădăcinile în lipsuri și înflorește sub harul unui Dumnezeu darnic. A te ruga înseamnă deci a-ţi recunoaște lipsa și a admite că toate lucrurile vin de sus. O astfel de rugăciune este un gest de smerenie. Daniel îngenunchează pentru a se ruga, gestul sclavului sau al soldatului înfrânt, a cărui soartă este acum în mâna stăpânului său.

Daniel însă nu primește răspuns la rugăciune. Chiar și Dumnezeu pare fără putere. Evenimentele își urmează cursul, iar Daniel se trezește în faţa împăratului, în postura de condamnat. Darius îngaimă câteva cuvinte de încurajare: „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape!” (Daniel 6:16), aceeași expresie folosită de cei trei tineri în răspunsul pe care i-l dau lui Nebucadneţar (Daniel 3:17). Însă cuvintele sunt vorbe goale. Soldaţii îl aruncă în groapă și pecetluiesc intrarea. Conform lui Herodotos, piatra așezată la intrare era legată cu o funie groasă. Avea și o bucată de lut pe care împăratul aplica sigiliul său (Daniel 6:17)4. Destinul lui Daniel este pece­tluit. Un val de tăcere se lasă acum peste întreaga scenă.

Împăratul merge la culcare fără să mai mănânce (vers. 18). În vremurile antice, cina era cea mai importantă masă a zilei (Exodul 16:8). După o zi încinsă, era momentul ideal pentru invitaţii și petreceri. Absti­nenţa împăratului este mai mult decât expresia tristeţii care îl cuprinsese – este un post. Cultura Orientului Mijlociu, ca și tradiţia biblică, asociază postul cu rugăciunea (Daniel 10:3). Lipsit de orice putere, împăratul apelează în ultimă instanţă la rugăciune. Iar în dimineaţa următoare fuge la groapa cu lei pentru a vedea dacă cererea i-a fost ascultată. Cu durere în glas, întreabă: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat, să te scape de lei?” (Daniel 6:20).

Bătrânul profet răspunde calm: „Veșnic să trăiești, împărate!” (vers. 21). Acest „veșnic să trăiești” (hay) al lui Daniel este un răspuns la expresia „Dumnezeul cel viu” (hay) a împăratului. Viaţa împăratului este în strânsă legătură cu viaţa lui Dumnezeu. Există o dependenţă biologică între ele. Faptul că împăratul „trăiește” se datorează numai acestui Dumnezeu „viu”. În același fel, faptul că Daniel este în viaţă se datorează aceluiași Dumnezeu viu. Daniel nu face nicio aluzie la curajul lui deosebit sau la credinţa lui remarcabilă. El preferă să-și concentreze mărturia pe Dumnezeul cel viu, care „a închis gura leilor” (vers. 22).

Încă o dată, ca și în capitolul 3, salvarea vine de sus, de la Dumnezeu, care, de data aceasta, trimite un înger. Fiind dincolo de puterea umană, salvarea (mântuirea) își are originile în afara noastră. Daniel nu se salvează prin înţelepciunea lui sau prin curajul deosebit de care dă dovadă, ci este salvat „pentru că avusese încredere în Dumnezeul său” (vers. 23). Credinţa este cea care îl scapă.

Daniel era nevinovat (vers. 22), dar acest lucru nu fusese suficient pentru a-l scăpa de la moarte. El avusese nevoie să creadă că Dumnezeu va interveni și va trimite un înger.

Însă credinţa nu exclude dreptatea. Deși salvarea vine doar de la Dumnezeu, credinţa nu poate supravieţui fără fapte, fără un răspuns manifestat prin acţiunile noastre. Daniel rămâne nevinovat tocmai pentru că are credinţă în Dumnezeu. Religia înseamnă mai mult decât doar „a crede” în mântuirea lui Dumnezeu – înseamnă „a trăi” și a lupta în prezent cu ajutorul lui Dumnezeu. Adesea, oamenii au exilat credinţa la nivelul abstract al unor dogme fără viaţă, ornamentate cu emoţii frumoase. Experienţa lui Daniel ne oferă exemplul unei religii întrupate, a vieţii de zi cu zi, cu eforturile și incertitudinile ei.

Primele două decrete date de împărat la începutul capitolului au un ecou în alte două decrete care sunt date acum. Porunca de a-l arunca pe Daniel în groapa cu lei își are corespondentul în porunca de a-i arunca în aceeași groapă pe acuzatorii profetului, împreună cu familiile lor. Este însă o poruncă la fel de lipsită de sens ca și prima. Violenţa în favoarea lui Dumnezeu nu răscumpără violenţa împotriva lui Dumnezeu. Darius rămâne la fel de obtuz ca la început și preferă să urmeze tradiţiile5. Pedeapsa este colectivă, pentru a se evita astfel orice posibilă răzbunare ulterioară din partea membrilor familiilor. De data aceasta, nu mai intervine niciun înger. Leii îi mănâncă înainte să atingă fundul gropii. Conform unei tradiţii notate de Josephus Flavius6, acuzatorii lui Daniel ar fi pus la îndoială autenticitatea miracolului, sugerând că leii ar fi fost atât de bine hrăniţi, încât l-ar fi ignorat pe Daniel. Acum au ocazia de a testa pe pielea lor obiecţia adusă.

Porunca de a se închina Dumnezeului lui Daniel înlocuiește porunca de a se închina împăratului. Decretul lui Darius reprezintă o paralelă la decretul lui Nebucadneţar din capitolul 3. Diferența este că Nebucadneţar le interzisese oamenilor doar să vorbească de rău împotriva lui Dumnezeu, pe când Darius poruncește ca oamenii să I se închine: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel” (vers. 26).

Darius își dă seama de dimensiunea universală a miracolului în­­tâmplat în groapa cu lei. Atunci când ești pus în faţa realităţii existenţei lui Dumnezeu, este imposibil să rămâi tăcut. De aceea, decretul lui Îl slăvește pe Dumnezeul cel viu. Este a șasea rugăciune din cartea lui Daniel și ne aduce aminte de rugăciunea lui Nebucadneţar din capitolul 4 prin similaritatea în stil, cuvinte și conţinut. Rugăciunea se concentrează, de asemenea, pe Dumnezeu și pe împărăţia Sa veșnică. Darius are însă o înţelegere mai profundă a Dumnezeului evreilor decât a avut Nebucadneţar, după cum se vede din faptul că el Îl numește „Dumnezeul cel viu”, Creatorul și Mântuitorul. Primele sale cuvinte Îl descriu ca pe un „Dumnezeu viu”, care „dăinuie veșnic” și a cărui împărăţie „nu se va nimici niciodată”, spre deosebire de împărăţiile pământești (vers. 26).

Rugăciunea împăratului persan este construită pe tema vieţii. Prin rugăciune, omul devine mai conștient de viaţa adevărată, care durează veșnic și în care fericirea nu este o simplă iluzie. Rugăciunea este un act de protest împotriva suferinţei și a morţii, un strigăt împotriva inacceptabilului. Prin rugăciune, primim speranţă. A te ruga înseamnă a iubi viaţa, a fi din nou conectat la viaţă prin Dumnezeu. O astfel de rugăciune înseamnă a recunoaște că, fără Dumnezeu, nimic nu poate să existe sau să supravieţuiască. În ceasurile dimineţii, ne rugăm atunci când ne trezim la viaţa de zi cu zi. La prânz, ne rugăm pentru pâinea care ne susţine viaţa. Iar la lăsarea serii, ne încredinţăm sufletele în paza Lui.

Tema vieţii, celebrată de rugăciune, își are rădăcinile în evenimentul biblic al creaţiei. Viaţa este strâns legată de Dumnezeu pentru că El este sursa, Creatorul tuturor lucrurilor. Aici este diferenţa capitală dintre rugăciunea biblică și cea păgână. Păgânii se roagă la lucrurile făcute de propria mână. Credincioșii biblici se roagă Celui din mâna căruia au ieșit toate lucrurile, inclusiv ei. De aceea, Dumnezeul invocat nu poate fi decât invizibil; nu ne putem ruga unei fiinţe pe care o vedem. Orice portretizare a lui Dumnezeu este omenească și ar falsifica rugăciunea, deturnând-o de la Creator. Oamenii percep, așadar, tot ceea ce există în univers drept „semne și minuni” (vers. 27). Soarele și stelele, munţii și marea, bărbatul și femeia, toate au venit la viaţă nu din proprie iniţiativă sau din întâmplare, ci prin­tr-un act intenţionat de creaţie. Și, de aceea, totul este un miracol, un semn al Dumnezeului invizibil. Actul rugăciunii își are rădăcinile în evenimentul creaţiei. Rugăciunea presupune credinţa că Dumnezeu are puterea de a transforma dezastrul în bucurie, moartea în viaţă, nimicul în ceva.

Numai în acest context poate interveni mântuirea, după cum ve­­dem în a treia afirmaţie a rugăciunii: „El izbăvește și mântuiește” (vers. 27). Credinţa în mântuire implică credinţă în creaţie, iar aceasta cere neapărat credinţă în Dumnezeul cel viu, pentru că numai un Creator care este încă viu are puterea de a transforma moartea în viaţă. Rugăciunea este mai mult decât o experienţă mângâietoare și subiectivă. Ea aspiră la o schimbare de dimensiuni cosmice. Este mai mult decât o experienţă transcendentală a armoniei și a păcii – este un strigăt existenţial după o lume mai bună. Când ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, pentru bolnavi, chiar și pentru pace în lume, aspiraţia este mereu aceeași. Împlinirea supremă a rugăciunii este mântuirea, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Rabinii din vechime obișnuiau să spună că „o rugăciune în care nu este menţionată împărăţia lui Dumnezeu nu este o rugăciune”7. Iată de ce rezultatul ultim al rugăciunii este învierea. Cele trei idei prezente în rugăciunea lui Darius („Dumnezeul cel viu”, Dumnezeul creator și Dumnezeul mântuitor) se unesc în evenimentul învierii: „El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (vers. 27).

Cele trei teme (viaţa, creaţia și mântuirea) erau deja prezente în experienţa lui Daniel. Supravieţuind în compania leilor și ieșind din groapă fără cea mai mică zgârietură, ca și cei trei tineri evrei în capitolul 3, Daniel este considerat ca înviat din morţi. În Noul Testament, Epistola către evrei rememorează ambele evenimente și le interpretează în lumina învierii (Evrei 11:33,34). Tradiţia biblică, în special Psalmii, folosește adesea imaginea leului pentru a simboliza moartea (Psalmii 22:13,21; 57:4-6; 91:9-13). Și imagistica creștină a reţinut acest eveniment ca un simbol al victoriei vieţii asupra morţii. Credincioșii desenau pe sarcofage scena eliberării lui Daniel din groapa cu lei, ca o amintire în moarte a miracolului învierii8. Din perspectivă creștină, istoria lui Daniel prezintă multe asemănări cu istoria lui Isus Hristos, lucru admis deja de creștinii din biserica primară, pentru care cartea lui Daniel a fost o sursă continuă de inspiraţie9. Ca și Daniel, Isus a fost victima unui complot al înalţilor prelaţi, invidioși pe influenţa Sa. Ca și în istoria lui Daniel, forţele întunericului au manipulat autoritatea conducătoare și au invocat motive politice care să justifice condamnarea. În ambele cazuri, victima a fost nevinovată și orice încercare de a o scăpa a fost sortită eșecului. Și nu în ultimul rând, și Daniel, și Isus învie dintr-un mormânt pecetluit.

Daniel revine la viaţă mai mare decât era înainte. Este liber. Dumnezeul condamnat la o închinare în taină, Dumnezeul considerat a fi nimic mai mult decât o divinitate tribală, este acum Dumnezeul universului (Daniel 6:26,27). Roata s-a întors complet, iar victoria lui Daniel este răsunătoare. Ea este un semnal de alarmă pentru toţi oportuniștii care se pleacă în faţa zeilor succesului și o încurajare pentru acei puţini care încă aleg riscul credinţei.

Sfârșitul capitolului menţionează succesul lui Daniel, punându-l în paralel cu succesul tinerilor evrei din capitolul 3. Însă, dacă prosperitatea tinerilor evrei venea din partea împăratului (Daniel 3:30), prosperitatea lui Daniel rămâne independentă de clemenţa împăratului și continuă și în timpul domniei lui Cirus. Capitolul se încheie într-o notă de speranţă care transcende fericirea personală a profetului și miracolul în sine. Menţionarea lui „Cirus Persanul” (vers. 28) este deja o aluzie la încheierea perioadei de exil, ca împlinire a profeţiilor privind reîntoarcerea israeliţilor în ţara lor.

În cartea lui Daniel, numele „Cirus” este, de fapt, un punct de refe­rinţă. „Cirus” marchează încheierea primului capitol, dar apare și aproape de încheierea întregii cărţi (Daniel 10:1). Acum reapare la finalul primei părţi a cărţii lui Daniel. Cele două secţiuni sunt astfel bine demarcate prin apariţia sa.

Prima secţiune a cărţii este istoria lui Daniel – viaţa sa, încercările prin care trece și succesul lui. Visele profetice incluse în această secţiune se limitează, în cea mai mare parte a lor, la viaţa persoanelor implicate. În cea de-a doua secţiune, lăsăm în urmă scena contemporană pentru a privi în „vremuri îndepărtate” (Daniel 8:26; 12:4,9). Ambele secţiuni sunt corelate. Fiecare o confirmă pe cealaltă. Fiind martori ai împlinirii profeţiilor trecute, suntem încurajaţi să credem, de asemenea, în autenticitatea și împlinirea celor viitoare. Miracolul întâlnit în viaţa cotidiană devine semnul unei alte realităţi: „Împărăţia Lui nu se va nimici niciodată” (Daniel 6:26; 4:3,34). Trăirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi hrănește visul unei împărăţii viitoare. Aceasta este intenţia din spatele intervenţiei divine: să ne întărească speranţa și credinţa, să ne aprindă dorul după o lume nouă.

Prima secţiune a cărţii a pregătit calea pentru cea de-a doua.

Note

1 Vezi și Herodotos, Historiai 3.89.

2 Diodoros Sikeliotes, Bibliotheca Istorica 17.30.

3 Abraham J. Heschel, The Sabbath: Its Meaning for Modern Man, New York, Farrar, Straus and Young, 1951, p. 79.

4 Herodotos, Historiai 1.195.

5 Idem, 3.119.

6 Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.

7 Talmudul babilonian, Berakoth 40b.

8 M. Delcor, Le livre de Daniel, Paris, J. Gabalda, 1971, p. 138, 139.

9 Aphrahat, Demonstrations, în Philip Schaff, Select Library of Nicene and Post-Nicene Fa­­thers of the Christian Church, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1989, vol. 13, p. 399