Mâna care scrie

De la rugăciunea smerită a lui Nebucadneţar trecem acum la fanfaronada arogantă a lui Belșaţar. Contrastul este izbitor: Nebucadneţar este singur, abia ridicat din ţărână și din starea nenorocită în care s-a aflat, în timp ce Belșaţar stă pe tronul său, înconjurat de „o mie de mai-mari ai lui” și „[bând] vin înaintea lor” (Daniel 5:1). Ambii împăraţi păgâni resping profeţia care anunţă sfârșitul Babilonului. Și amândoi sunt avertizaţi de soarta care-i așteaptă printr-o profeţie care se împlinește mai apoi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Totuși destinele lor diferă radical. S-ar părea că Belșaţar alege în mod deliberat un parcurs opus celui ales de Nebucadneţar.

Belșaţar îl cunoștea bine pe marele împărat, care murise, conform cronicilor babiloniene, la venerabila vârstă de 104 ani, în 562 î.Hr. Pe atunci, Belșaţar avea deja 26 de ani și era conducătorul armatei babiloniene1. Evenimentele descrise în capitolul 5 au loc în seara dinaintea cuceririi Babilonului de către Cirus, în anul 539 î.Hr., la numai 20 și ceva de ani de la moartea lui Nebucadneţar. Mai mult decât atât, Belșaţar era, prin linia genealogică a mamei sale, nepotul lui Nebucadneţar, fapt subliniat de șapte ori în cadrul capitolului (vers. 2, 11, 13, 18 și 22). Prin urmare, nu uitase încă istoria familiei sale.

De fapt, capitolul chiar începe cu un Belșaţar care își aduce aminte de moștenirea sa. El le poruncește slujitorilor să îi aducă vasele pe care le luase Nebucadneţar de la templul din Ierusalim. Însă de ce tocmai acele vase? Deoarece intenţia lui este aceea de a reface istoria. El comemorează victoria Babilonului asupra Ierusalimului, triumful zeităţilor babiloniene asupra Dumnezeului Israelului: „Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră” (vers. 4).

Sunt aceleași metale pe care le regăsim și în statuia visată de Nebucadneţar și, mai mult, sunt enumerate în aceeași ordine. Toastul împăratului parodiază visul bunicului său. În capitolul 2, metalele au reprezentat împărăţiile pământești, sortite dispariţiei. Acum, împăratul le divinizează și le adoră. Prin acest gest, Belșaţar se delimitează în mod deliberat și public de bunicul său.

Însă creierul din spatele spectacolului pus în scenă de Belșaţar este de fapt Nabonid. Unul dintre ultimii preoţi babilonieni, el și-a petrecut întreaga viaţă încercând să restaureze riturile antice și locurile sacre ale cultului babilonian la care Nebucadneţar renunţase. El era tatăl lui Belșaţar. La momentul desfășurării evenimentelor, Nabonid este încă în viaţă și, cel mai probabil, joacă rolul păpușarului din umbră. Conform unui text babilonian2, Nabonid, care locuia pe atunci în Tema (undeva în vestul ţării), l-a numit pe fiul său regent al Babilonului, probabil în 553 î.Hr. Scena cu care începe capitolul 5 ni-l prezintă pe Belșaţar dând „un mare ospăţ celor o mie de mai-mari ai lui” (vers. 1), ospăţ care se dovedește a fi și ultimul din viaţa sa.

Însă, în gestul lui Belșaţar, nu distingem doar o reacţie împotriva bunicului său, pentru că, dincolo de persoana lui Nebucadneţar, el Îl pro­voacă pe Dumnezeul Israelului. Simţindu-se ameninţat de acest Dumnezeu care îl tulbură, Belșaţar caută să distrugă adevărul care nu-i dă pace, „degradând lucrurile care-l înspăimântă”3. Nu o face din convingere, ci împins de sentimentul propriei slăbiciuni și nesiguranţe. Asemenea tuturor actelor de violenţă motivate religios, și acţiunea lui caută să distrugă ceea ce pare a fi adevăr. El speră să desacralizeze sacrul în tentativa de a dovedi că, încă de la bun început, acesta nu a avut caracter sacru.

Profanarea obiectelor de cult ale Dumnezeului cerurilor este o cale de a-L provoca și, în același timp, de a-L sfida. Cel mai adesea, Dumnezeu răspunde unor astfel de provocări prin tăcere. Ba chiar, uneori, tăcerea Lui pare a fi o aprobare tacită a torturilor care au avut loc de-a lungul istoriei. În textul nostru însă, Dumnezeu reacţionează în faţa sfidării regelui.

Dintr-odată, chiar deasupra sfeșnicului, apare o mână! O mână care se mișcă de una singură și care scrie niște cuvinte pe tencuiala peretelui (vers. 5), sub privirile musafirilor! Detaliile atât de precise sunt intenţionate, sugerând că viziunea nu a trecut neobservată. Împăratul îngălbenește, devenind la fel de palid la faţă ca tencuiala. Scena se schimbă în ceva grotesc. Nobila siluetă a împăratului se preface într-o grămadă de oase care tremură de frică, lovindu-se unele de altele: „I s-au desfăcut încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au izbit unul de altul” (vers. 6). Ce se dorise a fi un punct de cotitură istoric a devenit acum o tragicomedie. Neajutorat, împăratul strigă după astrologii și ghicitorii lui.

Terminându-și lucrarea, mâna dispare. Tot ce rămâne în urma ei sunt cuvintele pe care le-a scris. Regele se holbează la ele. Din nefericire, nimeni nu înţelege inscripţia. Confuzia acestei prime scene duce la tăcerea mormântală a astrologilor, care, la rândul lor, sunt incapabili să descifreze scrisul. Belșaţar se înspăimântă și mai tare (vers. 9). Simte caracterul de déjà vu al scenei și își aduce aminte de experienţa bunicului său. În cazul lui, numai Daniel fusese capabil să elucideze visul. Să fie oare o manifestare a aceluiași Dumnezeu?

Atunci intră împărăteasa. În cultura antică a Orientului Mijlociu, accesul la curtea împăratului era un privilegiu de care doar puţini se bucurau. Nimeni nu îndrăznea să vină în faţa lui fără a avea o invitaţie oficială, nici măcar soţia împăratului (vezi Estera 4:11,16). În cazul de faţă, având în vedere informaţiile detaliate pe care le știm despre epoca domniei lui Nebucadneţar, împărăteasa nu putea fi soţia lui Belșaţar. Nici mama lui, soţia lui Nabonid, nu era, întrucât acesta locuia în Tema, oraș aflat la distanţă de Babilon. Cât despre mama lui Nabonid, ea murise în cel de-al nouălea an al domniei lui (547 î.Hr.)4. Rezultă că împărăteasa nu poate fi altcineva decât soţia lui Nebucadneţar.

Ca reprezentantă a soţului defunct, împărăteasa-mamă primea tot respectul cuvenit. Avea chiar acces la curtea împărătească. Biblia confirmă importanţa pe care o avea o împărăteasa-mamă și rolul semnificativ pe care îl juca ea în politică (1 Împăraţi 15:13; 2 Împăraţi 11:1-3; 24:12; Ieremia 13:18).

Văzând-o, Belșaţar se simte obligat să își amintească ce se străduise atât de mult să uite. De trei ori, prin aceeași expresie, împărăteasa îl îndeamnă să își aducă aminte: „Pe vremea tatălui tău (…), împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate” (Daniel 5:11). Scormonind adânc prin amintirile pe care Belșaţar și le reprimase, împărăteasa scoate la lumină ceea ce-l bântuia și-l tulbura cel mai crunt, obligându-l să se confrunte cu adevărul convertirii lui Nebucadneţar, cu Dumnezeul lui și cu Daniel (vers. 11).

Încolţit de împărăteasă, Belșaţar nu are de ales și îl cheamă pe bătrânul profet evreu. Ar fi putut să o facă mai devreme, pentru că Daniel este încă în viaţă, iar reputaţia nu i s-a pierdut în uitare, mai ales că poartă același nume ca al împăratului. Dacă nu l-a consultat până acum este pentru că preferă să-l evite. Belșaţar se teme să stea faţă în faţă cu Beltșaţar. Un aspect interesant este acela că împăratul nu folosește niciodată acest nume atunci când i se adresează. Ignorându-i numele babilonian, preferă să-l strige pe numele evreiesc. Belșaţar pretinde că nu știe numele tizului său. Situaţia jenantă în care se află îl face să fie ipocrit.

Dar, dacă pare să fi uitat de Daniel și de experienţa religioasă a bunicului său, Belșaţar reușește să-și aducă aminte de originile profetului: „Tu ești Daniel acela, unul din prinșii de război ai lui Iuda pe care i-a adus aici din Iuda tatăl meu, împăratul?” (vers. 13). Întrebarea sa ne amintește de formularea din capitolul 1 și caută să le reamintească lui Daniel și tuturor celor prezenţi superioritatea zeilor babilonieni în faţa Dumnezeului Israelului. Atunci când reformulează cuvintele împărătesei-mamă (vers. 14), el evită cu grijă adjectivul „sfinţi”, pe care ea îl folosise pentru a-L descrie pe Dumnezeul lui Daniel. Belșaţar manipulează faptele, omiţând sau amintind doar ce îi convine. Încearcă să-l cumpere pe Daniel, oferindu-i un lanţ de aur și o poziţie înaltă (vers. 16). În esenţă, el îi cere să distorsioneze profeţia divină, făcând-o să spună ce și-ar dori el să audă. Și, în același timp, caută clemenţa unui Dumnezeu pe care se pare că L-a mâniat.

Răspunsul profetului este unul aspru. Obișnuiţi fiind cu un Daniel plin de tact și respectuos, răspunsul său aspru ne surprinde: „Ţine-ţi darurile și dă altuia răsplătirile tale!” (vers. 17). Daniel l-a citit pe împărat și vrea să își păstreze libertatea și dreptul de a vorbi liber. Mânia lui Daniel nu a fost însă provocată de acest ultim incident. Păcatul lui Belșaţar este mult mai grav decât această tentativă prostească de mituire: „Dar tu, Belșaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri” (vers. 22).

Acum îl înţelegem pe Belșaţar și încercarea sa de a îngropa trecutul și, odată cu el, pe Dumnezeul Israelului. În adâncul sufletului său, el știe și a știut întotdeauna care este adevărul. Și pentru că îl tulbură, caută să-l distrugă, să-l uite. El recunoaște că Dumnezeul Israelului este adevăratul Dumnezeu și, prin uitare, ar vrea să înăbușe tocmai această recunoaștere. Dar, de fapt, nu a uitat – el se răzvrătește conștient și făţiș împotriva unui Dumnezeu în care crede: „Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor” (vers. 23). Evident, împăratul este mult mai familiarizat cu Dumnezeul evreilor decât vrea să admită, fapt subliniat de Daniel la finalul discursului său: „N-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale!” (vers. 23). Asocierea mână/suflare este din nou o aluzie la crearea primului om, pe care Dumnezeu l-a făcut cu propria Sa mână (Psalmii 119:73, Isaia 41:20) și căruia i-a suflat în nări suflare de viaţă (Geneza 2:7). Această asociere este proprie limbajului biblic al creaţiei: „Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine în mână sufletul a tot ce trăiește, suflarea oricărui trup omenesc” (Iov 12:9,10; vezi și Iov 34:14,15; Psalmii 104:28-30).

Așadar, Belșaţar știe (Daniel 5:22), dar renunţă acum la Creatorul său în schimbul unor idoli din metal sau din piatră care nu știu nimic (vers. 23). Prima acţiune o generează pe cea de a doua. Cel care Îl respinge pe Dumnezeul creator se va îndrepta, în cele din urmă, spre idoli, lucrarea mâinilor sale și imaginea propriului eu. Astfel de oameni ajung să-și fie propriii dumnezei.

Rolul de profet capătă întâietate acum în faţa celui de înţelept. În loc să descifreze rapid inscripţia, Daniel se lansează într-un discurs lung și acuzator. Lucrul care-l interesează cel mai mult este motivul real al inscripţiei de pe perete, și nu inscripţia în sine. Mântuirea împăratului este mai importantă decât descifrarea unui mesaj misterios.

Elucidarea misterului are loc în contextul păcatului lui Belșaţar. „Mâna” care a apărut și a scris pe perete nu este alta decât mâna care susţine viaţa: „N-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta” (vers. 23, 24). Împăratul are deci două motive de temere: în primul rând, din cauza mâinii în sine, care a scris pe perete, în al doilea rând, din cauză că mâna Îl reprezintă pe Acela pe care el L-a ignorat și de care și-a bătut joc. Ceea ce Belșaţar percepe acum ca o ameninţare nu este altceva decât rezultatul propriului său păcat. Prima lecţie pe care o învăţăm din această viziune este că o nelegiuire nu vine niciodată singură, ci întotdeauna însoţită de pedeapsa cuvenită.

Mâna a lăsat totuși ceva în urmă – inscripţia efectivă. În Biblie, atunci când mâna lui Dumnezeu scrie ceva, o face în general într-un context al judecăţii. Cărţile scrise de Dumnezeu (Daniel 7:10; Exodul 31:18; 34:1; Apocalipsa 3:5; 21:27), cum este legea care a fost scrisă de degetul Lui și pusă în chivotul legământului (Exodul 34:1; Deuteronomul 10:5), fac parte din această judecată5.

Fiind familiarizat cu gândirea biblică, Belșaţar simte că inscripţia constituie o astfel de judecată. Mâna respectivă nu este doar a Creatorului, ci și a unui judecător. Creatorul este și judecător. Numai El, care a ţesut adâncimile sufletului, care este capabil să înţeleagă cele mai profunde gânduri, poate să judece. Înţelegem acum perechea biblică judecată-creaţie: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. (…) Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. (…) Trupul meu nu era ascuns de Tine. (…) Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!” (Psalmii 139:1-23; vezi Apocalipsa 14:7).

Scrierea de pe perete îl înspăimântă acum pe Belșaţar. E conștient că e un mesaj de la Creator, de la judecătorul divin. Trebuie să găsească o cale de a-i cunoaște semnificaţia, însă aceasta nu este o sarcină ușoară.

Prima dificultate constă în faptul că textul aramaic nu folosește vocale, situaţie întâlnită în numeroase inscripţii antice. Pentru a citi un astfel de text, este nevoie să-i știi deja semnificaţia. „Oricine va putea citi scrisoarea aceasta și mi-o va tâlcui…” (Daniel 5:7). Faptul că între cuvinte e posibil să nu fi fost spaţii libere îngreunează și mai mult descifrarea. Pentru a ne face o idee despre provocarea care le stătea înainte astrologilor, iată echivalentul textului în traducere, fără vocale și fără spaţii între cuvinte: NMRTNMRTCNTRTȘMPRŢT. Acum înţelegem de ce nu au putut-o descifra haldeii. Numai o revelaţie din partea autorului ei ar putea-o face posibil de descifrat și de înţeles. În orice caz, chiar și cu vocale și spaţii între cuvinte, inscripţia este ermetică.

„MENE, MENE, TECHEL, UPHARSIN.” La un prim nivel de interpretare, avem de-a face cu unităţi de măsurare a greutăţii. Mene (mină, 600 g), techel (șechel/siclu, 10 g), upharsin (jumătate de mină, 300 g). Era o propoziţie pe care orice negustor din piaţă ar fi putut-o striga pentru a-și informa potenţialii clienţi de diferitele gramaje la care își vinde marfa. Belșaţar prinde ideea: e vorba de o lichidare de stoc, prin urmare o aluzie la faptul că va „ieși din afacere”. El era destul de familiarizat cu acest jargon negustoresc. Istoria ne spune că împăraţii neobabilonieni, pe lângă funcţiile lor administrative, se ocupau și cu tranzacţii comerciale6. În Babilon, comerţul (vânzarea și cumpărarea) era hobby naţional. Iar Belșaţar nu era doar împăratul Babilonului, ci și un cunoscut negustor de lână. Cu experienţa lui în domeniul comerţului, inscripţia de pe perete ar fi trebuit să-i fie clară. Iar Daniel este și mai explicit, mergând la etimologia fiecărui cuvânt, conform metodei biblice de interpretare7.

Mene derivă dintr-o rădăcină care înseamnă „a număra, a rândui, a determina”. Rădăcina aceasta mai apare și în capitolul 1, când se face referire la cantitatea de hrană pe care le-a „rânduit-o” împăratul tinerilor (vers. 5). Acest cuvânt este folosit în Biblie numai în legătură cu Creatorul, care controlează și determină cursul istoriei. Rădăcina cuvântului mene desemnează și zeul babilonian al destinului, pe nume Meni (vezi închinătorii „Soartei” și nota de la Isaia 65:11,12). În limba arabă, cuvântul derivat manye are sensul de „fatalitate, destin”. Mesajul divin îl compară pe Belșaţar cu o marfă care a fost „hotărâtă”, cu alte cuvinte, care urmează să fie lichidată. Destinul împăratului va fi curând împlinit (Daniel 5:26).

Techel vine de la o rădăcină care înseamnă „a cântări”, altă imagine proprie lumii comerciale. Belșaţar este aici „cântărit în cumpănă” (vers. 27). Și, ca o marfă oarecare, este găsit „ușor” (NIV traduce literal cuvântul hassir: „ai fost găsit cu lipsă”[1]). Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o înșelăciune. Suntem într-un context juridic, după cum reiese din menţionarea cântăririi și a balanţei (cumpenei). Pentru cultura biblică, dar și pentru cultura Orientului Mijlociu în general, limbajul acesta este, de asemenea, caracteristic judecăţii lui Dumnezeu8: „Domnul este un Dumnezeu care știe totul, și toate faptele sunt cântărite de El” (1 Samuel 2:3); „să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna celor fără prihană” (Iov 31:6). Belșaţar este, așadar, pe deplin conștient de conotaţia de judecată și condamnare pe care o au cuvintele mesajului.

Upharsin derivă de la o rădăcină care înseamnă „a rupe, a zdrobi”. Cu­­vântul apare adesea în Biblie în contextul violenţei. „Și-i sfărâmă [prs] oasele, îl fac bucăţi” (Mica 3:3). În ebraică, codalbul, o pasăre de pradă, este numit peres (tradus prin „zgripţor” în Deuteronomul 14:12), pentru că rupe totul în bucăţi (prs). Mesajul divin îl compară pe Belșaţar cu o marfă care cade pradă străinilor și este sfâșiată în bucăţi. Acest fapt este deja sugerat prin forma termenului upharsin, singurul la plural din toată inscripţia, ceea ce implică simultan și mai mulţi prădători, mezii și perșii. Și deja consoanele din prs fac aluzie la perși. Belșaţar știe acum că împărăţia sa a ajuns la sfârșit.

Ideea de încetare răzbate din fiecare cuvânt. Mene „numărat” reprezintă epuizarea unui stoc, techel „cântărit” implică o lipsă sau o degradare a mărfii, iar upharsin „împărţit” sugerează ideea de dezintegrare. Însă, dincolo de cuvintele în sine, în ritmul lor se pot auzi patru dangăte fatale ale sfârșitului. Inscripţia este formată din patru cuvinte, construcţie posibilă prin repetarea intenţionată a cuvântului mene. Fiecărui cuvânt, Daniel îi adaugă o explicaţie în aramaică, formată tot din patru cuvinte. Avem astfel:
Textul inscripţiei: patru cuvinte
Explicaţia lui mene: patru cuvinte
Explicaţia lui techel: patru cuvinte
Explicaţia lui upharsin: patru cuvinte9

Cifra 4 are un rol important în cartea lui Daniel. Statuia lui Nebucadneţar era alcătuită din patru metale, reprezentând succesiunea de patru împărăţii până la vremea sfârșitului. Aceleași patru împărăţii vor apărea ulterior, în capitolul 7 al cărţii, sub forma a patru fiare. Și literatura extrabiblică menţionează acest ciclu de patru. Vechile oracole din Babilon și din Persia10 vorbesc adesea despre un ciclu de patru împărăţii, fără ca aceasta să fie neapărat o aluzie la cele patru împărăţii din cartea lui Daniel. Ideea de bază este că nu există o a cincea împărăţie. Împărăţiile pământești nu reușesc să treacă de cifra 4. Ca atare, această cifră este semnul sfârșitului.

Pentru Belșaţar, aluzia lovește direct la ţintă. Patru împăraţi i-au urmat lui Nebucadneţar: Abel-Marduk (562-560 î.Hr.)11, Neriglissar (560-556 î.Hr.)12, Labași-Marduk (556 î.Hr.) și, în final, Nabonid (556-539 î.Hr.), care l-a avut ca regent pe Belșaţar. Nu va mai fi niciun alt împărat. Belșaţar înţelege că el este ultimul monarh neobabilonian.

Naraţiunea capătă un ritm tot mai accelerat. Neavând altă șansă, împăratul reacţionează „îndată” (Daniel 5:29). După ce îi acordă pe fugă lui Daniel onorurile promise, uită de el, preocupat să rezolve alte probleme mai urgente, cum ar fi apropierea armatelor vrăjmașe. Textul se încheie într-o notă ironică: după ce a pierdut totul, Belșaţar este acum dispus să împartă tot ce are, chiar și prerogativele împărătești. Slujitorii împăratului îl îmbracă pe Daniel cu o mantie de purpură, culoarea imperială (cf. Estera 8:15)13, iar Belșaţar îl numește al treilea om în împărăţie, după Nabonid și el însuși. Cât privește lănţișorul de aur, acesta era simbolul unui onor deosebit.

Daniel acceptă acum aceste daruri, știind că evenimentele iminente le vor anula valoarea. În decurs de câteva ore, profeţia se împlinește. Forţele invadatoare ocupă Babilonul și, în cursul acţiunii, Belșaţar este ucis. Un nou împărat, Darius Medul, urcă pe tron.

Printre documentele cuneiforme care relatează căderea Babilonului, „cronica lui Nabonid” certifică acurateţea descrierii biblice: „Gobryas (Ugbaru), guvernatorul din Gutium, și armata lui Cirus au pătruns în Babilon fără luptă. După aceea, Nabonid a fost arestat la revenirea lui în Babilon. (…) În luna arahșamnu, în cea de-a treia zi, Cirus a intrat în Babilon. (…) Gobryas, guvernatorul lui, a pus (sub-)guvernatori în Babilon”14. Textul babilonian nu-l menţionează pe Belșaţar, din moment ce cronica se concentrează asupra lui Nabonid. Însă absenţa din cetate a acestuia din urmă confirmă existenţa unui regent în Babilon.

Primul lucru pe care îl face noul guvernator este să pună regenţi sub conducerea lui, lucru menţionat de altfel și în cartea lui Daniel (Daniel 6:3). Dovezile sugerează că Gobryas nu este nimeni altul decât Darius Medul. Numele Darius este un titlu onorific, însemnând „cel care ţine sceptrul”, și este foarte probabil ca Gobryas să-l fi adoptat.

Conform unor cronici vechi, Gobryas a murit la un an și trei săptămâni de la căderea Babilonului, ceea ce explică motivul pentru care Cirus nu a luat titlul de „împărat al Babilonului” decât un an mai târziu15 și motivul pentru care Daniel 6:28 îl menţionează pe Cirus ca succesor imediat al lui Darius. Cunoscut drept Darius Medul, Gobryas avea 62 de ani la momentul începerii domniei sale (Daniel 5:31) și a domnit doar un an peste Babilon. Și, într-adevăr, cartea lui Daniel face referire numai la primul an al domniei lui (Daniel 9:1).

Capitolul 5 constituie un punct de răscruce în cartea lui Daniel: împărăţia mezilor și perșilor o cucerește pe cea a babilonienilor, ca împlinire a unei etape din profeţia descrisă în capitolul 2. Ca și bunicul său (capitolul 3), Belșaţar a căutat să evite adevărul, susţinând cu îndârjire că Babilonul era etern. Ambilor monarhi le este atrasă atenţia asupra cutezanţei lor prin intermediul unor intervenţii violente de origine divină: copacul este doborât la pământ, iar mâna își cere înapoi suflarea de viaţă. Ambii monarhi trăiesc pe propria piele împlinirea cuvintelor profetice. În mod asemănător, și celelalte evenimente prevestite aveau să se împlinească. În persoana lui Belșaţar, ambele profeţii și-au găsit împlinirea: atât profeţia mai veche reprezentată de statuie, cât și profeţia mai recentă a inscripţiei de pe perete.

Note

1 Samuel Birch (ed.), Records of the Past: Being English Translations of the Assyrian and Egyptian Monuments, Londra, 1888-1892, vol. 7, p. 159.
2 James B. Pritchard (ed.), Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, ediţia a 2-a, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1955, p. 313.
3 André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979, p. 94.
4 Pritchard, p. 306, 560, 561.
5 De asemenea, în Noul Testament, Isus scrie cu degetul în țărână o judecată împotriva acuzatorilor femeii prinse în adulter (Ioan 8:6).
6 Vezi Theophilus G. Pinches, The Old Testament in the Light of the Historical Records and Legends of Assyria and Babylonia, ediţia a 2-a revizuită, Londra, The Society for Promoting Christian Knowledge, 1903, p. 430-451.
7 Vezi Mica 1; Ieremia 7:11; Amos 8:1.
8 Vezi numeroasele basoreliefuri care îl descriu pe zeul Anubis conducându-i pe morți spre o mare balanță care va cântări inima fiecăruia înaintea zeiței Maat.
9 Cele două cuvinte „mezi și perși” sunt numărate ca o singură unitate, din moment ce reprezintă o singură împărăție.
10 Pritchard, p. 606, 607.
11 Numit Evil-Merodac în Scriptură (2 Împărați 25:27; Ieremia 52:31-34).
12 Nergal-Șarețer în Scriptură (Ieremia 39:3,13).
13 Xenophon, Anabasis 1.2,5 etc.
14 Pritchard, p. 306.
15 Vezi William H. Shea, „An Unrecognized Vassal King of Babylon in the Early Achaemenid Period”, Andrews University Seminary Studies, 10, 1972, p. 113-117.

[1] Dintre versiunile românești consultate, BVA are o traducere literală a acestui termen: „a cântărit în cumpănă și a găsit lipsă”. (n.r.)