Copacul din mijlocul Pământului

Este prima dată când cartea lui Daniel ne prezintă un Nebucadneţar zâmbitor. Până acum, expresia lui a fost întotdeauna una mânioasă. În capitolul 1, el atacă și asediază Ierusalimul (vers. 1). În capitolul 2, își amenință înţelepţii că îi va face „bucăţi” și că le va transforma casele într-un „morman de murdării” (vers. 5). Apoi, în capitolul 3, poruncește ca toţi să se plece și să se închine înaintea statuii de aur, ameninţând că-i va arunca într-un „cuptor aprins” pe cei care nu se supun (vers. 1-6). Același împărat, care până acum își terorizase propriii cetăţeni, îi întâmpină de data aceasta cu un generos șalom: „Să aveţi multă pace!” (Daniel 4:1).

Este prima oară când Îl amintește pe „Dumnezeul cel Preaînalt” (vers. 2). Până în acest moment, Nebucadneţar se referise la El numai indirect, prin persoana lui Daniel. Acum, în premieră, Îl recunoaște pe Dumnezeul evreilor într-un sens absolut, ca o divinitate superioară altor zei, ba chiar ca un Dumnezeu personal, dorind să vorbească despre „semnele și minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine”.

În capitolele anterioare, Nebucadneţar apărea numai pentru a da ordine. Acum, pentru prima oară, cuvintele sale nu se mai revarsă sub forma unei porunci. Dimpotrivă, ele reprezintă mărturia spontană a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. De un lucru putem fi siguri, împăratul e în toane bune: „Plăcut îmi este să vă vestesc…” (vers. 2; BVA). Nebucadneţar nu vorbește pentru că trebuie, ci pentru că îi place să vorbească. Conducătorul crud, răzbunător, de care ajunseserăm să ne temem, a devenit poet, izbucnind în cântec la adresa Celui Preaînalt.

Cu inima încă plină de minunile pe care le-a trăit, Nebucadneţar își lasă sufletul să debordeze de laude. Este a treia rugăciune din cartea lui Daniel. Deși compusă de un împărat păgân, rugăciunea este totuși exemplară și frumoasă. Citind acest pasaj, rabinii talmudici au exclamat: „Împăratul a furat toate cântările și laudele de la David”1.

Primele sale cuvinte sunt un strigăt, o exclamaţie repetată într-un ritm de trei cuvinte: „Semnele-I, ce mari! Minunile-I, ce tari!” (traducere literală a primei părţi a vers. 3)[1] Sintaxa frazei aramaice accentuează fiecare prim cuvânt („semne”, „minuni”), pentru a reda și mai bine admiraţia de care este cuprins împăratul. Prin definiţie, funcţia semnelor și a minunilor este aceea de a atrage atenţia prin caracterul lor extraordinar, evocând astfel o altă realitate, invizibilă percepţiei omenești.

Văzând astfel de minuni, împăratul simte intuitiv că această realitate există. El nu doar că se minunează în faţa miracolelor pe care le trăiește, ci percepe, prin intermediul miracolului prezent, miracolul viitor – împărăţia lui Dumnezeu. Pentru el, minunea în sine nu este doar un semn al binecuvântării și al succesului de care se bucură pe pământ, ci și un indicator spre o altă lume, spre împărăţia care urmează să vină.

Poemul se dezvoltă aici într-un paralelism dublu, structurat tot pe un ritm de trei cuvinte: „Împărăţia Lui – o împărăţie veșnică, Stăpânirea Lui, din neam în neam!” (vers. 3, în traducere literală)

Acest adevăr este, probabil, cel mai dificil de acceptat pentru Nebucadneţar. Încă de când a avut visul cu statuia, nu a putut accepta niciodată ideea că împărăţia sa avea să fie numai capul. Ca fiu al zeului Marduk, își dorea ca ea să fie eternă. Acum este prima dată când înţelege că veșnicia este o caracteristică exclusivă a împărăţiei lui Dumnezeu. Ea este singura împărăţie care va dăinui veșnic. Deși este împărat al Babilonului, Nebucadneţar recunoaște, pentru prima dată, existenţa unei autorităţi superioare lui, sub al cărui control se află. Ba chiar merge și mai departe, recunoscând că stăpânirea lui Dumnezeu durează „din neam în neam”. Altfel spus, nu doar generaţia prezentă, ci și toate generaţiile următoare trebuie să se supună autorităţii Lui.

Miracolul în sine a fost însă doar o pregustare a lucrurilor viitoare. Acum, Nebucadneţar tânjește după mai mult, după o altfel de bucurie, după o altfel de împărăţie. Minunea nu i-a oferit o soluţie de durată. Boala sau alte obstacole pot interveni oricând, după primul colţ. Raţiunea de a fi a minunii este aceea de a duce, într-o fulgerare a conștiinţei, la recunoașterea acelei lumi de dincolo.

Rugăciunea lui Nebucadneţar trădează dorinţa lui după împărăţia care va veni. Izvorând din miracolul trăit, aceasta, ca orice altă rugăciune autentică, dă mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu.

Prin intermediul unui vis a înţeles el, pentru prima oară în viață, cât de efemer este totul. Acest vis înfiorător l-a copleșit tocmai într-un moment în care inima îi era plină de bucurie, aruncându-l apoi în negura propriei existenţe și fiinţe.

„Eu, Nebucadneţar, trăiam liniștit în casa mea și fericit în palatul meu. Am visat un vis…” Liniștea aceasta este de la bun început una suspectă. Cuvântul aramaic folosit pentru a exprima pacea simţită de împărat (vers. 4) deja trimite la visul care-l va zgudui. Adjectivul raanan (tradus prin „fericit”) caracterizează cel mai adesea un pom în floare (Deuteronomul 12:2; Isaia 57:5), iar visul îl compară pe Nebucadneţar cu un pom înflorit. La prima vedere, nimic din înfăţișarea copacului nu sugerează tragedia care va urma, și totuși prăpădul lovește. Visul este chiar bizar și nimeni nu îndrăznește să îl interpreteze. Împăratul consultă tot felul de înţelepţi: pe hartumayya, magicienii egipteni experţi în interpretarea viselor (Geneza 41:8); pe așpayya, preoţii și exorciștii akkadieni; pe haldei, astrologii babilonieni, versaţi în arta divinaţiei; pe gazarayya, interpreţii poruncilor (gazar) zeilor. Cu toţii dau greș (Daniel 4:7). În ultimă instanță, ia cuvântul Daniel (vers. 8). Ne putem întreba de ce Nebucadneţar nu l-a convocat imediat, având în vedere că era conștient că în profetul evreu este „duhul dumnezeilor sfinţi” și că „nicio taină nu este grea” pentru el (vers. 9). Conform textului, se pare că împăratul l-a ignorat o bună bucată de timp. Toţi înţelepţii au fost convocaţi înaintea împăratului, cu excepţia lui Daniel, care a venit din proprie iniţiativă. Încolţit, Nebucadneţar nu are altă opţiune decât să asculte interpretarea dată de profetul evreu. Ca și în capitolul 2, împăratul refuză să se confrunte cu o realitate care nu corespunde aspiraţiilor sale. Încă o dată, un adevăr neașteptat îl lovește, un adevăr tulburător, asemenea oricărui adevăr de origine divină.

Dar chiar și de data aceasta, Nebucadneţar încearcă să îl evite. Preocuparea sa capitală este să păstreze aparenţele. El recunoaște superioritatea lui Daniel („are în el duhul dumnezeilor sfinţi”), dar nu se abţine să menţioneze că Daniel este numit „Beltșaţar, după numele dumnezeului meu” (vers. 8). Împăratul atribuie puterea lui Daniel zeului său babilonian. Smerenia este doar o mască pentru mândria lui.

Privit pe acest fundal al mândriei și al fericirii inconștiente ale lui Nebucadneţar, visul pe care acesta îl are capătă o semnificaţie cu totul diferită. Povestirea și interpretarea visului sunt elaborate în două etape, ambele introduse printr-o referire paralelă la ceea ce a văzut împăratul (vers. 10, 13, 20 și 23). Prima etapă este pozitivă și implică un copac în floare. Cea de-a doua etapă este negativă și ne prezintă soarta nefericită a copacului respectiv.

Simbolismul copacului nu îi era străin lui Nebucadneţar. Herodotos ne povestește că Astyages, cumnatul lui Nebucadneţar, visase și el un copac care simboliza stăpânirea lui peste o parte a lumii2. Nebucadneţar însuși, într-o inscripţie, compară Babilonul cu un mare copac care adăpostește popoarele lumii3. În plus, paralela dintre copac și statuia din capitolul 2 este suficient de clară pentru ca Nebucadneţar să înţeleagă într-o oarecare măsură mesajul de bază al visului. Pasajul descrie protecţia oferită de copac în aceiași termeni utilizaţi în capitolul 2. Astfel, în capitolul 2, Daniel spune despre împărat: „El [Dumnezeu] ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut stăpân peste toate acestea” (vers. 38). În capitolul 4 se spune despre copac: „Fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului își făceau cuibul în ramurile lui și orice făptură vie se hrănea din el” (vers. 12). Întocmai ca și capul de aur al statuii, copacul este vizibil „de la marginile întregului pământ” (vers. 11). Naratorul identifică, astfel, acest copac cu capul statuii, care îl reprezenta pe Nebucadneţar.

Metafora copacului trimite la caracterul arogant al împăratului, comparându-l pe Nebucadneţar cu Adam, în calitatea acestuia de administrator al lumii (Geneza 1:28). De asemenea, este o aluzie la pomul vieţii (sau la pomul cunoștinţei binelui și răului), care era amplasat în mijlocul grădinii (Geneza 2:9; 3:3). Copacul acesta se înalţă până la ceruri (Daniel 4:11,20). Cu sigurannță, nu este un copac obișnuit. Totul îi indică superioritatea.

Și totuși, sub aceste aparenţe demne de toată lauda, se distinge un strat care merită o critică aspră, pentru că, prin imaginea copacului, este zugrăvită în realitate mândria lui Nebucadneţar. Ezechiel folosește aceeași metaforă pentru a descrie mândria Asiriei (Ezechiel 31:3-9). Pasajul din Ezechiel are multe motive în comun cu capitolul 4 din Daniel. Și acolo copacul adăpostește păsările și fiarele câmpului (vers. 6) și, în plus, este sădit în mijlocul grădinii (vers. 9), întrecând toţi ceilalţi copaci prin înălţimea sa (vers. 3 și 5). Textul lui Daniel nu este altceva decât un ecou al pasajului din Ezechiel. Mândria împăratului este proporţională cu înălţimea copacului: „Pentru că avea o tulpină așa de înaltă, pentru că își înălţa vârful până la nori și inima i se mândrea cu înălţimea lui…” (vers. 10).

Acest copac care atinge cerul, care adăpostește toată suflarea și care tronează maiestuos nu este de fapt decât o insultă făţișă la adresa lui Dumnezeu (un fapt interesant de remarcat este că Noul Testament folosește aceeași imagine a copacului pentru a reprezenta împărăţia lui Dumnezeu [Luca 13:19]). Copacul din vis simbolizează mândria unui împărat care vrea să-I ia locul lui Dumnezeu. Nebucadneţar nici măcar nu se întreabă ce ar putea să simbolizeze copacul. În contextul culturii sale babiloniene și, în principal, în contextul primului său vis, el recunoaște, fără doar și poate, că acel copac îl reprezintă pe el. Înţelegând acest lucru, nu este de mirare că împăratul babilonian preferă să se bazeze pe explicaţiile astrologilor. Ca atare, atunci când intră în scenă, Daniel se cutremură și primele sale cuvinte sunt pline de tact, luând forma unei urări: „Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmașii tăi…!” (Daniel 4:9). Însă interpretarea care urmează taie în carne vie: „Copacul acesta (…) ești tu, împărate!” (vers. 21,22).

Cerul intervine (vers. 23), ca în vechea istorie a Turnului Babel (Gene­­za 11:4,5), și pune capăt subit dezvoltării copacului. Prima scenă a visului a fost vizuală și statică, constituind o descriere a unui copac impresionant. Cea de-a doua scenă capătă în plus sunet și dinamism, împăratul văzând mișcările unor fiinţe cerești și auzindu-le vocile poruncitoare. Prima scenă, liniștită și maiestuoasă, contrastează puternic cu cea de-a doua, tumultuoasă și tulburătoare. De la calmul descrierii iniţiale trecem acum la o activitate violentă.

Identitatea acestor fiinţe cerești sugerează deja o schimbare a destinului împăratului: „unul din cei ce stau de strajă/veghe” (Daniel 4:13, 17, 23, în traducere literală). Sunt singurele locuri din Biblie în care apare o astfel de fiinţă. Visul vorbește aici pe limba împăratului. Conform unei credinţe babiloniene vechi, atestată în comentariul zoroastrian Zend-Avesta, marele zeu a pus patru străjeri cerești în cele patru colţuri ale cerurilor să vegheze asupra mișcărilor astrale4.

Nebucadneţar înţelege, din prezenţa acestor fiinţe cerești, că marele Dumnezeu al cerurilor îi hotărăște destinul. Visul însă zugrăvește aceste fiinţe în conformitate cu tradiţia biblică, vorbind despre un „străjer sfânt” și despre „sfinţi”[2], termen aplicat îngerilor în mai multe texte biblice (Iov 5:1; 15:15; Psalmii 89:7,8; Zaharia 14:5). Septuaginta urmează această linie de interpretare atunci când, pentru „străjer”, folosește termenul „înger”. „Străjerul”, sau îngerul din ceruri, anunță destinul împăratului prin două sentinţe.

Prima sentinţă constă într-o serie de porunci care privesc copacul (Daniel 4:14,23). Odată tăiat, copacul iese din scenă. Dezgolit de ramuri, de frunze și de fructe, își pierde funcţia de adăpost și sursă universală de hrană (vers. 14,21). Profeţia înseamnă că împăratul va fi „izgoni[t] din mijlocul oamenilor” (vers. 25).

A doua sentinţă conţine o singură poruncă, ce privește starea copacului după ce este distrus (vers. 15). Prăbușit și gol, este legat de pământ pentru a nu se mai putea dezvolta. Folosirea unor lanţuri de fier și de aramă, cunoscute pentru rezistenţa lor (2 Cronici 24:12), este o garanţie că nu va mai crește. Verbul folosit („legaţi-l”) sugerează un copac „întemniţat” (asar) într-o condiţie animalică. Limbajul visului identifică trunchiul copacului cu o fiară sălbatică. De fapt, chiar are înfăţișare de animal. Își are locuinţa printre „fiarele câmpului” (Daniel 4:25), doarme alături de ele, este „udat de roua cerului” (vers. 15,23), mănâncă „iarbă” ca boii (vers. 25), ba chiar ajunge să gândească întocmai ca un animal: „Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară” (vers. 16).

Înlocuirea minţii omului cu cea a unui animal este, pentru Daniel, cheia acestei ciudate metamorfoze. Nebucadneţar va înceta să mai fie animal numai atunci când va recunoaște că „Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia oamenilor” (vers. 25). Cu alte cuvinte, condiţia animalică este legată de ignoranţa lui religioasă. Practic, împăratul nu-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu.

Dintr-un punct de vedere biblic, împăratul nu putea să fie coborât mai jos de-atât. Limitat la această stare de animal, el nu poate găsi eliberare. Aude profeţia ca pe o „hotărâre” venită de sus (vers. 24), una definitivă și absolută. Dumnezeu a stabilit chiar și durata pedepsei – „șapte vremuri” (vers. 25). Numărul este sfânt, indicând originea divină a decretului.

Profeţia lasă totuși loc de sperannță. La urma urmei, în vis, copacul încă nu s-a prăbușit. Nebucadneţar doar aude porunci despre acest lucru. Momentul punerii lor în execuţie nu a sosit încă. Nebucadneţar este încă în plinătatea forţelor lui. Are încă posibilitatea să anuleze profeţia. „Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociţi și poate că ţi se va prelungi fericirea!” (vers. 27). De două ori îi amintește Daniel împăratului că, dacă Îl va recunoaște pe Dumnezeu, va fi salvat (vers. 26). Soluţia este una religioasă și privește relaţia lui cu Dumnezeul din ceruri, însă are și un aspect etic, care implică relaţia cu ceilalţi oameni. Profetul îl îndeamnă pe Nebucadneţar să fie drept și milos (vers. 27). Pocăinţa are deopotrivă o dimensiune verticală, dar și una orizontală. Numai recunoscându-L pe acest Dumnezeu care îi este superior va reuși Nebucadneţar să îi respecte pe cei sărmani și să facă dreptate (ţedaqa). Recunoașterea faptului că există Cineva dincolo de propria persoană este ceea ce stă la baza respectului pentru ceilalţi. Temerea de Dumnezeu, sau conștiinţa faptului că Dumnezeu ne privește, descurajează depravarea și ne obligă să facem dreptate. Pe de altă parte, este de neimaginat că ai putea cultiva o relaţie cu Dumnezeu fără să fii în relaţii bune cu cei din jur. Dragostea de Dumnezeu implică dragostea de aproapele. A ucide pe cineva înseamnă a ucide chipul lui Dumnezeu (Geneza 9:6). În mod asemănător, a-L ignora pe Dumnezeu înseamnă a-i dispreţui pe ceilalţi. Etica și religia sunt întreţesute, una implicând-o pe cealaltă. Conform lui Daniel, pocăinţa împăratului este încă posibilă; Nebucadneţar încă mai are o portiţă de scăpare (Daniel 4:27).

Dacă hotărârea va fi pusă în aplicare sau nu, asta ţine numai de împărat. Nebucadneţar are în mâini propriul destin. Este liber să aleagă. Rămâne totuși în aer o notă de incertitudine. Propoziţia care vorbește de prosperitatea de care s-ar bucura, în cazul pocăinţei, începe cu hen „poate”. Chiar dacă împăratul se pocăiește, binecuvântarea divină nu este sigură. La rândul Lui, Dumnezeu este liber să acţioneze cum vrea. Nebucadneţar nu ar trebui să se pocăiască doar ca să redevină prosper, ci pentru că își dă seama de gravitatea păcatului său. Altfel, răspunsul lui nu ar fi sincer sau de bunăvoie. Dacă lui Nebucadneţar i-ar sta mintea numai la propriile interese, atunci nu s-ar pocăi pentru că își dorește acest lucru, ci pentru că trebuie s-o facă dacă vrea să-și menţină starea de bine în care se află. Ca să fie lipsită de orice constrângeri, și, astfel, autentică, pocăinţa trebuie să fie necondiţionată.

În mod asemănător, nu-L putem forţa nici pe Dumnezeu să îi binecuvânteze și să-i răsplătească pe cei drepţi. În astfel de condiţii, El nu ar mai fi un Dumnezeu suveran, ci un automat în care bagi o fisă și aștepţi produsul. Dumnezeu este liber, așa cum sunt și fiinţele umane. Ar trebui să primim binecuvântările Sale ca pe un har, care ni se oferă independent de faptele noastre bune.

O rază de lumină străpunge acum atmosfera sumbră a visului: totul este posibil. Și chiar dacă pocăinţa nu duce la iertare, chiar dacă hotărârea se împlinește și copacul se prăbușește sub lovitura toporului, totuși rămâne o cale de scăpare. Viaţa copacului nu este pusă în pericol și nici nu este dezrădăcinat. Trunchiul și rădăcinile (iqqar) rămân. Deși este tăiat, copacul are perspectiva unei noi înfloriri. Perioada fixă de timp (șapte vremuri) oferă, la rândul ei, speranţă, deoarece sugerează că pedeapsa va avea un sfârșit. Chiar și în cele mai întunecate ceasuri, speranţa rămâne vie.

Daniel ne spune atât interpretarea visului, cât și împlinirea lui. În ambele situaţii, împăratul nu poate lua cuvântul: în primul caz, pentru că Daniel este cel care vorbește, iar în al doilea caz, pentru că nu mai are facultatea vorbirii. Această a doua tăcere face și ea parte din împlinirea profeţiei. Persoana a III-a singular din acest pasaj sugerează că împăratul nu mai poate vorbi în dreptul său. A devenit un obiect. Împlinirea profeţiei este situată în timp și spaţiu, ca un eveniment istoric. Se împlinește un an mai târziu, chiar în palatul împărătesc.

Împăratul își privește plin de satisfacţie realizările, neștiind ce-l așteaptă. Pasajul ni-l prezintă plimbându-se „pe acoperișul palatului îm­­părătesc”, admirând roadele prosperităţii sale (vers. 29,30). De data aceasta, textul indică în termeni mult mai clari mândria împăratului: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere îm­pă­rătească, prin puterea bogăţiei mele și spre slava măreţiei mele?”  (vers. 30). Cu adevărat, Babilonul era o metropolă cu care să te mândrești. Nebucadneţar a rămas cunoscut în istorie drept cel mai mare constructor al Babilonului, spre deosebire de predecesorii săi, care s-au remarcat în principal prin cuceririle militare. Monarhii dinaintea lui preferau să locuiască în diverse orașe și să vină în Babilon doar în ocazii speciale. Pentru Nebucadneţar însă, cetatea era reședinţa sa regală, „cetatea mândriei sale”5. Și, într-adevăr, Babilonul îi datorează lui Nebucadneţar cele mai măreţe monumente ale sale. O cetate care se întindea pe aproape 8 km2, cu palate, grădini suspendate și 50 de temple, Babilonul deţinea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice și era una dintre cele mai mari metropole ale vremii.

Conform mărturiei preotului babilonian Berossus și a unor tăbliţe cuneiforme antice, Nebucadneţar a fost principalul arhitect al Babilonului6. Pe lângă numeroasele temple și ziduri fortificate, împăratul și-a construit palatul, în propriile cuvinte, „ca un monument al geniului și al puterii împăraţilor Babilonului”7. Grădinile suspendate au fost tot creaţia lui, care să-i amintească soţiei sale, Amytis, de copacii, florile și dealurile din ţara ei de baștină, Media. Frumuseţea grandioasă a orașului le-a lăsat o impresie puternică călătorilor și poeţilor care l-au vizitat.

Însă adevăratul motiv care a stat la baza iniţiativelor lui Nebucadneţar a fost mândria. Prin acești ochelari ai mândriei își contemplă el creaţia – și nu știm acest lucru doar din relatarea biblică, ci și din diverse inscripţii cuneiforme. Aproape 50 de tăbliţe purtând semnătura lui Nebucadneţar lasă să transpară sentimentele sale. De exemplu, el scrie despre palat: „Am construit acest palat, locul domniei mele peste împăraţii cei puternici, (…) un palat al bucuriei și al veseliei. (…) În Babilon l-am ridicat, deasupra vechii depresiuni, (…) cu mortar și cărămizi i-am întărit temeliile”8. De asemenea, despre întreaga cetate Babilon, scrie: „Am făcut Babilonul, cetatea cea sfântă, slava marilor zei, cu mult mai mare decât a fost înainte. (…) Niciun împărat (…) nu a creat vreodată, niciun împărat dinaintea mea nu a construit vreodată ceea ce atât de magnific am înălţat eu pentru Marduk”9. Profeţia identificase mândria împăratului și îl simbolizase printr-un copac impunător, ale cărui ramuri ajungeau până la ceruri, în încercarea de a-și aroga divinitatea.

Un aspect interesant este acela că textul ne amintește de istoria Babelului. Asemenea lui Nebucadneţar, constructorii Turnului Babel voiau ca vârful lui „să atingă cerul”. La fel ca împăratul babilonian, ei căutau să-și facă „un nume” (Geneza 11:4). Și la fel ca în cazul lui, o voce din ceruri le-a întrerupt munca (vers. 5-7), încurcându-le limba și transformând comu­nicarea lor într-o zarvă de strigăte imposibil de înţeles (vers. 9).

Simptomele. Împăratul începe să se poarte ca un animal, mâncând, dormind și gândind ca un bou. Paradoxal, încercând să se ridice deasupra celorlalţi oameni, a decăzut la un nivel subuman. Oricine are ambiţia să cunoască succesul în viaţă ar trebui să cântărească atent riscurile implicate. Când ajungi în vârf, ce altă opţiune ai decât să te prăvălești înapoi?

Mica aventură a lui Nebucadneţar pare a avea și alte paralele în istoria antică. În lucrarea Iov din Babilon (1600-1150 î.Hr.), citim: „Ca o nâkim sau un demon šûkû, [el] a făcut să-mi crească unghiile la mâini”10.

Romanul lui Ahikar (secolul al VII-lea î.Hr.) are un personaj care spune astfel: „Mă voi pleca la pământ, cu părul căzându-mi pe umeri, cu barba până la piept, cu trupul acoperit de ţărână și cu unghiile ca ale vulturului”11.

Psihiatrii contemporani au diagnosticat comportamentul lui Ne­­bucadneţar drept o formă de paranoia și schizofrenie12. Gregory Zilboorg, specialist în istoria psihiatriei, relatează despre câteva astfel de cazuri cunoscute între secolele al III-lea și al XVII-lea d.Hr.13

Oricât de rară sau de ciudată ar părea, această boală a avut o existenţă neîntreruptă de-a lungul istoriei. În zilele noastre, a dispărut practic din ţările industrializate, unde este tratată corespunzător, dar mai găsim cazuri rare în China, India, Africa și America de Sud. În ultimele decenii, câteva persoane suferind de această boală au ajuns în spitale din Paris și Bordeaux14.

Simptomele sunt întotdeauna aceleași. Pacientul își imaginează că a fost transformat într-un lup (licantropie), într-un bou (boantropie) sau într-un alt animal (câine, leopard, șarpe, crocodil) și se comportă ca animalul respectiv până în cele mai mici detalii. Iluzia pacientului este atât de acaparatoare, încât îi afectează chiar și percepţia de sine. O femeie de 49 de ani era convinsă că are cap de lup, cu bot și colţi, iar atunci când deschidea gura să vorbească, se auzea mârâind și urlând ca o fiară15.

Dacă e să îi credem pe istoricii și pe psihiatrii de mai sus, atunci „sindromul Nebucadneţar” pare să fi existat cu adevărat. Evident, în cronicile babiloniene oficiale este o tăcere deplină cu privire la așa ceva. Și totuși un număr de surse extrabiblice par să sprijine relatarea biblică.

La trei secole după moartea lui Nebucadneţar, preotul babilonian Berossus ne spune că, „după patruzeci și trei de ani de domnie, Nebucadneţar s-a îmbolnăvit pe când construia un zid (…) și a murit”16. Legătura dintre boala împăratului și construirea zidului ne amintește de naraţiunea biblică. Mai mult, menţionarea unei perioade de boală înaintea morţii sugerează că acea boală avea un caracter special.

Un istoric grec pe nume Abydenos (secolul al III-lea î.Hr.) afirmă că Nebucadneţar a devenit „posedat de un zeu sau ceva de felul acesta, s-a urcat pe terasa palatului său rostind cuvinte profetice, după care a dispărut dintr-odată”17. Din nou găsim o serie de motive pe care textul biblic le are în comun cu această relatare: locul în care se află împăratul (pe terasă/acoperiș), o profeţie și o dispariţie inexplicabilă.

În fine, descoperirea unor tăbliţe cuneiforme confirmă naraţiunea biblică. În anul 1975, asiriologul Albert K. Grayson a publicat un text cuneiform, păstrat acum la Muzeul Britanic (cota BM 34113 = sp213), care face aluzie la faptul că Nebucadneţar și-a pierdut mintea. Se pare că, pentru o vreme, „viaţa lui a părut că nu face două parale”: dădea ordine lipsite de sens sau contradictorii, nu era capabil să-și exprime afecţiunea nici faţă de fiul, nici faţă de fiica lui, nu putea să-și recunoască familia și nici nu era în stare să ia parte la construirea Babilonului și a templului său18.

Luând în considerare aceste date istorice și diagnosticul psihiatric, istoria relatată de Daniel nu este deloc imposibilă.

Perioada. Conform textului biblic, Nebucadneţar a rămas în această stare patologică „șapte vremuri”. Plasarea bolii în timp îi conferă un oarecare grad de istoricitate. Textul datează evenimentul chiar după ce împăratul și-a terminat proiectele imobiliare speciale din Babilon. Există o serie de elemente care sugerează că termenul aramaic idan „vreme” ar trebui tradus prin „ani”.

1. În mod semnificativ, boala împăratului începe exact „după douăsprezece luni” (Daniel 4:29), dându-ne de înţeles că ar trebui să continuăm să calculăm în baza unor perioade de câte 12 luni. Anul este unitatea de bază în care ar trebui să transformăm „vremurile” profetice.

2. Relaţia dintre aceste două perioade de timp (12 luni și 7 ani) este subliniată de stilul textului. Expresiile „douăsprezece luni” și „șapte ani” sunt expresii paralele, întrucât aceeași formulare aramaică liqsath „la sfârșitul [perioadei respective]” le introduce pe fiecare (vers. 29 și 34).

3. Etimologia cuvântului idan „vreme” se leagă de cuvântul od „a repeta, a întoarce, a reface”, ducând cu gândul la o repetare a aceleiași perioade sau a aceluiași anotimp (Daniel 2:21, KJV[3]) al fiecărui nou an.

4. Daniel 7:25 definește idan ca însemnând un an, concept pe care-l găsim și mai explicit în pasajul paralel din Apocalipsa 12:14 (vezi capitolele următoare).

5. Septuaginta și rabinii din Evul Mediu (Rashi, Ibn Ezra etc.) interpretează acest verset pe baza sensului „an” al cuvântului idan.

Nebucadneţar va avea de suportat această probă timp de șapte ani. Dacă termenul „vremuri” este preferat termenului mult mai explicit „ani”, e pentru a ne atrage atenţia asupra numărului 7, asupra repetării ritmice a vremurilor, sugerând astfel un context în care Dumnezeu este cel ce acţionează, schimbând „vremurile”. Și, într-adevăr, boala împăratului nu are cauze naturale, ci este declanșată de o intervenţie divină. Sfârșitul testului lui Nebucadneţar este „sorocit” (Daniel 4:16,34). Dumnezeu îi controlează destinul și nimeni nu-l poate schimba.

Nimeni, cu excepţia lui, bineînţeles: „Eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc” (vers. 34). Oricât de sever s-ar manifesta licantropia, pacientul păstrează totuși o fărâmă de conștiinţă și are, când și când, momente de luciditate. Chiar și limitat de o boală mintală, omul rămâne om, fără a-și pierde în întregime potenţialul de a se elibera și de a-și exercita liberul-arbitru. Iată de ce psihiatrii, conștienţi de acest fapt, refuză să-și diagnosticheze pacienţii cu ireversibila etichetă de „nebun”. În schimb, îi consideră persoane bolnave, sugerând astfel că există întotdeauna o posibilă ameliorare a stării lor.

Pasajul nostru ne descoperă că până și cel mai rigid determinism poate fi învins de libertatea omului. Chiar și din abisul animalităţii, omul își poate ridica ochii și își poate recăpăta umanitatea. Tot ce avea de făcut Nebucadneţar era să-și ridice ochii spre cer (vers. 34). Devenise animal în momentul în care s-a crezut zeu și a privit de sus, de pe acoperișul palatului său împărătesc. Acum, a redevenit om atunci când s-a văzut pe sine ca o fiară și a privit în sus din mizeria traiului său de animal. Paradoxul este de nepreţuit, atât la nivel psihologic, cât și la nivel teologic.

Este imposibil pentru om să se dezvolte fără a-și cunoaște, mai întâi, propriile limite. Cine crede că e pasăre și se aruncă pe fereastră va ateriza pe pământ într-o stare nu foarte bună. Ca să poţi zbura, trebuie să recunoști că există niște legi ale gravitaţiei care te limitează și să ţii cont de ele. Aici se află secretul libertăţii și al fericirii. Dar deznodământul acestei istorii mai conţine o lecţie, de data aceasta cu privire la mântuire. Numai cel care este capabil să vadă dincolo de propria persoană poate fi mântuit. Mântuirea vine din exterior, nu din interior. Asemenea lui Nebucadneţar, trebuie să ne ridicăm ochii spre ceruri. Când împăratul descoperă acest adevăr în adâncul sufletului său, raţiunea îi revine și, odată cu ea, și credinţa, confirmându-se astfel constatarea psalmistului: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmii 53:1; 14:1). Iluzia este să gândești că este o iluzie să crezi. Pentru Daniel, religia și raţiunea sunt compatibile. Credinţa izvorăște din raţiune și este o caracteristică fundamentală a acesteia.

Experienţa lui Nebucadneţar are implicaţii universale. Dincolo de vindecarea împăratului, sesizăm și o altă dimensiune, miracolul învierii. Deja primele cuvinte ale acestei secţiuni sugerează o astfel de perspectivă, expresia „după trecerea vremii sorocite” putând fi tradusă literal și „la sfârșitul zilelor” (vers. 34). Daniel 12:13 folosește aceleași cuvinte în legătură cu învierea. „Învierea” lui Nebucadneţar pregătește drumul pentru învierea de „la sfârșitul zilelor”. Împăratul babilonian își revine din uimire și vorbește. Până acum, textul a făcut referire la el folosind persoana a treia. După ce și-a recâștigat luciditatea, este din nou capabil să vorbească la persoana întâi. Primele sale cuvinte sunt o rugăciune – a patra rugăciune din cartea lui Daniel.

Deși este încă plin de ţărână, cu ochii pironiţi spre ceruri, Nebucadneţar dă frâu liber gândurilor sale, lăsându-le să se perinde între cer și pământ, între pământ și cer, fapt ce conferă rugăciunii lui o structură aparte.

Venindu-i minţile la loc, prima mișcare a lui Nebucadneţar este una direcţionată spre cer. Celor trei trăiri sufletești exprimate („am binecuvântat, […] am lăudat și slăvit”), el le alătură trei atribute ale lui Dumnezeu (trăiește veșnic, stăpânește veșnic și împărăţește veșnic) (vers. 34). Cele trei referiri la veșnicia lui Dumnezeu sunt o paralelă la cele trei expresii de adorare ale lui Nebucadneţar. Totul începe cu recunoașterea veșniciei, existenţei, stăpânirii și domniei lui Dumnezeu.

Cel înviat trece de la moarte la viață. Revenind în forţă în exis­tenţa cotidiană, el rămâne impresionat pentru totdeauna de veșnicia lui Dumnezeu. Rugăciunea lui este, prin urmare, una de adorare, care se concentrează în întregime pe Dumnezeu. Nebucadneţar dă glas mulţumirii (Îl binecuvântează pe Dumnezeu), evlaviei (Îl laudă pe Dumnezeu) și admiraţiei sale (Îl slăvește pe Dumnezeu). Revenindu-și din nebunie, Nebucadneţar nu vede nimic altceva decât pe Dumnezeu. Dintr-odată, este conștient că Lui Îi datorează totul, că, fără El, este nimeni și nimic.

Aceasta este prima lecţie pe care o învaţă la revenirea sa. „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui” (vers. 35). Textul original folosește două cuvinte: hașab, care înseamnă „a evalua, a calcula”, și la, care înseamnă „vid, nimicnicie” sau adverbul de negaţie „nu”. În comparaţie cu Dumnezeu, locuitorii pământului par „o nimica”.

Prin urmare, mântuirea este posibilă numai prin miracolul creaţiei. Nebucadneţar face evident aluzie la creaţie prin asocierea clasică a noţiunilor „cer”, „pământ” cu actul de a „face” și cu „mâna” lui Dumnezeu (vers. 35)[4]. În mâna lui Dumnezeu, atât oastea cerului, cât și locuitorii pământului sunt total lipsiţi de putere. „Nimeni nu-i care să stea împotriva mâinii Sale și să-I zică: «Ce-ai făcut?»” (BVA). Este o exprimare pe care Biblia o folosește în contextul creaţiei: „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului! Oare lutul zice el celui ce-l făţuiește: «Ce faci?»” (Isaia 45:9); „El are o inimă înţeleaptă și o putere mare. (…) El poruncește soarelui (…); El acoperă lumina stelelor.El singur întinde cerurile și calcă pe valurile mării. El a făcut Ursul (…). Cine-I poate spune: «Ce faci?»” (Iov 9:4-12, NTR).

A fost nevoie de miracolul creaţiei pentru ca Nebucadneţar să devină din nou om întreg. Pierduse totul, inclusiv propria identitate. Acum primește totul înapoi: „Mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia și strălucirea mea mi s-au dat înapoi” (Daniel 4:36). Cuvântul tub „revenit, refăcut” apare de trei ori în pasajul acesta, o dată în versetul 34 și de două ori în versetul 36. Nebucadneţar devine chiar mai prosper: „Am fost pus iarăși peste împărăţia mea și puterea mea a crescut” (vers. 36). Din această perspectivă, putem compara experienţa împăratului cu cea a învierii. Cel înviat revine la viață, ieșind din mormânt într-o stare chiar mai glorioasă decât înainte (vezi 1 Corinteni 15:35-50).

Prin urmare, împăratul dă glas ultimelor cuvinte din rugăciunea sa, și din carte, când se află pe culmile succesului. Rugăciunea se încheie la fel cum a început. Aceeași structură întreită exprimă deopotrivă atributele divine și revărsarea de laudă a sufletului său: „Eu, Nebucadneţar, laud, înalţ și slăvesc pe Împăratul cerurilor” (Daniel 4:37). În contrast cu acel „eu, Nebucadneţar” din versetul 4, care trăda mulţumire de sine și prosperitate, acest „eu, Nebucadneţar” este concentrat total pe cer. Noul împărat poate vedea acum dincolo de sine, spre Dumnezeu. Imaginea aceasta a iubirii pentru un Dumnezeu vrednic de laudă, cinste și slavă este completată cu dimensiunea dreptăţii Sale: „Toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!”
(vers. 37). Nebucadneţar a reușit să se ridice deasupra mândriei sale naive. S-a maturizat, învăţând să fie smerit. Ceea ce alţii învață într-o viaţă întreagă, Nebucadneţar a învăţat în numai șapte ani. Cunoscând pe propria piele cât de nesigură este viaţa, el știe acum că nu este veșnic. Conștient de limitele sale, alege calea pocăinţei și a smereniei. Monarhul babilonian a trecut, în sfârșit, prin experienţa convertirii.

Note

1 Talmudul babilonian, Sanhedrin 92b.
2 Herodotos, Historiai 1.108.
3 Vezi Stephen H. Langdon, Building Inscriptions of the Neo-Babylonian Empire, Paris, Leroux, 1905, Nebuchadnezzar XIX, Wasi Brisa, B. Col. VIII 34.
4 Vezi Albert Barnes, Notes, Critical, Illustrative, and Practical on the Book of Daniel, New York, R. Worthington, 1881, p. 213.
5 Samuel Birch (ed.), Records of the Past: Being English Translations of the Assyrian and Egyptian Monuments, Londra, 1888-1892, vol. 7, p. 71.
6 Vezi Stephen H. Langdon, Building Inscriptions of the New-Babylonian, Nebuchadnezzar XIV, Col. II 39; vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.223-226.
7 Vezi Albert Champdor, Babylon, traducere în limba engleză de Elsa Coult, Londra, Elek Books/New York, Putnam, 1958, p. 146.
8 Cilindrul lui Grotefend, KB 3, 2, 39.
9 În Muzeul Berlinului (citat în Francis D. Nichol, The Seventh-day Adventist Bible Commentary, Washington, D.C., Review and Herald Pub. Association, 1977, vol. 4, p. 799).
10 Vezi James A. Montgomery, A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel, New York, Charles Scribner’s Sons, 1927, p. 244.
11 21:1 (Trad. Nau.).
12 Vezi, în special, M. Benezech et al., „À propos d’une observation de lycanthropie avec violences mortelles”, Annales medico-psychologiques, 147, 4/1989, p. 244.
13 Gregory Zilboorg și George W. Henry, A History of Medical Psychology, New York. W. W. Norton & Company, 1941, p. 105, 167, 171, 228, 261.
14 Vezi J. P. Boulhaut, Lycanthropie et pathologie mentale, (teză de doctorat), Universitatea Bordeaux II, 1988; cf. Ian Woodward, The Werewolf Delusion, New York, Paddington Press, 1979, p. 22-29.
15 Harvey A. Rosenstock și Kenneth R. Vincent, „A case of lycanthropy”, American Journal of Psychiatry, 134, 10/1977, p. 1148.
16 Josephus Flavius, Contra Apionem 1.146.
17 Citat de Eusebius în Preparatio Evangelica 9.11.
18 Albert K. Grayson, Babylonian Historical-Literary Texts, Toronto/Buffalo, University of Toronto Press, 1975, p. 87-92.

[1] În original, substantivele respective au sufixe pronominale, redate în limba română prin clitice pronominale. Trebuie considerate însă o singură unitate. (n.r.)

[2] În KJV, în Daniel 4:13, se folosește expresia „un străjer și un sfânt”, însă în versetul imediat următor (vers. 14), se folosește un pronume la singular, „el”, cu referire la „străjerul și sfântul” din versetul 13, ceea ce sugerează că în expresia respectivă nu ar trebui să vedem o coordonare de două substantive, ci o echivalenţă: „un străjer, (adică) un sfânt”. Apropiat de această interpretare este modul în care este redată expresia în GBV: „un veghetor, unul sfânt”. Aceeași structură este prezentă și în versetul 17: „Hotărârea aceasta este prin porunca veghetorilor, și cererea este prin cuvântul sfinţilor” (GBV), literal: „prin porunca veghetorilor hotărârea și prin cuvântul sfinţilor cererea”. În textul original, verbul „a fi” lipsește, iar termenul aramaic redat prin „cuvânt” este echivalentul termenului ebraic tradus prin „poruncă” în Estera 9:20. Echivalenţa dintre cele două părţi ale frazei este evidentă: „prin porunca veghetorilor hotărârea și prin porunca sfinţilor cererea”. Prin urmare, textul nu vorbește de două grupe distincte, „străjerii” și „sfinţii”, ci de una singură – cea a „străjerilor/sfinţilor”, ambele substantive fiind echivalente. (n.r.)

[3] Dintre traducerile românești contemporane, singura care se apropie de sensul pe care îl dă autorul volumului de faţă este BVA: „El schimbă vremile și anii.” Cornilescu și NTR aleg  formularea: „El schimbă vremurile și împrejurările” (Daniel 2:21). Versiunile englezești aleg, în marea lor majoritate, traducerea „vremurile/timpurile și anotimpurile/sezoanele” (times and seasons), unele fiind chiar explicite în acest sens: „vremurile și anotimpurile anului” (Expanded Bible și New Century Version). (n.r.)

[4] Toate traducerile consultate (englezești, franţuzești, italiene, spaniole, portugheze etc.) traduc invariabil: „nimeni nu poate sta împotrivă/nu se poate opune mâinii/puterii Tale” (ambele sensuri permise de termenul din original). Versiunea Cornilescu este singura în peisajul biblic care conţine substantivul „mâniei”; până și versiunea Louis Segond, pe care Dumitru Cornilescu a consultat-o în procesul traducerii, urmând-o uneori fidel, necritic (cf. dr. Emanuel Conţac, „Influenţa versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu 1921”, în Eugen Munteanu (coord.), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească și europeană” [Iași, 28-29 octombrie 2010], Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 122-145), conţine tot substantivul „mână”. Având în vedere că limba traducătorului român (ediţia 1921) conţine arhaisme de tipul „mîne” (mâine), „mîni” (mâini), „mînii” (mâinii), ba chiar și două exemple în care apare genitivul „mânei” (mâinii: Isaia 10:13 – „puterea mînei mele”; Isaia 19:16 – „mișcarea mînei Domnului”), putem afirma cu destulă siguranţă că, și în Daniel 4:35, trebuia să fie tot „mînii” sau „mînei”, nu „mîniei”: „nimeni nu poate să stea împotriva mînii/mînei Lui”. Cum greșeala apare încă din ediţia princeps (1921), singura explicaţie este că ea s-a produs în momentul culegerii textului dat spre tipărire de Dumitru Cornilescu, fie din neatenţie, fie din neînţelegerea textului. Dintre versiunile românești contemporane ale Bibliei, singurele care conţin substantivul „mână” sunt BVA și GBV. (n.r.)