Resource Book — MyBible

Cartea lui Daniel debutează cu o confruntare militară – Babilonul asediind Ierusalimul: „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat” (1:1).

Dincolo de bătălia locală în care erau implicate două puteri istorice, autorul ne îndreaptă atenţia spre un alt conflict – unul universal. Asocierea clasică „Babilon-Ierusalim” sugerează deja un astfel de mod de a citi versetul. În plus, interpretarea este confirmată și prin evocarea Șinearului (vers. 2), denumirea legendară a Babilonului, care este strâns legată de episodul biblic al Turnului Babel (Geneza 11:2). Încă din cele mai vechi timpuri, Babilonul a simbolizat în Biblie forţele răului, care se opun lui Dumnezeu și care caută să preia prerogativele și privilegiile divine.

Naraţiunea din Geneza 11:1-9 descrie modul în care, în zilele de după potop, oamenii au decis să construiască un turn care să-i ducă la porţile cerului. Textul ne spune apoi, nu fără umor, despre o coborâre devastatoare a lui Dumnezeu, hotărât să pună capăt proiectului lor încurcându-le limba. Printr-un joc de cuvinte, Scriptura pune numele Babel în legătură cu rădăcina bll, care înseamnă „a încurca” (vers. 9). Ca atare, Babel, cuvântul ebraic pentru Babilon, este simbolul biblic pentru lumea de jos, care încearcă să uzurpe puterea ce aparţine exclusiv lumii de sus.

Mai târziu, profeţii vor folosi din nou aceeași temă atunci când ameninţarea babiloniană va deveni din ce în ce mai concretă: „Vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului: «(…) Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:4-14; vezi și Ieremia 50:17-40; Ezechiel 31).

În spatele confruntării dintre Babilon și Ierusalim, profetul vede un conflict de o dimensiune mult mai mare. Așadar, trebuie să citim cartea lui Daniel având în minte această perspectivă.

I. Deportarea (1:2)

Cartea denunţă exilul israeliţilor ca fiind o acţiune uzurpatoare din partea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu și lucrurile sfinte ale templului devin acum proprietatea lui Nebucadneţar: „Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu” (vers. 2). Pentru a înţelege mai bine aceste cuvinte, este nevoie de o scurtă trecere în revistă a contextului istoric în care s-au desfășurat evenimentele descrise.

Suntem în anul 605 î.Hr.1. Caldeenii au asediat Ierusalimul, capitala regatului Iuda, și i-au deportat pe locuitori. Cu un secol mai înainte (722 î.Hr.), asirienii invadaseră regatul din nord, Israelul (2 Împăraţi 17:3-23). Regatul Iuda, ca atare, reprezintă ultima regiune liberă a vechiului regat al lui David.

După moartea lui Solomon, regatul lui David se rupsese în două. Cele 10 seminţii din nord formaseră regatul Israel, iar cele două seminţii din sud – regatul Iuda. După această schismă, în ciuda unor conflicte fratricide, istoria externă a celor două regate prezentase aproximativ aceleași caracteristici. Fiind situate între cele două superputeri ale vremii, Egiptul, la sud, și Asiria, la nord, atât Israelul, cât și Iuda fuseseră ispitite să se alieze cu puterea din sud pentru a face faţă celei din nord. Ambele regate avuseseră aceeași soartă, nefericita alianţă accelerându-le căderea.

În Israel, regele Osea căutase să stabilească relaţii diplomatice, militare sau de altă natură cu Egiptul, în speranţa că va scutura jugul asirian. Răspunsul Asiriei fusese însă rapid. Ocupase teritoriul Israelului, arestându-l și întemniţându-l pe Osea (2 Împăraţi 17:4,5). Samaria, capitala regatului, rezistase timp de trei ani, după care fusese cucerită, în anul 722 î.Hr. Împăratul Asiriei, Sargon al II-lea, folosea practica deportării instaurată deja de Tiglat-Pileser al III-lea (745-727 î.Hr.), așa că îi luase cu forţa pe israeliţi și îi dusese în regiunile răsăritene ale Asiriei, aducând în locul lor coloniști asirieni de origine babiloniană, dar și cuteeni, viitorii samariteni. În urma acestui proces, majoritatea evreilor dispăruseră. Zece seminţii din totalul de douăsprezece fuseseră asimilate de populaţia asiriană. Regatul Iuda, cu cele două seminţii ale sale, supravieţuiește o perioadă, dar, în cele din urmă, are parte de aceeași soartă, iar seminţiile din Iuda iau, de asemenea, calea exilului. Acum însă, spre deosebire de ce se întâmplase cu un secol în urmă, locul asirienilor este luat de babilonieni. Asiria dispăruse cu mult timp în urmă, iar Ninive, capitala ei, fusese distrusă în anul 612 î.Hr. Mai mult, alianţa iudeo-egipteană nu era atât de spontană cum fusese cea israeliano-egipteană. De fapt, egiptenii o impuseseră în cursul unei campanii militare în cadrul căreia îl înlocuiseră pe împăratul iudeu Ioahaz, pe atunci aliat cu Babilonul, cu fratele său, Ioiachim, care era mai supus (2 Împăraţi 23:31-24:7 ; 2 Cronici 36:1-4). Babilonul, departe de a fi încântat de astfel de manevre, considerase că teritoriul regatului Iuda îi aparţine. Trei ani mai târziu, bătrânul împărat Nabopolassar își trimite fiul, pe Nebucadneţar, împotriva armatelor egiptene. Bătălia are loc la Carchemiș, în anul 605 î.Hr., după care, învingând armatele egiptene, Nebucadneţar mătură teritoriul Israelului și îl înrobește pe Ioiachim. Doar vestea morţii tatălui său îl face pe împăratul babilonian să-și grăbească întoarcerea acasă. Cu această ocazie însă, ia ca robi un număr de tineri din elita regatului Iuda, printre care se numără și Daniel împreună cu prietenii lui. Știind că trebuie să se întoarcă rapid în ţară pentru a-și apăra tronul de uzurpatori, Nebucadneţar, însoţit de o armată de încredere, alege traseul cel mai scurt – prin deșert. Robii, împreună cu restul armatei, merg pe ruta comercială normală, mai lipsită de obstacole, prin nord. Înlănţuiţi și rupţi de casa lor, iudeii simt că au pierdut totul. Trecutul, speranţele, identitatea, valorile – totul este compromis. În exil, este foarte ușor să îţi uiţi ţara natală. De fapt, strategia din spatele deportării este aceea de a exila locuitorii unei zone pentru a-i putea subjuga mai ușor. Minorităţile, pierdute în mijlocul populaţiei indigene, devin atât de ocupate să se adapteze, încât nu mai au timp să se răzvrătească. Și, cine știe, e posibil chiar să fie asimilate și să devină identice cu populaţia care le înconjoară.

Chinul pe care îl trăiesc exilaţii iudei implică însă ceva mai mult decât disconfortul personal: sfârșitul lui Iuda înseamnă, de fapt, dispariţia ultimilor israeliți. Este o soartă care vizează poporul ales, de aceea și are această conotaţie spirituală și cosmică. Dispariţia ultimului martor al lui Dumnezeu pune în pericol supravieţuirea lumii. Babilonul a înlocuit Ierusalimul și nimeni nu poate ignora implicaţiile religioase ale unei asemenea uzurpări. În mod semnificativ, textul subliniază de trei ori faptul că Nebucadneţar a luat vasele din templul lui Dumnezeu pentru a le folosi în templul zeului său: „Nebucadneţar a dus vasele în ţara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său” (1:2).

Cu alte cuvinte, Nebucadneţar a devenit înlocuitorul Dumnezeului lui Iuda. Mai crunt decât atât, evenimentul în sine reprezintă o pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu: „Domnul a dat în mâinile lui… ” (vers. 2). Ca urmare, suntem martorii împlinirii unor profeţii rostite de prorocii din vechime ai Israelului, care erau atât avertizări, cât și apeluri la pocăinţă (Isaia 39:5-7; Ieremia 20:5).

II. Alienarea culturală (1:3-7)

Când au sosit în Babilon, oficialii împăratului i-au luat imediat în primire pe iudei. După o atentă inspecţie din partea șefului eunucilor, administratorii babilonieni au ales câţiva tineri de viţă regală (vers. 3), fără defecte fizice și cu capacităţi intelectuale superioare, care să fie instruiţi pentru a intra în slujba împăratului2. Printre cei aleși, era și prinţul Daniel, probabil un descendent direct al lui Zedechia, ultimul rege din Iuda3. Faptul că întreaga operaţiune de inspecţie este coordonată de șeful eunucilor4, Așpenaz, este un indiciu al tragediei dureroase prin care au trecut noii captivi. Este foarte posibil ca Daniel și prietenii lui să fi fost castraţi pentru a deveni eunuci la curtea regală, practica fiind foarte des întâlnită în Orientul Apropiat, după cum reiese din basoreliefurile asiriene care ilustrează viaţa de la curte. Astfel, sclavii eunuci de origine nobilă erau cel mai adesea exilaţi aduși din ţări străine. Probabil că, atunci când au trecut prin această procedură umilitoare, prinţii lui Iuda și-au adus aminte de profeţia lui Isaia (39:7), care prevestea că urmașii lui Ezechia aveau să devină eunuci la curtea babiloniană.

Tinerii iudei au fost înscriși imediat la cele mai bune școli caldeene. Educaţia includea mult mai mult decât o simplă iniţiere tehnică în literatura și scrierea babiloniană. Pentru a sluji ca scrib, era nevoie să cunoști cel puţin trei limbi: sumeriana, limba sacră tradiţională, scrisă în simboluri cuneiforme; babiloniana (sau akkadiana), dialectul naţional de origine semitică, de asemenea cu alfabet cuneiform; și, în cele din urmă, aramaica, limba internaţională a afacerilor și a diplomaţiei, cu litere asemănătoare cu cele pe care le regăsim în Bibliile ebraice moderne. Tehnicile de magie ale haldeilor[1] aveau de asemenea o pondere însemnată în curriculum. Cuvântul haldeu are [în limba engleză – n.r.] deja această conotaţie. Derivat din rădăcina babiloniană kaldu (sau kașdu), el face aluzie la „arta de a întocmi hărţi astronomice”, o specialitate a haldeilor. Babilonienii erau maeștri în astronomie. Documentele antice conţin observaţii și chiar predicţii ale eclipselor cu o precizie remarcabilă (cum a fost eclipsa din 747 î.Hr.). Dar știinţa aceasta mai avea o ţintă, dincolo de simpla determinare a mișcărilor astronomice. Scopul ultim al unei astfel de analize a bolţii cerești era acela de a putea prezice viitorul. Astronomul haldeu era, mai presus de orice, astrolog. Horoscopul de astăzi își are originea în vremurile babiloniene. Babilonienii credeau, ca și mulţi dintre contemporanii noștri, că mișcările astrale influenţează destinul oamenilor. Astfel, curriculumul învăţăceilor care aveau să devină scribi era, în esenţă, unul religios, conceput să-i transforme pe evrei în adevăraţi preoţi haldei, experţi în știinţa divinaţiei.

Ţinta transformării culturale nu se limita doar la domeniul intelectului, ci atingea și alte aspecte mai intime, ale vieţii de zi cu zi, inclusiv alimentaţia. Astfel, împăratul este cel care le stabilește meniul (1:5). Verbul folosit aici în forma wayeman „a hotărât” nu are, în Biblie, niciun alt subiect decât pe Dumnezeu Însuși și nu apare decât în contexte care fac aluzie la creaţie (Iona 1:17; 4:6-8). Folosirea neașteptată a acestui verb în legătură cu Nebucadneţar sugerează că, atunci când „hotărăște” meniul, împăratul ia de fapt locul Creatorului. O analiză mai atentă a respectivului meniu confirmă adevăratele intenţii ale împăratului. Într-adevăr, asocierea „carne-vin” caracterizează, și în Biblie, și în culturile din Orientul Mijlociu, mesele rituale consumate în contextul unui serviciu de închinare. Participarea la o astfel de masă implica supunere faţă de cultul babilonian și recunoașterea lui Nebucadneţar ca dumnezeu. Religia babiloniană îl considera pe împărat dumnezeu pe pământ. Prin urmare, consumul zilnic al cărnii și al vinului într-un cadru ritualic nu avea ca scop doar hrănirea, ci viza dobândirea loialităţii participanţilor faţă de împărat. Expresia din Daniel 1:5, care, literal, înseamnă „ei aveau să stea înaintea împăratului”, face aluzie la această funcţie a mesei rituale. Este o expresie tehnică, folosită pentru a-i descrie pe cei consacraţi slujbei religioase. În 2 Cronici 29:11, este folosită pentru a descrie funcţia leviţilor. Educaţia caldeeană nu urmărea doar îndoctrinarea evreilor, ci le punea în pericol până și cele mai intime obiceiuri, toate acestea pentru a-i converti la cultul lui Nebucadneţar. Pentru a simboliza și mai concret acest transfer de autoritate, prizonierii au primit nume noi:

Daniel, nume care, în ebraică, însemna „Dumnezeu este judecătorul meu”, a fost schimbat în Beltșaţar – „fie ca Bel5 să-l ţină în viaţă”.

Hanania, nume care, în ebraică, însemna „harul lui Yahwé”, a fost schimbat în Șadrac – „în slujba lui Aku6”.

Mișael, nume care, în ebraică, însemna „cine este ca Dumnezeu”, a fost schimbat în Meșac – „cine este ca Aku”.

Azaria, nume care, în ebraică, însemna „Yahwé a ajutat”, a fost schimbat în Abed-Nego –„slujitor al lui Nego”7.

III. Rezistenţa (1:8-16)

Cei trei captivi, în special Daniel, au reacţionat imediat la noul program. Chiar și forma în care sunt redate numele babiloniene în cartea lui Daniel ne arată acest lucru. Atunci când sunt comparate cu numele din documentele nereligioase, se observă că, în textul biblic, elementul divin din componenţa lor a fost deformat în mod sistematic.

În loc de „Belșaţar”, numele lui Daniel este scris „Beltșaţar” cu un „t” suplimentar, astfel că numele zeului nu mai este Bel, ci Belt. În loc de „Șada Aku”, numele babilonian al lui Hanania este scris Șadrac, numele zeului fiind redus la o singură literă ebraică – „k”. În loc de „Mușallim-Marduk”, Mișael este numit Meșac, numele zeului fiind din nou redus la o singură literă ebraică – „k”. Și, în loc de „Ardi-Nabu”, Azaria primește numele Abed-Nego. Abed este traducerea ebraică a termenului babilonian ardi „slujitor”. Cât despre numele zeului Nabu, acesta a fost deformat în Nego (litera beth a fost înlocuită cu ghimel, următoarea literă din alfabetul ebraic).

Astfel, numele zeilor babilonieni își pierd identitatea. Printr-un astfel de truc lingvistic, autorul cărţii Daniel, alături de ceilalţi prinţi iudei care poartă numele respective, își exprimă rezistenţa faţă de ceea ce li se întâmpla.

Însă hotărârea lor nu se oprește doar la nivelul cuvintelor, ci se extinde, curios, și la nivelul alimentaţiei. Textul folosește același verb ebraic, sam, pentru a face referire atât la hotărârea lui Daniel de a nu mânca la masa împăratului („s-a hotărât”, vers. 8), cât și la actul șefului eunucilor de a le da nume noi („a pus”, vers. 7). Prin aceste acţiuni în ecou, autorul dorește să ne arate că Daniel și ceilalţi tineri au răspuns în mod direct intenţiei împăratului de a-i forţa să adopte cultura babiloniană. Pentru a-și păstra identitatea, exilaţii aleg să consume alimente și băuturi diferite. Ca atare, Daniel cere legume și apă.

Dincolo de problema „alegerii sănătoase”, chestiunea în cauză este una esenţial religioasă, la care se fac aluzii în text prin menţionarea faptului că Daniel hotărăște „să nu se spurce” (vers. 8). Acesta este un limbaj religios, care se regăsește în Leviticul, în contextul alimentelor interzise (Leviticul 11). Daniel are aceeași grijă ca oricare alt evreu aflat în exil – să consume o mâncare cușer. Și totuși e mai mult de-atât. Expresia pe care o folosește Daniel pentru a descrie meniul dorit este o citare literală a textului de la creaţie. Aceleași cuvinte ebraice apar cu aceleași asocieri: „zarzavaturi”8, „să se dea”, „de mâncat” (vezi Geneza 1:29). Reformulând expresia din Geneza, Daniel afirmă practic că Dumnezeu este Creatorul, nu împăratul. Prin urmare, motivaţia sa este aceeași cu cea implicată în legile alimentaţiei cușer din Leviticul – credinţa în Creator. Într-adevăr, și legile alimentelor curate sau necurate din Leviticul sunt formulate într-o manieră care să îi reamintească cititorului de evenimentul creaţiei din Geneza 19. Întrucât Daniel nu poate avea controlul asupra surselor de hrană, alege, în mod înţelept, să fie vegetarian, cel mai sigur mod de a mânca cușer și, totodată, cea mai explicită mărturie a credinţei sale în Dumnezeul creator. Prin acest gest, Daniel vorbește de fapt într-un limbaj universal, al cărui mesaj trebuia înţeles și de păgânii care-l urmăreau la masă: Dumnezeul său este Dumnezeul creaţiei și, ca atare, și Dumnezeul lor.

Însă, dincolo de grija de a da mărturie și de dorinţa de a-I rămâne credincios lui Dumnezeu, comportamentul lui Daniel conţine o lecţie importantă cu privire la legătura prea des ignorată dintre credinţă și viaţa de zi cu zi. Religia lui nu se limitează la convingeri spirituale sau la lucruri abstracte, ci se manifestă și la nivelul concret al existenţei. Daniel ne învaţă că credinţa implică deopotrivă sufletul și viaţa trupului. Poate că mentalităţile moderne influenţate de dualismul platonist vor fi tulburate de ideea unei religii care se ocupă de aspecte cum ar fi mâncarea. Totuși Biblia este interesată și de această dimensiune. Primul test pe care au trebuit să-l treacă oamenii a avut o componentă alimentară. Adam și Eva și-au hotărât destinul, și implicit pe acela al întregii omeniri, pe baza unei simple alegeri cu privire la mâncare (Geneza 3). Mai târziu, legile levitice ale alimentelor curate și necurate au dezvoltat același principiu, stabilind o legătură între hrană și sfinţenie (Leviticul 11:44,45). Preoţii se abţineau de la consumul de băuturi alcoolice, ca să fie capabili să distingă între ce este sfânt și ce este nesfânt (Leviticul 10:8-11). În timpul peregrinării prin pustiu, israeliţii au învăţat aceeași lecţie. De la prepeliţe la mana care a căzut în jurul taberei, fiecare astfel de eveniment conţinea și un aspect religios. Daniel nu inova în această privinţă. Preocuparea lui pentru alimentaţie își avea rădăcinile în tradiţia biblică.

În același timp, merită observat că Daniel rămâne om în adevăratul sens al cuvântului. Nu este un ascet – departe de așa ceva. De fapt, tinerii evrei sunt chiar chipeși, iar feţele lor nu arată nicio urmă de tristeţe, așa cum s-ar fi așteptat funcţionarii împăratului (1:10). Nu e nevoie decât de 10 zile10 pentru a dovedi că abstinenţa de la carne și vin nu împiedică pe nimeni să se bucure de viaţă. Trebuie să remarcăm și comportamentul lui Daniel faţă de reprezentantul împăratului. Convingerile sale religioase și idealul lui de sfinţire nu fac din el un arogant. Dimpotrivă, Daniel îl abordează pe superiorul său cu smerenie și îl roagă să-i împlinească dorinţa (vers. 8). Ba chiar dezvoltă cu el o relaţie de prietenie și respect (vers. 9). Atitudinea lui conţine o lecţie importantă pentru toţi cei obsedaţi de dorinţa de sfinţenie. Sfinţenia nu exclude omenia, dimpotrivă. A te înveșmânta în haina scorţoasă a dreptăţii sau a te detașa de realitate ori de bucuria vieţii nu este nici pe departe sfinţenie. Această atitudine nu este altceva decât o idee distorsionată despre sfinţenie, mult prea îndelung promovată de „sfinţi” încruntaţi și cu feţe palide. Ignorând mâncarea bună și râsul, ei au făcut din religie ceva ce semenii lor nu au mai putut tolera. Ca reacţie, au apărut tot felul de mișcări umaniste, cu sloganurile lor care fac apel la dragoste și fraternitate. Sfinţii încruntaţi au făcut ca legea lui Dumnezeu să pară ceva suspect. Abraham Heschel declară că secretul unei vieţi evlavioase stă în a fi deopotrivă „sfânt și om”11. Daniel este un tip plăcut, care se bucură de realitatea vieţii, dar care, în același timp, refuză să facă vreun compromis.

IV. Eliberarea (1:17-21)

În cele din urmă, Dumnezeu intervine. Până acum, păruse absent. Textul Îl menţionase ultima oară la începutul capitolului, în contextul plecării în robie. Finalul capitolului Îl menţionează din nou, de data aceasta într-un context pozitiv. Dacă, în introducere, Dumnezeu „a dat” vasele templului pe mâna împăratului babilonian, acum El „a dat” celor patru tineri știinţă, pricepere și înţelepciune (vers. 17). Utilizarea aceluiași verb (ntn) subliniază simetria celor două situaţii și îi reamintește cititorului de existenţa providenţei. Noţiunea de Dumnezeu constituie cadrul acestui capitol, făcându-se aluzie la prezenţa Lui implicită și la faptul că El conduce cursul evenimentelor. El este cel care „a dat”. Dacă cei patru robi evrei s-au dezvoltat așa cum ni se spune că s-au dezvoltat, faptul acesta nu este un efect direct al unei pregătiri intense, ci rezultatul harului ceresc. Să nu fie nimeni tentat să tragă concluzia că ar exista vreo relaţie de tip cauză-efect între cele 10 zile și capacitățile lor superioare de mai târziu. Pasajul repetă, într-adevăr, numărul 10, ca și cum dimensiunea înţelepciunii lor ar fi proporţională cu efortul depus în respectivele zile. Însă nu e cazul să vedem astfel lucrurile. Daniel nu a consumat mâncare vegetariană ca și cum aceasta ar fi fost „suplimentul-minune” și nici nu a folosit dieta ideală ca mijloc de a atinge perfecţiunea spirituală, ci alimentaţia lui a fost, pur și simplu, un semn al credinţei lui în Dumnezeu. De fapt, Daniel și prietenii lui și-au asumat un risc, riscul credinţei – și acesta a fost elementul-cheie care i-a salvat. La sănătatea și supleţea lor, Dumnezeu a adăugat înţelepciune, pricepere și știinţă, iar ei au recunoscut în acest întreg un dar divin.

Pentru a completa lecţia de har, textul aruncă o lumină și asupra naturii omenești. Dimensiunile spirituale merg mână în mână cu calităţile intelectuale și fizice. Fiinţa umană, conform lui Daniel, nu este o combinaţie de suflet și trup, ci trebuie văzută ca un întreg – un alt concept revoluţionar. Societatea îi vede adesea pe oamenii religioși ca pe niște persoane cu un intelect nedezvoltat și știinţa se acomodează greu cu explicaţiile simpliste ale religiei. Pe de altă parte, de multe ori ne așteptăm să găsim frumuseţe și sănătate la oamenii care nu-și strică ochii pe cărţi și nu-și tocesc coatele prin biblioteci. Spre exemplu, ne e greu să ne imaginăm un individ musculos gândind profund sau implicându-se în meditaţii spirituale. Ceea ce ne spune însă Daniel este că inteligenţa și dezvoltarea fizică nu se exclud reciproc. Unirea armonioasă a tuturor facultăţilor este un ideal spre care să tindem. Aceasta nu înseamnă că, de azi înainte, trebuie să devenim obsedaţi de perfecţiune și să ne alăturăm unei elite, ci că ar trebui să acordăm importanţă tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Harul atinge toate aspectele vieţii. Nu suntem rezultatul exclusiv al acţiunilor noastre, ci mai degrabă produsul harului lui Dumnezeu. El Se coboară la nivelul robilor evrei și le oferă fericire și succes chiar în situaţia tragică în care se aflau.

Însă acţiunea lui Dumnezeu nu se oprește aici. Dumnezeu le pregătește o salvare de dimensiuni istorice și cu repercusiuni cosmice. Finalul primului capitol face aluzie la lucrul acesta, prin menţionarea lui Cirus, împăratul asociat în Biblie cu întoarcerea din exil și cu eliberarea Israelului (2 Cronici 36:21-23), ca răspuns divin la rugăciunile și profeţiile din vechime (Isaia 45:1-13).

Note

1 Teologii au stabilit data nu numai pe baza cronologiei biblice, ci și în conformitate cu ciclurile astronomice menţionate în cronicile babiloniene care datau domniile împăraţilor după eclipsele de lună și conjuncţiile planetelor.
2 Pe lista cerinţelor care trebuiau îndeplinite de viitorii funcţionari împărătești, era și aceea ca tinerii aleși să aibă undeva între 16 și 18 ani. Mai mult, Scriptura folosește același termen, yeled, cu raportare la Iosif, care avea 17 ani atunci când a fost vândut ca sclav (Geneza 37:2,30; vezi și 39:21-23).
3 Vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.186; vezi și Talmudul babilonian, Sanhedrin 93b.
4 Cuvântul saris, tradus de cele mai multe versiuni prin „eunuc” (vezi New King James Version; vezi și Septuaginta [„famen” în Cornilescu – n.r.]), implică faptul că persoana a suferit castrarea. Sensul original al cuvântului a primit, probabil, conotaţia mult mai generală de funcţionar guvernamental. Se pare totuși că ei erau eunuci în sensul de bază al cuvântului, așa cum este sugerat de descrierile asiriene ale vieţii de la curte, în care acești funcţionari apar fără barbă.
5 Un alt nume al lui Marduk, principala zeitate a Babilonului.
6 Zeul sumerian al Lunii.
7 O formă a numelui lui Nabu, zeul înţelepciunii.
8 Termenul ebraic folosit aici pentru „zarzavaturi” derivă din zera, care înseamnă „sămânţă” și implică tot ce crește pe faţa pământului, inclusiv cereale, fructe și legume.
9 Textul din Leviticul 11, unde apar aceste legi, folosește aceleași cuvinte tehnice și expresii stilistice („fiarele pământului”, „târâtoare”, „după soiul lor” etc.). Mai mult, enumerarea animalelor se face în aceeași ordine ca și în Geneza 1:24-26 (cea de-a șasea zi a creaţiei). După crearea animalelor pământului (Leviticul 11:2-8; cf. Geneza 1:24,25), crearea omului este raportată succesiv la crearea animalelor marine (Leviticul 11:9-12; cf. Geneza 1:26), a zburătoarelor (Leviticul 11:13-23; cf. Geneza 1:26) și a animalelor terestre, inclusiv a reptilelor (Leviticul 11:24-43; cf. Geneza 1:26). În cele din urmă, în Leviticul 11, ca și în Geneza 1:24-26, relaţia dintre oameni și animale are corespondent în relaţia dintre oameni și Dumnezeu. Geneza 1:26 asociază datoria de a stăpâni peste animale cu faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. În mod asemănător, Leviticul 11 pune în legătură datoria de a distinge între alimentele curate și cele necurate cu faptul că sfinţenia omenească reflectă sfinţenia divină: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Leviticul 11:44,45).
10 În Biblie, numărul 10 simbolizează cantitatea minimă dintr-un anumit lucru (Geneza 18:32; Amos 5:3; 6:9). Ar trebui să adăugăm, de asemenea, faptul că, în limba ebraică, numărul 10 este reprezentat prin cea mai mică literă a alfabetului – yod. Într-un context temporal, numărul 10 simbolizează o perioadă în care suntem puși la încercare (cf. Apocalipsa 2:10). O perioadă de 10 zile există și între Sărbătoarea Trâmbiţelor și Ziua Ispășirii, servind astfel ca timp de pregătire și de probă.
11 Abraham Heschel, God in Search of Man, New York, Farrar, Straus & Cudahy, 1955, p. 238.

[1] În limba engleză, termenul Chaldean reunește trei sensuri: 1) locuitor al Caldeei, babilonian; 2) astrolog (derivat din faptul că astrologia și magia au înflorit în Caldeea); 3) limba vorbită în Caldeea (cf. Webster’s New World Dictionary, third college edition, Simon and Schuster, 1994, s.v. Chaldean). Termenul românesc caldeean nu are decât primul sens din engleză, cel de „locuitor al Caldeei”. Limba română cunoaște un al doilea termen înrudit cu acesta – haldeu. Dicţionarele curente ale limbii române nu admit însă, pentru termenul haldeu, decât sensul de „poreclă dată de călugări preoţilor de mir” (cf. DEX, s.v. haldeu), sens cu care apare la Ion Creangă (cf. DLR, s.v. haldeu). DER mai înregistrează și sensul „păgân”. Prin urmare, niciunul din cuvintele românești care ar putea traduce englezescul Chaldean nu înregistrează (conform dicţionarelor) sensul al doilea al acestui cuvânt – „astrolog”. Pe de altă parte, tradiţia biblică a consacrat termenul haldeu pentru a exprima, fără vreo diferenţiere, ambele sensuri: „locuitor al Caldeei” și „astrolog”. Așa este folosit termenul în Biblia de la București (1688), în diferitele versiuni ale traducerii lui Dumitru Cornilescu, în Biblia Sinodală tipărită în 1994 de Societatea Biblică Interconfesională din România, precum și în BVA. În ediţia Cornilescu revizuită ortografic, apărută în 2012 la Asociaţia Biblică Română „Casa Bibliei”, s-a adoptat în mod uniform forma recomandată de DOOM2 – caldeean. NTR a făcut distincţie între cele două sensuri, folosind termenul caldeean pentru a face referire la babilonieni și termenul astrolog pentru a desemna breasla atât de caracteristică babilonienilor. Având în vedere specificul textului de faţă (care elaborează pe marginea rădăcinii babiloniene kaldu), dar și tradiţia biblică de folosire bivalentă a termenului haldeu (lucru care, în mod inexplicabil, nu a fost înregistrat în dicţionare), vom folosi denumirea haldeu pentru a desemna breasla astrologilor, iar, pentru a face referire la babilonieni, vom urma recomandarea DOOM2 și vom folosi termenul caldeean. (n.r.)