Statuia gigantică și muntele

Trei ani au trecut de la sosirea robilor aduși de la Ierusalim1. Suntem în anul 603 î.Hr. – momentul în care se încheie relatarea din capitolul anterior (Daniel 1:18,19). Daniel și prietenii lui tocmai au absolvit școlile din Babilon și au trecut cu brio de examinarea împăratului. De acum înainte, ei fac parte din rândul haldeilor. Apoi, are loc un eveniment cu repercusiuni cutremurătoare. Nebucadneţar este frământat de un vis care îl tulbură nu doar pe el, ci întreg imperiul. Astăzi, am pune astfel de vise pe seama subconștientului, a unor întâmplări din vremea copilăriei sau poate chiar a unei cine copioase. Pe vremea aceea însă, în special în Babilon, societatea privea pozitiv visele, considerându-le înștiinţări divine, și uneori le aduna în „cărţi ale viselor”. Oamenii mergeau până într-acolo, încât își petreceau noaptea în temple pentru a primi mesaje de la zei. Astfel, emoţia împăratului nu ar trebui să ne surprindă. „Duhul îi era tulburat” (Daniel 2:1). Verbul titpaem, folosit aici pentru a exprima sentimentele împăratului, derivă din­tr-o rădăcină care înseamnă „bătaia pașilor”, sens apropiat, probabil, de sunetul bătăilor inimii lui Nebucadneţar. Împăratul nu este interesat aici doar de semnificaţia visului, ci și de conţinutul lui. „Duhul îmi este tulburat și aș vrea să știu visul acela” (vers. 3) sună, în traducere literală, astfel: „Ini­ma-mi bate să cunosc acest vis.”

Împăratul babilonian își aduce aminte că a visat ceva și e conștient de importanţa visului, dar i-a uitat conţinutul. Avem de-a face cu un paradox bizar. Evident, cum ar putea Nebucadneţar să fie conștient de importanţa visului, din moment ce nu-și poate aminti conţinutul lui? Cel mai probabil pentru că visul s-a repetat de câteva ori. Cuvântul „vis” apare la plural (versetul 1), ceea ce implică repetarea aceluiași vis, lucru ciudat, iar simplul fapt că împăratul nu reușește să și-l amintească este suficient pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la caracterul extraordinar al lui. Rămâne însă o altă întrebare: dacă Nebucadneţar a avut de câteva ori același vis și a devenit conștient de importanţa lui, cum se face că l-a uitat?

Prima explicaţie spre care ne vom îndrepta este una de natură psihologică: împăratul a „blocat” visul tocmai pentru că a fost copleșit de el. Acest lucru implică faptul că împăratul a înţeles mesajul divin și că, înspăimântat, a reprimat conţinutul viziunii pentru a scăpa de o realitate pe care o percepea ca fiind ameninţătoare. Daniel însuși confirmă mai târziu acest prim palier de explicaţie, atunci când anunţă că visul a fost dat ca „să afli ce-ţi dorește inima să știi” (vers. 30).

Însă mai există un motiv, de data aceasta venind din zona supranaturalului. Este foarte probabil ca Dumnezeu Însuși să fi generat această amnezie. Babilonienii considerau că, dacă un om uită un vis, atunci este deja un semn că visul are origine divină. „Dacă un om își uită visul, înseamnă că zeul lui este mânios pe el”2. Chiar și haldeii fac aluzie la aceasta: „Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul!” (vers. 10), ba chiar recunosc: „Nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori” (vers. 11). Într-adevăr, numai o descoperire din ceruri poate elucida visul împăratului. Și Daniel îi subliniază același lucru lui Nebucadneţar: „Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele” (vers. 27,28). Chiar faptul că împăratul și-a uitat visul este o dovadă a originii sale divine. Este evident că nu avem de-a face cu o fantezie subiectivă. Festele pe care i le joacă memoria lui Nebucadneţar devin astfel tocmai un criteriu de obiectivitate, un test prin care poate să judece competenţa interpreţilor de vise: „De aceea, spuneţi-mi visul, ca să știu dacă sunteţi în stare să mi-l și tâlcuiţi” (vers. 9). Împăratul nu le oferă nici cel mai mic indiciu care să-i îndrepte în direcţia cea bună. În plus, Nebucadneţar nu se mulţumește cu o simplă ghiceală de astrolog. El vrea să știe singura explicaţie posibilă și adevărată a visului său. Adevărul este unic și bine definit. În comparaţie cu revelaţia, toate celelalte pretinse adevăruri nu sunt decât „minciuni și neadevăruri” (vers. 9), folosite de ghicitori ca „să câștig[e] vreme” (vers. 8). Nebucadneţar a înţeles acest lucru și, într-o străfulgerare de luciditate, își dă seama că ghicitorii l-au înșelat. Chinul sufletesc al împăratului se transformă acum în furie. De fapt, tocmai frica pe care o simte îl face să ameninţe cu moartea. Adesea, suferinţa și frica se exteriorizează prin violenţă și mânie.

Caracterul disproporţionat al pedepsei confirmă concluzia la care am ajuns mai sus: „Veţi fi făcuţi bucăţi, și casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării” (vers. 5). Nebucadneţar nu glumește și ni­­meni nu-și permite să ignore ameninţările sale. Asirienii și babilonienii erau cunoscuţi în Antichitate pentru cruzimea lor. A măcelări un dușman și a-i face casa scrum erau practici curente în Mesopotamia antică. Fiecare dintre cei vizaţi trebuia să ia în serios mânia împăratului, pentru că nimeni nu avea să fie scutit. În final, pentru că haldeii sunt niște șarlatani și niște mincinoși, împăratul poruncește ca toţi înţelepţii să fie uciși (vers. 14). Toţi, inclusiv Daniel.

Daniel a reacţionat în faţa furiei împăratului „cu minte și cu judecată” (vers. 14). Cele două reacţii opuse vor fi caracteristice pentru împărat și, respectiv, pentru profet pe parcursul întregii cărţi. Retrăgându-se cu prietenii săi, Daniel cere „îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină” (vers. 18). Prima rugăciune din cartea lui Daniel nu este o formulă dictată de obiceiul unei închinări zilnice și nici de un ritual automat. Profetul nu a compus-o doar pentru a încânta urechile unei congregaţii. Și nici nu a izvorât din noţiunea cvasisuperstiţioasă conform căreia, cu cât înfrumuseţezi mai mult o rugăciune, cu atât are mai multe șanse de a ajunge la Dumnezeu. Nicidecum. Mai degrabă, ceea ce avem aici este un strigăt de îndurare, un strigăt răgușit și tensionat, pentru că pe Daniel și pe prietenii lui îi așteaptă o moarte iminentă.

Rugăciunea sa așteaptă un răspuns. Daniel nu se roagă din obligaţie, ci pentru a primi un răspuns de la Dumnezeu. Este greșit să reducem rugăciunea la un simplu exerciţiu de evlavie, care, pe undeva, vine să împlinească nevoile psihologice sau alte nevoi fundamentale ale celui care se roagă. Rugăciunea este, în esenţă, o întâlnire cu o Persoană reală, o Persoană exterioară nouă. Vorbim cu un Dumnezeu care răspunde.

Și, într-adevăr, Dumnezeul cerurilor răspunde. „După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie, în timpul nopţii” (vers. 19). Profetul recunoaște mecanismul care stă la baza revelaţiei. El nu obţine acces la tainele divine prin aplicarea unor tehnici speciale sau pe baza capacită­ţilor sale intelectuale și literare superioare. „Dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii” (vers. 30). Daniel înţelege că răspunsul la rugăciune nu depinde de cine anume se roagă – pasajul menţionează că și prietenii lui s-au rugat (vers. 18,23) – sau de valoarea persoanei în cauză.

Procesul pare a avea mai degrabă o orientare de sus în jos decât una de jos în sus. Aici regăsim diferenţa capitală dintre rugăciunea lui Daniel și magia haldeilor. Pentru haldei, totul se desfășoară aici, jos, la un nivel tehnic, motiv pentru care și insistă să afle conţinutul visului. Accesul la tărâmul ceresc este, pentru ei, ceva de neimaginat, pentru că zeii nu-și au locuinţa „printre muritori” (vers. 11). Daniel, pe de altă parte, nu are nevoie să știe visul pentru a-l elucida, pentru că Dumnezeul său „descoperă tainele” (vers. 28). Este interesant de remarcat că „Dumnezeul cerurilor” este o expresie-cheie în carte, fiind asociată, în general, termenului „taină”. Însă haldeii înţeleg taina într-un sens negativ, ca un secret încifrat în sferele cerești, pe când Daniel o abordează dintr-o perspectivă pozitivă, considerând-o un se­­cret descoperit de Dumnezeul din ceruri. De fiecare dată când apare această asociere, este subliniată și implicarea lui Dumnezeu în istorie (2:27-30,44,45; 4:36; 5:23,24). Dumnezeul lui Daniel, în contrast cu zeităţile babiloniene, nu rămâne izolat sau indiferent la evenimentele omenești. Mai degrabă, El nu doar că ţine sub control desfășurarea istoriei, ci poate chiar să dezvăluie taine. El este un Dumnezeu care coboară și comunică cu oamenii.

Primind răspunsul așteptat, Daniel Îi mulţumește acum lui Dumnezeu. Profetul binecuvântează numele Dumnezeului cerurilor, pentru că „ale Lui sunt înţelepciunea și puterea” (2:20). Însă Daniel rostește această laudă și pentru că Dumnezeu S-a coborât și i-a dat omului din ceea ce este al Lui de drept: „Mi-ai dat înţelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce ţi-am cerut noi” (vers. 23; cf. vers. 21). Acest ecou al atributelor divine pe care Dumnezeu le oferă ca daruri oamenilor ne readuce aminte de dependenţa lui Daniel de Dumnezeu. Prin faptul că Îi mulţumește, Daniel recunoaște că știe acum taina împăratului, că rugăciunea lui nu a fost în zadar. Dar revelaţia este, de asemenea, un har de la Dumnezeu, ceva oferit profetului independent de eforturile sale. De fapt, favoarea divină nu este, în ultimă instanţă, pentru Daniel. Chiar dacă descoperirea semnificaţiei visului reprezintă salvarea de la moarte a profetului, lucrul acesta are o importanţă secundară și nici nu este menţionat în rugăciunea de mulţumire. Răspunsul lui Dumnezeu are o ţintă mai mare și mai importantă decât soarta profetului, și anume destinul planetei – „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (vers. 28) – și mântuirea împăratului – „să afli ce-ţi dorește inima să știi” (vers. 30), adică „cele ce vor fi după aceste vremuri” (vers. 29). Privită din această perspectivă, rugăciunea lui Daniel este un exemplu de rugăciune adevărată, pentru că nu vizează niciun interes personal, ci este pusă în slujba lui Dumnezeu, a omenirii, a istoriei planetei. În loc să fie un strigăt la Dumnezeu de aici, de jos, pentru binele celor de jos, ea este, din contră, un fel de răspuns dat lui Dumnezeu, o dorinţă de a vedea împlinindu-se voia Sa. Ea este, în esenţă, un dor arzător după împărăţia lui Dumnezeu. În spatele dorinţei de a cunoaște taina împăratului se află o dorinţă și mai profundă de a vedea împărăţia lui Dumnezeu instaurată aici, pe pământ. Astfel, visul lui Nebucadneţar, care anunţa venirea împărăţiei cerești, trebuie înţeles ca un răspuns direct al lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel.

Primele cuvinte deja oferă repere care indică natura profetică a visului împăratului. Verbul hzh, tradus prin „a se uita, a privi”, este termenul tehnic prin care se desemnează, în Biblie, viziunea profetică (Isaia 1:1, 2:1, 13:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ezechiel 13:6; Daniel 8:13,15,26 etc.)[1]. În pasajul nostru, verbul delimitează două faze ale visului. Primul „te uitai” (vers. 31) aduce în scenă o statuie de proporţii gigantice, forjată din patru metale a căror valoare scade progresiv, de la capul de aur până la gleznele și tălpile de fier amestecat cu lut. Cel de-al doilea „te uitai” (vers. 34), servește ca introducere pentru momentul distrugerii statuii de către o piatră care devine un munte uriaș ce umple tot pământul (vers. 35).

Visul indică spre o perioadă care depășește cu mult vremea lui Nebucadneţar și a împărăţiei sale, extinzându-se din prezent spre viitor și ajungând, în cele din urmă, până la sfârșitul timpului. Astăzi, putem urmări retrospectiv periplul profetic al lui Daniel prin istorie. Putem chiar să ne conturăm explicaţia visului în paralel cu desfășurarea istoriei, având posibilitatea să confruntăm mărturia profetului cu realitatea istorică.

Limbajul viziunii este unul foarte accesibil pentru împărat. Cel mai probabil, și astrologii ar fi reușit să descifreze visul, dacă i-ar fi știut conţinutul. În cultura antică a Orientului Mijlociu, o statuie reprezentând un om simboliza adesea destinul lumii. În special astrologii egipteni foloseau această simbolistică3. Mai mult, cifra 4 în sine este importantă, întrucât anticii simbolizau prin ea dimensiunea terestră (Daniel 7:2; 11:4; Ezechiel 37:9; Apocalipsa 7:1; 20:8)4. Visul sugerează două perioade, două orânduiri: orânduirea (perioada) terestră a metalelor (2:31-33, pasaj care, în textul ebraic original, conţine 41 de cuvinte) și orânduirea (perioada) pietrei (versetele 34 și 35, care conţin 49 de cuvinte). Singura întrebare care mai rămâne acum este legată de semnificaţia celor patru metale și a pietrei dezlipite din munte, care acoperă întreaga zonă ocupată anterior de cele patru metale.

Explicaţia lui Daniel confirmă și se dezvoltă pe baza celor spuse mai sus.

Capul de aur. Nebucadneţar nu avea nevoie de ajutorul lui Daniel pentru a înţelege că acest cap simboliza împărăţia lui. Ordinea în care apar metalele în ansamblul statuii, de la cel mai preţios la cel mai puţin preţios, și evenimentele succesive descrise în scena distrugerii produse de piatră sugerează o desfășurare cronologică. Era deci foarte posibil ca împăratul să deducă faptul că partea superioară a statuii, capul, reprezenta o primă etapă, mai ales că, în limbile ebraică și aramaică, cuvântul „cap” înseamnă „început” sau „primul”. Mai mult, aurul era cel mai popular metal în Babilon. Sosind în Babilon, istoricul grec Herodotos nu și-a putut ascunde uimirea în faţa risipei de aur de care s-a făcut uz la construirea templelor și a palatelor. Ziduri, statui și alte obiecte din aur erau dovezile splendorii și ale gloriei Babilonului (Herodotos, Historiai 1.181,183; 3.1-7). Profetul Ieremia compara Babilonul cu un potir de aur (Ieremia 51:7), o interpretare pe care își dezvoltă acum Daniel discursul: „Tu, împărate, ești împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie și slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!” (vers. 37,38).

Titlul „împăratul împăraţilor” și stăpânirea peste întreaga suflare arată superioritatea Babilonului faţă de celelalte împărăţii. Acest titlu era, evident, și titlul oficial de la curtea babiloniană, profetul Ezechiel aplicându-l în mod specific lui Nebucadneţar, „împăratul tuturor împăraţilor” (Ezechiel 26:7). În Imperiul Babilonian, împăraţii erau denumiţi astfel (în akkadiană, șar șarrani „împăratul împăraţilor”) pentru că ei deţineau controlul asupra principatelor regionale, cu tot cu conducătorii lor. Daniel exprimă însă mai mult decât o stăpânire locală, regională. Identificarea lui Nebucadneţar cu capul de aur face din el conducătorul suprem al epocii. Iar faptul că Dumnezeu i-a dat stăpânire peste toată suflarea ne aduce aminte de responsabilitatea care i-a fost încredinţată lui Adam într-un limbaj asemănător (vezi Geneza 1:28). Pasajul de faţă îl identifică pe Nebucadneţar cu primul om, întrucât, ca și Adam, el este stăpân peste întreaga lume și odată cu el începe istoria. Totuși viziunea îi aduce aminte că este dependent de Dumnezeu. Puterea pe care o deţine implică responsabilitatea de a administra și de a proteja, dar este ceva ce îi revine doar ca un dar, nefiind o calitate intrinsecă a lui. Chiar dacă este îmbătat de putere, împăratul trebuie să-și reamintească permanent acest lucru, ca să nu-și uite limitele și să urmeze calea vechiului Babel (Geneza 11:1-9). Însă profeţia cuprinde mai mult decât persoana lui Nebucadneţar. Cuvântul „împărat” este folosit adesea în Scriptură ca sinonim pentru „împărăţie”: „După tine se va ridica o altă împărăţie” (2:39; vezi și vers. 44; 7:17). Prin urmare, „capul de aur”, prima împărăţie, reprezintă Babilonul, de la începutul domniei lui Nebucadneţar (605 î.Hr.) până la căderea imperiului (539 î.Hr.).

Pieptul și braţele de argint. După Babilon vine un alt imperiu, inferior predecesorului său, după cum o indică valoarea mai mică a argintului și după cum o spune foarte clar însuși Daniel: „După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată” (2:39). Împărăţia următoare este aceea a mezilor și a perșilor. Viziunea nu vorbește însă exclusiv de Persia, așa cum sugerează unii comentatori, pentru că această împărăţie a fost contemporană cu cea babiloniană, nu succesoarea ei. În realitate, regatul mezilor a căzut sub dominaţie persană după bătălia dintre Cirus al Persiei și Astyages, regele mezilor, în anul 550 î.Hr. În plus, Cirus era de origine medă, fiind, pe linia genealogică a mamei sale, nepotul regelui Astyages, pe care l-a înfrânt și detronat. Conform lui Herodotos (Historiai 1.206), Tomyris, regina masageţilor, îl numea pe Cirus „regele mezilor”. Pe acest fundal istoric, putem înţelege mai bine de ce Scriptura se referă la acest imperiu ca fiind al „mezilor și perșilor”. Daniel folosește aceeași expresie de câteva ori pentru a descrie imperiul care i-a succedat Babilonului (5:28; 6:8; 8:20). Un secol mai târziu, cartea biblică Estera confirmă același lucru (Estera 1:3). În ciuda unei întinderi geografice mult mai mari, Imperiul Medo-Persan a fost inferior cultural Babilonului. De fapt, cuceritorii medo-persani au adoptat civilizaţia babiloniană, de departe cea mai complexă și mai avansată la vremea aceea.

Argintul este o aluzie la o caracteristică majoră a următorului imperiu. Persanii foloseau argintul în cadrul sistemului lor de taxe. Conform lui Herodotos (Historiai 3.89-95), satrapii trebuiau să plătească tributul datorat în argint. Numai bogaţii satrapi ai Indiei erau obligaţi să-l plătească în aur. Dar, chiar și atunci, autorităţile îl calculau folosind tot sistemul folosit pentru argint. În mod evident, valoarea monetară standard pentru persanii acelei vremi era argintul. La un nivel mai amplu, argintul servea drept caracteristică a acestei împărăţii prin faptul că sugera bogăţie, lucrul care garanta puterea împăraţilor persani (Daniel 11:2). Într-adevăr, istoria îi consemnează ca fiind „bogaţii și puternicii” vremii, lucru certificat de descrierea pe care i-o face Herodotos lui Darius ca „unul care scotea profit de la toţi” (Historiai 3.89). Supremaţia Imperiului Medo-Persan a ţinut din anul 539 î.Hr. (căderea Babilonului) până în anul 331 î.Hr. (înfrângerea ultimului împărat persan, Darius al III-lea, de către armatele greco-macedonene).

Pântecul și coapsele de aramă. Bronzul (sau arama) corespunde următorului imperiu. El simbolizează puterea cuceritoare a Greciei. Metalul acesta era specific Greciei. Profetul Ezechiel menţionează bronzul ca principal instrument de schimb comercial printre greci (Ezechiel 27:13)5. Armatele grecești foloseau în special bronzul la armuri, coifuri, scuturi și chiar arme. Istoria ne spune că, atunci când faraonul Psammetic I a consultat oracolul lui Leto, dorind să afle o cale prin care să se răzbune împotriva dușmanilor săi persani, mesajul primit a fost că „răzbunarea va veni pe mare, din mâinile oamenilor de bronz”. Monarhul egiptean a privit răspunsul oracolului cu destul scepticism până când, în zorii unei zile, în urma naufragiului flotei grecești, pe ţărmurile egiptene au strălucit armurile de bronz ale armatei grecilor. Văzând în ei împlinirea oracolului, faraonul Psammetic I s-a aliat cu ei împotriva dușmanului persan comun (Herodotos, Historiai 2.153,154).

Pe lângă conotaţia de decadenţă, datorată faptului că urma după aur și argint, bronzul implica și ideea de cucerire. Armura de bronz a soldaţilor greci contrasta puternic cu tunicile simple, ţesute, purtate de soldaţii medo-persani (Herodotos, Historiai 7.61,62).

Înţelegem acum mult mai bine implicaţiile din spatele afirmaţiei că această împărăţie de bronz „va stăpâni peste tot pământul” (Daniel 2:39). Istoria confirmă profeţia divină. Măturând Fenicia, Palestina și Egiptul, armatele lui Alexandru cel Mare au împins graniţele Imperiului Grec până în India și Persia. Alexandru nu doar că și-a luat titlul de „împărat al Persiei”, ca succesor al împăraţilor medo-persani, ci s-a impus ca stăpân al lumii. Și nu doar din punct de vedere militar. Cultura greacă a înflorit acum în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Conștient de faptul că un imperiu de o asemenea mărime s-ar putea dezintegra destul de ușor, Alexandru a căutat să câștige încrederea populaţiei imperiului prin asimilarea soldaţilor în sânul populaţiilor native, încurajând chiar căsătoriile interetnice. El însuși a dat un exemplu în acest sens, căsătorindu-se cu o prinţesă persană. Înce­pând din acel moment, limba și cultura greacă s-au răspândit pretutindeni, influenţând civilizaţia până în ziua de azi. Hegemonia greacă a ţinut din 331 î.Hr., data victoriei lui Alexandru în faţa persanilor, până în 168 î.Hr., când Roma a cucerit Macedonia, anexând-o în 142 î.Hr.

Gambele din fier. După epoca bronzului, visul profetic anunţă o perioadă de fier. Fierul era pentru romani ce fusese bronzul pentru greci. Poeţii latini dau mărturie despre această tranziţie. Vergilius descrie armatele din Antichitate ca fiind îmbrăcate în bronz: „Bronzul strălucește pe scuturile lor, le strălucește cu bronz sabia”6. De asemenea, Lucretius punea în contrast bronzul cu fierul: „Bronzul era cunoscut înaintea fierului. (…) Cu bronz lucrau pământul oamenii (…), cu bronz stârneau valurile războiului”7.

Astfel de pasaje din literatura latină certifică faptul că tranziţia de la bronz la fier a fost una paralelă cu trecerea de la Imperiul Grec la Imperiul Roman. Dacă ţinem cont de realitatea istorică, atunci armata romană este într-adevăr una de fier, cu săbii, scuturi, armuri și coifuri de fier și, în special, cu acel pilum, o lance de fier, care putea servi și ca javelină [se putea arunca – n.r.]. Explicaţia lui Daniel merge însă dincolo de metalul în sine. Fierul simbolizează „tăria” (vers. 41), o putere care „va sfărâma și va rupe totul (…) [în] bucăţi” (vers. 40).

Tăria Imperiului Roman a stat și în formele sale de guvernare. Nemulţumindu-se doar să-și extindă cuceririle dincolo de cele ale predecesorilor ei, Roma a dezvoltat și o formă complexă de administraţie politică. Pe lângă faptul că este prima republică din istorie, ea avea un sistem administrativ sofisticat, care asigura controlul de la distanţă chiar asupra celor mai îndepărtate populaţii. O astfel de guvernare a menţinut unitatea imperiului și a asigurat pacea mondială, cunoscută pe atunci drept Pax Romana. Poetul naturalist roman Plinius Maior (23-79 d.Hr.) descria, pe drept cuvânt, „infinita măreţie a păcii romane”. În timpul domniei împăratului Vespasianus, el a adăugat: „Puterea Romei a asigurat unitatea Romei; cu toţii ar trebui să recunoască contribuţia ei la facilitarea relaţiilor dintre diferitele grupări etnice, permiţând tuturor să beneficieze de Pax Romana”8.

Cu o armată de fier, cu o mână de fier în probleme de conducere, putem înţelege mai bine la ce face referire profetul când spune despre Roma că „va sfărâma și va rupe totul” (vers. 40). Ne amintim de victoriile zdrobitoare ale armatei romane sau de memorabilele cuvinte ale lui Julius Caesar: Veni, vidi, vici! (Am venit, am văzut, am învins!). Însă, dincolo de aceste succese, ne amintim în special de modul în care îi trata cezarul pe cei care îndrăzneau să i se opună. Politica de represalii dusă împotriva vechii Galii (care a dus la incendierea a sate întregi), suprimarea druizilor, distrugerea Cartaginei sau asediul Ierusalimului sunt exemple elocvente ale puterii zdrobitoare a Romei.

Longevitatea este, de asemenea, un semn al tăriei ei. Stăpânirea romană a durat 500 de ani, cu mult mai mult decât a oricăreia dintre predecesoarele sale. În cele din urmă, și Roma a căzut sub asaltul invaziilor barbare. Odoacru, conducătorul unui trib germanic, l-a detronat pe ultimul împărat în anul 476 d.Hr.

Labele picioarelor din fier amestecat cu lut. Judecând după lungimea descrierii – mai mult de jumătate din pasajul dedicat metalelor care alcătuiesc statuia (vers. 41-43) –, evenimentele descrise aici par a fi de cea mai mare importanţă pentru profet. Textul nu descrie această împărăţie ca fiind separată de cea de fier care o precedă, ci ne sugerează că face parte din aceeași împărăţie, după cum o arată resturile de fier.

În schimb, în elementul vechi se infiltrează unul nou. Această asociere ciudată generează trei niveluri de interpretare:

I. Împărăţia aceasta va fi una „împărţită” (vers. 41). Implicaţia evidentă aici este una negativă. Asocierea lutului cu fierul implică o lipsă de coeziune, fapt extrem de important, din moment ce vine după o lungă perioadă caracterizată de unitate. O privire retrospectivă în istorie confirmă acest lucru. După căderea Romei, regiunea fostului imperiu nu și-a regăsit nici până în ziua de azi unitatea; și, dacă e să-l credem pe profet pe cuvânt, nici nu și-o va regăsi vreodată.

II. „Împărăţia aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă” (vers. 42). Pasajul tratează lutul și fierul ca două entităţi distincte. Fierul reprezintă tăria, după cum lutul reprezintă slăbiciunea. Fostul imperiu, acum divizat, devine un amalgam eterogen de elemente puternice și elemente slabe. Teritoriul vechiului Imperiu Roman este o sumă de naţiuni puternice și slabe, bogate și sărace.

Însă lutul și fierul reprezintă mai mult decât antiteza tare-plăpând. În împărăţiile anterioare, fiecare element – aurul, argintul, bronzul și fierul – a avut o funcţie reprezentativă. În acest context, devine extrem de probabil că și lutul are propriul rol simbolic. Să mai observăm și că trecerea de la fier la lut este foarte abruptă. Până acum, metalele au reprezentat puteri politice. Lutul reprezintă deci o putere de natură esenţialmente diferită. Mai mult decât atât, Daniel specifică faptul că acest lut este „lut de olar” (vers. 41; NTR). Scriptura folosește imaginea lutului, în special a lutului de olar, în contextul creaţiei: „Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul și Tu, olarul care ne-a întocmit: suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale” (Isaia 64:8).

În Biblie, cuvântul „lut” apare întotdeauna în asociere cu „olar”, evocând, de fiecare dată, omul aflat într-o relaţie de dependenţă de Creatorul său9. Referirea la lut are deci o conotaţie religioasă puternică. Aceasta ne dă motiv să credem că lutul aflat la baza statuii reprezintă o putere diferită, de natură religioasă, în ciuda faptului că este asociată cu puterea politică simbolizată de fier.

Din perspectivă istorică, acest lucru înseamnă că, după dizolvarea Imperiului Roman, avea să apară o nouă putere, una religioasă, chiar dacă urma să aibă anumite legături cu puterea politică a Romei. Această putere politico-religioasă ar trebui să fie prezentă pe scena lumii și în zilele noastre, din moment ce, conform textului, ea va supravieţui până în vremea sfârșitului.

Rabinii din vechime au dezbătut aprig identitatea misterioasă a acestei puteri, deși au ajuns la un consens cu privire la celelalte patru împărăţii. Cei mai mulţi dintre ei au căzut de acord că primele împărăţii sunt, în ordine, Babilonul, (Medo-)Persia, Grecia și Roma. Conform înţelepciunii tradiţionale și a majorităţii comentatorilor evrei de mai târziu, a patra împărăţie (fierul și fierul amestecat cu lutul) este fără îndoială Roma și, mai precis, asociatul ei, Edomul. În tradiţia iudaică, Edomul reprezintă dușmanul sângeros al Israelului, chiar dacă îi este frate.

Nu este de mirare deci că, pentru cei mai mulţi comentatori evrei, această ciudată putere politico-religioasă nu este alta decât creștinismul, fratele iudaismului din perspectivă religioasă. Adoptată de Imperiul Roman, această religie orfană (creștinismul) avea să devină mai târziu religie de stat și avea să îi persecute pe evrei. Din perspectivă iudaică, biserica creștină se potrivește perfect acestei descrieri profetice.

Însă nu doar din perspectivă iudaică, ci și prin prisma istoriei, o singură putere îndeplinește toate aceste condiţii: biserica.

Într-adevăr, biserica și-a asigurat destinul doar cu sprijinul politic al Romei și, în special, al împăratului Constantin. Din săracă și persecutată, a devenit foarte repede religie de stat, cu tot ce presupune acest lucru din punctul de vedere al organizării ierarhice și al bunurilor materiale, dar și din punctul de vedere al compromisului. Mai mult, ea a înlocuit Roma antică, devenindu-i, într-o oarecare măsură, succesoare și moștenindu-i limba, structurile administrative, simbolurile10 și chiar idealul de dominaţie universală. „Stăpânirea asupra Romei – urbs inclyta et Romani imperii caput[2], cum o numește Hyeronimus –, și chiar numele în sine, Roma, ascunde o valoare care semnifică stăpânirea asupra lumii. Roma este semnul durabil al unei duble jurisdicţii, religioasă și politică, ce se întinde asupra întregului univers”11.

În cartea sa despre istoria papilor, Pierre de Luz descrie acest eveniment ca fiind „cel mai remarcabil, nu numai în istoria bisericii, ci și în istoria omenirii”12.

De la Constantin până la Carolingieni, împăraţii s-au bătut să apere și să instituie puterea bisericii13, iar biserica s-a instalat în sfera politică: Roma a devenit cetatea de scaun a Vaticanului. În paralel, biserica a pornit-o pe panta compromisului, care i-a afectat în cele din urmă identitatea religioasă. Sabatul din Decalog, de exemplu, amintirea creaţiei, a fost, puţin câte puţin, înlocuit cu duminica. Era mai comod așa și, în plus, acest lucru asigura bisericii un succes mai mare în rândul păgânilor.

Asociat astfel cu fierul, lutul și-a pierdut treptat sensul biblic al dependenţei de cer, nemairămânându-i decât sensul natural de maleabilita­­te și adaptare. Sacrificând porunca divină pe altarul succesului, biserica și-a asumat riscul de a fi doar de jos. Tradiţia omenească a trecut în prim-plan, în defavoarea revelaţiei.

III. „Se vor amesteca prin legături omenești” (vers. 43). Relaţia este acum una pozitivă, sugerând o tentativă de alianţă între cele două elemente. Apoi, „în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” (vers. 44).

De asemenea, această perioadă este singura din cadrul viziunii în care au loc acţiuni. Până la acest punct, explicaţiile inspirate s-au concentrat numai asupra unei stări de fapt sau a unei calităţi: „împărţită” (vers. 41), „tare” și „plăpândă” (vers. 42). Dacă cele două caracteristici descriu o stare care durează până la sfârșitul lumii, acţiunea descrisă acum are loc chiar în vremea sfârșitului.

Pentru prima oară, cuvântul este la plural și desemnează o serie de „împăraţi” (vers. 44). Până aici, împărăţia fusese una singură, în ciuda divizărilor ei (vers. 41), a părţilor sale mai slabe sau mai puternice (vers. 42). Viziunea descrie un zor febril în vremea sfârșitului de a încheia alianţe care nu vor funcţiona niciodată cu adevărat. Nu avem cum să nu ne gândim la episodul Babel. Deja versetul 41 face aluzie la Turnul Babel prin folosirea rădăcinii plg „împărţit”. Tradiţia biblică leagă, în general, această rădăcină, de la care vine numele Peleg, de evenimentul de la Babel: „Pentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul” (palag, Geneza 10:25; 1 Cronici 1:19). Profeţia lui Daniel anunţă, așadar, un eveniment care are legătură cu Turnul Babel. În istoria din Geneza, Dumnezeu coboară din ceruri în momentul în care popoarele pământului, de frica unei noi distrugeri, se unesc pentru a ridica un turn și pentru a-și face un nume (Geneza 11:4). În mod asemănător, Dumnezeu intervine la vremea sfârșitului, atunci când puterile lumii, tot de frica distrugerii, încearcă să se unească prin „legături omenești”.

Dacă vremea sfârșitului va fi caracterizată de o preocupare reînnoită pentru unitate, atunci această trăsătură este uimitor de relevantă în zilele noastre. Niciodată în istoria omenirii nu au fost atât de multe tentative de unire. Este o trăsătură distinctă a politicilor noastre moderne. Pentru prima oară în istorie, puterile pământului simt nevoia de a se uni unele cu altele, încurajând astfel alianţe la toate nivelurile: politic (NATO, ONU, Uniunea Africană etc.), economic (piaţa comună, CEE, OPEC etc.), religios (mișcarea ecumenică) sau politico-religios (unele ideologii de dreapta).

Recent însă, omenirea a pregătit o alianţă și mai îndrăzneaţă. Trecând dincolo de simplele alianţe continentale sau ideologice, de la căderea comunismului încoace, puterile lumii îndrăznesc să viseze la politici globale, cum ar fi Noua Ordine Mondială.

E posibil oare ca profeţia să facă referire chiar la vremurile pe care le trăim azi?

Trecem acum la secţiunea cea mai importantă a viziunii, care ocupă cea mai mare parte din visul împăratului și care pare să fie punctul spre care tind să conveargă toate lucrurile. Suntem în a doua parte a visului, a cărui explicaţie urmează aceeași structură bipartită ca și expoziţia (vezi mai sus). Mai devreme, Daniel își începuse explicaţia cu o referire la „Dumnezeul cerurilor”, care dă stăpânire (2:37). Ca atare, profetul începe și a doua parte cu un nou comentariu la adresa „Dumnezeului cerurilor”, care, de data aceasta, întemeiază o împărăţie (vers. 44). Această paralelă a secţiunilor introductive pune implicit în contrast cele două părţi ale visului. În prima parte, împărăţiile le sunt date oamenilor, în timp ce, în a doua parte, „Dumnezeul cerurilor” instaurează o împărăţie care rămâne sub controlul Lui. De fapt, această ultimă împărăţie este cu totul diferită de primele, opunându-li-se pe toate palierele.

Materialul din care e alcătuită piatra. Putem pune în contrast unitatea pietrei cu diversitatea metalelor din care este alcătuită statuia. Această nouă ordine (descrisă în partea a doua a visului) cuprinde o singură împărăţie, în timp ce prima constă în mai multe. În general, Scriptura folosește imaginea pietrei în contextul unei alianţe făcute de om cu Dumnezeu: pentru a construi un altar (Exodul 20:24), un monument de aducere-aminte (Deuteronomul 27:4) sau templul (1 Împăraţi 6:7) și ca tablă pe care să fie inscripţionate poruncile alianţei dintre Dumnezeu și Israel (Exodul 24:12). Acest lucru explică și interdicţia de a folosi unelte la tăierea pietrelor necesare construirii unui altar (Exodul 20:25), pentru că aceasta ar fi putut degenera ușor în cioplire de idoli (Leviticul 26:1). Piatra, în forma ei brută, ca material de construcţie, a ajuns să simbolizeze dimensiunea divină și, prin extensie, pe Dumnezeu Însuși și pe Mesia (Psalmii 118:22; Isaia 28:16; Zaharia 3:9; Faptele apostolilor 4:11).

Pe de altă parte, imagistica biblică asociază adesea metalele cu fabricarea idolilor și face trimitere la o religie de inspiraţie omenească. Cartea lui Daniel leagă întotdeauna metalele, în special pe cele din structura statuii, de acte de închinare idolatre (Daniel 3:5; 5:4,23). Piatra simbolizează împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce metalele reprezintă împărăţii omenești. Cât despre lut, el ar trebui să facă referire la dimensiunea religioasă, dar, în asociere cu fierul, își pierde prerogativele biblice și ia forma unor acte de idolatrie.

Originea pietrei. Intrarea în scenă a pietrei, dezlipite „fără ajutorul vreunei mâini” (Daniel 2:34, 45), contrastează puternic cu caracterul static al metalelor. Împărăţia de piatră diferă de împărăţiile din statuie prin faptul că Dumnezeu este cel care o întemeiază (vers. 44). Este o împărăţie de sus. În explicaţia sa, Daniel vede piatra dezlipindu-se dintr-un „munte” (vers. 45). În gândirea babiloniană, „muntele” era locuinţa marilor zei, în special a lui Enlil, zeitatea supremă, care locuia în ceruri. Conform credinţelor babiloniene, acest munte atingea cerul și susţinea reședinţa cerească a zeului suprem. Pentru Nebucadneţar, aluzia la „un munte mare” (vers. 35) este, prin urmare, extrem de clară: piatra, dezlipită „din munte” (vers. 45) și prăvălită din ceruri, reprezintă o împărăţie de origine divină. Pentru profetul evreu, muntele simbolizează Sionul, sau Ierusalimul (Daniel 9:16,20; 11:45), și, prin extensie, locuinţa cerească. Scriptura descrie adesea muntele Sion, sau, în fapt, Ierusalimul, ca fiind în ceruri. Limbajul din Psalmii 48:2 sugerează că Sionul este situat „în partea de miazănoapte” (literal, „înălţimile Ţafon”, așa cum apare în NTR), termen tehnic ce desemnează locuinţa cerească a lui Dumnezeu (Isaia 14:13 – „capătul miazănopţii”).

Mai mult decât atât, aramaicul tur „munte” este echivalentul ebraicului ţur „stâncă”, termen folosit deseori în Biblie pentru a-L simboliza pe Dumnezeu. Piatra este dezlipită din munte/stâncă și, ca atare, nu este doar de origine divină, ci și de natură divină. Cele două motive – „stâncă” (ţur) și „piatră” (eben) – sunt sinonime și Îl reprezintă pe Dumnezeu (Isaia 8:14).

Natura pietrei. Viziunea pune în contrast piatra cu statuia prin faptul că prima este aruncată asupra celeilalte. Verbul „a izbi” folosit în Daniel 2:34 sugerează o luptă, o confruntare între două sisteme. Împărăţia întemeiată de Dumnezeu nu este urmașa împărăţiilor omenești. Acestea „s-au sfărâmat împreună” (vers. 35), au fost distruse și nimicite (vers. 44); „nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (vers. 35). Noua împărăţie nu are nimic de-a face cu cele care au precedat-o, până și lutul fiind nimicit alături de fier (vers. 35,45).

Diferenţa esenţială stă în faptul că ea vine din altă parte: este o piatră dezlipită din munte, care se transformă la loc, după ce și-a împlinit misiunea, într-un „munte mare” (vers. 35). Coincidenţa dintre originea pietrei și ceea ce devine apoi certifică implicit natura divină a acestei împărăţii. Nimic din vechiul sistem nu mai rămâne în picioare.

În cele din urmă, împărăţia cea nouă „va dăinui veșnic” (vers. 44). Împărăţiile omenești, temporare prin natura lor, s-au prăbușit mai devreme sau mai târziu. Spre deosebire de ele, împărăţia finală nu va avea sfârșit. Eternul învinge efemerul. Putem observa contrastul dintre cele două sisteme chiar și la un nivel spaţial. Oricât de uriașă ar fi fost, statuia devine insignifiantă în faţa muntelui care „a umplut tot pământul” (vers. 35). Infinitul copleșește finitul.

Împărăţia cerească cuprinde întregul pământ și durează veșnic. Mintea noastră raţională cu greu își poate imagina un astfel de lucru. Suntem ispitiţi să urmăm o serie de teologi și filosofi și să căutăm împreună cu ei să „demitologizăm” această viziune. Ca urmare, împărăţia cerurilor ajunge să capete proporţiile mult mai rezonabile ale unei biserici, ale unui popor, ale unui sine iluminat și tot așa.

Tradiţia iudaică vede în împărăţia finală o reprezentare a tuturor speranţelor Israelului. Ea nu poate fi de sorginte omenească, ci trebuie să fie împărăţia lui Mesia. Rabinii Rashi și Ibn Ezra[3], în conformitate cu vechi interpretări iudaice, au văzut în această împărăţie pe cea a „Împăratului Mesia” (malkut melek hamașia)14. Astfel, Tanhuma, comentând pe marginea expresiei „tu te uitai la el” (vers. 34), explică: „Reish Laqish[4] a spus: «Ea [piatra] este regele Mesia»”15. Vorbind despre versetul 35, Pirḳê de Rabbi Eliezer Îl identifică pe „Regele Mesia, care, în viitor, va conduce de la un capăt al lumii la celălalt”16.

Argumentul pe care i-l aduce Daniel împăratului Nebucadneţar pentru ca acesta să fie convins că „tâlcuirea (…) este temeinică” este acela că „visul este adevărat” (vers. 45). Cele două expresii sunt despărţite de un waw, conjuncţie coordonatoare care funcţionează și ca o conjuncţie subor­donatoare, introducând propoziţii consecutive. Astfel, putem înţelege ultimele cuvinte ale lui Daniel după cum urmează: „Visul este adevărat, ca atare interpretarea lui este una demnă de încredere.” Dovada invită la manifestarea credinţei. Împăratul înţelege lecţia și trage concluziile pentru sine însuși.

Rugăciune prin înlocuitor. Rugăciunea este singurul răspuns posibil în faţa acestei situaţii. „Atunci, împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ” (vers. 46). Aceasta este a doua rugăciune din cartea lui Daniel. Împăratul nu îndrăznește încă să se adreseze personal Dumnezeului din ceruri, o zeitate prea îndepărtată, prea necunoscută, poate prea tulburătoare pentru el. Așa că își îndreaptă rugăciunea către Daniel, aruncându-i-se la picioare. Nu e cazul să credem că împăratul îl confundă pe Daniel cu Dumnezeul lui, intenţionând să-l adore pe profet. Conform lui Josephus Flavius, Alexandru cel Mare a făcut același gest, plecându-se la picioarele preotului de la Ierusalim și spunând: „Nu înaintea lui m-am plecat, ci înaintea Dumnezeului căruia are onoarea să-I fie mare-preot”17. Mai mult, Nebucadneţar recunoaște deschis suveranitatea lui Dumnezeu: „Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor” (vers. 47). Prin acest gest, împăratul pare că se supune „Domnul[ui] împăraţilor” (vers. 47). Însă nu trebuie să ne lăsăm înșelaţi de elocvenţa aceasta bruscă, deoarece expresiile folosite de împărat sunt destul de ambigue. Sintagma „Domnul împăraţilor” era, în realitate, un alt nume al lui Marduk, zeitatea babiloniană ce patrona casa regală, dar și al lui Nabu, nume purtat chiar de împărat – „fiul lui Marduk”. În cel mai bun caz, mărturia publică a împăratului este una dubioasă. Nebucadneţar nu a înţeles încă cine este Dumnezeu. El vorbește de Dumnezeul lui Daniel, însă mintea îi fuge tot la dumnezeul lui. Cuvintele lui ar putea fi citite în următoarea cheie: „Dumnezeul vostru, Daniele, este dumnezeul meu; puterea pe care o ai o datorezi dumnezeului meu, tatălui meu.” Împăratul nu s-a schimbat. Gestul său de adorare este ambiguu.

Acesta este și motivul pentru care întâlnirea nu are un happy-end clasic. Împăratul nu face așteptaţii pași ai pocăinţei, ci se îndreaptă spre Daniel. Trece de la un răspuns pe verticală, adresat lui Dumnezeu, la un răspuns pe orizontală, adresat lui Daniel. Conștientizează valoarea lui Daniel, dar aprecierea lui se oprește aici. Religia lui nu trece mai sus de omul Daniel.

Rugăciunea sa este contaminată de mândria unui om care preferă propria religie și care-și alege propriul idol în locul adevăratului Dumnezeu. Este mult mai ușor să te pleci în faţa unei statui sau chiar a unui om decât să o faci înaintea unui Dumnezeu invizibil. Dovada oferită de Daniel nu a avut pe deplin efectul scontat. Nebucadneţar crede acum în existenţa lui Dumnezeu, dar încă nu I se închină. Preferă să evite o relaţie cu acest Dumnezeu imprevizibil, al viitorului. Până acum, planul lui Dumnezeu în ce-l privește pe Nebucadneţar nu și-a atins ţinta.

Nu este dificil să observăm că profeţia lui Daniel este plauzibilă din punct de vedere istoric. Putem identifica relativ ușor împărăţiile: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma etc. Putem fi chiar convinși că visul a venit de la Dumnezeu, recunoscând, alături de Nebucadneţar, că „El descoperă tainele” (vers. 47). Însă, atunci când vine vorba de evenimente dincolo de istoria cunoscută, așa cum ar fi nebuloasa împărăţie a lui Dumnezeu, rămânem mai degrabă sceptici.

Și totuși întreaga raţiune de a fi a acestui vis profetic este aceea de a ne convinge de istoricitatea sa până la ultimele evenimente, inclusiv cele care privesc împărăţia lui Dumnezeu. Visul lui Nebucadneţar putea să se limiteze numai la această ultimă și cea mai importantă împărăţie. Preferă însă să străbată întortocheata istorie, permiţându-ne să verificăm, pas cu pas, validitatea profeţiei. Niciuna dintre împărăţiile statuii nu sunt extraordinar de importante, ci servesc numai ca puncte de reper care duc la ultima profeţie, cea privind împărăţia divină. Mai servesc și ca repere cronologice, plasând în timp împărăţia viitoare a lui Dumnezeu. Cele patru împărăţii ale statuii ne învaţă două lucruri despre această împărăţie: în primul rând, este una reală, care se va manifesta efectiv în istorie, ca și împărăţiile omenești; în al doilea rând, datele profeţiei ne permit să tragem concluzia că trăim în vremea sfârșitului, foarte aproape de apariţia ei. Asemenea lui Nebucadneţar, ne bazăm credinţa pe ceea ce am văzut deja. Înţelegerea realităţilor istorice ne trezește și ne întărește credinţa în Dumnezeul viitorului.

Note

1 Al doilea an al domniei lui Nebucadneţar (Daniel 2:1) corespunde, de fapt, celui de-al treilea an al domniei lui. Adesea, anticii omiteau anul urcării la tron, astfel că același eveniment este datat diferit în funcţie de sistemul folosit (vezi, de exemplu, 2 Împăraţi 8:25 și 9:29; vezi și Daniel 11:1 și Ieremia 28:1).
2 Vezi Adolf Leo Oppenheim, Le rêve, son interprétation dans le Proche-Orient ancien, traducere în franceză de Jeanne-Marie Aynard, Paris, Horizons de France, 1959.
3 André J. Festugière și Louis Massignon, La révélation d’Hermès Trismégiste, Paris, J. Gabalda et Cie, 1950, vol. 1, p. 92, 93.
4 Vezi oracolele din Persia și din Babilon în James B. Pritchard (ed.), The Ancient Near East. Supplementary Texts and Pictures Relating to the Old Testament, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1969, p. 606, 607; vezi și poetul grec Hesiodos, din secolul al VIII-lea î.Hr. (Erga kai hemérai 109-180), și chiar poetul latin Ovidius (Metamorphoses 1.89-414).
5 Textul ebraic vorbește despre Iavan, termenul ebraic pentru „grec”. La origine, cuvântul a avut sensul de „porumbel” și se referea, probabil, la porumbeii mesageri folosiţi pe insulele grecești. De aici, termenul a ajuns să-i desemneze pe locuitorii acelor insule (Félix M. Abel, Géographie de la Palestine, Paris, J. Gabalda, 1967, p. 259, 260). De asemenea, termenii ionian, Ionia (de la Ion, numele unuia dintre fiii Elenei) derivă de la ebraicul Iavan.
6 Vergilius, Aeneis 7.742,743.
7 Lucretius, De Rerum Natura 5.1286-1294.
8 André Alba, Rome et le Moyen Age jusqu’en 1328, Paris, Classiques Hachette, 1964, p. 126.
9 Isaia 29:16; 41:25; 45:9; Ieremia 18:2; 19:1; Plângerile lui Ieremia 4:2; Romani 9:21.
10 Vezi Pierre de Luz, Histoire des Papes, Paris, A. Michel, 1960, p. 81 ș.u.
11 Ch. Pichon, Le Vatican hier et aujourd’hui, Paris, Fayard, 1968, p. 71; cf. p. 230.
12 Pierre de Luz, p. 44.
13 Idem, p. 44-108.
14 Miqraoth Gdoloth.
15 Tanhuma Exodul 25:3,4.16 Rabbi Eliezer, Pirḳê de Rabbi Eliezer, traducere în limba engleză de Gerald Friedlander, New York, B. Blom, 1971, p. 83.
17 Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 11.333.

[1] Majoritatea textelor indicate conţin în original fie verbul hzh „a vedea”, fie substantivul hzwn „vedenie”. Diferitele traduceri se apropie mai mult sau mai puţin de aceste cuvinte. Astfel, KJV folosește verbul respectiv în expresiile: „viziunea pe care a văzut-o” (Isaia 1:1), „cuvântul pe care l-a văzut” (Isaia 2:1; Mica 1:1), „povara/pedeapsa pe care a văzut-o” (Isaia 13:1; Habacuc 1:1), „cuvintele pe care le-a văzut” (Amos 1:1) sau „au văzut deșertăciune și prorocii mincinoase” (Ezechiel 13:6). Cât despre textele din cartea lui Daniel, ele conţin doar substantivul hzwn. Versiunea Cornilescu folosește mai degrabă expresiile „prorocia despre/asupra/împotriva”, „prorocia descoperită”, „cuvântul spus”, „a avea o vedenie” etc. Versiunile NTR și BVA se apropie mai mult de textul original, deoarece sunt mai numeroase textele în care apare verbul „a vedea”: „aceasta este ceea ce a văzut Isaia” (Isaia 2:1; NTR), „o profeţie… pe care Isaia, fiul lui Amoţ, a văzut-o” (Isaia 13:1; NTR), „ce a văzut” (Amos 1:1; Mica 1:1; NTR), „vedenia pe care a văzut-o” (Isaia 1:1; 13:1; Habacuc 1:1; BVA), „cuvintele pe care le-a văzut” (Amos 1:1; BVA), „ceea ce a văzut” (Mica 1:1; BVA). (n.r.)
[2]Oraș faimos și capul Imperiului Roman. (n.r.)
[3] Rabini europeni din perioada medievală. (n.tr.)
[4] Un învăţător evreu din secolul al III-lea d.Hr. (n.tr.)