Ierusalimul de aur (Apocalipsa 21 – 22:5)

Coborârea Noului Ierusalim este ultimul eveniment profetic al Apocalipsei (vezi „Tabloul evenimentelor profetice” de la pagina următoare) și este corespondentul structural al celor șapte biserici de la începutul Apocalipsei. Cele două pasaje au în comun o serie de teme: Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:10; cf. 3:12), strălucirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:23; cf. 1:16), numele lui Dumnezeu înscris pe poporul Său (Apocalipsa 22:4; cf. 3:12), pomul vieții (Apocalipsa 22:2; cf. 2:7) și cartea vieții (Apocalipsa 21:27; cf. 3:5). Ambele pasaje pronunță o binecuvântare asupra „celui ce va birui” (Apocalipsa 21:7; cf. 2:7,11,17,26; 3:5,12,21) și Îl numesc pe Dumnezeu „Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 21:6; cf. 1:11,17; 2:8). Cele două pasaje sunt printre puținele din Apocalipsa în care auzim în mod direct vocea lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3; cf. 1:10).

Mai mult, ambele pasaje sunt precedate de câte o referire la prezența lui Dumnezeu. Înainte de pasajul celor șapte biserici, Fiul omului este prezentat umblând printre sfeșnicele de pe pământ (Apocalipsa 1:13). Acum, profetul vede un cer nou, un pământ nou și cetatea sfântă coborând de la Dumnezeu (Apocalipsa 21:1,2) și aude un glas puternic care iese din scaunul de domnie (vers. 3). Aici, așadar, în contextul Noului Ierusalim, Îl vedem pe Dumnezeu Însuși locuind în mijlocul poporului Său de pe pământ (Apocalipsa 21:1-8).

Din nou, viziunea este introdusă de un context liturgic. Cele șapte biserici au fost precedate de Pessa, Paștele, prima sărbătoare din calendarul iudaic. În mod similar, Noul Ierusalim evocă Sukkotul, Sărbătoarea Corturilor, ultima din calendarul iudaic.

Apocalipsa folosește un limbaj similar celui folosit în contextul Sukkotului, Sărbătoarea Corturilor, asociind astfel Noul Ierusalim cu această sărbătoare. Un verset-cheie este: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei»” (Apocalipsa 21:3).

Cuvântul „cort” traduce grecescul skene. La rândul său, cuvântul grecesc imită ebraicul șekina, semnul fizic al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exodul 40:34-38). De asemenea, șekina derivă din aceeași rădăcină ca și ebraicul șakan „a locui”, redat în greacă prin skenoun „a locui, a întinde cortul”¹. Un astfel de fundal sugerează că, în Apocalipsa 21:3, se subliniază faptul că Dumnezeu va locui efectiv împreună cu oamenii.

Noul Ierusalim va fi prezența efectivă a lui Dumnezeu, nu doar un simbol al acelei prezențe, cum a fost în cazul templului. Mai târziu, textul este și mai explicit: „În cetate n-am văzut niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa 21:22). Aici este principala diferență dintre Noul Ierusalim și Ierusalimul cel vechi. În noua cetate, prezența literală a lui Dumnezeu înlocuiește templul, care fusese doar un simbol al prezenței Sale. Cartea lui Ezechiel urmează același tipar, încheindu-se tot cu prezența lui Dumnezeu în cetate: „Din ziua aceea, numele cetăţii va fi: «Domnul este aici!»” (Ezechiel 48:35).

Dumnezeu este în sfârșit aici. Adevărata comuniune între El și poporul Său este, în final, posibilă. Apocalipsa exprimă această idee în limbajul legământului: „Ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). „Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7)². Aceasta este și una dintre temele favorite din Cântarea cântărilor: „Preaiubitul meu este al meu și eu sunt a lui” (Cântarea cântărilor 2:16; cf. 6:3; 7:10).

Atât metafora relației conjugale, cât și cea a relației tată-fiu vorbesc despre apropierea de un Dumnezeu cu care, în sfârșit, putem avea o relație directă și reciprocă, fără impedimentele distanței, ale păcatului și ale erorii și fără intermedierea făcută de un preot sau de un ritual. Ceea ce Dumnezeu a trebuit să îi refuze lui Moise (Exodul 33:20-23) devine acum o experiență de zi cu zi: „Ei vor vedea fața Lui” (Apocalipsa 22:4).

Dumnezeu va fi acolo, prezent fizic, ca și soţul sau soţia alături de care trăim, vorbim, râdem, mâncăm, bem și gândim. Este o nouă experiență pe care nu o putem exprima nici în cuvinte, nici în gânduri, una infinit mai mare decât Sărbătoarea Corturilor, care își trage numele (sukkot „corturi”) de la locuinţele provizorii din ramuri și coarde de viță pe care israeliţii le făceau pentru această sărbătoare. Obiceiul comemora peregrinarea israeliţilor prin pustiu și construirea sanctuarului, sukka-ul lui Dumnezeu, un simbol al prezenței Sale în mijlocul lor: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui [șakan] în mijlocul lor” (Exodul 25:8).

În tradiția iudaică, sukka-ul, ca și sanctuarul, simboliza șekina³. Psalmii citiți în sukka sunt mărturie a acestui simbolism – toți vorbesc despre prezența protectoare a lui Dumnezeu (Psalmii 23; 27; 36; 57; 63; 91). Mai mult, natura fragilă a sukka-ului amintește de precaritatea cetăților acestei lumi, întărind dorul după împărăția cerească. Ramurile care compun acoperișul trebuiau să lase întotdeauna un spațiu liber, prin care să se poată vederea cerul. Semnificativ este și faptul că lecturile liturgice din cadrul Sărbătorii Corturilor acoperă toată cartea Eclesiastul, în care totul – viețile noastre, faptele noastre, locuințele noastre – este deșertăciune (vezi, în special, Eclesiastul 2:4 ș.u.). Regăsim aceeași lecție a speranței înscrisă și în celălalt nume sub care mai era cunoscută sărbătoarea aceasta – „Sărbătoarea Secerișului” (Exodul 23:16; 34:22), pentru că ea marca și sfârșitul secerișului.

În Apocalipsa, aluzia la Sărbătoarea Corturilor se potrivește extrem de bine. După Kippur (Apocalipsa 11:19), seceratul grâului și culesul strugurilor (Apocalipsa 14:14-20; 16:17; 18:24), ritualul lui Azazel (Apocalipsa 20:2,3) și purificarea taberei de rău (Apocalipsa 20:7-15), urmează marea adunare a credincioșilor lui Dumnezeu din cele patru colțuri ale pământului. La această universalitate a adunării se face aluzie în expresia generală „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21:3). Profetul Zaharia deja prevăzuse tonurile mesianice specifice Sărbătorii Corturilor: „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zaharia 14:16). Profetul Apocalipsei folosește un limbaj similar: „Neamurile vor umbla în lumina ei și împăraţii pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21:24).

Setea omenirii după Dumnezeu este, în sfârșit, stinsă: „Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6; cf. 22:1). Imaginea apare și în contextul Sărbătorii Corturilor. Cu acea ocazie, era obicei ca preotul să scoată apă din fântâna Siloamului cu un vas de aur, în timpul ritualurilor de dimineață și de seară ale jertfelor zilnice. Oamenii întâmpinau revenirea lui cântând: „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:3)⁴. La acest obicei a făcut aluzie Isus când, în timpul Sărbătorii Corturilor, a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).

Reprezentând împlinirea tuturor speranțelor, răspunsul tuturor suspinelor lumii, stingerea oricărei sete (Apocalipsa 21:6), coborârea cetății lui Dumnezeu este dată ca punct final: „S-a isprăvit!” (vers. 6). Și, într-adevăr, numele cetății – Ierusalim – este încărcat de semnificații. În primul rând, este orașul păcii, sens implicat de numele său din vechime – Salem. Este cetatea lui Melhisedec, împăratul dreptății, care l-a sprijinit pe Avraam în campaniile lui militare (Geneza 14:18; cf. Evrei 7:1). Ierusalimul era, de asemenea, construit pe muntele Moria (2 Cronici 3:1), aluzie la jertfirea lui Isaac (Geneza 22:1-18)⁵. Mai era și locul în care Dumnezeu a oprit sabia morții pornită să decimeze poporul israelit (1 Cronici 21:14-16). David a cucerit cetatea și a făcut-o prima capitală a Israelului (1 Cronici 11:1-9), după care a adus între zidurile ei chivotul legământului (2 Samuel 6:12-23). Însă memoria colectivă a israeliţilor asociază această cetate în primul rând cu templul. Ierusalimul este un loc al rugăciunii și al închinării (Psalmii 48:2; 122:1). El este și antonimul Babilonului și simbolul reîntoarcerii din exil și al sfârșitului opresiunii. Este cetatea care stârnește nostalgie – poporul lui Dumnezeu nu poate uita Ierusalimul (Psalmul 137).

Prin aceste amintiri, Ierusalimul a ajuns să desemneze locul prin excelenţă al prezenței lui Dumnezeu. Cetatea reprezenta locuinţa lui Dumnezeu din ceruri, populată de sfinți, strălucind de slava lui Dumnezeu, pe care mintea omenească nu o putea imagina (Isaia 14:13; cf. Psalmii 48:1-3).

Profetul Daniel a avut și el o viziune a Ierusalimului ceresc. Dincolo de împărățiile pământești, care, în cele din urmă, vor dispărea fără urmă (Daniel 2:35), profetul vede „o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (vers. 44), sub forma unui munte (vers. 35, 45), simbolul tradițional al Sionului, sau al Ierusalimului⁶.

În spiritul tradiției biblice, tradiția iudaică afirmă realitatea unui „Ierusalim de sus” (Yerușalayim șel maala), care a existat chiar înainte de crearea lumii⁷ și care i-a inspirat pe poeții dragostei⁸. În literatura iudaică apocaliptică, Ierusalimul ceresc și templul său coboară din ceruri pentru a lua locul cetăților pământești, „pentru că nicio lucrare omenească nu se poate compara cu locuinţa Celui Preaînalt”⁹. Conform rabinului cabalist din secolul al XIII-lea Bahya b. Așer, forma de plural a ebraicului Yerușalayim (numele Ierusalimului) face aluzie la existența a două cetăţi, una pe pământ și cealaltă în cer.

Ierusalimul din trecut nu se compară însă cu Noul Ierusalim. Nimic nu este la fel. Chiar primele cuvinte din Apocalipsa 21 descriu Noul Ierusalim în termenii creației: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Textul paralel din Isaia se referă explicit la creație: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou. (…) Vă veţi bucura și vă veţi veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie” (Isaia 65:17,18).

Noul pământ va fi radical diferit. Acolo, „marea” nu va mai fi (Apocalipsa 21:1), prima caracteristică a acestui nou univers. În mentalitatea ebraică, „marea” are o conotație negativă, reprezentând pustiul și întunericul (Geneza 1:2; Psalmii 18:11; Iov 26:10; Proverbele 8:27), moartea și „neființa”¹⁰ (Ezechiel 26:19-21; Iona 2:6; Habacuc 3:10) și răul (Isaia 27:1; 51:9,10). Scriptura mai asociază „marea” cu Babilonul (Apocalipsa 17:1) și, în Apocalipsa, cu originile fiarei (Apocalipsa 13:1)¹¹.

Grecescul neos, care caracterizează Ierusalimul, înseamnă ceva radical și „cu totul diferit”¹². Dumnezeu dă Noului Ierusalim o nouă configurație și îl coboară din cer pe pământ (Apocalipsa 21:2; cf. Apocalipsa 3:12). Nu este vorba nici de Ierusalimul eliberat în timpul Războiului de Șase Zile, nici de cel al Moscheii lui Omar, al Zidului Plângerii sau al Sfântului Mormânt. Noul Ierusalim este mai mult decât un nou strat de vopsea pe niște ziduri vechi sau câteva clădiri ori cartiere noi. Schimbarea este radicală și afectează totul: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi!” (Apocalipsa 21:5).

La un nivel personal, Ierusalimul de sus înseamnă în primul rând o mare consolare. Este primul adevăr pe care îl sugerează Apocalipsa: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor” (vers. 4). Lacrimile de aici nu au de-a face cu masacrul lui Gog și Magog și cu amintirea celor care au dispărut pentru totdeauna. Contextul sugerează, dimpotrivă, că „orice lacrimă” reprezintă rănile trecutului. Asemenea morții și suferinței, și lacrimile vor dispărea.

Suferința omenească este, cu siguranță, cea mai veche și mai serioasă nemulțumire a omului față de Dumnezeu – acel Dumnezeu care rămâne tăcut în faţa suferinței. Unde a fost Dumnezeu în perioadele de durere și de opresiune? Lacrimile fetiței torturate de soldați au trecut nevăzute, dar acum Dumnezeu le șterge cu propria-I mână. Nu recurge la cuvinte, la explicații, ci doar la un gest, însoțit de promisiunea că „nu vor mai fi lacrimi”. Aceasta este consolarea supremă, singurul răspuns posibil în fața problemei suferinței.

Prin urmare, totul se reduce la Dumnezeu. De aceea amână profetul descrierea splendorii Noului Ierusalimului până mai spre finalul pasajului. Pentru prima dată în Apocalipsa, viziunea profetului nu urmează o derulare cronologică, ci se concentrează asupra unei entităţi particulare – Ierusalimul de aur. Aici este destinația finală a omenirii. Totuși descrierea cetății se dezvoltă de la aspectele generale către cele particulare. Profetul o zugrăvește în timp ce se apropie de el dinspre cer¹³. Viziunea se împarte în două panorame, fiecare introdusă prin formula „[îngerul] mi-a arătat” (Apocalipsa 21:10; 22:1).

Mergând de la periferie spre centru, viziunea dezvăluie succesiv cele șapte minuni ale cetăţii. Prima panoramă (Apocalipsa 21:10-27) prezintă (1) întreaga cetate strălucind ca un cristal, având (2) porțile și zidurile din pietre prețioase și (3) o piaţă centrală din aur. A doua panoramă (Apocalipsa 22:1-5) ne arată centrul pieței cetății, în care se află (4) un râu cu apa vieții, (5) pomul vieții, (6) tronul lui Dumnezeu și, în final, (7) Însuși Domnul Dumnezeu.

Noul Ierusalim este un mediu nou și perfect, care inspiră încredere, admirație și bucurie. „Un zid mare și înalt” îi asigură protecţia (Apocalipsa 21:12). Fiecare latură (vers. 16) măsoară 12 000 de prăjini (aprox. 2 250 km^[1]). Zidul (vers. 17) are o lățime de 144 de coți (aprox. 60 m) și stă pe 12 temelii (vers. 14). Întreaga cetate este construită pe baza numărului 12, numărul semințiilor Israelului, ale căror nume sunt inscripționate pe porți (Apocalipsa 21:12; cf. 7:4-8, unde 12 × 12 000 de mântuiți = 144 000), dar și numărul apostolilor, ale căror nume sunt gravate pe temelii (Apocalipsa 21:14).

Când a conceput această cetate, Dumnezeu i-a avut în minte pe locuitorii ei. Nici nu ar putea fi mai potrivită. Arhitectul ei este chiar Creatorul, care cunoaște perfect toate nevoile și dorințele făpturilor Sale. Cele 12 porți se deschid spre cele patru puncte cardinale (vers. 13, 25), mărturie a spiritului de receptivitate și de încredere manifestat între locuitorii Noului Ierusalim.

Porțile și fiecare temelie constau într-o piatră diferită (vers. 19-21). Fiecare piatră contribuie la un anumit aspect al cetății, sugerând lipsa oricărei urme de competiție sau de favoritism. Pacea și încrederea caracterizează acum toate relațiile umane. Este semnificativ faptul că toate cele trei liste ale nelegiuiţilor excluși din cetate se încheie cu categoria mincinoșilor (Apocalipsa 21:8,27; 22:15).

Însă arhitectul nu construiește o cetate care să împlinească doar nevoile practice ale locuitorilor ei. Cetatea este și frumoasă – „gătită ca o mireasă împodobită” (Apocalipsa 21:2). Verbul grecesc kosmeo (de la care provine cuvântul modern cosmetică) redă caracterul estetic al cetății. Am observat deja proporțiile sale armonioase și simetrice – „lungimea, lărgimea și înălțimea erau deopotrivă” (vers. 16). Orașul este, de fapt, un cub perfect, așa cum era și Locul Preasfânt din templul din vechime (1 Împărați 6:20). După cum sfeșnicul era un simbol, și Locul Preasfânt evoca Noul Ierusalim așteptat de oameni. Această legătură confirmă încă o dată relația dintre actul uman de închinare și împărăția lui Dumnezeu, întrucât religia capătă sens numai în lumina împărăției lui Dumnezeu.

Remarcăm, de asemenea, materialele valoroase folosite la construirea cetății. Noul Ierusalim este făcut din aur pur și pietre prețioase (Apocalipsa 21:18-21). Diversitatea acestor materiale este subliniată doar de ceea ce le unește – prezența strălucitoare a lui Dumnezeu: „o luminează slava lui Dumnezeu” (vers. 23). Cetatea este un templu de aur, cu ziduri din vitralii, care reflectă lumina într-un spectru bogat de culori și nuanțe.

Noul Ierusalim aduce cu sine și o nouă viață. Ne reamintește de Grădina Edenului (Geneza 2; 3), cu vegetația ei luxuriantă, cu apele ei limpezi ca cristalul și, în special, cu „pomul vieții” (cf. Apocalipsa 2:7). „Și mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii și pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1,2).

Profetul Ezechiel văzuse deja o astfel de grădină minunată, cu râuri și copaci miraculoși: „Lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din Sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană și frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:12).

Simbolismul pomului este răspândit peste tot în Biblie¹⁴, fiind prezent, în diferite forme, în toate civilizațiile antice ale Orientului Mijlociu. De fiecare dată, copacul simbolizează viața, un concept care apare pentru prima oară în Grădina Edenului. Bărbatul și femeia au trăit mâncând roadele pomului vieţii. Moartea i-a amenințat imediat ce au pierdut accesul la el (Geneza 3:22).

Fiecare componentă a pomului vieţii din Noul Ierusalim, fructele și frunzele deopotrivă, servește la ceva. Pasajul nostru nu are multe de spus despre natura fructului decât că se coace pe parcursul întregului an, susținând viața biologică a locuitorilor cetății. Pe de altă parte, frunzele oferă „vindecare neamurilor”. Textul nu se referă la remedii naturale sau la alte forme de fitoterapie. Dispariția morții implică absenţa oricărui germen malign sau a oricărei boli. Contextul sugerează mai degrabă o interpretare diferită.

Versetele precedente asociază „neamurile” cu slava sau strălucirea lui Dumnezeu. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu și făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei și împăraţii pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea” (Apocalipsa 21:23,24; cf. 21:26). Astfel, „vindecarea neamurilor” implică luminarea naţiunilor de către Dumnezeu Însuși. Este unul dintre miracolele Noului Ierusalim, de care se miră chiar și profetul Ioan, miracol ce se află în miezul Sărbătorii Corturilor: „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zaharia 14:16).

Naţiunile (goyim) în mod tradițional excluse de la legământ și necunoscând legile și adevărul lui Dumnezeu participă acum la închinare. Isaia 60:1-19 prezintă o variațiune pe aceeași temă: „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine! (…) Peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta. (…). Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie.”

În Noul Ierusalim, Dumnezeu va „vindeca” naţiunile în sensul că le va lumina și le va purta de grijă¹⁵. Nuanța aceasta o găsim confirmată și de structura textului nostru, în care prima parte, A B C (Apocalipsa 22:1-3a) este construită în paralel cu a doua parte A1 B1 C1 (Apocalipsa 22:3b-5). „Vindecarea neamurilor” din B corespunde „slujitorilor” care Îi slujesc lui Dumnezeu și sunt luminați de El în B1.

        Paralelismul dintre B și B1 leagă lumina de viață, concepte asociate în gândirea biblică¹⁶. Astfel, autorul Evangheliei după Ioan vorbește despre Isus ca fiind „viața, și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). De asemenea, Isus le-a promis ucenicilor Săi că „cine [Îl] urmează pe [El] nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12).

Suprapunerea celor două imagini – a pomului vieții cu frunzele sale și a luminii lui Dumnezeu, care (i)luminează – elucidează simbolismul candelabrului cu șapte brațe, faimosul menorah din templul din vechime. Având forma unui pom, cu ramuri de lumină, candelabrul era semnul speranței¹⁷. Fiind un simbol care amintea de Grădina Edenului, cu pomul vieții și lumina ei, sfeșnicul menținea aprins în inimile israeliţilor dorul după Paradisul pierdut.

Viața pe care o dau fructele și frunzele pomului este una deplină. Pomul vieții hrănește deopotrivă trupul și sufletul. O astfel de abordare holistică este specifică gândirii ebraice. Viața spirituală și cea biologică sunt identice. Ebraica folosește același cuvânt, ruah, atât pentru suflarea de viaţă, procesul de respiraţie, ce ţine de fiziologia organismului (Geneza 6:17; 7:15), cât și pentru spirit, sau dimensiunea spirituală (Numeri 27:18; Isaia 63:10,11). Ruah-ul care îi face pe oameni capabili să respire și care le dă viață vine de la Dumnezeu – este ruah-ul, sau Duhul, lui Dumnezeu. Psalmistul identifică o relaţie strânsă între cele două ruah-uri: „Le iei suflarea [ruah], ele mor și se întorc în ţărână. Îţi trimiţi Duhul [ruah], ele sunt plăsmuite” (Psalmii 104:29,30, NTR).

Cu alte cuvinte, ființele omenești există numai câtă vreme se află într-o relație cu Dumnezeu. Dimensiunea religioasă nu este limitată la domeniul nevoilor spirituale, ci este și o necesitate biologică, un adevăr proclamat încă de pe primele pagini ale Bibliei. Dumnezeu a creat ființa umană, suflându-i în nări viață. Astfel, fiecare om este biologic dependent de Dumnezeu. Atunci când taie legătura dintre el și Dumnezeu, moare (Geneza 2:17; cf. 3:17-19). Acum, ultimele pagini ale Bibliei proclamă același adevăr. Viața spirituală și cea fizică sunt împletite una cu cealaltă.

Noul Ierusalim nu este paradisul unor suflete descarnate, al unor ființe eterice, după cum nu este nici paradisul musulman al plăcerilor senzuale. Acolo, viața este una deplină. Simțurile vor fi invadate de experienţa atingerii, a mirosului, a gustului, a frumuseții. Cei răscumpăraţi nu vor mai simți niciodată oboseală, dezgust sau suferință. Trupul va fi mai puternic ca niciodată, însă și intelectul va fi revitalizat. Gândurile vor fi mai profunde, iar misterele vieții vor deveni mai clare percepției omenești. Cei mântuiți vor asimila și vor înțelege mult mai ușor Cuvântul lui Dumnezeu. Facultățile mentale și spirituale nu au fost niciodată atât de bine ascuţite. Memoria, inteligența și pasiunea pentru învățare vor reînvia.

Însă deocamdată, ne târâm într-o lume a luptelor și a suferinței. Frumusețea trebuie să împartă locul pe lumea aceasta cu nenorocirea, la umbra porților palatelor zac cerșetori, minciuna corupe adevărul, iar miasma morții se simte în orice are viață. Trăim într-o lume care strigă după schimbare, strigă după venirea lui Isus Hristos.

Note

1 Cf. comentariile la Apocalipsa 7:15.
2 Cf. Osea 2:23; Zaharia 13:9.
3 Talmudul babilonian, Sukka 116a-b.
4 Mișna, Sukka 5.1.
5 Midraș găsește în numele „Ierusalim” aluzii la Melhisedec și la jertfirea lui Isaac: Ieru, care provine din aceeași rădăcină ca și Moria, face aluzie la jertfirea lui Isaac, iar Salem, la Melhisedec (Midraș Rabba, Geneza 56.16).
6 Psalmii 24:3; Isaia 2:3; 27:13; Zaharia 8:3; cf. Daniel 9:20; 11:45 etc.
7 Midraș la Psalmi, Psalmul 122, secţiunea 4; Salomon Buber (ed.), Midraș Tanhuma, Ṿilna, ha-Almanah ṿeha -Aḥim Rom, 1885, capitolul „Numeri”, p. 34, 35.
8 Talmudul babilonian, Taanith 5a; Tanhuma, Pekudei, 1.
9 Apocalipsa ebraică a lui Ezra 7:26; 10:54; 1 Enoh 90:28,29.
10 Expresia este împrumutată de la Johannes Pedersen, Israel: Its Life and Culture, Londra, Oxford University Press/Copenhaga, Branner, 1926-1940, vol. 1-2, p. 464; cf. Philippe Reymond, L’eau, sa vie, et sa signification dans l’Ancien Testament, Supplements to Vetus Testamentum, Leiden, Brill, 1958, p. 213: „Vechiul Testament identifică adesea oceanul cu moartea, (…) un loc din care nu există întoarcere, (…) un loc unde nu există comuniune, nici cu oamenii, nici cu Dumnezeu.”
11 Vezi Doukhan, The Genesis Creation Story: Its Literary Structure, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, p. 70 ș.u.
12 Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, 10 vol., traducere și ediţie de Geoffrey W. Bromiley, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1964-1976, vol. 3, p. 447-450.
13 Vezi Roberto Badenas, „New Jerusalem—The Holy City”, în Frank B. Holbrook (ed.), Symposium on Revelation—Book 2, Daniel and Revelation Committee Series, Silver Spring, vol. 7, Maryland, Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1992, p. 246.
14 Psalmii 1:3; Isaia 65:22; cf. Leviticul 26:4; Judecătorii 9:8-13.
15 Cuvântul grecesc original therapeia (cf. cuvântul modern terapie) și verbul înrudit therapeuo conțin același sens. Ambele cuvinte pot implica ideea de „a avea grijă de [ceva sau cineva]” sau „a sluji [la ceva sau cuiva]” (vezi Faptele apostolilor 17:25; Luca 12:42 etc.). Prin urmare, în Septuaginta, aceste cuvinte și cele înrudite redau rădăcina ebraică ’bd, care implică ideea de slujire sau de slujitor (vezi Geneza 45:16; Isaia 14:2 etc.).
16 Iov 3:20; 33:30; Psalmii 49:19; 56:13 etc.
17 Vezi Carol L. Meyers, The Tabernacle Menorah, American Schools of Oriental Research Dissertation Series, nr. 2, Missoula, Montana, Scholars Press for the American Schools of Oriental Research, 1976, p. 118 ș.u.

^[1] Conform DEX, s.v. prăjină, prăjina măsoară 5-7 metri, ceea ce ne-ar duce la o lungime de 60-84 km. Termenul grecesc este însă stadios „stadiu”, unitate de măsură care varia între 147 și 192 m (cf. DEX, s.v. stadiu), ceea ce ar duce la o lungime de 1764-2304 km. Autorul folosește echivalenţa 1 stadiu = cca 187 m. (n.r.)