„Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:6-21)

Din ceruri, viziunea ne readuce acum pe pământ. Ultimele cuvinte profetice ale cărții reprezintă un ecou al primelor. Această metodă retorică (inclusio) este foarte veche. Poezia ebraică a folosit-o adesea¹, și chiar literatura clasică, sub pana lui Platon². Apare și în scrierile lui Josephus Flavius³ sau în cele ale rabinilor din secolul al III-lea⁴. Autorul folosește tehnica inclusio pentru a indica atât în introducere, cât și în încheiere adevărul fundamental care a inspirat și a ghidat întregul proces de scriere.

Finalul Apocalipsei corespunde introducerii prin anumite expresii și teme comune⁵. Însă corespondenţa majoră dintre cele două pasaje o reprezintă revenirea lui Hristos:

               Merită remarcate totuși și o serie de diferențe de limbaj. Introducerea pune accentul pe revenirea lui Hristos folosind persoana a treia: „Cel ce vine”, „El vine”. Încheierea repetă ideea revenirii, însă la persoana întâi: „Eu vin”. Contrastul gramatical sugerează că revenirea Lui a devenit acum personală și directă. Nu mai este o simplă mărturie externă despre eveniment. Acum, chiar Cel ce vine – personajul principal al evenimentului – vorbește despre venirea Sa. Iar acest fapt modifică tonul acestui ultim mesaj.

Până acum, discursul apocaliptic a fost plin de imagini, de simboluri și de viziuni fantastice care ne-au dus dincolo de realitatea fizică imediată. Acum, în încheiere, devine dintr-odată personal și insistent, pe măsură ce pătrunde în realitatea cotidiană. „Vino!”, cuvântul-cheie al pasajului, apare de șapte ori, ca un refren. El concentrează mesajul principal al Apocalipsei. Lecția pe care am auzit-o la începutul cărții este aceeași pe care o auzim la finalul ei și, ca atare, cea pe care ar trebui să o reţinem și să o luăm cu noi atunci când ne reîntoarcem la rutina, grijile și durerile de zi cu zi:
„Iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7)
„Iată, Eu vin curând!” (vers. 12)
„Vino!” (vers. 17a)
„Vino!” (vers. 17b)
„Să vină” (vers. 17c)
„Da, Eu vin curând!” (vers. 20a)
„Amin! Vino, Doamne Isuse!” (vers. 20b).

Dacă urmăm firul acestui cuvânt-cheie, descoperim o mișcare de du-te-vino între sfera divină și cea umană, ceea ce sugerează o relație de reciprocitate. La strigătul cerului, care începe seria celor șapte exclamaţii și care sună de două ori ca o promisiune – „Iată, Eu vin curând!” (vers. 7, 12) –, pământul răspunde de două ori cu „Vino!” (vers. 17). Apoi, cerul reasigură pământul: „Da, Eu vin curând!” (vers. 20a), după care rugăciunea omenească răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (vers. 20b).

Acest dialog intercalat ne învață o lecție deosebită.

1. Făgăduința divină precedă întotdeauna dorința omului după Dumnezeu. Nu omul este cel care generează dorința de a-L întâlni pe Dumnezeu și care inițiază rugăciunea. Dumnezeu a vorbit primul și de aceea Îl credem pe cuvânt. Credința nu se bazează pe subiectivitatea omului, ci pe cuvântul divin care a existat înaintea omenirii.

2. Pe de altă parte, Dumnezeu le oferă o asigurare celor care Îl strigă. Răspunsul Lui: „Da, Eu vin curând!” întărește credința celor care Îl așteaptă. Pentru ca cineva să tânjească după revenirea Sa, trebuie ca mai întâi să creadă în El și să trăiască în conformitate cu
voința Sa.

3. În cele din urmă, cei care se roagă pentru revenirea Lui deja cred în ea. Rugăciunea se naște din convingere, nu din informații teologice sau istorice. Cei care cred în venirea lui Dumnezeu sunt cei care se roagă pentru ea.

Rugăciunea cu care se încheie Apocalipsa le conţine pe toate celelalte de dinaintea ei – este rugăciunea prin excelență: „Vie Împărăția Ta!” (cf. Matei 6:10; Luca 11:2). Ea constituie atât un răspuns, cât și o solicitare. Creștinismul se reduce la aceste cuvinte. Întrucât suntem obișnuiți să ne rugăm pentru fericire și succes, rugăciunea a ajuns adesea să fie percepută ca o formulă magică de împlinire a dorințelor și capriciilor noastre. Însă această ultimă rugăciune nu este nici o binecuvântare pentru pâinea cea de toate zilele, nici pentru activităţile noastre de fiecare zi. Este mai degrabă un strigăt disperat după schimbare. Noi strigăm: „Vino!” ca răspuns la afirmația: „Eu vin curând!”, dar nu deoarece vrem o viață mai bună, ci deoarece căutăm cu disperare o altă viață – viața promisă de Dumnezeu.

Această rugăciune este atât de importantă, încât primii creștini au transformat-o într-un salut: Marana tha! „Vino, Doamne!” (cf. 1 Corinteni 16:22). Cuvintele cu care se încheie Apocalipsa, Amen Marana tha, marcau finalul oricărei slujbe euharistice. Știm asta din Didache⁶, unul din cele mai vechi documente creștine, compus chiar înaintea Apocalipsei. Ioan a căutat în mod deliberat să-și plaseze cartea în contextul liturgic⁷ al Cinei Domnului, care comemora „moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).

Însă rugăciunea și ritualurile nu sunt singurele răspunsuri la făgă­duința de sus. În mijlocul ultimelor cinci exclamaţii ale Duhului și ale bisericii care strigă după venirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:17), regăsim un „vino!” de o natură cu totul diferită: „Celui ce îi este sete, să vină;
cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (vers. 17).

Venirea lui Dumnezeu și dorința credincioșilor după revenirea Sa nu sunt doar niște evenimente care vor avea loc în viitor. Apa care stinge setea ne este accesibilă în viața aceasta și este mai mult decât împlinirea viitoare a făgăduinței mântuirii și vieții veșnice (Apocalipsa 21:6). Verbul este la timpul prezent și plasează experiența aceasta în situația noastră de acum.

Scripturile ebraice (Vechiul Testament) asociază, în general, „apa vieții” cu YHWH și o aplică la existența noastră actuală. „La Tine este izvorul vieţii” (Psalmii 36:9). Cele două concepte sunt asociate și în texte precum Ieremia 2:13 și 17:13.

În Noul Testament, Isus asociază aceeași imagine cu Sine atunci când îi oferă femeii samaritene „apă vie” (Ioan 4:10-15) și când invită mulțimea de la templu să bea de la El (Ioan 7:37,38). Ioan explică faptul că apa simbolizează „Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El” (vers. 39).

În mod asemănător, pentru rabinii din vechime și evreii de la Qumran, a bea din apa vie însemna a trăi o viață religioasă în conformitate cu principiile călăuzitoare ale Torei⁸. În toate aceste cazuri, o astfel de apă ne poate stinge setea pe acest pământ, în starea noastră prezentă.

Cu alte cuvinte, poporul lui Dumnezeu gustă deja, aici și acum, din apa vieții Noului Ierusalim. Acest „Vino!” al lui Dumnezeu implică invitația: „Vino și bea!”. Religia speranței nu este pasivă și nu poate fi diluată în­tr-o utopie futuristă. Dumnezeu ne oferă „apa vieții” azi (Apocalipsa 22:17). Acest miracol nu are nimic de-a face cu formulele magice sau cu geniul tehnologic. A bea din apa vieții înseamnă pur și simplu a trăi cu Dumnezeu. Dumnezeul vieții – Dumnezeul cel veșnic pe care Îl vom întâlni față în față în Noul Ierusalim – ne dă întâlnire chiar în viața aceasta.

Miracolele deja marchează călătoria noastră pe pământ. Îl simţim pe Dumnezeul invizibil în viața de zi cu zi în răspunsurile precise și directe pe care le primim la rugăciuni, în bucuria care ne face inima să bată, în protecția, călăuzirea și mângâierea pe care le găsim chiar și atunci când trecem prin adâncimile disperării și ale singurătății, dar și în convingerea profundă, în acea intuiție că El este aici, lângă noi.

Însă Dumnezeu nu oferă această apă spirituală în mod arbitrar. Tre­buie să ne fie sete și să „venim” – să ne dorim apa. Viața alături de Dumnezeu nu constă exclusiv în har, minuni, emoții și mângâiere. Din experiența religioasă mai fac parte și dorința intensă de schimbare și voința de a trece la acțiune. Întâlnirea cu Dumnezeu cere din partea noastră dispoziţia de a participa. Prezența Lui nu se va epuiza niciodată, de aceea trebuie să ne-o dorim întotdeauna. Setea noastră trebuie să rămână mereu nestinsă. Paradoxal, tocmai acea prezență care ar trebui să ne potolească setea o intensifică. Oamenii au rolul lor în cadrul întâlnirii cu Dumnezeu. Mulți creștini au înțeles însă greșit această dimensiune și au redus religia la dogme sau emoții plăcute.

Religia Apocalipsei include atât „venirea” lui Dumnezeu, cât și „venirea” omenirii. Speranța venirii lui Dumnezeu pune stăpânire pe dorințele, etica, alegerile și existenţa credincioșilor. Datorită darului „apei vieții”, revenirea lui Hristos este reală, concretă, pentru că ea „curge” deja în existența celor ce „beau” din ea.

Nu este de ajuns să citim Apocalipsa, trebuie să îi și „sorbim” cuvintele și să îi preţuim mesajul. La acest lucru s-a referit Isus atunci când a spus: „Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (vers. 7). Îngerul repetă aceeași lecție atunci când vorbește despre „cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” (vers. 9), iar scriitorul Apocalipsei o reia în încheierea cărții, sub forma unui avertisment și a unui blestem: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (vers. 18, 19).

Apocalipsa nu-l vizează aici pe scribul a cărui sarcină era să păstreze integritatea textului. Ioan se adresează „oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta” (vers. 18), adică oricui citește Apocalipsa. Deuteronomul folosește același limbaj, cu aceeași intenție: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeţi nimic din ele, ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau eu” (Deuteronomul 4:2; cf. 12:32).

Paralelele dintre cele două pasaje ne invită să citim Apocalipsa tot așa cum citeau israeliţii Deuteronomul – ca pe un legământ care implică fiecare aspect al existenței. „A păzi cuvintele din cartea aceasta” înseamnă a le da un caracter concret, a le face să aibă relevanţă pentru viaţa de zi cu zi.

Trebuie mai întâi să înțelegem cuvântul profetic. Acest lucru îi vizează pe toți exegeții și comentatorii Apocalipsei (inclusiv pe mine); de fapt, pe toți cititorii acestei cărți biblice. Munca unui exeget adevărat cere nu doar o minte critică, ci și o inimă smerită. Numai bunăvoința și evlavia nu sunt de ajuns. A citi Apocalipsa nu este de ajuns. Trebuie să o citim în maniera corectă. Apocalipsa avertizează în mod repetat împotriva ipotezelor subiective, personale, fanteziste. Blestemul rostit împotriva celor care adaugă sau scot se aplică tuturor acelor interpretări care nu urmează linia textului, ci o cotesc în direcții greșite.

A „păzi” cuvintele acestei cărți implică și faptul că am înțeles care este importanţa lor pentru viața noastră. Miza Apocalipsei este mult prea importantă pentru a fi greșit înțeleasă. Viața cititorului trebuie să fie un răspuns la viziunile acesteia. Este ușor să devii oarecum entuziasmat de extazul „Aminurilor” sau ale „Aleluilor” care răsună în întreaga carte. Este la fel de ușor ca, orbit de viziunile cerești, să rămâi la un nivel mistic și să uiți de responsabilitatea ta ca om de a da mărturie în propria ta viață despre împărăția care vine.

Apocalipsa face apel la o religie consecventă și echilibrată. Viziunea speranței nu șterge realitatea prezentă. Cartea prezintă ambele perspective împreună și ar trebui să le lăsăm să se controleze una pe cealaltă. Autenticitatea și adevărul religiei depind de o astfel de disciplină. Fără profeția care susține speranța, religia se reduce la relativism, umanism și subiectivism. Dumnezeu este absent, făcând loc opresiunii și abuzului unei societăţi totalitare. Adevărul devine produsul majorității, care va căuta să asimileze sau să anihileze minoritatea. Pe de altă parte, fără acţiunea corectoare a realității omenești, religia degenerează într-un delir fanatic – dacă nu patologic –, prezent la persoanele care suferă de complexul mesianic sau la anumite secte apocaliptice.

Acum, când această carte ciudată și amenințătoare ajunge la sfârșit, din ceruri se aude un ultim strigăt de avertizare. Dumnezeu a intenţionat ca aceste cuvinte ale Apocalipsei să nu rămână pe paginile cărţii, ci să se materializeze în acțiuni efective. Ele ar trebui să-L zorească pe Dumnezeu să „vină”, iar pe oameni, să „vină” la Dumnezeul care vine. Cartea se termină într-o adevărată perspectivă ebraică. Nu se încheie cu un cuvânt de înțelepciune, ca să ne facă să cădem pe gânduri, sau cu un imn deosebit, ca să ne facă să visăm. Nici măcar cu un mesaj spiritual, ca să ne facă să ne rugăm. Dimpotrivă, se încheie cu un eveniment, ca să ne facă să așteptăm…

Note

1 Vezi, de exemplu, Geneza 1:1 și 2:4; Isaia 1:2 și 66:22; Iov 1 – 2 și 42:7-17; Eclesiastul 1:2 și 12:8 ș.u. etc.
2 Platon, Nomoi 4.7.
3 Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 8.2.2.
4 Midraș Rabba, Geneza 31.
5 Compară Apocalipsa 22:6 și 1:1; 22:7,18,19 și 1:3; 22:16 și 1:4-6; 22:13 și 1:7,8; 22:8 și 1:9,10 etc. Vezi Kenneth. A. Strand, Interpreting the Book of Revelation: Hermeneutical Guidelines, with Brief Introduction to Literary Analysis, Worthington, Ohio, Ann Arbor Publishers, 1976, p. 45.
6 Didache 10.6.
7 Vezi Pierre Prigent, L’Apocalypse de saint Jean, Commentaire du Nouveau Testament, Second Series, vol. 14, Lausanne/Paris, Delachaux et Niestlé, 1981, p. 361, 362; cf. Oscar Cullmann, La foi et le culte de l’église primitive, Bibliothèque théologique, Neuchâtel/Paris, Delachaux et Niestlé, 1963, p. 111-115.
8 Vezi Hugo Odeberg, The Fourth Gospel: Interpreted in Its Relation to Contemporaneous Religious Currents in Palestine and the Hellenistic-Oriental World, Amsterdam, B. R. Grüner, 1968 (retipărire fotomecanică a ediţiei Uppsala/Stockholm, Almquist & Wiksell, 1929),
p. 149-169; cf. The Dead Sea Scrolls, traducere în engleză de Millar Burrows, Londra, Secker & Warburg, 1956, p. 353, 356.