Războiul stelelor (Apocalipsa 19; 20)

Din nou, viziunea se oprește pentru o scenă de adorare. Această introducere este un ecou al introducerii la cele șapte peceți (Apocalipsa 19:1-10), uzând de aceleași teme: tronul ceresc, cei 24 de bătrâni, cele patru făpturi vii și Mielul. De data aceasta însă, Apocalipsa identifică explicit persoana aflată pe tron: „Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie” (Apocalipsa 19:4). Este ultima scenă liturgică din Apocalipsa.

Pentru prima dată, cartea nu mai menționează templul și obiectele lui. Toate ritualurile de ispășire de la templu au fost împlinite, iar acesta pur și simplu nu mai are nicio raţiune de a fi. Judecata continuă acum în afara zidurilor lui. În cadrul ritualului Kippurului, se punea deoparte un țap (pentru Azazel), care nu era sacrificat, ci izgonit în pustiu, purtând păcatele Israelului (Leviticul 16:10,20-26). După Kippur, oamenii erau eliberați de păcatele lor. Dintr-o perspectivă profetică, lecția este plină de speranță. Dumnezeu nu se rezumă doar la a ne ierta păcatele, ci vrea să ne și elibereze de ele. Diavolul, întruchipat de țap în ritualul lui Azazel, va fi izgonit din tabără și distrus pentru totdeauna.

De acum înainte, totul este numai o laudă. Conform tradiției iudaice, zilele de după Kippur sunt zile de bucurie. Sărbătoarea care urmează Kippurului, Sukkot (Sărbătoarea Corturilor), mai este numită și zeman simhatenou „vremea bucuriei noastre”. Oamenii nu aveau voie să postească în zilele dedicate construirii colibelor (sukkot).

Pasajul nostru este străbătut de bucuria care celebrează distrugerea răului, în așteptarea unei noi vieţi cu Dumnezeu. Babilonul a căzut, iar Noul Ierusalim așteaptă să-și primească locuitorii. Prostituata este moartă, iar mireasa este purtată în triumf pe străzi. Cerurile răsună de cinci ori de izbucnirile de „Aleluia” (Apocalipsa 19:1,3,4,5,6)¹.

Cuvântul „aleluia” este o transliterare brută a expresiei ebraice ha­­lelu Yah, însemnând „laudă lui Yah”, Yah fiind o abreviere a numelui lui Dumnezeu, YHWH. Expresia își are originea în psalmi, care, în ebraică, sunt numiți tehilim „psalmi”, din aceeași rădăcină din care vine și termenul halelu. Semnificația cuvântului „aleluia” este sugerată de verbele asociate cu verbul hillel, de la care derivă halelu: „a cânta” (Psalmii 149:1), „a vesti” (Psalmii 22:22), „a aduce mulțumire” (Psalmii 35:18; NIV), „a se cutremura” (Psalmii 22:23), „a lăuda” (Psalmii 109:30; 145:2; 146:2), „a binecuvânta” (Psalmii 115:18), „a se bucura” (Ieremia 31:7).

Cuvântul hillel implică toate acestea. „Aleluia” este un strigăt de bu­­curie spontan, o meditație reflexivă a minții. Acest cuvânt de laudă răsună acum din trecut în viitor. Nu-L lăudăm doar pe Dumnezeul creator (Psalmul 104) sau pe Dumnezeul mântuitor (Psalmii 105; 106; 135), ci și pe Dumnezeul a cărui „dragoste ține în veci” (Psalmii 106:1, NIV; 107:1, NIV; 118:1-4, NIV; etc.).

Rabinii din vechime au remarcat un lucru interesant, și anume că expresia halelu Yah apare abia în versetele de încheiere ale Psalmului 104, urmând imediat după exterminarea celor răi: „Să piară păcătoșii de pe pământ și cei răi să nu mai fie! Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmii 104:35).

Nu este o coincidență faptul că Hallel (Psalmii 113 – 118) este principalul text al liturghiei de Sukkot. În mod tradițional, evreii recită acești psalmi în timpul celor opt zile ale sărbătorii². Diferă însă de la o tra­diție la alta modul în care sunt recitaţi. Unele comunități îi cântă sub formă de antifoane. La alții, cum sunt yemeniții, comunitatea inserează câte un „aleluia” după fiecare strofă. Așa trebuie să interpretăm aceste „aleluia” din Apocalipsa – ca antifoanele cântate de corurile templului³. „Aleluia” era, așadar, răspunsul congregației la cuvintele solistului. Chiar sintaxa expresiei presupune un gen liturgic. Halelu este o formă de imperativ plural care invită mulțimile să Îl laude Dumnezeu.

Aceste „aleluia” din Apocalipsa 19 sunt cântate de mai multe voci. Mai întâi, auzim „un glas de gloată multă” (Apocalipsa 19:1,6), identificată anterior cu cei 144 000 (Apocalipsa 7:4,9). Apoi, îi ascultăm pe cei 24 de bătrâni și pe cele patru făpturi vii (Apocalipsa 19:4), care reprezintă întreaga creație. În cele din urmă, o voce neidentificată iese din tronul lui Dumnezeu (vers. 5).

Primele două „aleluia”, rostite de mulțime, au de-a face cu evenimentele trecutului. Primul „aleluia” celebrează moartea prostituatei (vers. 2), iar al doilea este o reacţie de bucurie că „fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor” (vers. 3), semn al distrugerii ei finale⁴. Această viziune anticipează distrugerea finală a răului și a morții. Expresia „în vecii vecilor”, indicând eternitatea în Apocalipsa 20:10, se aplică mai târziu morţii lui Satana, reprezentată de ritualul lui Azazel (Leviticul 16:10,21,26).

Fiinţele cerești (cei 24 de bătrâni și cele patru făpturi vii) rostesc următoarele două „aleluia”, adresându-le direct lui Dumnezeu. Al treilea „aleluia” exprimă adorare faţă de „Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie” (Apocalipsa 19:4), adică Dumnezeul care domnește și judecă. Al patrulea „aleluia” exprimă temerea de Dumnezeu (vers. 5) care-i caracterizează pe „robii Lui” (cf. Apocalipsa 1:1).

Ultimul „aleluia”, al cincilea, este cel mai puternic. Profetul aude ceva ce pare a fi „vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice” (Apocalipsa 19:6). Acest „aleluia” vizează viitorul, anticipând domnia totală a lui Dumnezeu. „Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit” (vers. 6, 7).

Celebrarea morții prostituatei și a nunții miresei reintroduce metafora căsătoriei. Mulțimea proclamă acum Israelul mireasa legitimă a Mielului. Pasajul nostru menționează că „soția [lui Dumnezeu] s-a pregătit” (vers. 7). Ba chiar textul grecesc folosește pronumele eauten „ea însăși” pentru a pune accent pe implicarea miresei: „soţia s-a pregătit ea însăși” (traducere literală). Așadar, mântuirea nu este o experiență pasivă. Dumnezeu așteaptă răspunsul oamenilor la fiecare pas pe această cale. În ziua nunții, era obiceiul ca mireasa să se aranjeze pentru soțul ei. Se îmbăia, se parfuma și se împodobea cu bijuterii⁵. În tot acest proces, avea nevoie de ajutorul prietenelor ei. După ce o acopereau cu vălul, doar soțul ei i-l putea da jos, în camera nupțială⁶. Îi încingeau mijlocul cu o centură, pe care doar iubitul ei avea voie să o desfacă⁷.

„I s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat” (Apocalipsa 19:8). Nu doar tipul de veșminte, ci însuși actul de a-și acoperi cu ele goliciunea este prezentat de Scriptură ca un har – un dar – de sus. „Inul subțire” reprezintă „faptele neprihănite ale sfinților” (vers. 8). Apocalipsa pune aici în contrast veșmântul ei din „in subţire, strălucitor și curat” cu hainele în culori ţipătoare, tot din in subțire, ale prostituatei (Apocalipsa 18:16). Simplitatea și modestia soției Mielului contrastează cu mândria și nerușinarea prostituatei.

Această antiteză aproape simetrică confirmă încă o dată faptul că, în mintea autorului, cele două femei au o natură religioasă. Ca și soția, prostituata participă la metafora conjugală. Chiar și strigătele de bucurie din ziua nunții miresei (Apocalipsa 19:7,9) sunt un ecou al bocetelor celor ce plâng moartea prostituatei (Apocalipsa 18:10,11,16,19,22). Această bucurie invadează acum scena terestră a lui Ioan: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” (Apocalipsa 19:9).

Fericirea este contagioasă. Ea trebuie împărtășită și ne invită să participăm cu toţii la ea.

Auzind aceste cuvinte, Ioan cade la picioarele îngerului, „ca să [se] închin[e] lui” (vers. 10). Profetul pare să se fi lăsat dus de val, în emoția momentului. „Ferește-te să faci una ca aceasta!”, îl mustră îngerul. „Eu sunt un împreună-slujitor cu tine”, spune el. Doar lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Și pentru a-și întări argumentul, îngerul oferă un motiv care nu pare să aibă vreo legătură cu subiectul discuţiei lor: „Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei” (Apocalipsa 19:10).

Aceste ultime cuvinte sunt enigmatice. Le regăsim din nou la finalul cărții, într-un context similar (Apocalipsa 22:8,9). Acolo apare din nou un „ferice” care-l determină pe profet să se arunce la picioarele îngerului în închinare. Și acolo profetul primește o mustrare din partea acelui „împreună-slujitor”. Paralelismul dintre cele două pasaje ne ajută să clarificăm strania expresie:

Expresia „[cei] care păstrează mărturia lui Isus” corespunde expresiei „cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta”. Cu alte cuvinte, „mărturia lui Isus” este echivalentul „cărții acesteia”, adică Apocalipsa. A da mărturie despre Isus înseamnă deci a proclama mesajul Apocalipsei – înseamnă a anunța profeția care privește mântuirea finală a universului. „Mărturia lui Isus” vine de la Isus Însuși (în limba greacă, un genitiv subiectiv; cf. Apocalipsa 1:1,2) și este identificată, în pasajul nostru, cu „duhul prorociei”, adică cu inspirația care vine de la Dumnezeu în ce privește profeţiile⁸. Apocalipsa 19:10 ne confirmă acest lucru. Mărturia lui Isus este, așadar, mai mult decât o chestiune de etică sau o tradiție culturală – ea implică inspirație de sus.

Într-un alt pasaj, Apocalipsa asociază mărturia lui Isus cu respectarea poruncilor (Apocalipsa 12:17). A asculta de poruncile lui Dumnezeu, adică a trăi după criteriile divine, înseamnă a confirma profeția. „Măr­turia lui Isus” înseamnă deci și o mărturie despre Isus. O viață morală este un semn al duhului prorociei, adică al inspirației divine. Cu alte cuvinte, nu putem pretinde că avem duhul prorociei fără să integrăm principiile sale divine în viața și existența noastră. Scriptura denunță aici fanatismul și alte excese religioase care sacrifică etica pe baza pretextelor profetice.

Expresia „mărturia lui Isus” are astfel două fațete⁹. Nu este o coincidență că Apocalipsa asociază „mărturia lui Isus” și „duhul prorociei” cu „rămășița seminței ei” (Apocalipsa 12:17). Ultimii oameni care dau mărturie despre revenirea lui Dumnezeu nu doar că manifestă loialitate și neprihănire, ci sunt și conștienţi de profeție, care-i călăuzește prin ultimele zbateri ale istoriei.

Victoriile cerului

Următoarea viziune îi este dată lui Ioan în timp ce stă aplecat la pământ în adorare (Apocalipsa 19:10). Privind dincolo de înger, profetul vede „cerul deschis” (vers. 11). Până acum, cerurile se deschiseseră doar pentru a ieși de acolo voci sau îngeri. Mai devreme, o ușă fusese deschisă (Apocalipsa 4:1); la fel și templul (Apocalipsa 11:19; 15:5). De data aceasta, cerurile întregi se deschid larg. Revelaţia este completă acum, dat fiind că viziunea ne dezvăluie infinitatea împărăției cerești.

La orizont se profilează un cal alb, galopând într-o ultimă campanie militară. Victoriile cerului urmează structura celor șapte peceți:

Calul alb ne duce înapoi, la evoluția istorică a peceților. În cadrul acestora, calul alb simboliza începutul triumfător al bisericii (Apocalipsa 6:2), acoperind numai primele momente ale istoriei. Acum, calul alb simbolizează întoarcerea triumfătoare a oștirii cerești și reprezintă totalitatea istoriei. Astfel, ultimul cal alb preia și finalizează ceea ce a început primul cal alb.

În ciclul peceților, pe calul alb era un călăreț al păcii, neînarmat. Acum, călăreţul este un războinic însetat de sânge, care Își folosește sabia împotriva naţiunilor și care varsă sânge (Apocalipsa 19:13,15). Primul călăreț purta o cunună de lauri (Apocalipsa 6:2), în timp ce al doilea călăreț are multe coroane (Apocalipsa 19:12). Laurii marcau victoria de moment în cadrul unei competiții sportive, dar multiplele coroane simbolizează acum permanența regalității. Apocalipsa l-a menționat pe primul călăreț doar în trecere – ca o umbră. Acum însă Îi putem distinge trăsăturile. Cartea Îi descrie clar capul și ochii (vers. 12), gura (vers. 15), coapsele și hainele (vers. 16), dezvăluindu-I în mod clar identitatea.

El primește patru nume, care exprimă atât apropierea de om a Dumnezeului întrupat, cât și grandoarea Lui. Primul nume, „Cel credincios și Cel adevărat” (vers. 11), afirmă certitudinea prezenței lui Dumnezeu – venirea Lui este sigură¹⁰. Al doilea nume, „pe care nimeni nu-l știe” (vers. 12), exprimă faptul că Dumnezeul invizibil și distinct de noi este departe – venirea Sa va fi neașteptată. Al treilea nume, „Cuvântul lui Dumnezeu” (vers. 13), afirmă că Dumnezeu S-a manifestat în trup omenesc, că El este un Dumnezeu care S-a descoperit în cuvintele și acțiunile poporului Său. El este Dumnezeul personal al istoriei și al existenței. Iar al patrulea nume, „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (vers. 16), exprimă suveranitatea Stăpânului universului. Este și numele Mielului, Isus Mesia (Apocalipsa 17:14).

În pasajul nostru, sunt împletite transcendența și imanența lui Dumnezeu. El este atât aproape, cât și departe. Profetul cuplează întruparea și apropierea lui Dumnezeu de om cu suveranitatea, dreptatea și grandoarea Lui. Același lucru l-a spus și Isus când s-a rugat: „Tatăl nostru [Dumnezeul de aproape] care ești în ceruri [Dumnezeul de departe]” (Matei 6:9).

În același fel, împărăția lui Dumnezeu este deopotrivă prezentă și viitoare, existențială și cosmică. Imediat după ce le-a spus fariseilor că împărăția lui Dumnezeu este „înăuntru” (Luca 17:21), Isus a adăugat: „Căci, cum iese fulgerul și luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, așa va fi și Fiul omului în ziua Sa” (vers. 24).

Doar înţelegerea acestei tensiuni asigură calitatea adorării și închinării noastre. Nu este întâmplător că această reflecţie intervine chiar în momentul în care Ioan este în genunchi, în plin proces de închinare (Apocalipsa 19:10), și că acesta este și punctul în care revelaţia Apocalipsei atinge apogeul – parusia.

În manieră tipic evreiască, profetul derulează acţiunea înapoi, de la viziunea victoriei la evenimentele care au dus la ea¹¹. Sângele proaspăt de pe hainele călărețului (Apocalipsa 19:13) arată că Și-a folosit sabia, ceea ce ne duce înapoi la a doua pecete. Sângele opresorilor este acum vărsat după cum a fost vărsat cel al martirilor (Apocalipsa 6:3,4). Călărețul alb pornește un război împotriva celor ce au făcut război cu sfinții. Cine a scos sabia va trebui să moară de sabie.

Strângerea „împăraților pământului” împotriva războinicului divin (Apocalipsa 19:19) trimite la o adunare asemănătoare, a „împăraților pământului întreg”, pe muntele Meghido, împotriva Dumnezeului care vine „ca un hoț” (Apocalipsa 16:14-16). Pasajul de față are o serie de teme comune cu cel care descrie al șaselea potir – este aceeași bătălie de la Armaghedon.

Apocalipsa nu descrie detaliile luptei. Profetul se mulțumește să ne spună sfârșitul ei: Dumnezeu îi învinge complet pe dușmanii Săi. Fiara și profetul mincinos se unesc acum cu toți ceilalți. Capitolele 17 și 18 au fost o relatare incompletă a războiului de la Armaghedon. Am fost martorii înfrângerii Babilonului și ai efectelor devastatoare pe care această înfrângere le-a avut asupra împăraților pământului, dar Scriptura nu ne-a spus nimic despre soarta finală a acelor împărați. Acum, îngerul încheie povestea. El ne amintește de înfrângerea Babelului și a aliatului său, profetul mincinos (Apocalipsa 19:20; cf. 17:16; Daniel 7:11). Relatarea anterioară (Apocalipsa 17 și 18) nici măcar nu-l menționase pe profetul mincinos. Acum suntem martorii căderii ambelor puteri.

Cât despre ceilalţi – „împărații pământului”, adică puterile politice ale lumii –, ei vor fi „uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal” (Apocalipsa 19:21). Pedeapsa lor este diferită de cea a fiarelor. Ei sunt atacaţi cu sabia. Dumnezeu luptă cu fiecare putere în sfera ei de acțiune. Puterea cosmică a Dumnezeului judecător anihilează puterile religioase, în timp ce puterea militară a Dumnezeului oștirilor distruge puterile politice.

Această armă fatală nu este alta decât cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul Său (Geneza 1:3; Ioan 1:1-3), iar acum o distruge prin același instrument. Cuvântul lui Dumnezeu poate deopotrivă să creeze și să distrugă. „Odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei. (…) Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate prin același Cuvânt pentru focul din ziua de judecată” (2 Petru 3:5-7).

În limba ebraică, „cuvântul” reprezintă mai mult decât o suită de sunete. Davar „cuvânt” înseamnă și „istorie” sau „eveniment”. Cuvântul este expresia sufletului, a persoanei. Conform Epistolei către evrei, „Dumnezeu (…) ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

Întoarcerea lui Hristos, coborârea efectivă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, este cel mai expresiv cuvânt, cel mai pronunţat eveniment al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care oamenii nu o pot suporta (Isaia 33:20; cf. 1 Timotei 6:16). Fie se vor schimba, fie vor muri. Venirea lui Dumnezeu aduce cu sine ori transformare (1 Corinteni 15:51,52), ori moarte.

Pentru „împărații pământului”, parusia duce la o moarte violentă. Și, pentru prima oară, Dumnezeu este cauza directă a pedepsei. De fapt, El este singurul care a mai rămas în scenă. Până acum, pedepsele au urmat principiul reciprocității, operând conform unor factori inerenți condiţiei umane. Însă ultima pedeapsă este administrată chiar de Dumnezeu. „Ceilalţi au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apocalipsa 19:21).

Și Babilonul a sfârșit tot la fel. Cele 10 coarne și fiara i-au mâncat carnea (Apocalipsa 17:16). Acum este rândul lor. Acest eveniment este o paralelă la o viziune a lui Ezechiel, dar are și câteva diferențe. Dacă profetul Vechiului Testament cheamă la ospăț toate păsările și fiarele câmpului, Ioan menționează numai păsările. Ezechiel limitează masacrul la voivozi, viteji, cai și oameni de război (Ezechiel 39:17-20). În schimb, viziunea apocaliptică are dimensiuni cosmice, adăugând la lista victimelor „tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari” (Apocalipsa 19:18). Distrugerea este totală.

În mod ironic, orgia aceasta în care se consumă carnea împăraților pământului este un ecou al foametei spirituale din cadrul celei de-a treia peceți (Apocalipsa 6:5,6). În același timp, este și o aluzie la ospățul de nuntă al Mielului, prin folosirea aceluiași termen grecesc (deipnon „ospăț”) pentru a descrie evenimentul (Apocalipsa 19:17; cf. 19:9). Simetria dintre cele două ospețe trimite la caracterul dual al mântuirii, care deopotrivă salvează și distruge. În cadrul ospățului de nuntă al Mielului, invitaţii se desfată, având parte de bucurie și viață veșnică. În cadrul orgiei de la Armaghedon, invitaţii sunt devoraţi într-o atmosferă de amărăciune și jale absolută. Nu mai rămâne nimic din oasele lor. Nu sunt nici măcar îngropați cum se cuvine, ceea ce constituia o preocupare fundamentală în lumea antică. Vulturii îi devorează integral. „Împărații pământului” dispar complet de pe fața pământului.

Într-un astfel de pustiu al morţii și al neantului, Dumnezeu Își întemnițează dușmanul suprem. Ca în Apocalipsa 12:9, și în Apocalipsa 20:2 este numit „balaur, (…) șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana”. Dintre cei trei dușmani ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:13), balaurul este singurul supraviețuitor. Ceilalți doi – fiara care a ieșit din mare și cea care a ieșit din pământ (profetul mincinos) – au fost distruși și, odată cu ei, și ultimii împărați ai pământului.

„Cheia Adâncului”, care fusese în posesia stelei căzătoare, prințul pământului (Apocalipsa 9:1), se reîntoarce acum la îngerul lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:1). Pasajul face aluzie la starea pământului dinainte de creație. În spatele textului grecesc al Apocalipsei, se află același cuvânt ebraic folosit în Geneza 1:2 – tehom „Adânc”. Diavolul este aruncat într-un astfel de mediu.

Pământul a revenit la starea lui inițială, în care era pustiu și gol. Dumnezeu este absent; la fel și viața. Cerul l-a condamnat pe Satana la pustietate, după cum șarpele fusese pedepsit să se târască în țărână (Geneza 3:14). Nu mai are pe cine să seducă acum. Spre deosebire de situația din Geneza, nu mai are pe cine să ispitească. Răul este, astfel, neutralizat.

Aici găsim o lecție de speranţă, la care se făcea deja aluzie prin ritualul de Kippur, în cadrul căruia țapul pentru Azazel, reprezentându-l pe Satana, era trimis în pustiu (Leviticul 16:20-22), ca parte a ritualului de mântuire. Expulzarea celui rău, prefigurată în ritualul ţapului pentru Azazel, încheia ispășirea păcatelor poporului și purificarea sanctuarului.

Evanghelia după Ioan dă glas aceleiași profeții. Isus vorbea despre „judecata lumii acesteia”, când „stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31; cf. 16:11). De asemenea, tradiția iudaică dezvoltă ideea aceasta în cartea 1 Enoh, unde Dumnezeu îi poruncește lui Rafael să-l lege pe Azazel și să-l izgonească în pustiu¹². La rândul lui, Daniel, care asociază judecata cu ritualul Kippurului (Daniel 8)¹³, trebuie să fi făcut aluzie, în viziunea judecăţii lui Dumnezeu din „timpul sfârșitului”, și la celălalt aspect al mântuirii, adică la expulzarea lui Azazel, Diavolul, în tehom-ul pustiului.

Apocalipsa vorbește despre această expulzare ca despre un eveniment concret, care va avea loc la un anumit moment în istorie. Și va ţine 1 000 de ani. În contextul Apocalipsei, un astfel de număr rotunjit este simbolic. „Miile” care însumează 144 000 semnifică mulțimi. În tradiția ebraică, numărul 1 000 reprezintă adesea conceptul de mulțime¹⁴. Un astfel de simbolism se poate aplica și timpului: „Mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte” (Psalmii 84:10) sau „înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Psalmii 90:4). De asemenea, în cartea Eclesiastul, versetul: „Și de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire” (Eclesiastul 6:6) este un ecou al versetelor precedente: „Chiar dacă un om (…) ar trăi mulţi ani, oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el (…), eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el” (vers. 3).

În lumina unor astfel de versete, avem motive puternice să interpretăm numărul 1 000 ca desemnând „mulți ani”. În mod semnificativ, sfârșitul versetului pune în contrast cei „o mie de ani” cu „puțină vreme” (Apocalipsa 20:3), confirmând încă o dată ideea că 1 000 înseamnă „mulți”.

Profetul Isaia a avut o viziune similară. Într-un pasaj numit de comentatori „mica apocalipsă” (Isaia 24; 25), profetul descrie starea de pustiire în care se află „pământul”, un cuvânt-cheie în pasaj (apare de 16 ori), și o identifică cu tohu „fără formă”, starea pământului înainte de creație (Isaia 24:1,10; cf. Geneza 1:2^[1]). Și aici, profetul anunță judecata lui Dumnezeu împotriva lui Satana și a supușilor acestuia: „În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe pământ, pe împăraţii pământului” (Isaia 24:21). Ca și în Apocalipsa, profetul vorbește de o întemnițare pentru o perioadă îndelungată – „un mare număr de zile” (vers. 22) –, care confirmă modul nostru de interpretare a pasajului din Apocalipsa 20:3 în termenii unei perioade lungi de timp.

Apocalipsa nu spune clar ce se va întâmpla pe pământ în timpul mileniului. Ceea ce contează este că, pentru un timp definit în mod simbolic de Apocalipsa drept o perioadă lungă, răul nu va avea nicio putere asupra oamenilor. Conotația simbolică a celor 1 000 de ani nu exclude posibilitatea ca aceștia să fie ani literali. Însă accentul nu cade pe durată. În acest punct din istorie, din perspectiva veșniciei, timpul este conceptualizat diferit.

În același timp însă, 1 000 de ani reprezintă aproximativ vârsta primei generații de oameni care au trăit înainte de potop (Adam, 930 ani; Iared, 962; Metusala, 969; Noe, 950 etc.). Menționarea unei „mii de ani” semnifică o întoarcere la epoca antediluviană, la vremea Grădinii Edenului. Cartea lui Isaia folosește același limbaj (Isaia 65:17) atunci când prezintă speranța că vor fi iarăși „ceruri noi și un pământ nou”. Capitolul respectiv descrie acea lume nouă în termenii epocii de aur de dinainte de potop. Pe vremea aceea, să mori la 100 de ani însemna să mori de tânăr (vers. 20), iar oamenii trăiau la fel de mult ca arborii (vers. 22).

Pasajul nostru ar putea deci să anunțe o întoarcere la acea epocă de aur în care viața era bună și lungă. Mileniul ar reprezenta, așadar, primii pași ai omenirii în eternitate.

Din Adâncul pustiu, viziunea ne duce în cerurile pline de viață. Îi întâlnim mai întâi pe cei pe care ne-am aștepta cel mai puțin să-i întâlnim – cei oprimați, umiliți, cei cărora „li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus” (Apocalipsa 20:4) și care, în cadrul celei de-a cincea peceţi, au cerut să li se facă dreptate. Dar alături de martiri și de eroi, îi găsim și pe cei simpli și smeriți, care au rămas integri până la sfârșit (vers. 4). Practic, aici sunt cei neprihăniți din toate timpurile, în toate ipostazele posibile în care s-au aflat de-a lungul istoriei.

Îngerul anunță: „Fericiţi și sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” (vers. 6). Este a cincea din cele șapte fericiri ale Apocalipsei și, asemenea celorlalte, este asociată cu revenirea lui Mesia. Legătura dintre înviere și revenirea Mântuitorului nu este ceva nou. Cartea lui Daniel deja făcuse această conexiune: „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula” (Daniel 12:2), un eveniment extraordinar declanșat de venirea lui Mihail. În mod semnificativ, ultimul capitol din Daniel începe și se încheie cu această temă specială. Îngerul războinic Mihail (vers. 1)¹⁵, care se scoală (în ebraică, amad), duce la scularea (amad) celor morţi „la sfârșitul zilelor” (vers. 13). În mod asemănător, Apocalipsa asociază învierea celor neprihăniți cu victoria călărețului de pe calul alb. Apostolul Pavel dezvoltă aceeași idee: „Noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiţi. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morţi în Hristos, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:15-17).

Numai învierea poate explica prezenţa acestor morți vii în ceruri. Ei sunt acolo cu trup și suflet. Nu este vorba de un suflet care să fi supraviețuit distrugerii trupului, cum afirmă cei ce cred în nemurirea sufletului. Dimpotrivă, cei prezenţi acolo sunt fiinţe întregi, atât fizic, cât și mental.

Cuvântul „suflete” din pasajul nostru (Apocalipsa 20:4) ar trebui înţeles în sensul lui ebraic. În gândirea ebraică, sufletul desemnează întreaga persoană. Ebraicul nefeș, tradus de regulă în Septuaginta prin grecescul psychē, iar în Bibliile moderne prin „suflet”, implică ființa umană ca un tot unitar. În el sunt incluse toate componentele fiinţei: cea fizică, cea mentală și cea spirituală. De exemplu, sufletul (nefeș) suferă de foame (Deuteronomul 12:20, BVA; Psalmii 107:9) sau de sete (Psalmii 143:6, NTR, [142:6] BVA), este săturat (Isaia 55:2; Ieremia 31:14), iubește (Geneza 34:3, BVA; Cântarea cântărilor 1:7, GBV, [1:6] BVA), este întristat (Psalmii 31:9), strigă (Iov 24:12), cunoaște (Psalmii 139:14), este înțelept (Proverbele 3:21,22) și, nu în ultimul rând, Îl adoră și Îl laudă pe Dumnezeu (Psalmii 103:1; 146:1). Biblia prezintă o concepție holistică despre ființa omenească. Atunci când trupul moare, mor și toate funcțiile mentale (Eclesiastul 9:5). Moartea implică întreaga persoană; la fel și viața.

Adânc înrădăcinată în Scripturile ebraice (Vechiul Testament), Apocalipsa vorbește despre înviere ca despre un eveniment care cuprinde deopotrivă dimensiunea fizică și pe cea spirituală, trupul și conștiința omului. Pentru Biblie, trupul nu este o entitate distinctă de suflet. Trupul este suflet, iar sufletul este trup.

Înțelegem mai bine acum conceptul învierii așa cum este el dezvoltat în pasajul nostru. În Biblie, viața implică atât senzaţiile trupului, cât și emoțiile și gândurile. Îngerul nu ne indică natura exactă sau procesul învierii. Ca de obicei, accentul cade nu atât de mult pe proces în sine, cât pe rezultat – afirmaţie valabilă pentru toate minunile biblice, indiferent dacă este vorba de creație, de despărțirea apelor Mării Roșii sau de învierea lui Isus. Autorul afirmă că evenimentul are loc, fără a recurge la explicații științifice.

Ceea ce contează este că cei înviați sunt prezenți – în carne și oase. Însuși faptul că ei sunt efectiv în ceruri demonstrează că învierea a avut loc. În perspectiva Scripturii, Dumnezeu, care este miracolul prin excelenţă, crearea pământului și fiinţa umană sunt realități indiscutabile. Acele ființe vii și evenimentul învierii nu au nevoie să fie validate de dovezi externe. Simpla lor existență în ceruri vorbește de la sine.

Ca atare, viziunea profetică se ocupă acum de cei înviaţi. „Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata” (Apocalipsa 20:4). Victimele devin judecători. Cu rolurile inversate, acum se face dreptate. Dumnezeu îi convoacă pentru a împărtăși împreună cu El responsabilitatea rostirii sentinţei celor nelegiuiți. Totuși Dumnezeu a dat deja sentința. Prima înviere demonstrează că a avut deja loc o judecată. În sine, venirea lui Mesia i-a separat deja pe cei drepți de cei nedrepți. Profetul Daniel lasă să se înțeleagă același lucru atunci când plasează evenimentul judecății lui Dumnezeu înainte de venirea Fiului omului (Daniel 7). De asemenea, bătălia de la Armaghedon, unde cei nelegiuiți se află în opoziție cu cei drepți, sugerează tot ideea că cele două tabere sunt deja definite.

În orice caz, judecata Îi aparține lui Dumnezeu – Creatorul. Numai El este capabil să cerceteze „gândurile și inimile” (Apocalipsa 2:23, NTR). Numai Domnul poate să combine harul și dreptatea, numai El poate acorda iertare. Puritatea Sa este singura garanție a unei evaluări corecte între bine și rău. De aceea, El este singurul care are dreptul să judece (Ioan 8:7).

Totuși Dumnezeu vrea să Se dovedească drept înaintea celor credincioși. El aduce cărțile unde sunt înregistrate faptele oamenilor și le deschide înaintea celor răscumpărați (Apocalipsa 20:12), dându-le putere egală să judece, dat fiind că, acum, ei domnesc alături de El (vers. 4, 6). Domnul vrea ca ei să fie informați, să înțeleagă de ce a luat deciziile pe care le-a luat.

Dumnezeu va împărţi cu poporul Său nu doar domnia și puterea, ci și sfințenia Lui. Acest lucru îl sugerează textul Scripturii atunci când îi numește pe cei credincioși „preoţi ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos” (vers. 6). Cartea Leviticul asociază adesea funcțiilor preoțești termenul qodeș „sfin­țenie”¹⁶. De asemenea, în aceeași carte, expresia-cheie „fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” și variantele ei exprimă o temă care apare în mod repetat¹⁷. Semnificativ este faptul că fericirea care introduce făgăduința preoției leagă cele două adjective – „fericiţi” și „sfinţi” (Apocalipsa 20:6). Calificându-i drept „preoți”, Apocalipsa îi plasează pe cei înviați în cea mai strânsă relație cu Dumnezeu. Sfințenia (qodeș) este atributul Lui esențial¹⁸, iar El li-l dă pentru ca – asemenea Lui – să poată distinge și ei între bine și rău.

Însă Domnul nu le pune la dispoziţie doar mijloacele trebuincioase pentru a fi capabili să judece, și anume informaţii, inteligenţă și sfinţenie, ci și timpul necesar – 1 000 de ani, dovada supremă a respectului Său pentru ei și a seriozităţii sarcinii lor. Iar dragostea lui Dumnezeu merge chiar și mai departe. Sfinţii înviaţi nu-i judecă doar pe semenii lor nelegiuiți, ci Însuși Dumnezeu Se lasă judecat de ei.

Domnul le respectă judecata, până acolo încât așteaptă 1 000 de ani pentru a-și pune în aplicare sentinţa. Distrugerea finală ar fi putut avea loc la momentul parusiei. Dumnezeu avea deja toate datele necesare în dosarul judecății. Cu toate acestea, El are nevoie ca oamenii să-I aprobe și să-I înțeleagă decizia, înainte de a închide pentru totdeauna acest capitol din istoria lor. Un nou început este posibil doar după ce toate îndoielile au fost risipite. Practic, Dumnezeu amână aplicarea pedepsei timp de 1 000 de ani. Și chiar și atunci, distrugerea finală vine doar ca răspuns la o inițiativă a celor nelegiuiți. După mileniu, ei sunt înviaţi. Sunt o gloată imensă, „ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8).

Satana își face intrarea în scena mondială într-o manieră explozivă, ca un mare înșelător (vers. 7). Intențiile sale sunt clare: să mobilizeze naţiunile pentru bătălia finală (vers. 8). Scenariul este similar celui de la Armaghedon. În ambele ocazii, naţiunile se adună pentru un conflict, numai ca să își încheie viața într-un mod tragic, în iazul de foc (Apocalipsa 20:10,13,14; cf. 19:20). De asemenea, ambele bătălii primesc un nume evreiesc. Numele acestei noi lupte este „Gog și Magog”, care derivă din istoria Israelului (Ezechiel 38:2).

Între cele două conflicte există totuși o serie de diferențe. Dacă bătălia de la Armaghedon pune față în față Israelul și oponentul său tradiţional, bine definit – Babilonul –, în bătălia lui Gog și Magog, așa cum este descrisă de Ezechiel, se profilează un inamic nedefinit, al cărui singur obiectiv este distrugerea unei împărății pașnice: „În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte și vei urzi planuri rele. Vei zice: «Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceștia liniștiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri și neavând nici zăvoare, nici porţi!»” (Ezechiel 38:10,11). În bătălia de la Armaghedon, oștirile Babelului au luptat împotriva unui Mântuitor venit de la est (Apocalipsa 16:14,16), care a trebuit să folosească o stratagemă pentru a penetra zidurile Babilonului, și anume uscarea Eufratului. Inamicul era încă departe de Ierusalim. În bătălia lui Gog și Magog, din contră, armatele balaurului au înconjurat deja „tabăra sfinților și cetatea preaiubită” (Apocalipsa 20:9). Bătălia de la Armaghedon a implicat „împărații pământului”, aflaţi sub conducerea triplă a fiarei, a profetului mincinos și a balaurului. Războiul lui Gog și Magog implică „neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului” (vers. 8), sub conducerea unică a balaurului. Cuvântul ebraic Armaghedon era numele locului unde se dădea bătălia (Apocalipsa 16:16) și evoca, prin asocierea sa, doliul împăraţilor pământului care au supravieţuit căderii Babilonului. Expresia ebraică Gog și Magog se referă la naţiunile din „cele patru colţuri ale pământului”, al căror număr „va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8). Prin urmare, numele Gog și Magog evocă naţiunile ca mulţime imensă. Aceasta este și tema dominantă a viziunii lui Ezechiel despre Gog și Magog: „În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel. (…) Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulţimea lui și vor numi valea aceasta: «Valea mulţimii lui Gog»” (Ezechiel 39:11)¹⁹.

Tranziția de la Armaghedon la Gog nu este lipsită de ironie. Dușmanii lui Dumnezeu au dorit să cucerească muntele (har) lui Dumnezeu și sfârșesc într-o vale. Și bătălia lui Gog este tratată cu ironie. Mulțimile încep ca un simbol al puterii, dar devin – într-un peisaj al morţii – un simbol al groazei. Puternicele hoarde ale lui Gog se transformă în grămezi de cadavre (Ezechiel 39:11,13,15). Expresia ebraică gey hamon Gog „valea mulțimii lui Gog” este un ecou al expresiei gey Hinnom „valea lui Hinom”, unde cei din Iuda își sacrificau copiii în cinstea lui Moloh (2 Cronici 33:6)²⁰. Această a doua vale a inspirat în cele din urmă conceptul de „gheenă”, sau „iad” (vezi, de exemplu, Matei 5:22).

În sine, numele „Gog și Magog” evocă mulțimea. Valoarea sa numerică – 70 – reprezintă, în tradiția iudaică, numărul tuturor naţiunilor care există în afara Israelului²¹. Aceasta sugerează un posibil motiv pentru asocierea unică a celor două nume în pasajul nostru. Este o interpretare²² care se armonizează cu stilul literar apocaliptic, în care numerele au adesea o valoare simbolică (de exemplu, 666; Apocalipsa 13:18). Ca atare, în simbolismul apocaliptic, „Gog și Magog” semnifică mulțimea naţiunilor, acele goyim care, conform terminologiei iudaice tradiționale, îi reprezintă pe cei ce sunt străini de legământul Dumnezeului Israelului.

Viziunea unui „scaun de domnie mare și alb” (Apocalipsa 20:11), care încheie ciclul, este un ecou al „calului alb”, cu care a început. Victoria războinicului duce la tron. „Pământul și cerul” fug din prezența Sa, aruncându-ne din nou în tăcerea celei de-a șaptea peceți (Apocalipsa 8:1). Formula tradițională „cerurile și pământul”, folosită în istoria creației, este acum reluată invers – „pământul și cerul”. Universul nostru, mediul nostru, adăpostul nostru – toate dispar acum.

Supraviețuitorii Armaghedonului, după 1 000 de ani de cercetare a cărților de înregistrări, ajung la concluzia că „fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apocalipsa 20:13). Moartea care îi distruge acum pe dușmanii lui Dumnezeu este cea finală. Dincolo de această moarte, „moartea a doua” (vers. 14), nu mai există o alta. Această ultimă moarte include moartea morții înseși. Profetul descrie evenimentul într-un limbaj metaforic: „Moartea și Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc” (vers. 14). Ne aducem aminte de strigătele profetului Osea, pe care le reia și apostolul Pavel mai târziu: „Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?” (Osea 13:14; cf. 1 Corinteni 15:55).

Viziunea lui Ezechiel despre Gog și Magog a făcut deja aluzie la distrugerea totală a celor nelegiuiți. Conform acestei viziuni, din trupele lui Gog și Magog, spre deosebire de cele de la Armaghedon, nu va mai rămâne niciun supraviețuitor care să-i plângă pe cei morţi: „Îi va îngropa casa lui Israel” (Ezechiel 39:12).

La sfârșit, numai Israelul supraviețuiește. Evreii, creștinii și toţi cei care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu sunt salvați. Israelul – în contextul Apocalipsei – este mai mult decât o entitate etnică. Conform definiției date la începutul capitolului, Israelul este format din cei care „nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână” (Apocalipsa 20:4). Îngerul deja îi descrisese ca fiind cei care au pe frunte sigiliul lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:2,3), și anume cei „o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel” (vers. 4).

În Apocalipsa, Israelul este înţeles într-un sens spiritual și simbolic, desemnându-i pe supraviețuitorii istoriei omenești. Acum, profetul își concentrează întreaga atenție asupra lor. Ca și în viziunea lui Ezechiel, scena tragică a lui Gog și Magog face loc Noului Ierusalim, în toată frumusețea și splendoarea sa (Apocalipsa 21:1 – 22:5; cf. Ezechiel 40 – 48).

Note

1 Expresia grecească „lăudaţi pe Dumnezeu” (Apocalipsa 19:5) înseamnă, practic, același lucru ca „aleluia”.
2 Talmudul babilonian afirmă că această tradiție datează tocmai din vremea lui Moise (Pesaḥim 117a); vezi și Matei 26:30.
3 Vezi Psalmii 135:19-21; cf. 1 Cronici 16:25,36.
4 Ar fi o greșeală să deducem din această expresie existența unui iad veșnic, așa cum a fost el prezentat mai târziu de biserică și imaginat de poetul italian Dante Alighieri. Biblia folosește de regulă această expresie pentru a indica distrugerea totală. A utilizat-o în dreptul Babilonului (Apocalipsa 14:11) și al cetăților Sodoma și Gomora (Iuda 7; cf. 2 Petru 2:6).
5 Isaia 61:10.
6 Geneza 24:65; Cântarea cântărilor 4:1,3; 6:7.
7 Ieremia 2:32.
8 Găsim această definiție a „duhului prorociei” în Targumul aramaic. Vezi Hermann L. Strack și Paul Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrasch, München, Beck, 1922-1961, vol. 2, p. 128, 129; cf. John W. Etheridge, The Targums of Onkelos and Jonathan Ben Uzziel on the Pentateuch, Londra, Longmans, Green and Co., 1862, vol. 1, p. 131, 556; vol. 2, p. 442.
9 Vezi, de exemplu, 1 Corinteni 1:6; cf. Werner de Boor, Der erste Brief des Paulus an die Korinther, Wuppertaler Studienbibel, Wuppertal, Brockhaus, 1968, p. 28; cf. Gerhard Pfandl, „The Remnant Church and the Spirit of Prophecy”, în Frank B. Holbrook (ed.), Symposium on Revelation—Book 2, Daniel and Apocalipsa Committee Series, vol. 7, Silver Spring, Maryland, Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Advent­ists, 1992, p. 310, 316.
10 Mai târziu, cele două adjective caracterizează Cuvântul (Apocalipsa 22:6), pentru a ne încredinţa de autenticitatea împărăției lui Dumnezeu și a Noului Ierusalim (vers. 1-5).
11 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 163.
12 1 Enoh 10:4,5; cf. 88:1.
13 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 133-140.
14 Psalmii 91:7; 119:72; 1 Cronici 16:15; Eclesiastul 7:28.
15 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 190.
16 Leviticul 8:10,12,30; 21:6,7.
17 Leviticul 11:44,45; 19:2; 20:7,26.
18 Psalmii 99:5; Isaia 6:3; 57:15.
19 Cf. Ezechiel 38:4-9,13,15,16,22,23; 39:2,11,12,15,16.
20 Valea lui Hinom, la sud de Ierusalim, servea drept graniță între semințiile Beniamin și Iuda (vezi Iosua 15:7; 18:15,16). Locul a devenit atât de rău famat, încât Ieremia nici măcar nu a trebuit să-i spună pe nume atunci când a condamnat ritualurile din „vale” (Ieremia 2:23).
21 Conceptul derivă de la faptul că, în Geneza 10, sunt menționate 70 de naţiuni. Numărul este identic și cu cel al membrilor familiei lui Iacov (Geneza 46:27; Exodul 1:5; Deuteronomul 10:22). Tradiția iudaică a interpretat această armonizare ca o aplicație a principiului din Deuteronomul, conform căruia numărul naţiunilor este determinat „după numărul copiilor lui Israel” (Deuteronomul 32:8). Motivul celor „șaptezeci de naţiuni” apare deseori în literatura rabinică. Astfel, preoții și leviții au scris Decalogul în 70 de limbi pentru a fi înțeles de cele 70 de naţiuni (Mișna Sota 7:5). Din motive similare, poporul ar fi auzit glasul divin de la Sinai în 70 de limbi (Talmudul babilonian, Șabbat 88b). Cele 70 de jertfe aduse în sanctuar sunt menite să facă ispășire pentru cele 70 de naţiuni (Talmudul babilonian, Sukka 55b).
22 Din cele mai vechi timpuri, fiecare literă ebraică a avut o valoare numerică (alef – 1; bet – 2 etc.). Rabinii au găsit adesea semnificații în valoarea numerică a unui cuvânt, sistem de interpretare numit gematria (un cuvânt ebraic care este, probabil, o formă coruptă a cuvântului grecesc de la care avem derivat termenul modern geometrie). Un exemplu clasic de gematria îi privește pe cei 318 slujitori ai lui Avraam din Geneza 14:14. Interpreții au văzut o legătură între ei și Eliezer, slujitorul lui Avraam, al cărui nume are valoarea numerică 318 (vezi Talmudul babilonian, Nedarim 32a; Midraș Rabba, Geneza 43.2).

^[1] În toate pasajele biblice la care face trimitere autorul, ebraicul tohu este tradus prin „pustiu”. (n.r.)