Potirele lumii (Apocalipsa 15 – 18)

Sfârșitul Kippurului

Înainte însă de a începe toată această desfășurare, autorul ne aduce din nou în contextul liturgic al templului ceresc. Viziunea profetică trece dincolo de cele șapte potire, descriind victoria finală a lui Dumnezeu. Ioan vede mai întâi o mare de sticlă (Apocalipsa 15:2), imagine întâlnită deja în contextul templului (Apocalipsa 4:6), reprezentând apele primordiale învinse în procesul creaţiei¹.

Următoarea scenă ne duce în imensa mulţime a celor mântuiţi (Apocalipsa 15:2-4). Profetul îi vede, ca și pe israeliţi în Exodul, stând lângă niște ape, cântând cântarea lui Moise (Exodul 15) și celebrând victoria lui Dumnezeu asupra dușmanilor.

După această viziune a victoriei, profetul privește înapoi la cei șapte îngeri, înainte ca ei să-și înceapă misiunea devastatoare. Profetul îi vede ieșind din templu îmbrăcaţi în veșmintele tradiţionale pe care le purtau preoţii în Ziua Ispășirii: haine de in curat (Apocalipsa 15:6; cf. Leviticul 16:4). Scena ne amintește de ritualul care marca sfârșitul ceremoniei de Kippur: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în Sfântul Locaș, până va ieși din el. Să facă ispășire pentru el și pentru casa lui și pentru toată adunarea lui Israel” (Leviticul 16:17).

Într-adevăr, acum, „Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui” (Apocalipsa 15:8). Nimeni nu mai poate pă­­trunde în el, dat fiind că serviciul de ispășire s-a încheiat. Același fenomen a avut loc și la finalizarea cortului din Exodul. Norul prezenţei lui Dumnezeu a umplut sanctuarul și nimeni nu a mai putut intra în el (Exodul 40:35). Pasajul din Exodul reflectă limbajul folosit în relatarea creaţiei. Aceeași expresie, „a sfârșit lucrarea”, care încheie pasajul creării lumii (Geneza 2:2), apare și în Exodul 40:33.

Sfârșitul construcţiei sanctuarului este o paralelă la sfârșitul creării lumii. Dumnezeu onorează ambele momente cu prezenţa Sa. Evenimentul apocaliptic face aluzie deci la încheierea activităţii de creare a lui Dumnezeu, fiind un alt mod de a sugera încheierea procesului de curăţire care caracterizează Kippurul. De fapt, am ajuns la finalul judecăţii. Sentinţa este pecetluită, adevăr reţinut în liturghia Kippurului. Rugăciunea care încheie Kippurul, rostită la apusul soarelui, ne’ila „încheiere”, este asociată de Talmudul de la Ierusalim cu închiderea templului ceresc. Întrucât Kippurul vine după o perioadă de 10 zile de probă, în tradiţia iudaică se consideră că, în timpul rugăciunii ne’ila, „concepţiile, destinele și judecăţile noastre sunt pecetluite”². Este interesant că termenul hotmenu „sigilează-ne!”, care este inclus în ne’ila, a ajuns să fie, mai târziu, urarea tradiţională de Kippur – Hatima tova „Să fii sigilat bine!”.

Apocalipsa, la rândul ei, face aluzie la această tradiţie a momentului în care destinul fiecărei persoane este pecetluit. Dumnezeu nu mai poate ierta. Chiar intervenţia lui Mesia și evocarea jertfei Sale nu mai sunt de niciun folos.

Nu putem înţelege această „duritate” a lui Dumnezeu, care nu se împacă deloc cu imaginea unui Dumnezeu „plin de îndurare și milostiv” (Exodul 34:6). Motivul este că, pentru mulţi creștini, noţiunea unui Dumnezeu al dragostei s-a diluat într-o formă de sentimentalism care nu mai are nicio legătură cu realitatea istorică. Însă, după cum afirmam mai sus, întrucât este reală, întrucât este un eveniment, mântuirea este limitată. Dacă ar fi fost altfel, speranţa biblică nu ar fi nimic altceva decât o idee fără sens sau o emoţie. Însă refuzul lui Dumnezeu de a mai interveni de la un anumit punct încolo indică realitatea existenţei Sale și a acţiunii Sale în istorie. Toate evenimentele istorice sunt finite și limitate de timp și de circumstanţe.

Putem explica și la nivel omenesc refuzul lui Dumnezeu de a mai interveni dincolo de un anumit punct. Tiparele noastre de gândire și de acţiune ne hotărăsc destinul. Pecetluirea acestui destin de către Dumnezeu nu este decât o recunoaștere a faptului că nu mai există cale de întoarcere. Păcătuind constant, atingem un punct de la care pocăinţa nu mai este posibilă. Nu mai putem schimba ceea ce suntem. Procesul își va atinge împlinirea finală în timpul sfârșitului, când fiecare își va fi stabilit soarta prin repetarea deliberată a propriilor alegeri.

Acest principiu apare mai târziu în Apocalipsa sub formă de maximă: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe, cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană și cine este sfânt să se sfinţească și mai departe!” (Apocalipsa 22:11). Unele dintre cele șapte plăgi care urmează să vină se încheie cu observaţia dezamăgită a profetului: „Și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apocalipsa 16:9; cf. vers. 11,21).

Orice temere am avea și orice speculaţie am face cu privire la timpul acestei pecetluiri, sunt neavenite. Nu am ajuns încă acolo. Și simplul fapt că ne facem griji în privinţa aceasta înseamnă că încă mai avem timp să ne pocăim. Ziua în care nu va mai fi nicio speranţă va fi ziua în care vom alege să nu mai sperăm.

Un alt indiciu legat de momentul în care va avea loc această pece­tluire este manifestarea mâniei lui Dumnezeu, când El toarnă cele șapte potire ale mâniei asupra pământului. Apocalipsa tocmai a descris mânia lui Dumnezeu drept un mare teasc în care strugurii sunt transformaţi în sânge. Pasajul de faţă vine ca o împlinire a acestei viziuni. Vinul mâniei lui Dumnezeu se scurge acum din marele teasc în potirele acestei lumi. Limbajul este din nou simbolic. Imaginea potirului derivă din Vechiul Testament. Iosif folosea un astfel de pahar pentru a prezice viitorul (Geneza 44:5). Ieremia a văzut într-un potir destinul viitor al popoarelor: „Așa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele și dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea și se vor ameţi și vor fi ca niște nebuni la vederea sabiei pe care o voi trimite în mijlocul lor!»” (Ieremia 25:15,16)³.

Închiderea templului coincide cu devastarea adusă de potire (Apocalipsa 15:8). Mânia lui Dumnezeu, deja anticipată de a șasea pecete și de al șaptelea șofar (Apocalipsa 6:17; 11:18,19), a fost anunţată de îngerul al treilea: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14:9,10).

Cele șapte potire ale mâniei urmează, așadar, proclamării celor trei îngeri și încep să fie turnate atunci când fiara își consolidează pe deplin pu­­terea și poziţia. De la primul potir, profetul ne informează că ele au de-a face cu „oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei” (Apocalipsa 16:2).

Cele șapte potire sunt de fapt o reluare a pedepselor celor șapte șofare:

Ca și șofarele, cele șapte potire urmează într-o succesiune care amintește de istoria creaţiei din Geneza 1 (pământ, mare, izvoare, soare). Și aici pedeapsa are proporţii cosmice.

Doar că, în timp ce șofarele au devastat doar a treia parte din orice, potirele distrug totul – pământul, marea și soarele. Pedeapsa potirelor o completează pe cea a șofarelor. Este ultima pedeapsă a lui Dumnezeu. Dacă cele șapte șofare au vizat nelegiuirile bisericii, cele șapte potire se concentrează acum asupra ultimelor zile ale istoriei.

Pedeapsa divină are loc în două etape:

Primele cinci potire constituie prima etapă (Apocalipsa 16:1-11), etapa rănii dureroase. Această etapă trebuie să fie una extrem de scurtă, din moment ce victimele celui de-al cincilea potir încă suferă în urma rănii provocate de primul potir. Caracterizată de o pedeapsă inerentă stării de păcat, în această fază funcţionează „legea reciprocităţii”⁴. Potirele al șaselea și al șaptelea constituie a doua etapă (Apocalipsa 16:12-21). Fiind perioada Armaghedonului, ea implică o pedeapsă în cadrul căreia este nevoie ca Dumnezeu să intervină pentru a contracara mobilizarea popoarelor.

Primul potir îi are ca subiecţi pe cei ce au fost însemnaţi cu semnul dumnezeului străin (Apocalipsa 16:2). Rana este în strânsă legătură cu nelegiuirea care a dus la apariţia ei. Astfel, semnul fiarei devine o rană care seamănă cu blestemul leprei din Vechiul Testament (vezi Deuteronomul 28:27; cf. Leviticul 13) și acţionează ca un semn exterior al unei corupţii interioare.^[1]

Lecţia din spatele acestui limbaj simbolic este aceea că pedeapsa este inclusă în păcatul care a cauzat-o. Închinarea la fiară, subjugarea care rezultă de aici și înstrăinarea închinătorilor ei poartă în sine seminţele morţii.

Ironia acestei prime plăgi este că amintește de a șasea plagă din Exodul, care i-a afectat și pe egiptenii de rând, și pe preoţii lor (Exodul 9:11). Rana erupe atât pe închinătorii fiarei, cât și pe fiara în sine. Ea îl demască pe dumnezeul Babelului după cum rana din Egipt i-a demascat pe zeii egipteni ca fiind niște zei falși. Rana nu scutește pe nimeni – pe toţi îi cuprinde mâncărimea. Dumnezeul fiarei pur și simplu nu există. Chiar și preoţii devin victimele propriei religii.

Primul potir, asemenea primului șofar, afectează pământul. Doar că, de data aceasta, plaga lovește oamenii. Ceea ce, până acum, devastase numai pământul acum pătrunde adânc în trupurile oamenilor. Distrugerea adusă de primul șofar este completată acum de primul potir.

Rana anunţată de primul șofar reprezenta starea de devastare de după războaiele dintre biserică și barbari, când biserica lupta pentru supremaţie. Profetul Apocalipsei descrie ultimele momente ale istoriei omenești sub forma unei lupte pentru putere similare celei din perioada de început a bisericii. Dacă însă, în istoria creștinismului, disputele s-au dus la un nivel local, în timpul primului potir, ele vor lua proporţii globale. Răul a atins cote alarmante și s-a întins peste tot pământul. Din moment ce rana încă este menţionată în perioada celui de-al cincilea potir, presupunem că va ţine până atunci.

În timpul primei etape a potirelor, biserica subjugă întregul pământ. Profetul Daniel văzuse deja lucrul acesta. La finalul capitolului 11 din cartea sa (Daniel 11:42,43), el prezicea că, în timpul sfârșitului, puterea religioasă reprezentată de Babilon va conduce întreaga planetă⁵.

Biserica nu a renunţat la ambiţiile sale, nici în plan religios, nici în plan secular⁶. În lumina unor astfel de evenimente, profeţiile din Daniel și Apocalipsa încep să capete și mai mult sens.

Următoarele două potire sunt turnate asupra apelor pământului. Al doilea potir lovește marea, iar al treilea afectează râurile și izvoarele. Plaga care urmează este similară primei plăgi din Egipt – apa se transformă în sânge (Exodul 7:17-21). În contextul Egiptului antic, ea avea o semnificaţie profundă. Faraonul, pe care egiptenii îl considerau un zeu pe pământ, trebuia să se asigure că Nilul uda pământul și că Egiptul rămânea fertil; aceasta era responsabilitatea lui. Egiptul era aproape complet deșertificat, iar viaţa exista doar datorită apelor Nilului. Un atac asupra fluviului era echivalent cu o contestare a divinităţii faraonului și a întregului sistem de credinţe al Egiptului.

Experienţa prin care trec cei din urmă dușmani ai lui Dumnezeu se aseamănă cu cea a egiptenilor, care și-au dat seama că dumnezeul căruia i se închinaseră și în care își puseseră încrederea, cel despre care credeau că le-a dat viaţă, era de fapt un dumnezeu al morţii. Încă o dată, plaga apocaliptică urmează legea reciprocităţii. „Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinţilor și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge” (Apocalipsa 16:6). Pedeapsa este, încă o dată, inerentă păcatului. Exact moartea pe care au adus-o altora este cea care vine acum ca o otravă asupra lor.

Pedeapsa primită este proporţională cu crima săvârșită – „și sunt vrednici” (vers. 6). Îngerul de la altar, care este asociat cu victimele ce strigă după dreptate, reia ca un ecou vorbele îngerului apelor: „Da, Doamne Dumnezeule atotputernic, adevărate și drepte sunt judecăţile Tale!” (vers. 7).

Șofarele al doilea și al treilea anunţaseră, de asemenea, plăgi care urmau să cadă asupra apelor (Apocalipsa 8:8-11). La momentul respectiv, blestemul fusese unul de natură spirituală. Biserica devenise atât de preocupată de succesul material, încât nu se mai îngrijea de nevoile esenţiale ale credincioșilor ei. Viaţa spirituală, simbolizată de ape⁷, secase.

Dacă șofarele loviseră cu blestem doar o treime din ape, vinul mâniei conţinut de al treilea potir se amestecă cu toate apele pământului. De data aceasta, transformarea apei în sânge nu se mai limitează doar la mare (Apocalipsa 16:3), ca în cazul șofarelor (Apocalipsa 8:8), ci afectează și izvoarele și râurile de pe uscat (Apocalipsa 16:4).

Starea spirituală a cetăţenilor Babelului este tragică. Pentru profetul exilat pe Patmos, apele transformate în sânge au o semnificaţie deosebită. De pe ţărmul insulei sale înconjurate de mare, profetul vede orizontul pătat de o moarte viitoare. Poporul Babelului nu mai are niciun motiv de speranţă – nici măcar nu mai cunosc gustul apei.

Al patrulea potir nu face altceva decât să accentueze devastarea produsă de cel de-al treilea. O arșiţă teribilă se adaugă acum lipsei de apă. Pe cer nu se vede urmă de nor și de sus nu curge strop de ploaie. Seceta spirituală devine aproape de nesuportat.

Din nou, pedeapsa derivă din nelegiuirea în sine. Al patrulea șofar anunţase o eclipsă de soare. Acum însă soarele devine o vâlvătaie mortală. Oamenii devin victime tocmai ale acelui zeu căruia i-au adus închinare, considerându-l sursa vieţii lor.

Al cincilea potir lovește în miezul problemei, afectând tronul fiarei (Apocalipsa 16:10). Plaga care urmează ne amintește de al cincilea șofar. Întunericul acoperă scena. În cadrul celui de-al cincilea șofar, întunericul venise din abis, din adânc – tehom, simbolul respingerii lui Dumnezeu care a caracterizat umanismul secular propriu Revoluţiei Franceze (Apocalipsa 9:1,2). Atunci însă, întunericul acoperise doar o treime din teritoriu (Apocalipsa 8:12). Acum, întunericul cuprinde întreaga împărăţie a fiarei (Apocalipsa 16:10). Atunci, o putere antireligioasă Îi uzurpase autoritatea lui Dumnezeu. Acum, negarea lui Dumnezeu este chiar în miezul religi­ei. Ca să-l cităm pe profetul Daniel, Nordul a cucerit acum Sudul (Daniel 11:43)⁸. Babelul își întemeiază suveranitatea pe negare, pe respingerea lui Dumnezeu, exact trăsăturile care îl caracterizaseră pe oponentul său,
Egiptul.

Din nou, judecata este proporţională cu păcatul comis. Întrucât oamenii s-au închinat fiarei și tronului ei întunecat, sunt invadaţi acum de acel întuneric. Devin încă o dată victime ale propriei lor religii a morţii.

Plaga este similară celei de-a noua plăgi din Egipt, care a precedat intervenţia lui Dumnezeu aducătoare de moarte asupra primilor născuţi ai egiptenilor. Cartea apocrifă Înţelepciunea lui Solomon (secolul I î.Hr.) a dat acestei plăgi a întunericului o dimensiune cosmică. Întunericul care iese din tărâmul morţilor reprezintă pedeapsa supremă și ultimă, care le include și le încheie pe toate celelalte⁹.

La fel, al cincilea potir conţine toate blestemele anterioare. Rănile sunt încă vii, marea este ca sângele, iar oamenii continuă să bâjbâie prin întuneric. Odată cu durerea, a crescut și ura faţă de Dumnezeu. Idolatria (Apocalipsa 16:2) i-a făcut pe oameni să blesteme „Numele lui Dumnezeu, care are stăpânire peste aceste urgii” (vers. 9) și, în final, să-L hulească pe „Dumnezeul cerurilor” (vers. 11).

Mai mult, oamenii își dau seama că liderii lor spirituali i-au minţit. Însă, în loc să se schimbe, ei se afundă și mai mult în eroare și se întorc cu brutalitate împotriva Aceluia pe care ar fi trebuit să-L recunoască. Ceea ce, cândva, fusese confuzie religioasă devine acum o ură conștientă și deliberată la adresa lui Dumnezeu. Comportamentul lor este similar cu cel al faraonului egiptean. Pus faţă în faţă cu dovada copleșitoare a existenţei lui Dumnezeu, a fost prea mândru să admită înfrângerea și a continuat să-L nege orbește pe Dumnezeu. Din acel moment încolo, conflictul a fost inevitabil.

Al șaselea potir, ca și al șaselea șofar, afectează Eufratul (vers. 12; cf. Apocalipsa 9:14). Apele râului seacă pentru a fi „pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit” (Apocalipsa 16:12). Tradiţia biblică asociază secarea Eufratului cu cucerirea Babilonului de către Cirus în anul 539 î.Hr.: „Eu [Dumnezeu] zic Adâncului: «Usucă-te și îţi voi seca râurile.» Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea»” (Isaia 44:27,28; cf. Ieremia 50:38).

Istoricul Herodotos (484-425 î.Hr.) relatează strategia regelui persan: „[Cirus] și-a amplasat armata în locul unde râul intră în cetate, iar o altă parte, în spatele cetăţii, acolo unde râul iese din cetate, și le-a spus oamenilor săi să intre în cetate pe canalul Eufratului atunci când aveau să vadă că poate fi trecut cu piciorul. După ce i-a repartizat și le-a dat această poruncă, el însuși a plecat în fruntea armatei sale care nu putea lupta; și când a ajuns lângă lac, Cirus a făcut acestuia și râului exact ceea ce făcuse și împărăteasa Babilonului: deviind râul printr-un canal în lac, care era o mlaștină, a făcut să sece izvorul până când canalul iniţial a putut fi trecut cu piciorul. Când s-a întâmplat acest lucru, persanii cărora li se dăduse această poruncă au intrat în Babilon prin canalul Eufratului, care acum secase până la o adâncime de aproximativ jumătate din coapsa unui om.”¹⁰

Referirea la împăraţii din răsărit (Apocalipsa 16:12) reprezintă o aluzie la Cirus, a cărui venire profetizată a rămas în memoria Israelului drept mijlocul prin care urma să vină mântuirea. „Eu am ridicat pe Cirus în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război” (Isaia 45:13); „Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri și împăraţi?” (Isaia 41:2; cf. vers. 25).

Căderea Babilonului este un eveniment de cea mai mare importanţă în istoria Israelului. Cartea lui Daniel își alcătuiește întreaga structură în jurul acestui motiv (Daniel 1:21; 6:28; 10:1)¹¹. În mod semnificativ, canonul Bibliei ebraice^[2] se încheie cu o referire la Cirus (2 Cronici 36:22,23). Cucerirea Babilonului de către Cirus a dus la eliberarea exilaţilor evrei. Decretul său a fost cel care le-a permis să reconstruiască Ierusalimul. Scriptura interpretează întoarcerea din exil drept o nouă creaţie. Chiar înainte de a-l menţiona pe Cirus, Isaia evocă actul creaţiei: „Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul tău, Cel ce te-a întocmit din pântecele mamei tale: «Eu, Domnul, am făcut toate aceste lucruri, Eu singur am desfășurat cerurile, Eu am întins pământul. (…) Eu zic despre Cirus: ’El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: ‹Să fie zidit iarăși!› și despre Templu: ‹Să i se pună temeliile!›’»” (Isaia 44:24-28; cf. 45:18; 43:15).

Având în faţă perspectiva unui Ierusalim reconstruit sau nou, profetul Ioan își bazează viziunea celui de-al șaselea potir pe amintirea lui Cirus și pe întoarcerea din exilul babilonian. Și aici, căderea Babilonului mitic și bătălia care urmează pregătesc calea eliberării finale și a creării unui Ierusalim nou.

Se formează două tabere opuse. De o parte, sunt „împăraţii care au să vină din Răsărit” (Apocalipsa 16:12), reprezentând forţele Dumnezeului mântuitor, ale Dumnezeului Ierusalimului. De cealaltă parte, sunt „împăraţii pământului întreg” (vers. 14), reprezentând forţele răului, Babilonul. Toţi dușmanii lui Dumnezeu se adună în această a doua tabără, în special puterile demonice simbolizate de broaște.

Al șaselea potir evocă a doua plagă din Egipt (Exodul 8). Broasca era zeitatea egipteană a fertilităţii (Hiqit). În timpul plăgii, broaștele au invadat cele mai intime locuri – dormitoarele și paturile (vers. 3). Încă o dată, pedeapsa lui Dumnezeu a avut o notă ironică. Zeiţa fertilităţii și a nașterii a devenit un obstacol în calea fertilităţii. Magicienii, dornici să-și demonstreze puterile, nu au făcut altceva decât să sporească problema, deoarece au produs mai multe broaște (vers. 7).

Evreii din secolul I d.Hr. au ajuns să asocieze broaștele cu șarlatanii și cu duhurile demonice ale apelor¹². Apocalipsa identifică aceste broaște cu „duhuri de draci” (Apocalipsa 16:14) care ies din gura celor trei fiare, dușmanii lui Dumnezeu: (1) balaurul, care îl reprezintă pe Diavolul (Apocalipsa 12), (2) fiara care iese din mare, simbolizând instituţia Babelului (Apocalipsa 13:1-10), și (3) fiara care iese din pământ, numită în pasajul nostru „prorocul mincinos”. Dintre cele trei, numai ultima fiară primește un nume nou, unul încărcat cu o conotaţie religioasă. Cândva o putere politică, această fiară își asumă acum rolul unui profet mincinos. Profetul Ieremia și-a câștigat, mai mult decât oricare al profet biblic, reputaţia de oponent al profeţiilor mincinoase. Semnificativ este faptul că el a folosit în mod repetat cuvântul-cheie șeqer „fals, mincinos” pentru a caracteriza profeţiile false (Ieremia 28:15; 29:31; 40:16; Plângerile lui Ieremia 2:14). El descrie profetul mincinos ca fiind acea persoană care lucrează pentru instituţii și puteri pământești (Ieremia 5:30,31; 23:14), înșelându-i pe oameni și pretinzând a fi inspirat de spiritul lui Dumnezeu fără însă a rosti, în realitate, cuvintele Lui (Ieremia 5:13; 23:16).

Profetul mincinos reprezintă, astfel, Statele Unite ale Americii, în campania lor religioasă de sprijinire a puterii Babelului. Toate aceste eforturi, fie ele politice, economice sau religioase, duc spre aceeași ţintă: închinarea la prima fiară (Apocalipsa 13:12). Interesant de remarcat este faptul că toate metodele folosite vin din zona paranormalului. A doua fiară apelează la supranatural, la „duhuri de draci”, care fac semne nemaipomenite (Apocalipsa 16:14; cf. 13:14).

Evenimentele curente sprijină tot mai mult profeţia, mai ales în condiţiile în care, astăzi, accesul la supranatural este la numai un click sau telefon distanţă. Miracole care, odinioară, erau rezervate unei aripi religioase obscure sunt acum exploatate și promovate din ce în ce mai mult de biserica principală. Apariţiile Fecioarei Maria sau ale rudelor decedate nu sunt altceva decât semnale de avertizare. Astfel de evenimente par să sfideze raţiunea, și totuși ajung pe prima pagină chiar în publicaţii respectabile. Profeţia biblică a Apocalipsei pare din ce în ce mai plauzibilă.

Indiferent dacă broaștele reprezintă o putere paranormală sau doar tertipuri de retorică politicianistă, după cum o sugerează originea lor (ies din gura celor trei fiare), obiectivul lor este unul foarte clar: să-i amăgească și să-i mobilizeze pe „împăraţii pământului întreg” (Apocalipsa 16:14) la luptă împotriva Dumnezeului care vine.

Nu este însă nimic nou. Încă din zilele vechiului Babel, oamenii au proclamat: „Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiaţi pe toată faţa pământului!” (Geneza 11:4). Încă de atunci, această ambiţie i-a obsedat pe toţi discipolii Babelului – să se unească și să preia prerogativa divină a dominării mondiale; să atingă cerul și „poarta lui Dumnezeu” (Babel). Totuși, de la vechiul Babel încoace, este pentru prima dată când preocuparea aceasta este răspândită la nivel mondial, întrucât „întregul pământ” participă acum la proiectul de uzurpare a lui Dumnezeu.

Și cartea lui Daniel a profetizat o astfel de mobilizare. Ultimul conflict, conform profetului vechi-testamentar, se va da între taberele unite ale Nordului și Sudului și „muntele cel slăvit și sfânt” (Daniel 11:45), muntele Sionului, Ierusalimul ceresc¹³. La fel ca în Apocalipsa, și aici „niște zvonuri venite de la răsărit” pun capăt conflictului (vers. 44).

Acesta va fi ultimul război mondial, unul dus nu între oameni, ci între oameni și Dumnezeu. Acest ultim conflict va uni toată omenirea într-o luptă cosmică împotriva muntelui sfânt al lui Dumnezeu.

Apocalipsa dă acestui ultim conflict numele ebraic „Armaghedon” (Apocalipsa 16:16). „Armaghedon” înseamnă „muntele Meghidon”. Paralelele între războiul profetic din Daniel și cel din Apocalipsa sugerează o conexiune între acest munte Meghidon și ceea ce Daniel numește „muntele cel slăvit și sfânt” (Daniel 11:45).

Singurul pasaj din Biblie care combină cele trei motive (muntele, Meghido și Ierusalimul) apare în cartea lui Zaharia. Este, de asemenea, singurul pasaj unde cuvântul „Meghido” apare într-o formă specială, cu „n” final: „În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon [lui Hadad Rimon, NIV, NTR – n.r.] în valea Meghidonului” (Zaharia 12:11)¹⁴.

Pasajul folosește „Meghidon” în loc de „Meghido” din două motive¹⁵:

1. Primul motiv este unul poetic – pentru ca „Meghidon” să rimeze cu „Hadad Rimon”, o procedură obișnuită folosită în cazul numelor biblice¹⁶.

2. Al doilea motiv este unul retoric – dorinţa de a folosi forma mai veche „Meghidon” în locul formei mai recente „Meghido”, pentru a face aluzie la trecutul istoric¹⁷.

Profetul Apocalipsei asociază soarta muntelui sfânt (har) cu cea a văii Meghidon, dând naștere, așadar, compusului Har Meghidon, muntele Meghidon. Muntele sfânt este, așadar, o amintire legată de valea Meghidon. Expresia Har Meghidon este la forma de genitiv al calităţii (un fel de complement al numelui), funcţie similară cu adjectivul calificativ din gramatica noastră. De exemplu, în ebraica literală, expresia „muntele sfânt” este redată sub forma „muntele sfinţeniei” (Daniel 11:45); tot la fel, sintagma „cumpene drepte” este redată sub forma „cumpene ale dreptăţii” (Leviticul
19:36) etc.

Mai mult, termenul apocaliptic Armaghedon face aluzie la termenii care apar în pasajul din Zaharia (Hadad Rimon și Meghidon) și printr-un joc al asonanţelor (paronomasie), formă frecventă de asociere utilizată în Biblie¹⁸:

Har                        Meghidon

Hadad Rimon   Meghidon

Expresia „muntele Meghidon” (Armaghedon) sugerează deja locul unde va fi câmpul de luptă. Totuși, fiind un „munte”, nu se poate aplica văii Izreel și bătăliilor care s-au dus acolo, cum ar fi cea dintre Barac și Sisera (Judecătorii 5:19) sau cea dintre Iehu și Ahazia (2 Împăraţi 9:27). Nu poate fi vorba nici de muntele Carmel sau, prin extensie, de conflictul dintre Ilie și profeţii lui Baal (1 Împăraţi 18:20-40), deoarece muntele Carmel este la peste 13 km depărtare de Meghido.

Profetul vorbește despre un „munte” Meghidon (Armaghedon), având în minte în mod specific Ierusalimul. Locul bătăliei nu este valea Izreel, ci, așa cum profetizase Daniel, „muntele cel slăvit și sfânt” (Daniel 11:45). Împăraţii pământului – puterile adunate aici – nu au alt obiectiv decât acela de a obţine controlul asupra Ierusalimului.

Nu este vorba de orașul Ierusalim, din statul modern Israel. Atunci când citim Apocalipsa, trebuie să înţelegem „Ierusalimul” în sens simbolic. Cartea lui Daniel identifică adesea muntele cel slăvit și sfânt cu împărăţia cerească a lui Dumnezeu. În Daniel 2, un munte uriaș, reprezentând împărăţia cerească (Daniel 2:35,44,45), invadează împărăţiile pământești. Mai mult, Daniel 11:45 vorbește despre „muntele cel slăvit și sfânt” cu referire clară la Ierusalim.

Ierusalimul și muntele Sionului sunt motive-cheie în modul biblic de exprimare a speranţei. Scriptura plasează Sionul speranţei sus în ceruri (Psalmii 48:2; cf. Isaia 14:13), numindu-l locuinţa lui Dumnezeu (Psalmii 78:68; 132:13) și asemănându-l cu Grădina Edenului (Ezechiel 47:1,2; Ioel 3:18; Zaharia 13:1; Apocalipsa 22:1,2). Și în Vechiul Testament, și în Noul Testament, Ierusalimul a devenit numele cetăţii lui Dumnezeu (Galateni 4:26), promisiunea bucuriei și a prezenţei veșnice a lui Dumnezeu (Evrei 12:22).

Pe acest Ierusalim simbolic doresc să-l cucerească forţele lumii. Ca și constructorii vechiului Turn Babel, ei speră să creeze împărăţia cerească aici, pe pământ. Omenirea și-a deviat speranţa spre ceea ce este omenește posibil, iar dumnezeul Babelului L-a înlocuit pe Dumnezeul cerurilor.

O astfel de mentalitate nu apare din senin. Ca să respingi împărăţia cerurilor, e nevoie, așa cum a fost și în cazul faraonului egiptean, de o serie lungă de refuzuri „hotărâte, întărite, încăpăţânate”. Cu toţii putem avea acest tip de atitudine și trebuie să fim atenţi ca nu cumva, treptat, să uităm că speranţa noastră este dincolo de lumea aceasta.

Din acest motiv, Ioan schimbă tonul. Profeţia devine o lecţie care ne privește pe fiecare în parte: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!” (Apocalipsa 16:15). Este un mesaj adresat celor care au ajuns să-și pună speranţele și încrederea în dumnezeul vizibil al Babelului. Dar mesajul profetului nu-i are în vedere doar pe atei și pe materialiști, ci și comunitatea „sfinţilor”, ultima legătură cu Dumnezeul din ceruri, biserica zilelor din urmă. Este semnificativ faptul că această urare reia în ecou ultimele cuvinte din scrisoarea către laodiceeni (Apocalipsa 3:18).

Chiar și evangheliștii speranţei, cei care proclamă împărăţia lui Dumnezeu, se trezesc vulnerabili în faţa sindromului Babelului. Infecţia lui perfidă se manifestă atunci când instituţia – structurile bisericii – se ridică deasupra mesajului sau a conţinutului, dar și atunci când numărul de convertiţi devine mai important decât profunzimea convertirii sau când membrii bisericii sunt interesaţi mai mult de fericire și de succesul imediat decât de așteptarea cu răbdare a împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

Această scurtă aluzie la scrisoarea către Laodiceea introduce posibilitatea ca mesagerii timpului sfârșitului să cedeze în faţa ispitei pe care o constituie uriașa adunare a popoarelor. Profeţia li se adresează direct. Iar sfatul nu este lipsit de ironie. Ei trebuie să fie atenţi ca nu cumva să umble goi cu impresia că sunt bine îmbrăcaţi. Credincioșii ultimelor zile se vor confrunta cu ispita puternică de a crede că au atins nivelul suprem de cunoaștere și de evlavie, că „nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Apelul Apocalipsei caută să îi trezească din această letargie. Nu poate exista o situaţie mai lipsită de speranţă decât situaţia celor care se închină dumnezeului Babelului în timp ce sunt în interiorul Ierusalimului. Acest sentiment de siguranţă de sine și convingerea liniștitoare că au adevărul îi orbește puternic, făcându-i să nu-și vadă idolatria.

Însă numele Armaghedon evocă mai mult decât conceptul de câmp de luptă. El sugerează și rezultatul bătăliei. Prin aluzia la Hadad Rimon, care ne amintește de profeţia lui Zaharia, Armaghedonul ne aduce în minte o scenă mișcătoare de jale: „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadad Rimon [lui Hadad Rimon, NIV, NTR – n.r.] în valea Meghidonului” (Zaharia 12:10,11).

În profeţia lui, Zaharia le anunţa israeliţilor că vor trece printr-o perioadă de jale comparabilă cu cea a lui Hadad Rimon. Profetul face aluzie aici la o veche legendă canaanită, una bine cunoscută israeliţilor și regăsită în tabletele de la Ras Șamra¹⁹. Este istoria zeului Hadad, zeul tunetului, care plânge moartea unicului său fiu, Aleyin, ucis de zeiţa Mout. Cât despre Rimon, el este un zeu aramaic (2 Împăraţi 5:18). A fost asociat cu zeul canaanit Hadad datorită legăturilor dintre cele două culturi. Rimon, din rădăcina rmm, era adesea identificat cu tunetul în literatura semitică apuseană (Isaia 33:3) și reprezintă deci un alt nume pentru Hadad²⁰. Mitul zeului Hadad (Rimon) se potrivește foarte bine cu vechiul cult palestinian al lui Baal, zeul fertilităţii, a cărui moarte era jelită în fiecare an de închinătorii canaaniţi²¹.

Însă dincolo de referirea la mitul păgân, textul lui Zaharia trimite și la un alt eveniment, unul care aparţine chiar tradiţiei israelite. Valea Meghidonului a fost martora uneia din cele mai dramatice ocazii de jale din istoria Israelului. Aici l-a ucis faraonul egiptean Neco pe împăratul Iosia în anul 609 î.Hr. Pasajul din cartea Cronicilor care relatează evenimentul (2 Cronici 35:20-27) are câteva teme comune cu textul din Zaharia. Ambele menţionează participarea femeilor la actul de jale (2 Cronici 35:25; cf. Zaharia 12:12-14), ambele identifică jalea din Meghido cu cea din Ierusalim (2 Cronici 35:24; cf. Zaharia 12:11) și ambele texte sunt singurele din Biblie în care apare expresia „valea [sau „câmpia” – n.r.] Meghido” (2 Cronici 35:22; cf. Zaharia 12:11). Astfel de paralele sugerează că ambele pasaje fac referire la același eveniment – moartea lui Iosia.

Iosia, împăratul care a domnit cel mai mult peste Israel, a fost poate și cel mai mare reformator din istoria vechiului Israel. A reușit să unească de unul singur părţile nordică și sudică ale regatului, într-o alianţă spirituală, morală și politică. El a fost ultimul împărat care „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (2 Împăraţi 22:2). Moartea sa tragică a marcat începutul sfârșitului pentru regatul Iuda. Poporul i-a comemorat moartea anual „până în ziua de azi” (2 Cronici 35:25), conform mărturiei cronicarului (scrisă un secol mai târziu)²².

Dacă expresia „valea (câmpia) Meghidonului” se referă într-adevăr la moartea lui Iosia, atunci asocierea cu Hadad Rimon îi sporește și mai mult caracterul dramatic, din moment ce Hadad Rimon era „fiul întâi născut” al zeului. Acum însă, nu doar împăratul Israelului este jelit, ci întregul popor israelit și speranţa sa mesianică.

Numele Armaghedon ne sugerează destinul care-i așteaptă pe idolatrii Babelului: o zi de jale cum nu a mai fost alta. Mai târziu, în capitolul 18, Apocalipsa confirmă această avertizare atunci când descrie bocetul extraordinar cauzat de căderea Babilonului. Cuvântul-cheie „tânguire/a se tângui” apare de câteva ori în pasajul respectiv (Apocalipsa 18:7,8,11,15,19), care menţionează, de asemenea, ritualurile tradiţionale de bocit – tânguire, presărare de ţărână/cenușă în cap și bocete (vers. 9, 11, 15, 19).

Prin menţionarea lui Hadad Rimon, care amintește de moartea întâilor născuţi ai egiptenilor, Armaghedonul ne îndreaptă și spre plaga a zecea care a lovit Egiptul (Exodul 12:29-36). Coincidenţa este prea puternică pentru a fi întâmplătoare. Moartea primilor născuţi ai Egiptului este un eveniment fără precedent: „În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, așa cum n-au fost și nu vor mai fi” (Exodul 11:6).

Aici găsim cealaltă lecţie a Armaghedonului (prin intermediul lui Hadad Rimon) – căderea Babelului va produce o pierdere de aceeași natură și de intensitate egală cu cea pe care au suferit-o egiptenii din vechime. Pentru ei, moartea primilor născuţi era mai mult decât simpla pierdere a cuiva drag sau sfârșitul liniei de moștenitori care ducea mai departe numele familiei. Însemna moartea religiei lor. Este semnificativ faptul că textul din Exodul interpretează această ultimă plagă ca fiind o „judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului” (Exodul 12:12). Vechiul Testament aplică noţiunea de întâi născut preoţilor²³, Israelului²⁴ și lui Mesia²⁵, iar Noul Testament, lui Isus Hristos²⁶. Semnificaţia extraordinară a primului născut face ca pierderea să fie cu atât mai dramatică, deoarece ea înseamnă moartea oricărei speranţe.

Pe de altă parte, nu orice aluzie la ultima plagă din Egipt este complet negativă. Scriptura asociază această plagă cu Paștele, sau ocazia în care Dumnezeu a trecut pe lângă israeliţi [cf. Exodul 12:27 – n.r.]. Israelul, primul născut al lui Dumnezeu, este cruţat și acum este în picioare, cu mantia pe el, cu sandalele în picioare, cu toiagul în mână și gata de acţiune (Exodul 12:11). Este ziua pe care a ales-o Domnul ca să scoată „din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oștile lor” (vers. 51). A zecea plagă eliberează po­porul lui Dumnezeu din starea mizerabilă în care era ţinut și îi aduce victoria asupra dușmanului.

De fapt, bătălia de la Armaghedon izbucnește abia la al șaptelea potir. Pentru prima dată, Dumnezeu Însuși iniţiază pedeapsa, iar efectul ei este final. Vocea pe care o auzim este a lui Dumnezeu: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17). Este o expresie pe care o auzim încă o dată în Apocalipsa 21:6. Acolo, pasajul o asociază cu Dumnezeul începutului și al sfârșitului, cu „Alfa și Omega”. Încăpăţânarea dușmanilor lui Dumnezeu și-a atins punctul „final”. Pentru prima oară, tabăra Babelului Îi declară război deschis lui Dumnezeu. Blasfemia împotriva Lui nu a fost niciodată atât de făţișă. Când a căzut a patra plagă, oamenii au hulit „Numele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 16:9), iar când a căzut cea de-a cincea, L-au hulit pe „Dumnezeul cerului” (vers. 11). Acum, când sunt loviţi de a șaptea plagă, Îl blestemă direct. Observăm că progresia referirilor la Dumnezeu merge de la cea mai specifică la cea mai universală și mai abstractă. „Numele lui Dumnezeu”, reputaţia Sa, devine „Dumnezeul cerurilor”, al împărăţiei îndepărtate, din alt spaţiu, pentru ca, în final, să rămână doar „Dumnezeu”.

Pentru prima dată, plaga afectează întregul pământ, nu doar omenirea. Natura se transformă în haos. Insulele și munţii dispar (vers. 20). În treacăt fie spus, mai observăm o aluzie la plăgile Egiptului: grindina. Pământul este bombardat de bucăţi uriașe de grindină (vers. 21; cf. Exodul 9:22 ș.u.). În naraţiunea din Exodul, se menţionează de două ori ravagiile produse de această plagă, care a căzut „pe oameni, pe vite și pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului” (Exodul 9:22,25).

Mânia lui Dumnezeu, care până acum a fost doar anunţată (Apocalipsa 14:8,10), se manifestă în toată amploarea ei: „Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalipsa 16:19).

Ca și în istoria Turnului Babel, coborârea lui Dumnezeu împrăștie constructorii. Unitatea pe care au căutat-o este acum complet spulberată: „Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi” (vers. 19). Alianţa dintre cele trei puteri – balaurul (puterile oculte), fiara (creștinismul oficial) și profetul mincinos (Statele Unite ale Americii) – se dizolvă.

Distrugerea celor trei puteri mondiale duce la prăbușirea naţiunilor (vers. 19). Evenimentul este un ecou al celui de-al șaselea potir, în care tot cele trei puteri dominau scena mondială (Apocalipsa 16:13,14).

Această confuzie este tocmai semnul căderii Babilonului.

În mijlocul haosului, cuvântul profetic marchează o pauză: „Apoi, unul din cei șapte îngeri care ţineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: «Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!»” (Apocalipsa 17:1,2). Nu este nicio coincidenţă că îngerul care vorbește este asociat cu cele șapte potire (vers. 1). Intenţia revelaţiei sale este tocmai aceea de a justifica pedeapsa pe care o reprezintă cele șapte potire.

Dumnezeu nu se comportă asemenea unui dictator care știe ce face și care are motivele sale pentru acest lucru. Dimpotrivă, El îi iubește și îi respectă pe cei din poporul Său și vrea ca ei să Îi înţeleagă și să Îi sprijine acţiunile.

Acesta este ultimul interludiu structural. Până acum, interludiile au avut de-a face cu cei răscumpăraţi, care trăiau prin speranţă, nefiind încă mântuiţi (Apocalipsa 7; 10:1 – 11:14; 15:1-5), în timp ce Babelul își continua faptele nelegiuite de-a lungul istoriei. Însă în această a treia și ultimă parte a Apocalipsei (Apocalipsa 15 – 22), viziunea celor răscumpăraţi ni se prezintă ca un eveniment istoric concret. Acum, Babelul nu mai este decât un simplu interludiu, un detaliu din afara realităţii. Prin urmare, chiar structura Apocalipsei indică speranţă și judecată.

Frumoasa

În acest interludiu, Babelul este descris ca o femeie ce seamănă cu rivala ei, femeia din capitolul 12, care simboliza poporul lui Dumnezeu și rolul lui în istoria omenirii. Ambele personaje au o dimensiune cosmică – ocupă un loc central în univers – și apar în contextul pustiului (Apocalipsa 17:3; cf. 12:6,14) și al balaurului (Apocalipsa 17:3,7; cf. 12:4,13).

Însă contrastul dintre cele două femei este și mai izbitor. Prima femeie era în cer, înconjurată de corpuri cerești (Apocalipsa 12:1), în timp ce a doua este așezată pe ape, înconjurată de împăraţi decăzuţi (Apocalipsa 17:1,2). Prima este atacată de balaur (Apocalipsa 12:4,13-17), în schimb a doua are o natură de balaur (Apocalipsa 17:3) și îi persecută pe cei care Îi sunt credincioși lui Dumnezeu (vers. 6). Prima fuge în exil (Apocalipsa 12:6), a doua se lăfăie ca o regină (Apocalipsa 17:3,4). Prima suferă singură în pustiu (Apocalipsa 12:6,14), a doua benchetuiește în cetate (Apocalipsa 17:4). Prima este hrănită de Dumnezeu (Apocalipsa 12:6,14), a doua este îmbătată de sângele sfinţilor (Apocalipsa 17:6). Prima este mama lui Mesia și a rămășiţei Israelului (Apocalipsa 12:5,6), a doua este matroana prostituatelor (Apocalipsa 17:5). Evident, femeia din capitolul 17 reprezintă antiteza femeii din capitolul 12.

Metafora căsătoriei ne ajută să înţelegem aceste contraste. Vechiul Testament, după cum am menţionat deja, portretizează adesea Israelul ca mireasa lui Dumnezeu și îi compară infidelitatea cu adulterul sau prostituţia²⁷. Apocalipsa folosește același limbaj. Identitatea prostituatei este sigură. Ea nu este nici o putere păgână, nici una politică. În linia tradiţiei biblice, prostituata din Apocalipsa reprezintă infidelitatea poporului lui Dumnezeu și, în perspectiva Noului Testament, reprezintă biserica ce a flirtat și a cedat în faţa amanţilor ei lumești. Apocalipsa identifică prostituata cu Babelul. Numele pe care îl poartă, „Babilonul cel mare” (Apocalipsa 17:5), exprimă atât natura ei religioasă, cât și ambiţia ei de a-I lua locul lui Dumnezeu.

O astfel de descoperire este cu adevărat șocantă. Având în vedere că, pe vremea profetului, biserica era abia la început, ideea aceasta are un impact puternic: „Când am văzut-o, m-am mirat minune mare” (vers. 6).

Pentru a rezolva enigma femeii care-l șochează pe profet, îngerul face referire la taina fiarei pe care stă femeia. El specifică natura creaturii respective într-o succesiune de patru propoziţii:

A       1. „Fiara pe care ai văzut-o era

2. și nu mai este.

3. Ea are să se ridice din Adânc

4. și are să se ducă la pierzare” (Apocalipsa 17:8).

Această descriere este imaginea în oglindă a descrierii lui Dumnezeu, „care era, care este, care vine” (Apocalipsa 4:8; cf. 1:4,8), confirmând ambiţia fiarei de a-L înlocui pe Dumnezeu. Este, de fapt, aceeași fiară ce iese din mare în capitolul 13, care, ne aducem aminte, căuta să primească închinare ca și Dumnezeu (Apocalipsa 13:4). Ambele fiare sunt la fel de blasfematoare (Apocalipsa 17:3; cf. 13:6). În același timp, „fiar[a] de culoare stacojie” (Apocalipsa 17:3) ne aduce aminte de acel „mare balaur roșu” (Apocalipsa 12:3). Mai mult, asemenea fiarei care iese din pământ, această creatură are caracterul unei puteri politice a cărei funcţie este aceea de a servi ca sprijin pentru celelalte două puteri de natură religioasă sau ocultă: femeia și balaurul (Apocalipsa 17:2,12; cf. 13:11,12). Într-adevăr, balaurul cu 10 coarne din capitolul 12 aduce atât cu fiara care iese din mare, tot cu 10 coarne (Apocalipsa 13), cât și cu fiara care iese din pământ și care vorbea ca un balaur. Cu alte cuvinte, fiara stacojie din capitolul 17 grupează toate cele trei puteri – toţi dușmanii lui Dumnezeu – într-o adevărată coaliţie.

Enigma din Apocalipsa 17:8 se dezvoltă mai departe în două va­­luri succesive și paralele (vers. 10 și 11). Primul dezvăluie aceeași istorie tot într-un tipar de patru faze, de data aceasta cu referire la șapte împăraţi:

B        1. „Cinci au căzut,

2. unul este,

3. celălalt n-a venit încă

4. și, când va veni, el va rămâne puţină vreme” (vers. 10).

Al doilea val, la rândul lui, reia aceeași istorie tot într-o succesiune de patru faze, însă de data aceasta combină tema generală a fiarei (vers. 8) cu tema particulară a împăraţilor (vers. 10):

C        1. „Fiara, care era

2. și nu mai este,

3. ea însăși este al optulea împărat (…)

4. și merge la pierzare” (vers. 11).

O schemă care combină cele trei formule profetice (A B C) ne va ajuta să descifrăm enigma.

Prima fază

A1      Fiara (…) era

B1      Cinci [împăraţi] au căzut

C1      Fiara care era

Faza a doua

A2      Nu mai este

B2      Unul [un împărat] este

C2      Nu mai este

Faza a treia

A3      Are să se ridice din Adânc

B3      [Un împărat] n-a venit încă

C3      Al optulea împărat

Faza a patra

A4      Are să se ducă la pierzare

B4      Va rămâne puţină vreme

C4      Merge la pierzare

Pentru a decodifica istoria reprezentată de această fiară, trebuie să ne întoarcem la descrierea ei din capitolul 13. Fiara cu 10 coarne acoperă perioada anunţată în viziunea din Daniel 7. Nu doar că este asemănătoare cu a patra fiară (cf. cele 10 coarne, Daniel 7:7) și cu cornul cel mic (cf. comportamentul său arogant și uzurpator, vers. 8), ci are și toate caracteristicile animalelor care o precedă – leopardul, ursul și leul.

Fiara cu 10 coarne din Apocalipsa 13 acoperă cele cinci perioade profetice prevăzute în Daniel 7: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma și cornul cel mic²⁸. Aceasta este prima fază, cei cinci împăraţi menţionaţi în Apocalipsa 17:10.

A doua fază prevede o perioadă de absenţă, care corespunde rănii mortale primite de fiară (vers. 11), aceasta fiind și perioada celui de-al șaselea împărat. Profetul observă starea paradoxală a acestui împărat, care „există” deși pare a fi mort (Apocalipsa 17:8,10,11; cf. 13:3).

A treia fază anunţă că rana s-a vindecat și că fiara se ridică din Adânc (Apocalipsa 17:8; cf. 11:7). Întrucât al șaptelea împărat rămâne până la sfârșit, Apocalipsa îl descrie, de asemenea, ca fiind al optulea împărat (Apocalipsa 17:11), căci domnia lui se întinde dincolo de domnia celor șapte împăraţi. Acest al șaptelea împărat reprezintă biserica reinstituită, care durează până la vremea sfârșitului.

A patra fază proiectează viziunea în timpul sfârșitului, când al optulea (șaptelea) împărat, care reprezintă biserica de la sfârșitul timpului, va „merge la pierzare” (vers. 11). Domnia celui de-al optulea (șaptelea) împărat coincide cu domnia celor 10 împăraţi, ambele perioade de timp fiind plasate în zona lui „nu încă” (vers. 12; cf. vers. 10). Ambele perioade sunt caracterizate de scurtime: „puţină vreme” pentru al optulea (șaptelea) împărat (vers. 10) și „un ceas” pentru cei 10 împăraţi (vers. 12). Limbajul simbolic semnifică o perioadă foarte scurtă de timp. Apocalipsa 18 exprimă scurtimea judecăţii care duce la căderea Babilonului în aceleași cuvinte – „o clipă/un ceas” (Apocalipsa 18:10,17,19)²⁹. Mai devreme, în același capitol 18, expresia „într-o singură zi” transmite aceeași idee (vers. 8). Cei 10 împăraţi reprezintă ultimele puteri politice mondiale. Le-am întâlnit deja în Apocalipsa 16:12, în contextul Armaghedonului, și le vom revedea în capitolul 18, luând parte la ultima bătălie de la Armaghedon (Apocalipsa 18:9).

Această ultima fază se bucură de toată atenţia profetului. După o scurtă ședinţă, în care împăraţii pământului cad de acord să guverneze îm­­preună, sub autoritatea fiarei (Apocalipsa 17:13), izbucnește războiul de la Armaghedon (vers. 14). Dumnezeu însă risipește armatele lumii (vers. 14).
Învinși fără drept de apel, împăraţii se întorc împotriva liderului lor, femeia pe care au adorat-o și au încoronat-o regină (vers. 17, 18). Profeţia prevestește că cele 10 coarne (împăraţii lumii) o „vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc” (vers. 16).

Curios este că nu știm ce se mai întâmplă cu ei după aceea. Deocamdată, profeţia se concentrează pe judecata lui Dumnezeu și adaugă simplu: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!” (Apocalipsa 18:2). Anunţul îngerului îl reia cuvânt cu cuvânt pe cel făcut de al doilea înger (Apocalipsa 14:8), sugerând că profeţia s-a împlinit. Nu ar fi putut fi altfel, căci Dumnezeu Însuși „le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să-i dea fiarei stăpânirea lor împărătească” (vers. 17).

Ca și în cazul împietririi inimii faraonului, Dumnezeu Își asumă întreaga responsabilitate pentru evenimente, ca o sfidare ironică a dorinţei de independenţă a Babelului, dar și pentru a sublinia caracterul definitiv al nelegiuirii lui, care a atins punctul de la care nu mai există întoarcere. Acest adevăr transpare chiar și din tonul pasajului, unul foarte calculat, ca al unui computer ce urmează un program precis și irevocabil.

În contrast cu acest determinism rece și inflexibil, cuvintele profetice sunt întreţesute cu paradoxuri și ironie. Femeia frumoasă, îmbrăcată în veșminte împărătești și împodobită cu pietre preţioase, bea cu graţie dintr-un potir „plin de spurcăciuni și de necurăţiile curviei ei” (Apocalipsa 17:4). Stă elegant pe o fiară hidoasă, „plină cu nume de hulă” (vers. 3). Femeia și fiara sunt aproape o singură entitate (vers. 17, 18), și totuși tocmai această fiară se va întoarce mai târziu împotriva ei cu o mânie mare (vers. 16). „Babilonul cel mare” urmează să se prăbușească în ţărână (Apocalipsa 18:2).

Acest limbaj paradoxal și tulburător este dovada unei filosofii a istoriei care vede mâna lui Dumnezeu chiar și în mijlocul haosului politic și al intenţiilor malefice. În cele din urmă, Dumnezeu va face ordine în iţele încâlcite ale istoriei. Aceasta are o direcţie – absurditatea ei prezentă își va găsi, în cele din urmă, o rezolvare în planul lui Dumnezeu; chiar fără Dumnezeu și contra Lui, istoria nu va eșua într-un accident absurd și tragic. Acest fapt este, în același timp, o afirmare a dreptăţii lui Dumnezeu și un motiv de speranţă că lucrurile vor avea un nou sens.

Profeţia capătă acum un ton de urgenţă. Apelul răsună pe întregul pământ: „Ieșiţi din mijlocul ei, poporul Meu!” (vers. 4), expresie împrumutată de la profetul Ieremia. El o spusese pentru evreii exilaţi, avertizându-i să părăsească Babilonul (Ieremia 51:45). Prin apelul lui, nu căuta doar să îi ajute să scape de mânia lui Dumnezeu care urma să cadă peste cetate și să îi pregătească pentru întoarcerea în ţara lor natală, ci dorea să le reamintească de nevoia și mai urgentă de a se feri de influenţa corupătoare a idolatriei babiloniene (vers. 47, 52).

Aceeași chemare a răsunat de-a lungul întregii istorii a Israelului. Avraam a primit-o în Ur din Caldeea (Geneza 12:1), Lot – în Sodoma (Geneza 19:12), iar israeliţii – în Egipt (Exodul 12:31). În Noul Testament, creștinii au primit aceeași chemare de a se separa de lume (2 Corinteni 6:14,17; Efeseni 5:11). În toate cazurile, este același mesaj tulburător care duce atât la dezrădăcinare, cât și la o aventură neașteptată. Nu este însă un îndemn la emigrare. După căderea Babilonului istoric, chemarea de a ieși din el nu mai implică neapărat mutări dintr-un loc în altul sau bilete de avion.

De fapt, Babilonul este peste tot. Bineînţeles, el reprezintă instituţia religioasă a creștinismului. Însă nu este suficient să părăsești o anumită biserică pentru a ieși din Babilon. Trebuie reţinut că Babilonul este și o mentalitate. A ieși din Babilon înseamnă a respinge un întreg mod de gândire de care biserica s-a agăţat de-a lungul secolelor. Înseamnă a înceta să mai vezi biserica drept „poarta către Dumnezeu” (Babel) și a înceta să-L mai înlocuiești pe El cu biserica, iar credinţa cu manevre politice. A ieși din Babilon înseamnă a-i respinge imperialismul și aroganţa. Înseamnă a lua o poziţie împotriva antisemitismului, a-ţi aduce aminte de rădăcinile evre­iești ale bisericii. A ieși din Babilon înseamnă a adopta o poziţie critică faţă de el, rămânând, în același timp, deschis revelaţiei divine. Înseamnă riscul asumat de cei pe care confortul și tradiţiile nu-i mulţumesc și care vor ceva mai mult.

Așadar, a ieși din Babilon înseamnă a trece printr-un proces de convertire totală. Este singurul mod în care poţi scăpa de masacrul final, singurul mod de supravieţuire și singurul mod de a-ţi recupera adevărata identitate.

Chemarea de a ieși din Babilon este un strigăt de speranţă care răsună chiar pe străzile Babilonului, un apel adresat fiecăruia cât timp încă mai există oportunitate de scăpare.

Parcă pentru a confirma argumentele anterioare, vocea din cer năruiește și ultimele iluzii de viitor ale Babilonului. Întregul pământ bocește soarta lui (Apocalipsa 18:9-19). Era postbabiloniană nu este deloc una roză. Împăraţii pământului (vers. 9), negustorii (vers. 11) și marinarii (vers. 17) – toţi cei care au beneficiat de pe urma bogăţiilor și a influenţei Babilonului – deplâng ceea ce au pierdut. Nu pot da vina pe altcineva pentru această tragedie decât pe ei înșiși. Ei sunt cauza, ei sunt cei care au ars cetatea în foc (Apocalipsa 17:16). Asemenea unor copii mofturoși, ce scâncesc după jucăria pe care tocmai au stricat-o, amanţii Babelului plâng degeaba.

Locuitorii pământului și-au distrus singurul dumnezeu. Însă continuă să îl adore. Chiar și acest bocet are în el o atitudine de închinare. Exclamaţia: „Care cetate era ca cetatea cea mare?” (Apocalipsa 18:18) reia formula de închinare în faţa fiarei: „Cine se poate asemăna cu fiara?” (Apocalipsa 13:4), calchiată după vechea exclamaţie caracteristică închinării israeliţilor: „Cine este ca Dumnezeu?”³⁰.

Este o zi de doliu fără precedent, fapt indicat deja de numele Armaghedon: doliu pentru un zeu, cum este Hadad Rimon. Doar că zeul din pasajul nostru nu va mai învia primăvara, ca echivalentul lui canaanit.

Spre deosebire de ritualurile tradiţionale de bocet, acesta nu aduce nicio mângâiere. Istoria noastră are un final tragic și lipsit de orice speranţă. Actul ei final nu constă în nimic altceva decât în gestul unui înger, care aruncă în mare „o piatră ca o mare piatră de moară” simbolizând monumentala cădere a Babilonului: „Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit!” (Apocalipsa 18:21).

Profetul Ieremia a făcut același gest pentru a simboliza căderea Babilonului din vechime. La porunca lui Dumnezeu, a aruncat o piatră mare în Eufrat, spunând: „Așa va fi înecat Babilonul și nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui” (Ieremia 51:64). Actele rituale și intenţiile din cele două pasaje sunt identice. Numai obiectul în sine diferă. De data acesta, în mare este aruncată o piatră de moară, detaliu important, pentru că piatra de moară simbolizează viaţa, activitatea (Apocalipsa 18:22). Îngerul aruncă piatra de moară în mare pentru că nu mai are cine să o folosească – toţi locuitorii Babilonului s-au risipit. Piatra de moară era un element atât de vital pentru supravieţuire, încât legea lui Moise interzicea oprirea ei ca garanţie pentru o datorie, „căci ar însemna că iei zălog însăși viaţa cuiva” (Deuteronomul 24:6). Acum nu mai folosește nimănui.

Mai mult, o piatră de moară „mare” este mult mai grea decât o piatră oarecare, de aceea se scufundă mult mai rapid în apă. Îngerul o aruncă „cu (…) repeziciune” în mare, și nu într-un simplu râu (Apocalipsa 18:21).

Toate aceste contraste sugerează caracterul definitiv al colapsului Babilonului. Moartea lui este irevocabilă.

Aici găsește consolare poporul lui Dumnezeu. Nu mai au de ce să se teamă pe viitor. Profeţia vine ca o asigurare pentru profeţi, sfinţi și toţi cei care au fost omorâţi pe pământ în urma acţiunilor acestei mari cetăţi (vers. 24). Apocalipsa primește vestea cu o emoţie intensă. Bucuria judecăţii drepte se împletește cu nerăbdarea speranţei.

Note

1 Psalmii 136:6; Isaia 40:12.
2 Vezi Talmudul de la Ierusalim, Berakot 4.5.
3 Cf. Isaia 51:17; Zaharia 12:2.
4 Jacques Ellul, Apocalypse: The Book of Revelation, traducere în limba engleză de George W. Schreiner, New York, Seabury Press, 1977, p. 183, 184.
5 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 180-186.
6 Vezi Malachi Martin, The Keys of This Blood: The Struggle for World Dominion Between Pope John Paul II, Mikhail Gorbachev, and the Capitalist West, New York, Simon and Schuster, 1990.
7 Psalmii 36:8,9; Ieremia 17:8 etc.
8 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 180, 183, 184.
9 Înţelepciunea lui Solomon 17.
10 Herodotos, Historiai 1.191.2-4.
11 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 104, 105.
12 Vezi Reginald C. Thompson, Semitic Magic: Its Origins and Development, Jerusalem, Ktav Pub. House, 1971, p. 28-32, 90.
13 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 180-184.
14 Iosua 12:21; 17:11; Judecătorii 1:27; 5:19; 1 Împăraţi 4:12; 2 Împăraţi 9:27 etc.
15 Vezi Andrzej Strus, Nomen-omen: La stylistique sonore des noms propres dans le Pentateuque, Analecta biblica, vol. 80, Roma, Biblical Institute Press, 1978, p. 199, 200.
16 Vezi, de exemplu, Deuteronomul 32:15 (Wayișman/Yeșurun); 2 Împăraţi 8:28,29 (Yoram/Aram).
17 Vezi, de exemplu, folosirea numelui antic Șinear în Daniel 1:2; vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 17.
18 Izreel, de exemplu, este compus din zara „sămânţă” și El „Dumnezeu” pentru a exprima faptul că Dumnezeu va da sămânţa (Osea 2:22,23); vezi Moshe Garsiel, Biblical Names: A Literary Study of Midrashic Derivations and Puns, Ramat Gan, Israel, Bar-Ilan University Press, 1991, p. 229.
19 H. H. Rowley, The Re-Discovery of the Old Testament, Library of Contemporary Theology, Londra, J. Clarke, 1945, p. 49; vezi și D. W. Thomas (ed.), Documents from the Old Testament Times, Londra/New York, T. Nelson, 1958, p. 133.
20 Hieronymus identifică numele Hadad Rimon cu cel al unui oraș numit atunci Maximianopolis (în Commentariorum in Zachariam Prophetam 3.12.11,12 [Patrologia Latina, vol. 25, col. 1515]) și situat la aproximativ 3 km sud de Meghido. Acum poartă numele Rummaneh.
21 Vezi Joseph Aistleitner, Die Mythologischen und Kultischen Texte aus Ras Schamra, Bibliotheca orientalis Hungarica, Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1959, vol. 8, p. 17, 18.
22 Cărţile Cronicilor, scrise pe vremea lui Ezra și a lui Artaxerxes, datează din secolul al V-lea î.Hr., în timp ce cartea lui Zaharia datează din secolul al VI-lea î.Hr.
23 Numeri 3:11-13,40 ș.u.; 8:14-18.
24 Exodul 4:22; Ieremia 31:9.
25 Psalmii 89:27.
26 Matei 1:25; Luca 2:7; Evrei 1:6; Coloseni 1:18; Apocalipsa 1:5; 1 Corinteni 15:20.
27 Osea 5:3; Isaia 1:21; Ezechiel 16:15; 23:1-4 etc.
28 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 33-42, 108-117.
29 Cf. 1 Tesaloniceni 2:17.
30 Cf. Exodul 15:11; Mica 7:18.

^[1] Dacă, în traducerea Cornilescu, rana rea și dureroasă i-a „lovit” pe oameni, sugerând astfel o acţiune din exterior, în NIV și BVA, ea „s-a ivit” (BVA), sau „a erupt” (NIV), sugerând o acţiune din interior. (n.r.)

^[2] Vechiul Testament, cu o ordonare diferită a cărţilor. (n.r.)