Strigătul îngerilor (Apocalipsa 14:6-20)

Trei îngeri care se îndreaptă în viteză spre pământ zguduie acum cerurile. Suntem din nou pe firul istoriei. Oamenii de pe pământ sunt din nou prezenţi. Mesagerii cerești aduc vești care privesc destinul lumii. Ei precedă revenirea Fiului omului pe nori (Apocalipsa 14:14) și urmează după cele patru fiare din Daniel 7 (Apocalipsa 13:2 ș.u.). Paralela dintre cele două pasaje sugerează că cei trei îngeri corespund, în Daniel 7, perioadei judecăţii (Daniel 7:9-12), sau a Kippurului (Daniel 8:14). Ne aflăm, așadar, în „vremea sfârșitului” (Daniel 8:17).

Conform Apocalipsei, pământul va răsuna atunci de cele trei mesaje.

Primul înger din Apocalipsa 14 are ca misiune să proclame „o Evanghelie veșnică” (Apocalipsa 14:6). Termenul grecesc euangelion, tradus aici prin „evanghelie”, înseamnă literal „veste bună”. Literatura greacă clasică îl folosește pentru a exprima veștile de victorie¹, indiferent dacă acestea privesc moartea dușmanului sau sosirea împăratului roman² care salvează naţiunile din necazuri și aduce Pax Romana „pacea romană”.

Mesajul primului înger este unul de speranţă: sfârșitul tragediei omenești este aproape. Este un mesaj dublu – temeţi-vă de Judecător și închinaţi-vă Creatorului: „Temeţi-vă de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, și închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (vers. 7).

În Orientul Apropiat antic, împăratul era și judecător. Și în Biblie cele două funcţii sunt asociate (Exodul 18:13; 2 Împăraţi 15:5; 2 Cronici 1:10; Psalmii 72:2). În contextul acestei glorioase viziuni a unui Dumnezeu care conduce și judecă ar trebui să interpretăm noi îndemnul de a ne teme de El.

Temerea de Dumnezeu este un concept înţeles de multe ori greșit. Adevărata temere de Dumnezeu este conștiinţa faptului că ochii Lui sunt asupra noastră. Cuvântul ebraic care denumește acest concept (yr’) vine, probabil, din aceeași rădăcină ca verbul r’h „a vedea”. A te teme de Dumnezeu înseamnă a fi conștient că El te vede oriunde te-ai afla, orice ai face. Astfel, Biblia leagă temerea de Dumnezeu de legea Sa: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, păzind, în toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău și fiul fiului tău, toate legile și toate poruncile Lui” (Deuteronomul 6:2). Temerea de Dumnezeu este începutul unei vieţi morale: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui!” (Eclesiastul 12:13). În acest ultim pasaj, sintaxa frazei ebraice sugerează că nu ar trebui să înţelegem conjuncţia coordonatoare „și” într-un sens cumulativ, ci într-unul explicativ: „Teme-te de Dumnezeu, adică păzește poruncile Lui!” Autorul cărţii Eclesiastul consideră că „oric[e] om” (kol haadam) are datoria de a respecta poruncile în perspectiva judecăţii: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (vers. 14).

A te teme de Dumnezeu înseamnă a te preocupa de ceea ce este bine și corect, a respecta poruncile nu numai în public, ci și în intimitatea propriului cămin. Religia nu este circumscrisă doar Zilei Domnului, momentului sacru al rugăciunii sau locurilor sfinte din biserică ori din sinagogă. Fiecare moment, fiecare act, fiecare gând, oricând și oriunde ne-am afla, este sub privirea scrutătoare a lui Dumnezeu. De aceea temerea de Dumnezeu este o temă importantă, reluată iar și iar în literatura biblică de înţelepciune. În mijlocul reflecţiilor profunde și provocatoare asupra existenţei omenești, acolo este temerea de Dumnezeu: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Proverbele 9:10; cf. 1:7 ș.u.).

Temerea de Dumnezeu nu are nimic de-a face cu credinţele superstiţioase care paralizează și duc la o religie mecanică și magică. Biblia asociază adesea temerea de Dumnezeu cu dragostea. Imediat după îndemnul de a ne teme de Dumnezeu și de a asculta de poruncile Lui vine porunca de a iubi: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6:5). A te teme de Dumnezeu înseamnă a-L iubi și a fi iubit de El. Este și asigurarea că Dumnezeu veghează asupra noastră: „Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El” (Psalmii 33:18). Ascultarea de lege este semnul vizibil al dragostei noastre pentru Dumnezeu. A trăi sub privirea lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Dumnezeu. Altfel spus, întrucât trăim cu Dumnezeu, trăim în conformitate cu voinţa Sa. Adevărata religie este consecventă și Îl ia pe Dumnezeu în serios.

După apelul de a ne teme de Dumnezeu, Apocalipsa 14:7 vine cu o somaţie de a-I aduce laudă. Cuvântul ebraic kabod „slavă” conţine ideea de greutate. În gândurile și acţiunile noastre, Dumnezeu cântărește greu; ţinem cont de El. Mesajul Apocalipsei lovește chiar în miezul religiilor ipocrite și superficiale, care nu reușesc să insufle respect pentru Dumnezeu tocmai pentru că nu au conceptul temerii de Dumnezeu. Oamenii pot invoca numele lui Dumnezeu, pot înălţa temple și catedrale spre slava Lui și pot dezbate subiecte teologice cu privire la El, însă inima omenească rămâne impenetrabilă, zăvorâtă de propriile-i minciuni și crime. La mijlocul secolului trecut, Holocaustul a proclamat eșecul religiei, în special al creștinismului.

Omenirea nu-L mai ia în serios pe Dumnezeu. El a devenit bunicuţul blajin și inofensiv pe care-L putem manipula sau bebelușul Isus, care e prea drăgălaș ca să fie adevărat. Iar, în faţa unei astfel de imagini, lumea s-a întors rânjind batjocoritor. „Dumnezeu este mort”, au proclamat unii în replică, credinţă care s-a răspândit uneori chiar și în cercurile religioase. Religia a ajuns o experienţă spirituală, un cod moral sau o simplă tradiţie. Cine mai crede în Dumnezeul cerurilor și în împărăţia Sa?

Pentru că am uitat temerea de Dumnezeu, nici măcar nu ne-o putem imagina, cu atât mai puţin să ne-o dorim. Ca atare, Apocalipsa este extrem de relevantă astăzi. Primul înger face apel la temerea de Dumnezeu, care să ne facă pe deplin conștienţi de prezenţa Sa și să aprindă în inima noastră, a oamenilor prea ocupaţi cu construirea unei cetăţi pământești, nevoia după revenirea în glorie a lui Dumnezeu.

De la Dumnezeul de care trebuie să ne temem, îngerul trece la Dumnezeul căruia trebuie să Îi aducem închinare și, de la ascultarea de legea unui Dumnezeu drept, trecem la închinarea plină de iubire adusă Dumnezeului care ne-a dat viaţă.

Uimită de infinitatea și frumuseţea universului, fiinţa umană nu are altă opţiune decât aceea de a se închina Creatorului ei. Interesant este că psalmii și rugăciunile Israelului asociază în mod direct închinarea cu crearea lumii (Psalmii 95:6; 102:18, GBV, NIV; Neemia 9:6). Prin actul creaţiei Și-a demonstrat Dumnezeu harul și puterea. Bunătatea Sa infinită ne obligă la închinare, iar faptul că ne este aproape face posibilă întâlnirea cu El și manifestarea iubirii noastre faţă de El. Închinarea este singurul răspuns în faţa actului creator. Într-adevăr, închinarea este o dublă conștientizare: a distanţei infinite la care Se află Dumnezeu (în calitate de mare Creator) și, în același timp, a apropierii Lui (manifestată prin faptul că dirijează până și respiraţia făpturilor Sale).

Primele pagini ale Bibliei – cele două relatări ale creaţiei – fac deja aluzie la această dublă manifestare. În prima relatare (Geneza 1:1 – 2:4), Dumnezeu, Elohim, este zeitatea transcendentă și omnipotentă, stăpânul universului. În cea de-a doua relatare (Geneza 2:4-24), Dumnezeu, YHWH, este Dumnezeul imanent și personal, care conduce istoria și existenţa, Dumnezeul creaţiei.

Biblia începe cu istoria creaţiei nu doar în virtutea ordinii cronologice normale, ci și pentru a plasa făptura în raport cu Creatorul ei. Biblia începe cu creaţia ca să ofere o bază pentru închinare.

Însă pasajul nostru din Apocalipsa face aluzie la mai mult decât momentul creaţiei. Menţionarea neașteptată a „izvoarelor apelor”, pe lângă cele trei componente tradiţionale ale facerii lumii (cerurile, pământul și marea), are o semnificaţie specială. În locuinţa din pustiu a Israelului, apa însemna viaţă. Astfel, în pasajul nostru, „izvoarele apelor” contrastează cu pustiul morţii și al răului (Apocalipsa 12:6,14; 17:3).

Mielul Își conduce poporul la izvoare de apă (Apocalipsa 7:17; 22:17). În mod asemănător, cartea lui Ezechiel proiectează un Ierusalim al speranţei, care abundă de izvoare de apă (Ezechiel 47:1-12), la fel ca și Grădina Edenului (Geneza 2:10-14)³. Prin urmare, izvoarele apelor au o aură futuristă. Ele reprezintă o aluzie la Ierusalimul ideal, descris în termenii Grădinii Edenului. Închinarea în faţa Creatorului aduce speranţa într-o creaţie viitoare.

Dintr-odată, tonul se schimbă. Al doilea înger privește spre tabăra opresorului și prezintă un mesaj cu totul opus celui anterior. În locul unor vești de speranţă, auzim o judecată care prevestește căderea Babilonului: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apocalipsa 14:8).

Verbul este conjugat la trecut ca pentru a indica inevitabilitatea evenimentului. Profeţii evrei considerau că un eveniment profetizat este atât de sigur, încât îl anunţau la trecut. Astfel, Isaia proclama: „A căzut, a căzut Babilonul!” (Isaia 21:9), iar Ieremia declara: „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; neamurile au băut din vinul lui, de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie. Deodată cade Babilonul și este zdrobit!” (Ieremia 51:7,8).

Discipolii Babelului, îmbătaţi de vinul lui, au pierdut orice simţ al realităţii. Au fost păcăliţi. Babilonul s-a dat drept cetatea lui Dumnezeu, iar ei au înghiţit minciuna. Conform cărţii Proverbele, aceasta este soarta inevitabilă a celui care se îmbată: „Nu te uita la vin când curge roșu și face mărgăritare în pahar; el alunecă ușor, dar, pe urmă, ca un șarpe mușcă și înţeapă ca un vasilisc. Ochii ţi se vor uita după femeile altora și inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg” (Proverbele 23:31-34).

În contrast cu cei 140 000 de virgini, Apocalipsa îi descrie pe discipolii Babelului ca pe niște adulteri. În tabăra Mielului, principala caracteristică este temerea de Dumnezeu, sentiment trăit într-o relaţie de dragoste și fidelitate. Însă în tabăra Babilonului, Dumnezeu este înlocuit cu o instituţie omenească, iar religia devine adulteră. Misiunea celui de-al doilea înger constă în dezvăluirea acestei fraude înaintea întregii lumi. Apocalipsa și cartea lui Daniel descriu puterea Babelului ca pe una de sorginte omenească. Cornul cel mic cu chip de om, care acţionează ca un uzurpator (Daniel 7:24,25; 8:9-11,25), sau fiara care se dă drept Dumnezeu (Apocalipsa 13:4) reprezintă o instituţie omenească.

Intenţia îngerului este mai puţin să acuze, cât să avertizeze. Căderea Babilonului este paradigma tuturor căderilor. Colapsul Babilonului istoric în faţa armatei invadatoare a lui Cirus, în 539 î.Hr., a devenit arhetipul biblic pentru rezultatul final al mândriei și independenţei. Mândria și pretenţia de infailibilitate duc la confuzie și, mai târziu, la prăbușire. Niciun ideal politic, niciun ideal religios, niciun bărbat și nicio femeie nu pot evita această finalitate. Babilonul mai este și o mentalitate care se poate manifesta dincolo de fortificaţiile lui Nebucadneţar sau de catedralele bisericii medievale. Căderea Babilonului ar trebui să fie un avertisment pentru fiecare din noi cu privire la ruina pe care propria mândrie o poate aduce asupra noastră.

Din această cădere a Babilonului, al treilea înger desprinde consecinţe pentru ambele tabere. În ce privește tabăra Babilonului, oricine „se închină (…) fiarei și icoanei ei” va sfârși în același fel ca fiara. Verbul a se închina este semnificativ. Primul înger tocmai l-a folosit în contextul creaţiei (Apocalipsa 14:7). Acum, fiara îi deturnează sensul, primind „închinare” în locul Creatorului.

Apocalipsa îi descrie pe discipolii fiarei ca pe cei 144 000. Și ei sunt sigilaţi (Apocalipsa 14:9,11; cf. 7:3), doar că sigiliul lor este semnul exterior al supunerii faţă de fiară: o supunere interioară, după cum o arată semnul de pe frunte, sau prin acţiunile pe care le întreprind, după cum o arată semnul de pe mână.

Ironia este că urmașii fiarei vor deveni victimele propriilor iluzii. Ei urmează să mai bea și dintr-un alt vin – acela al mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:10). Vinul Babilonului se va amesteca cu vinul mâniei lui Dumnezeu. Bând din vinul Babilonului nu fac altceva decât să bea din vinul mâniei divine. Greșeala lor conţine în sine pedeapsa lor. Cu cât beau mai mult, cu atât se pierd mai mult și, cu cât se pierd mai mult, cu atât beau mai mult.

Tragic! Cei ce iubesc Babilonul nu au odihnă. Este aceeași obsesie a succesului care i-a animat și pe constructorii Babelului (Geneza 11:3,4), și pe satrapii lui Darius (Daniel 6:6)⁴, iar acum îi animă pe urmașii fiarei. Născută dintr-un spirit de încredere exclusivă în propria persoană, greșeala aceasta fatală refuză să recunoască un Creator extern.

Însă toată munca lor, toate eforturile lor se vor face scrum: „[Cine se închină fiarei] va fi chinuit în foc și în pucioasă. (…) Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 14:10,11). Limbajul este ironic și evocă faimoasa Vale a lui Hinom (Gey Hinnom), de la care derivă cuvântul „gheenă”. Era un loc de jertfă la sud de Ierusalim, unde israeliţii ardeau copii și prunci în cinstea lui Moloh⁵. Biblia relatează că, în cele din urmă, regele Iosia a profanat acest loc și l-a desfiinţat (2 Împăraţi 23:10). Locuitorii Ierusalimului l-au transformat ulterior într-o groapă unde se ardea gunoiul cetăţii. Acest teren viran, plin de gunoi care ardea în permanenţă, fără a se stinge, și asociat în trecut cu ororile închinării la Moloh, constituie destinaţia finală a mândrilor urmași ai Babelului.

Apocalipsa nu se referă aici la un iad veșnic. Mai degrabă, imaginea caută să dezvăluie natura idolatră a cultului Babelului. În plus, expresia „în vecii vecilor” nu indică atât de mult o durată eternă, cât un sfârșit definitiv. Urmașii fiarei sunt arși pentru totdeauna. Întâlnim același mod de gândire în cartea lui Isaia (33:14), în care sintagma „foc mistuitor” este pusă în paralel cu sintagma „flăcări veșnice”, în ideea că acest foc are un efect veșnic asupra obiectului său – îl distruge pentru totdeauna. Prin urmare, căderea Babilonului și a adepţilor săi reprezintă moartea rușinoasă a gunoaielor pământului – o moarte absolută și definitivă.

În ce privește tabăra Mielului, căderea Babilonului are cu totul alte implicaţii. Atunci când îngerul anunţă vestea, Babelul este în culmea succesului. Instituţia omenească pare copleșitor de prosperă. Dumnezeul cerurilor pare să fie absent. Iar urmașii Mielului par să fie sortiţi pieirii.

În acest context, vestea despre căderea Babelului nu face altceva decât să încurajeze și mai mult la perseverenţă: „Aceasta cere din partea sfinţilor răbdare” (Apocalipsa 14:12, NIV). Foarte mulţi oameni au înţeles greșit cuvântul „sfinţi”. În Biblie, sfântul (qadoș) nu are nimic de-a face cu copilul model, care ascultă întotdeauna de părinţi și ia numai note bune. Sfinţii văzuţi de profeţi sunt mai degrabă un coșmar pentru cei din jur: ei tulbură ordinea normală a lucrurilor și merg întotdeauna contra curentului social sau cultural. Sfinţii timpului sfârșitului sunt revoluţionari. Întrucât simt că vine sfârșitul, sunt deja setaţi pe frecvenţa unei alte lumi.

Acesta este caracterul sfinţilor de pe urmă, care „ascultă de poruncile lui Dumnezeu și Îi rămân credincioși lui Isus” (vers. 12, NIV). Împotriva majorităţii care urmează norma prescrisă, sfinţii formează o minoritate care trăiește în temere de Dumnezeu și care rămâne credincioasă poruncilor din vechime ale Dumnezeului Israelului și ale lui Isus. Contrar celor care cred numai în propriile lucrări, acești refugiaţi ai istoriei au rămas fideli credinţei înaintașilor lor. Ei cred în ciuda întunericului spiritual și a tăcerii divine și speră în ciuda orizontului lipsit de orice speranţă.

Însă dincolo de persoana sfinţilor, se află documentul care constituie baza identităţii lor. Prin dubla referire la „porunci” și la credinţa în Mesia, Apocalipsa face aluzie la cele două evenimente majore ale revelaţiei lui Dumnezeu în istorie: pe de o parte, Tora, legea lui Dumnezeu; pe de altă parte, întruparea și moartea lui Isus Mesia.

Încă o dată, Apocalipsa îi împacă pe cei doi „martori” (cf. Apocalipsa 11) și se opune rupturii artificiale pe care tensiunea dintre iudaism și creștinism a provocat-o între Moise și Isus, Vechiul Testament și Noul Testament, lege și har. Apocalipsa îi reamintește creștinului de relevanţa legii. Noul legământ nu este o respingere sau o modificare a celui vechi, ci constituie un angajament reînnoit și mai profund faţă de acesta. Credinţa în Isus nu exclude temerea de Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu implică pasiunea de a-I sluji și dorinţa de a trăi în conformitate cu voinţa Sa.

Nu este o coincidenţă faptul că mesajul-cheie al celor trei îngeri se învârte în jurul acestor două teme – judecata și creaţia. Pe de o parte, judecata implică legea și temerea de Dumnezeu, pentru că se bazează tocmai pe verdictul legii. Ba chiar, în ebraică, legea se confundă cu judecata, până acolo încât termenul ebraic pentru judecată, mișpat, înseamnă și lege sau poruncă⁶. Perspectiva judecăţii este cea care inspiră temerea de Dumnezeu și dorinţa de a-L asculta. Pe de altă parte, miracolul creaţiei motivează credinţa și închinarea adusă lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că singura definiţie biblică a credinţei apare în contextul creaţiei: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (…) Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:1-3).

A crede că Dumnezeu a fost și este capabil să creeze din nimic înseamnă a-ţi baza credinţa și existenţa pe lucruri invizibile. Înseamnă a-ţi asuma un risc. Creaţia este miracolul care cere cea mai mare credinţă. Evoluţionistul nu are curajul să întrevadă o astfel de posibilitate și preferă să spună că viaţa a apărut „natural” din materie preexistentă. Luată ca atare, această perspectivă este în antiteză cu credinţa și creaţia.

Sfinţii nu numai că respectă poruncile unui Dumnezeu pe care nu-L văd, ci și cred într-un Dumnezeu creator, care rămâne pentru totdeauna unul exterior lor. Ei își exprimă credinţa în existenţa adevăratului Dumnezeu, care nu există în ei, ci în afara lor, Dumnezeul care judecă și creează. Un astfel de mesaj constituie o notă disonantă într-o civilizaţie care își caută zeii interiori. Niciodată până acum teoriile spiritiste și panteiste nu au fost atât de populare. Credinţe antice, reminiscenţe ale păgânismului – cum ar fi reîncarnarea, spiritualitatea naturii și chiar nemurirea sufletului – sunt extrem de apreciate astăzi. Influenţa Orientului, prin mișcarea New Age, este din ce în ce mai pregnantă.

Cât despre nemurirea sufletului, acest concept s-a cuibărit de foarte mult timp în gândirea iudeo-creștină. Această credinţă, conform căreia după moarte rămâne totuși o scânteie de viaţă, ilustrează modul în care civilizaţia noastră neagă transcendentul – un Dumnezeu exterior nouă. Însă credinţa în creaţie respinge dogma nemuririi sufletului. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână, și acesta rămâne complet dependent de suflarea de viaţă primită de la Creatorul lui (Geneza 2:7). Dumnezeu a afirmat în mod clar că suntem muritori: „Vei muri negreșit” (Geneza 2:17). Întrucât suntem fiinţe create, suntem muritori prin natura noastră. Credinţa în creaţie face posibilă credinţa în înviere.

În contrast cu cei care iubesc Babelul și care se îngrozesc la gândul morţii, Apocalipsa îi descrie pe urmașii Mielului ca fiind „ferice” (Apocalipsa 14:13). Pentru ei, există viaţă după moarte – „faptele lor îi urmează” (vers. 13). Evreii acelui timp foloseau cuvântul „fapte” (în greacă, erga) în contextul judecăţii finale⁷. Este echivalentul ebraicului miţwot din iudaism și termenul tehnic pentru faptele bune din creștinism (Apocalipsa 2:2,19). În epistolele apostolului Pavel, astfel de „fapte” rezistă și testului focului: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă – ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:13). La rândul lor, rabinii din vechime spuneau: „Orice miţwa pe care copiii lui Israel o fac pe lumea aceasta vine și dă mărturie în favoarea lor în lumea viitoare”⁸. În Epistola către evrei, „faptele” celor credincioși rămân în memoria lui Dumnezeu pentru ca ei să „moștene[ască] făgăduinţele” (Evrei 6:10-12).

Referirea la „fapte” nu este una legalistă. Merită remarcat faptul că cei credincioși nu fac astfel de fapte pentru a fi mântuiţi. Dimpotrivă, faptele „urmează”, și le descoperim numai atunci când sfântul nu mai este printre noi pentru a le manifesta și a poza în sfânt. Adevărata „faptă”, adevărata miţwa, rămâne, dincolo de politică și de laude, chiar și după moartea credinciosului. „Fapta” este ceea ce rămâne în amintirea lui Dumnezeu, nu a omului.

Proclamarea creaţiei și a judecăţii de către acești trei îngeri este, prin urmare, mai mult decât o referire obiectivă la cele două evenimente care încadrează istoria omenirii – începutul și sfârșitul ei. Îngerii fac apel și la o schimbare de perspectivă, la o transformare a vieţii.

Perechea judecată-creaţie dă naștere unei tensiuni bogate în semnificaţii. Pe de o parte, se celebrează creaţia. Spunem „da” lui Dumnezeu, naturii, bucuriei, dragostei și vieţii. Pe de altă parte, plăcerea este ţinută în frâu de lege, disciplină și judecată. Tensiunea aceasta apare chiar în prima poruncă din Biblie: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit»” (Geneza 2:16,17).

Aceeași tensiune se regăsește și în cartea Eclesiastul: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9).

Încă nu am înţeles importanţa și necesitatea unei asemenea tensiuni. Prea adesea comunităţile religioase se împart între cei doi poli. De o parte, îi avem pe cei sfinţi și neclintiţi, care îi ameninţă pe ceilalţi cu judecata și cu legea lui Dumnezeu. Aceștia promovează ca virtuţi rigoarea și perfecţiunea, proclamând că, fără ele, nu există mântuire. De cealaltă parte, îi avem pe liberalii generoși, care zâmbesc și arată spre harul lui Dumnezeu, spre dragostea manifestată de Dumnezeul omenesc pe cruce. Adesea, ei reduc religia la un buchet de sentimente bune, făcând din mântuire ceva ușor de obţinut și ieftin.

Această dublă proclamare a judecăţii și a creaţiei menţine tensiunea dintre cele două. Filosoful evreu Abraham Heschel a găsit că idealul este să fii deopotrivă „sfânt și uman”⁹. El și-a bazat concepţiile pe Biblia care descrie un Israel ce luptă atât cu Dumnezeu, cât și cu oamenii. Acestui profil, creștinii îi adaugă un Isus care stă printre oameni, mănâncă cu ei, râde și cântă alături de ei. Găsim acest lucru exprimat în rugăciunea Lui: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17:15), dar și în imaginea sării, care trebuie să-și păstreze gustul în timp ce se amestecă în mâncare (Matei 5:13).

Însă dincolo de această lecţie și de acest ideal, proclamarea concomitentă a judecăţii și a creaţiei arată spre o realitate cosmică și istorică.

Asocierea dintre judecată și creaţie constituie esenţa Zilei Ispășirii. Atât ritualurile de Kippur, prescrise în Leviticul 16, cât și rugăciunile iudaice tradiţionale confirmă această dublă aluzie la judecată și la creaţie. Simbolismul biblic al ritualului de Kippur are implicaţii care se întind dincolo de destinul individual. Nu doar că poporul israelit este iertat de toate păcatele (Leviticul 16:21,22), ci și sanctuarul în sine este curăţit de toate păcatele și se face ispășire pentru el (vers. 16,33). Pentru evreii din vechime, această „ispășire” a sanctuarului era mai mult decât o curăţenie de primăvară. În gândirea biblică, ea simboliza ispășirea întregului pământ, pentru că evreii din vechime considerau templul și cortul un „microcosmos” al creaţiei¹⁰.

Legătura explicită dintre creaţie și sanctuar apare în psalmi: „Și-a zidit Sfântul Locaș ca cerurile de înalt și tare ca pământul pe care l-a întemeiat pe veci” (Psalmii 78:69)¹¹. Aceeași legătură este dezvoltată și în procesul de construcţie a sanctuarului, relatat într-un fel care reflectă istoria creaţiei. Ca și pasajul referitor la crearea lumii (Geneza 1:1 – 2:4), pasajul despre sanctuar urmează o progresie în șapte etape, încheind a șaptea etapă cu aceeași expresie ebraică: „A isprăvit (…) lucrarea” (Exodul 40:33; cf. Geneza 2:2)¹². Este interesant că și relatarea construcţiei Templului lui Solomon urmează aceeași progresie în șapte etape, întinzându-se pe durata a șapte ani și încheindu-se cu același limbaj: „s-a isprăvit toată lucrarea” (1 Împăraţi 7:51). Este deosebit de semnificativ faptul că, din toată Biblia, expresia apare numai în aceste trei pasaje, făcând astfel legătura între sanctuar și creaţie.

Pe de altă parte, legătura dintre creaţie și sanctuar apare și în sens invers, creaţia fiind descrisă în termeni care amintesc de sanctuar: „El întinde cerurile ca o maramă subţire și le lăţește ca un cort, ca să locuiască în el” (Isaia 40:22)¹³. Aceeași legătură este exprimată implicit în Evanghelia după Matei, unde distrugerea templului de la Ierusalim apare ca fiind echivalentă cu distrugerea cosmosului (Matei 24:1-39), iar sfâșierea perdelei din templu corespunde despicării pământului (Matei 27:51).

Ritualul Kippurului, prin faptul că simbolizează purificarea întregului pământ, face aluzie la re-crearea lumii. Din acest motiv, Scriptura leagă crearea viitoare a unui „cer nou și un pământ nou” de crearea „Noul[ui] Ierusalim” (Apocalipsa 21:1,2; cf. Isaia 65:17,18). Și profetul Daniel descrie Kippurul cosmic (Daniel 8) în termeni care amintesc de creaţie: „seri și dimineţi” (Daniel 8:14) este o expresie întâlnită doar în relatarea creaţiei (Geneza 1:5,8,13,19,23,31).

Tradiţia iudaică, de asemenea, echivalează judecata Kippurului cu creaţia. Într-unul din cele mai vechi comentarii iudaice la Geneza, nașterea Kippurului coincide cu cea a universului: „A fost o seară, a fost o dimineață, o zi. Aceasta înseamnă că Sfântul – binecuvântat fie El! – le-a dat [israeliţilor] o zi, care nu este alta decât ziua de Kippur.”¹⁴

Rugăciunile rostite în această zi și reflecţiile teologice care le-au inspirat sugerează aceeași asociere a judecăţii cu creaţia. „Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul universului, care deschizi porţile harului Tău și ochii acelora care așteaptă iertarea Celui ce a creat lumina și întunericul și toate lucrurile.”¹⁵

„Cum va fi omul socotit drept înaintea Creatorului Său, din moment ce stă gol înaintea Lui?”¹⁶

„Trebuie să acordăm acestei zile toată sfințenia care i se cuvine, pentru că este o zi de frică și de tremur. În această zi, domnia Ta va fi întemeiată și tronul Tău va fi întărit. (…) Pentru că Tu ești judecătorul, acuzatorul și martorul, cel ce scrie și sigilează. Și Îți vei aduce aminte de lucruri de mult uitate și vei deschide cartea aducerii-aminte. (…) Atunci va suna marele șofar și se va auzi vocea tăcerii, iar îngerii vor fi cuprinși de frică și de tremur și vor zice: «Iată, Ziua Judecății!»”¹⁷

„Răspândește temerea de numele Tău, Doamne, Dumnezeul nostru, asupra tuturor făpturilor, astfel încât toţi oamenii să se teamă de Tine și să se plece înaintea Ta toţi aceia pe care i-ai creat Tu. (…) Căci știm, Doamne, Dumnezeul nostru, că suveranitatea și puterea sunt în mâinile Tale. Fie ca numele Tău înfricoșat să fie proclamat tuturor făpturilor Tale!”¹⁸

Acest concept, așa cum apare el atât în Biblie, cât și în liturgica iudaică, constituie fundalul pe care se grefează cuvintele primului înger din Apocalipsa 14.

Profeţia se aplică, din punct de vedere istoric, unei mari mișcări care, începând cu secolul al XIX-lea, se definește exact în termenii judecăţii și ai creaţiei. Această mișcare religioasă nu doar dă mărturie despre Kippurul ceresc, ci îi și avertizează pe locuitorii pământului cu privire la iminenta revenire a Fiului omului, pregătindu-i pentru o lume nouă.

Profetul a început seria de șapte semne cu viziunea unei femei învăluite în soare și în lună și încununate cu stele. Acum, Ioan o încheie cu viziunea Fiului omului înconjurat de nori și purtând o coroană de aur pe cap. Viziunea Fiului este o replică la viziunea femeii.

Venirea lui Mesia este răspunsul la suspinul femeii exilate în pustiu, care trăiește prin și pentru acest eveniment al revenirii. Este încununarea speranţei biblice, speranţă care a ajuns să inspire chiar și tradiţionalul salut al primilor creștini: Marana tha „Vino, Doamne!” (cf. 1 Corinteni 16:22). Aramaicul tha este același verb care, în Daniel 7, descrie venirea Fiului omului (Daniel 7:13).

Sfârșitul a sosit. Ca să înţeleagă mesajul „sfârșitului” pe care trebuia să-l vestească, profetul Amos a primit o viziune în care era înfăţișat un coș plin cu fructe coapte (Amos 8:2). Sfârșitul este comparat, astfel, cu un fruct copt, încununarea procesului de creștere. Cuvintele viziunii în sine fac aluzie la legătura dintre sfârșit și fructe. În limba ebraică, qeţ „sfârșit” îl evocă pe qaiţ „fruct copt”¹⁹.

Pentru profeţii israeliţi din vechime, sfârșitul nu era o reîntoarcere la starea de nefiinţă, ci un nou început, o nouă speranţă. Pentru a expri­­ma caracterul dublu al sfârșitului, ei au folosit metafora secerișului (Ioel 3:13). Secerișul implică atât violenţa cu care secerătorul culcă spicele la pământ, cât și adunarea lor în snopi. Imaginea sugerează deopotrivă moartea și viaţa.

Profetul Apocalipsei folosește aceeași imagine a secerișului pentru a descrie sfârșitul (Apocalipsa 14:14-19). Însă, pentru a reda și mai bine caracterul ambivalent al sfârșitului, profetul îl descrie în termenii celor două secerișuri principale din Palestina: secerișul grânelor primăvara și culesul strugurilor toamna.

Secerișul grânelor reprezintă adunarea credincioșilor (vers. 14-16). Imaginea are nuanţe de jertfă – ei sunt „cel dintâi rod” al lui Dumnezeu (vers. 4). Ioan leagă secerișul direct de venirea Fiului omului.

Viziunea Apocalipsei coincide aici cu cea a profetului Daniel, care, la rândul lui, anunţa judecata ca fiind ultimul eveniment din istoria omenirii, din perspectiva venirii Fiului omului. Daniel 7 Îl implică direct pe Fiul omului în evenimentul judecăţii. El Se apropie de „Cel Îmbătrânit de zile” și este adus în faţa Lui înainte de a primi scaunul de domnie (Daniel 7:13,14; cf. 7:26,27).

Pasajul nostru se dezvoltă pe același tipar. Fiul omului apare mai întâi ca un secerător, care Îi separă pe cei credincioși de ceilalţi și îi adună la Sine. Este o judecată pozitivă, una în favoarea celor acuzaţi (Daniel 7:22)²⁰. Secerișul poartă în sine mesajul vieţii. Cuvintele folosite de Scriptură aici sunt deosebit de ilustrative în acest sens, căci termenii therismos „seceriș, recoltă” și therizo „cules” fac aluzie în mod specific la adunarea snopilor, nu la tăierea spicelor. Snopii sunt plini de grâne. Imaginea evocă ideea de depozitare, deci de siguranţă. Secerătorul adună cu grijă grânele și le direcţionează spre destinaţia lor finală.

Pe de altă parte, culesul strugurilor reprezintă pedeapsa celor nelegiuiţi. De data aceasta, viziunea îl asociază pe secerător cu focul (Apocalipsa 14:18), element care, ca și în Daniel 7, este instrumentul judecăţii negative (Daniel 7:11). În plus, îngerul care execută această judecată iese din altarul martirilor (Apocalipsa 6:9; cf. 8:3-5). Această judecată constituie un act de dreptate răzbunătoare – o manifestare a mâniei lui Dumnezeu. Strugurii zdrobiţi se scurg ca sângele²¹. Într-adevăr, profetul vede sânge ieșind din teasc (Apocalipsa 14:20). Imaginea se schimbă apoi, aducându-ne în prim-plan un câmp de bătălie în care caii se scufundă până la zăbale într-o mare de sânge.

Dimensiunile geografice sugerează amploarea masacrului – 1 600 de stadii sunt echivalentul a aproximativ 300 de kilometri. Numărul este, bineînţeles, simbolic și reprezintă un joc pe cifra 4 (4 × 4 × 100), sugerând o universalitatea geografică, „tot pământul”²². Pedeapsa divină atinge proporţii cosmice. Mai mult, numărul stadiilor conţine un pătrat (4 × 4), ca și numărul de la începutul capitolului, 144 000 (12 × 12), sugerând astfel o anumită corespondenţă între cele două entităţi simbolizate de aceste numere: tabăra pământească (numărul 4) în contrast cu tabăra legământului cu Dumnezeu (numărul 12 = 4 × 3).

Călcarea strugurilor în teasc are loc „afară din cetate” (vers. 20). Limbajul este din nou simbolic și face aluzie la locul tradiţional de judecare a popoarelor (goyim)²³, adică cei care fac parte din tabăra inamică.

Acesta este cel mai șocant pasaj din Apocalipsa. Multor creștini le-a produs dezgust. Marele reformator Martin Luther a scos Apocalipsa din canonul biblic din acest motiv. Pentru el, un Dumnezeu al mâniei, un Dumnezeu al dreptăţii, care face să ţâșnească sângele ca vinul, nu are nimic de-a face cu Dumnezeul dragostei, care mântuiește.

Totuși, un astfel de limbaj hiperbolic caracterizează în mod natural maniera de exprimare specifică Orientului Apropiat antic – este un mod de a reda intensitatea emoţiei în faţa naturii extraordinare a unui eveniment. Însă dincolo de această observaţie culturală, fantastica viziune a lui Ioan transmite o lecţie importantă pe care Martin Luther nu a reușit să o înţeleagă – și anume că dragostea nu poate exista fără dreptate. Teoreticienii sentimentali ai iubirii, care ignoră rigoarea și cerinţele dreptăţii, sunt, în cea mai mare parte, niște altruiști prosperi, care nu au gustat niciodată umilinţa opresiunii sau amărăciunea nedreptăţii. Dragostea fără dreptate nu este dragoste adevărată. Iată de ce Biblia asociază dreptatea (ţedek) cu harul (hesed)²⁴.

Dragostea lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât sentimente plăcute, cuvinte spuse pe un ton blând și zâmbete blajine care ne fac să fim pasivi în faţa nelegiuirii lumii reale. Dragostea lui Dumnezeu înseamnă și acţiunea care-i salvează pe oameni, scoţându-i dintr-o astfel de stare. Ea nu acceptă niciun compromis cu dușmanul. Nu poate exista mântuire și salvare de la moarte și suferinţă fără distrugerea totală a răului. Acesta este mesajul din spatele scenei oribile descrise în pasajul nostru. Judecata este, prin urmare, completă și cuprinzătoare, acoperind, asemenea unei mări de sânge, întregul pământ.

Paradoxal, imaginea nu caută să inducă frică, ci liniște și încredere. Ea proclamă vestea bună a victoriei finale și totale și trâmbiţează puternic speranţa.

Pentru a-Și salva poporul, Dumnezeu îl va înfrunta pe dușman. El va lupta și va scăpa oaia prinsă în ghearele leului furios și, în cele din urmă, va zgudui și va reorienta istoria în direcţia cea bună – aceea a vieţii și a dreptăţii.

Note

1 Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1964, vol. 2, p. 722.
2 Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae, 18.228,229.
3 Cf. Ioel 3:18; Zaharia 13:1; Psalmii 46:4; Apocalipsa 22:1,2.
4 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 95-97.
5 2 Cronici 28:3; Psalmii 106:38; Ieremia 7:31; Isaia 30:33.
6 Deuteronomul 1:17; Psalmii 1:5; Maleahi 2:17 etc.
7 2 Baruh 14:12; 24:1; Apocalipsa ebraică a lui Ezra 7:77; Psalmii lui Solomon 9:9 etc.
8 Talmudul babilonian, Avoda Zara 2a-b.
9 Abraham J. Heschel, God in Search of Man, New York, Farrar, Straus & Cudahy, 1955, p. 238.
10 Această asociere între templul de la Ierusalim și „cerurile și pământul” are și alte paralele în Orientul Mijlociu. În Sumeria antică, templul era numit Duranki „locul cerului și al pământului”, iar în Babilon s-au găsit dovezi ale unui altar numit Etenanki „casa temeliei cerului și a pământului” (vezi Jon D. Levenson, Creation and the Persistence of Evil, New York, Harper & Row Publishers, 1987, p. 78-99; cf. G. W. Ahlstrom, „Heaven of Earth—at Hazor and Arad”, în Birger A. Pearson (ed.), Religious Syncretism in Antiquity, Missoula, Montana, Scholars Press, 1975, p. 68).
11 Cf. Psalmii 134:3; 150:1,6.
12 Vezi P. J. Kearney, „Creation and Liturgy: The P Redaction of Ex 25-30”, Zeitschrift für altestamentliche Wissenschaft, 89, 1977, p. 375; cf. J. Blenkinsopp, „The Structure of P”, Catholic Biblical Quarterly, 38, 1976, p. 276-278.
13 Cf. Iov 9:8; Psalmii 104:2; Isaia 44:24; Ieremia 10:12.
14 Midraș Rabba, Geneza 4.10.
15 Yoţer leyom Kippur.
16 Mosaf leyom Kippur.
17 Traducerea autorului din cartea de rugăciuni Mahzor min roș hașana weyom hakippurim, prima parte, p. 31.
18 Șulkhan Arukh, p. 514.
19 În NIV, expresia „a venit sfârșitul” este redată prin „s-a copt timpul”.
20 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 119, 120.
21 Vezi Isaia 63:1-6; Plângerile lui Ieremia 1:15.
22 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 90.
23 Vezi Ioel 3:2,12; Zaharia 14:2-12.
24 Vezi, de exemplu, Psalmii 36:11; 103:17; iar pentru relaţia dintre dragoste și dreptate, vezi, în special, Henri Baruk, Tsedek, droit hébraïque et science de la paix, Paris, Édition Zikarone, 1970, p. 15, 23 ș.u.