Despre oameni și fiare (Apocalipsa 13 – 14:5)

Din mare iese o fiară care seamănă șocant de mult cu balaurul. Ca și balaurul, fiara își arată cele șapte capete și zece coarne (Apocalipsa 13:1). Apocalipsa spune că ea și-a primit puterea chiar de la balaur (vers. 4). Faptul că își are originea în apă este deja o aluzie la caracterul ei malefic. Atât în Biblie, cât și în literatura Orientului Mijlociu antic, balaurul apelor îi reprezintă pe dușmanii Creatorului¹, pe goyim „naţiunile” care atacă po­­porul lui Dumnezeu². Natura sa marină trimite și la identitatea geopolitică a fiarei. Fiara reprezintă Roma, a cărei putere a fost resimţită de popoare­­le Orientului Mijlociu ca venind din largul mării. Viziunile din Apocalipsa ebraică a lui Ezra, o lucrare apocrifă din jurul anului 100 d.Hr., descriu Roma ca o fiară care iese din mare (Apocalipsa ebraică a lui Ezra 11:1; 12:11).

Însă noua fiară reprezintă mai mult decât balaurul. Caracteristicile sale amintesc de cele patru animale din Daniel 7 – leopardul, ursul, leul (Apocalipsa 13:2; cf. Daniel 7:2-6) și în special cea de-a patra, fiara cu zece coarne (Apocalipsa 13:1; cf. Daniel 7:7). Viziunea profetului Daniel se concentrase pe trăsătura distinctivă a acestei a patra fiare: cornul cel mic. Ca și cornul cel mic, fiara din Apocalipsa primește o gură care vorbește cu aroganţă (Apocalipsa 13:5; cf. Daniel 7:8) și manifestă tendinţe uzurpatoare. Caută să primească închinare și laudă: „Cine se poate asemăna cu fiara?” (Apocalipsa 13:4). Această expresie o imită pe cea folosită în mod tradiţional în dreptul Dumnezeului Israelului: „Cine este ca Dumnezeu?” (cf. Exodul 15:11; Psalmii 35:10), care constituie chiar numele Mihail (ebraicul mi-ka-el înseamnă „cine este ca Dumnezeu?”).

Mai mult, ca și cornul cel mic, fiara persecută poporul lui Dumnezeu timp de 42 de luni, după care primește o lovitură de moarte (Apocalipsa 13:3). Succesiunea aceasta de evenimente este sugerată în pasajul nostru printr-un paralelism: A B C // A1 B1 C1:

Primul paragraf:

A fiara primește autoritate (putere) de la balaur (Apocalipsa 13:2)

B unul din capetele ei este rănit de moarte (vers. 3)

C rana este vindecată, iar fiara primește închinare (vers. 3, 4)

Al doilea paragraf:

A1 fiara primește o gură și autoritate (putere) (vers. 5)

B1 timp de 42 de luni (vers. 5)

C1 își deschide gura și primește închinarea lumii (vers. 6-8).

Acest paralelism leagă punctele B și B1. În primul paragraf, fiara primește autoritate (putere) de la balaur (A) până când unul din capetele ei este rănit (B), după care întreaga lume o admiră (C). Pe același model, în al doilea paragraf, fiara primește autoritate (putere) de la balaur (A1) pentru o perioadă de 42 de luni (B1), după care întreaga lume din nou i se închină (C1). Prin urmare, fiara este rănită la încheierea celor 42 de luni.

Până la acest punct, profeţia nu face altceva decât să reformuleze revelaţii anterioare. Ca și profeţia din Daniel, pasajul nostru descrie apariţia unei puteri care caută să-L înlocuiască pe Dumnezeu și care apare, cronologic, după căderea Romei. Conform cărţii lui Daniel, această putere urma să persecute poporul lui Dumnezeu timp de „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25), adică 42 de luni, sau 1 260 de zile profetice (ani). Pasajul nostru oferă o explicaţie suplimentară, afirmând că, după această perioadă de opresiune, ceva urmează să producă o rană de moarte fiarei, însă aceasta, în cele din urmă, își va reveni și „toţi locuitorii pământului” i se vor închina (Apocalipsa 13:8).

Istoria confirmă profeţia. Cei 1 260 de ani încep în 538, când biserica se consolidează ca putere instituţională, și iau sfârșit în 1798, când este străpunsă de sabia lui Napoleon³. După aceea, biserica își revine rapid, iar papalitatea se reabilitează. Secolul al XIX-lea marchează o renaștere în sânul Bisericii Catolice. Primul Conciliu de la Vatican (1870) a inaugurat o eră de respect și devoţiune reînnoite la adresa papei. Biserica a ieșit din perioada Revoluţiei Franceze mai întărită ca niciodată și a primit din ce în ce mai mult recunoaștere ca autoritate politică și morală. Conform doctrinei iezuite, atunci când papa mijlocește, Dumnezeu Însuși mijlocește prin el. Muzicienii catolici au compus imnuri de laudă la adresa lui Pius al IX-lea (papă în perioada 1846-1878). Unii propagandiști ai bisericii chiar l-au numit pe sfântul părinte „vice-Dumnezeu al omenirii”⁴. În cele din urmă, în anul 1870, conducerea bisericii a stabilit ca dogmă infailibilitatea papală. Începând din acel moment, prestigiul papalităţii a avut o creștere constantă. Căderea marxismului și alte crize economice și sociale i-au consolidat prerogativele morale. Revista Time l-a ales pe papă „Omul Anului” în 1994, dedicându-i articolul principal⁵.

A îndrăzni să identifici o persoană cumsecade, ca papa, cu o fiară monstruoasă este aproape inacceptabil în epoca noastră de toleranţă crescândă, de deschidere și de respect. Imensa popularitate a papei, campaniile sale pentru pacea mondială și ajutorul acordat săracilor și celor oprimaţi contrazic oarecum profeţia.

Și totuși, interesant este că profeţia anunţă chiar și această stare de lucruri: „I s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toţi locuitorii pământului i se vor închina” (Apocalipsa 13:7,8). Pentru prima dată în istorie, influenţa papalităţii trece dincolo de graniţele religiei catolice, dincolo de teritoriile Italiei și ale Franţei, „fiica cea mare a bisericii”.

Însă viziunea profetică nu acuză neapărat Biserica Catolică. Intenţia profetică este mai puţin aceea de a condamna, cât de a elucida meandrele istoriei, pentru ca noi să știm că, în spatele lor, o providenţă divină acţionează pentru a întări credinţa și pentru a oferi suport speranţei. Aceasta este lecţia pasajului de faţă: „Dacă cineva trebuie să meargă în robie, atunci în robie va merge. Dacă cineva trebuie să fie ucis cu sabia, atunci cu sabia va fi ucis. Aceasta cere din partea poporului lui Dumnezeu răbdare și credinţă” (Apocalipsa 13:10, NIV).

La scurt timp după ce întreaga lume începe să admire fiara ieșită din mare, care fusese vindecată, profetul Apocalipsei vede o altă fiară, de data aceasta avându-și originea în pământ. Această a doua fiară trece în tabăra primei fiare și vorbește „ca un balaur” (vers. 11). Fiara care iese din pământ se aliază deci cu fiara care iese din mare, având aceeași putere oferită de balaur (vers. 4): „Ea a exercitat toată autoritatea primei fiare, în locul ei” (vers. 12, NTR).

Mai mult decât atât, fiara care iese din pământ face tot posibilul pentru a determina „pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi” (vers. 12). Înșelând lumea cu minuni extraordinare (vers. 13, 14), ea face campanie pentru prima fiară, ridicându-i o mare statuie (vers. 14). Ba chiar animă această statuie, înzestrând-o și cu efecte sonore, ca jucăriile pe care o simplă apăsare de buton le aduce la viaţă. Am fi tentaţi să zâmbim dacă pasajul nu ar aminti și de violenţele care urmează.

Imaginea aceasta ne amintește de evenimentele menţionate în Daniel 3. Nebucadneţar ridică o mare statuie – replică a statuii din vis (Daniel 2) – și le poruncește supușilor lui, „popoare, neamuri, oameni de toate limbile” (Daniel 3:4; cf. 3:7), să se închine chipului sub ameninţarea pedepsei cu moartea (Daniel 3:6). Fiara din pământ face „să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Apocalipsa vorbește apoi despre un semn al acestei închinări care este pus pe mâna dreaptă sau pe frunte (vers. 16), imagine împrumutată din cartea Deuteronomul, unde semnul respectiv reprezintă loialitatea faţă de legea lui Dumnezeu: „Să le legi ca un semn de aducere-aminte la mâini și să-ţi fie ca niște fruntarii între ochi” (Deuteronomul 6:8; cf. Exodul 13:9). Pentru evrei, un astfel de limbaj este extrem de semnificativ, din moment ce evocă obiceiul lor zilnic de a-și lega acele tefillin „filactere”^[1] la mână și la cap pentru a-și aduce aminte de supunerea lor deplină faţă de lege, supunere care implică atât faptele (mâna), cât și gândirea (fruntea).

Intenţia fiarei care iese din pământ este cât se poate de clară. Vrea să forţeze întreaga lume să se supună legii fiarei care iese din mare, la fel cum Dumnezeu aștepta de la evrei o supunere deplină faţă de legea lui Moise – pe frunte și pe mână, altfel spus în gând și în faptă. Fiara care iese din pământ ajută astfel fiara care iese din mare să atingă statutul divin. Legea ei înlocuiește legea lui Dumnezeu în inimile și acţiunile oamenilor. „Semnul fiarei” este, prin urmare, mai mult decât un simplu tatuaj, din moment ce acţionează ca un indiciu că legea fiarei care iese din mare este înscrisă adânc în inimile oamenilor și se manifestă prin acţiunile lor.

Numărul fiarei, de asemenea, trădează caracterul și vocaţia ei – 666. Este „un număr de om”, explică Apocalipsa (13:18). Tradiţia biblică asociază numărul 6 cu omul, din moment ce acesta a fost creat în a șasea zi. Numărul 6 simbolizează independenţa și mândria unei persoane care nu are nevoie de Dumnezeu. În plus, el se distinge ca un element-cheie în proporţiile statuii lui Nebucadneţar (Daniel 3:1)⁶, pe care împăratul babilonian a ridicat-o ca să aducă unitate pe pământ între oameni și să înlocuiască autoritatea divină. Tripla repetare a numărului 6 sugerează dorinţa făpturii create de a uzurpa rolul Creatorului. Într-adevăr, numărul 3 este numărul lui Dumnezeu. A repeta numărul omului de trei ori (666) înseamnă a-l ridica pe om la nivelul lui Dumnezeu, care este de trei ori sfânt (Isaia 6:3; Apocalipsa 4:8).

Dând acestei puteri numele 666, Apocalipsa descoperă adevărata natură a fiarei care iese din mare. În spatele măștii ei de religiozitate nu există altceva decât aspiraţiile omenești după putere. Pentru biserică, Dumnezeu nu contează. Totul este un joc politic. Încă de pe vremea lui Constantin și a lui Clovis, biserica a râvnit la puterea politică. Uneori, nu a avut altă grijă decât să recâștige terenul pierdut în arena politică. Și-a vândut sufletul pe recunoaștere lumească, iar acum primește sprijinul fiarei care iese din pământ. Câteva elemente ne ajută să identificăm această ultimă putere:

Natura ei: este diferită de a fiarei care iese din mare. Nu este o putere religioasă, căci nu primește închinare (Apocalipsa 13:12,15). Apocalipsa îi definește natura ca fiind una economică – ea hotărăște cine poate „cumpăra sau vinde” (vers. 17) – și politică – are puterea de a condamna la moarte (vers. 15).

Momentul apariţiei ei: apare după prima fiară, iar acţiunile ei în­­cep abia după ce prima fiară își revine în urma rănii pe care o primește (vers. 12); ca atare, această putere începe să se manifeste abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Originea ei: în contrast cu fiara care se ridică din mare, aceasta iese din pământ. Diferenţa legată de origine are o mare însemnătate pentru cititorul evreu. Dacă marea este ameninţătoare, pământul este familiar și conferă siguranţă. Ebraicul ereţ „pământ” denotă ţara, patria, căminul⁷. Ieșind din ereţ, fiara se recomandă în termeni liniștitori, ca un aliat. De fapt, câteva versete mai înainte, Apocalipsa prezentase pământul ca un element salvator pentru femeia persecutată (Apocalipsa 12:16).

Caracterul ei: înfăţișarea fiarei confirmă această primă impresie de inocenţă. Cu cele două coarne mici, ea seamănă cu un miel (Apocalipsa 13:11), transmiţând ideea că se poate avea încredere în ea. În contrast, fiara care iese din mare, cu 10 coarne și trăsături sălbatice, era un animal necurat și înspăimântător. Fiara care se ridică din pământ, pe de altă parte, pare îmblânzită și domesticită. Mai mult, pentru creștinul Ioan, trăsăturile de miel aduc aminte de cele ale blândului Isus (Apocalipsa 14:1).

Și totuși nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi. Mielul vorbește ca un balaur (Apocalipsa 13:11). Astfel de trăsături contradictorii ar trebui să ne șocheze. Spulberând imaginea inocentă și liniștitoare, mielul rage dintr-odată ca un balaur.

Piesele din puzzle se așază formând un portret neașteptat. O superputere economică și politică, ale cărei origini sunt undeva prin secolul al XVIII-lea, o oază pentru cei care au fost persecutaţi religios, Statele Unite ale Americii răcnesc pe scena internaţională ca un balaur, luând totuși chip de miel.

Natura dublă a acestei fiare se manifestă atât la nivel politic, cât și psihologic. Idealismul naiv al Americii merge mână în mână cu puterea ei militară, economică și politică extraordinară. Uneori, răcnetele ameninţătoare ale balaurului american par nelalocul lor atunci când ies din gura unui animal cu înfăţișare de miel.

Istoria confirmă viziunea profetică. Conform pasajului nostru, această fiară are și o influenţă dublă. Ea interacţionează atât cu locuitorii pământului, cât și cu fiara care iese din mare. Pe de o parte, îi seduce pe locuitorii pământului cu minunile pe care le face și cu puterea de a coborî foc din cer. Pentru evrei, această imagine evocă puterea profetului Ilie (1 Împăraţi 18:17-39), iar în Apocalipsa, ea caracterizează puterea celor doi martori ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:5). Fiara din pământ imită, așadar, minuni divine. Indiferent dacă vorbim de scena militară și diplomatică sau de imaginile difuzate pe marile ecrane, Statele Unite joacă întotdeauna rolul de salvator al omenirii. Influenţa lor este peste tot. Dolarul este standardul monetar la nivel global. Producţiile hollywoodiene și reclamele americane au saturat media la nivel internaţional. Muzica rock, blugii, McDonald’s și Coca-Cola sunt produse și mărci universale. Cu adevărat, Statele Unite au sedus întreaga lume.

Pe de altă parte, această fiară joacă un rol-cheie în succesul primei fiare. Vaticanul are o relaţie privilegiată cu Statele Unite. Ambele au colaborat în trecut, probabil ultima mare realizare comună fiind prăbușirea marxismului. Primele mișcări istorice anticipate de profeţie încep să iasă la suprafaţă pe scena internaţională.

Într-adevăr, tonurile totalitariste care caracterizează regimul fiarei sunt oarecum neașteptate din partea unei ţări libere ca Statele Unite ale Americii. Pasajul nostru afirmă că cei care vor refuza semnul fiarei vor fi eliminaţi din lumea afacerilor. Identitatea tuturor va fi modelată după șablonul 666. Dacă profeţia spune adevărul, atunci ne putem aștepta ca, într-o zi, Statele Unite – ţara libertăţilor – să devină centrul opresiunii religioase. „Semnul fiarei” va fi instrumentul prin care se va lucra din greu la distrugerea individualităţii. Autoritatea omenească o va înlocui pe cea a lui Dumnezeu în inimile și acţiunile oamenilor.

Putem vedea împlinirea acestei profeţii în evoluţiile religioase contemporane. Preocupări sociologice, psihologice sau chiar de divertisment înlocuiesc tot mai mult închinarea la Dumnezeu. Vedem chiar eforturi de standardizare a unei zile unice de închinare⁸, atât din motive de ordin practic, cât și într-o dorinţă ecumenică de dragoste și unitate universală.

Dar acestea nu sunt decât simptome. „Semnul fiarei” implică mai mult decât o zi sau o formă de închinare; el implică, la nivel interior, recunoașterea profundă a supunerii faţă de fiară, faţă de puterea Babelului, cu toată represiunea, conformarea și înstrăinarea de Dumnezeu pe care o astfel de supunere o implică. Aceste acuzaţii sunt incredibile. Și totuși anumite evoluţii par să confirme direcţia indicată de profeţie, cum ar fi, în special, apariţia dreptei creștine, care luptă din răsputeri împotriva separării bisericii de stat.

Profeţia se încheie cu perspectiva de gheaţă a totalitarismului. Numărul 666 face ca ultimele cuvinte ale profeţiei să fie reci și crude, ca și cum speranţa și omenia nu ar mai fi posibile.

Dintr-odată, profetul are o nouă viziune, în care vede o mulţime victorioasă, care intonează cântări de speranţă și bucurie. Scena este în contrast direct cu lucrurile înfricoșătoare pe care tocmai le-am auzit. Celor zdrobiţi de puterea Babelului, viziunea aceasta le aduce vești de speranţă. Deasupra mării și a pământului, se înalţă „Muntele Sionului” (Apocalipsa 14:1) din viitor. Este singura menţiune a Sionului din Apocalipsa, și este vorba despre Sionul ceresc.

Vocea pe care o aude profetul vine din ceruri (vers. 2), iar cei 144 000 se află înaintea tronului ceresc.

Întrucât Dumnezeu Și-a manifestat prezenţa pe muntele pământesc al Sionului, israeliţii au ajuns să se refere la locul ceresc al lui Dumnezeu cu același nume: „Muntele Sionului”⁹. Astfel, atunci când în Psalmii 48:2 fiii lui Core fac legătura între Sion, muntele sfânt al lui Dumnezeu, și „partea de miazănoapte” (yarketey ţafon), ei fac aluzie la cer. Profetul Isaia confirmă această interpretare identificând „capătul miazănopţii” cu „cer[ul] (…) mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:13). În contrast cu fiarele care „ies” fie din pământ, fie din mare, Mielul „stă” pe muntele ceresc al Sionului. Stabilitatea și ordinea contrastează puternic cu confuzia și haosul produse de balaur. Chiar și sigiliul de proprietate, care, în cazul balaurului, este pus când pe frunte, când pe mână, aici este ferm inscripţionat pe fruntea celor mântuiţi (Apocalipsa 14:1). De asemenea, numărul 144 000 simbolizează legământul cu Dumnezeu (12 × 12 000) și contrastează cu numărul 666, care simbolizează absenţa lui Dumnezeu.

Acești „verguri” („virgini”, adică neîntinaţi, caști) sunt puși în contrast cu cei care s-au lăsat „amăgiţi” de fiară (Apocalipsa 13:14; cf. 13:3,8). Încă o dată, Scriptura folosește metafora conjugală pentru a indica relaţia intimă dintre Dumnezeu și poporul Său. Vechiul Testament numește adesea poporul lui Dumnezeu „fecioara, fiica Sionului”¹⁰. În Cântarea cântărilor, dorul Sulamitei după iubitul ei, Solomon, reprezintă dorul Israelului după iubitul său, Dumnezeu¹¹. Profetul Osea plângea nostalgic la amintirea zilelor de logodnă ale Israelului, din pustiu (Osea 2:16).

Evident, Apocalipsa nu folosește imaginea virginităţii poporului lui Dumnezeu pentru a încuraja abstinenţa sexuală, ci ca pe o preamărire a virtuţii răbdării. Israelul va rămâne pentru totdeauna cast pentru că își așteaptă continuu iubitul. Împărăţia nu este din lumea aceasta. În contrast cu cei care s-au unit cu împărăţia pământească, „caștii” Sionului se păstrează pentru împărăţia lui Dumnezeu. Descriindu-i ca „virgini”, profetul Apocalipsei îi prezintă ca pe un popor consacrat, pus deoparte pentru Dumnezeu.

Celălalt titlu care îi caracterizează – „cel dintâi rod pentru Dumnezeu” (Apocalipsa 14:4) – implică același concept. Din nou, Apocalipsa împrumută limbajul Vechiului Testament, evocând ritualul în cadrul căruia poporul israelit punea deoparte pentru Dumnezeu primele roade ale secerișului¹². În Scriptură, Israelul este considerat primul născut al lui Dumnezeu¹³ și, pe aceeași linie de gândire, primele roade ale secerișului (Ieremia 2:3), un popor sfânt, pus deoparte pentru Dumnezeu.

Apocalipsa îi separă pe cei 144 000 de restul omenirii. Poporul lui Dumnezeu și poporul balaurului diferă prin acţiuni și prin atitudini. Urmașii balaurului sunt ca niște roboţi. Ei nici măcar nu vorbesc, ci fiara vorbește în dreptul lor. Principala lor preocupare este de natură materială, economică, iar ţinta lor este succesul lumesc și recunoașterea.

De cealaltă parte, discipolii Mielului Îl urmează în mod spontan (Apocalipsa 14:4) și cântă „o cântare nouă” (vers. 3). Creativitatea acestor poeţi/muzicieni este în opoziţie cu calculele încâlcite ale turmei de urmași ai balaurului, care behăie monoton același refren al succesului comercial și economic. Viaţa, imaginaţia și dorinţa de aventură și de descoperiri noi sunt puse în contrast cu moartea și plafonarea celor care urmăresc doar succesul material.

Expresia „o cântare nouă” este una fundamentală în cartea Psalmilor, unde reprezintă simbolul renașterii și al mântuirii¹⁴. În situaţia de faţă, cei 144 000, copleșiţi de miracolul învierii, izbucnesc în armonii de laudă pe care numai ei le pot exprima.

Viziunea profetică anticipează judecata finală. Profetul aude pe fundal un tunet și un vuiet de ape mari, „ca al celor ce cântă cu alăuta” (vers. 2). A sosit momentul ca dreptatea și dragostea lui Dumnezeu să acţioneze din nou împreună și să pună capăt răului.

Note

1 Isaia 27:1; Ezechiel 29:3-5; 31; 32; cf. Psalmii 69:1,2; 74:12-17; 124:1-5.
2 Isaia 17:12; Ieremia 46:7; Apocalipsa 17:1,18.
3 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 114-116.
4 Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Waco, Texas, Word Books, 1982, p. 381.
5 Time, 26 decembrie 1994.
6 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 51.
7 Geneza 11:31; 12:1,5-7; Leviticul 14:34; Deuteronomul 18:9; 2 Împăraţi 5:2; cf. Matei 2:20,21; Efeseni 6:3.
8 Vezi „Lord’s Day Alliance Officials Have Audience with Pope John Paul II and Others in Europe”, Sunday: The Magazine of the Lord’s Day Alliance in the United States, octombrie/decembrie 1986, p. 8, 9; cf. James P. Wesberry (ed.), The Lord’s Day, Nashville, Tennessee, Broadman Press, 1986, p. 123.
9 Psalmii 2:6; 68:18; 87:1; 99:9.
10 Cf. 2 Împăraţi 19:21; Isaia 37:22; Ieremia 14:17; Amos 5:2 etc.
11 Cântarea cântărilor 2:8,9; 5:2; 8:14.
12 Leviticul 23:9-21; Deuteronomul 26:1-11.
13 Exodul 4:22; Ieremia 31:9.
14 Psalmii 33:3; 40:3; 96:1; 98:1; 144:9; 149:1.

1 Cutii mici din piele care conţin suluri de pergament inscripţionate cu versete din Tora; sunt purtate de evreii practicanţi în timpul rugăciunilor de dimineaţă. (n.r.)