Diavolul și femeia (Apocalipsa 12)

Pe acest fundal al speranţei și al judecăţii trebuie să înţelegem noi viziunea din pasajul de faţă. Aceleași ceruri care s-au strâns pentru a ne lăsa să vedem chivotul legământului ne descoperă acum o femeie frumoasă, îmbrăcată în soare, încălţată cu raze de lună și încununată cu 12 stele.

Viziunea împletește laolaltă mai multe simboluri biblice bine cu­­noscute. În Biblie, imaginea unei femei are o dublă interpretare. Pe de o parte, ea reprezintă mireasa sau iubita lui Dumnezeu și, prin extensie, pe poporul israelit pe care El îl iubește. Cântarea cântărilor și profeţii Isaia, Ieremia, Ezechiel, Osea, Amos etc. dau cu toţii mărturie despre relaţia de dragoste dintre Israel și Dumnezeul său.

Pe de altă parte, femeia reprezintă mama, făgăduinţa vieţii. Astfel, Adam și-a numit soţia Eva, „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20). Pentru primul om, femeia a reprezentat garanţia supravieţuirii. Sămânţa omenirii trebuie să treacă prin femeie pentru a rezulta viaţă. Pentru autorul Genezei, femeia poartă sămânţa care va salva pământul (Geneza 3:15). Ambele aspecte ale imaginii femeii sunt, de fapt, legate între ele, pentru că, prin relaţia conjugală, soţia devine mamă.

În pasajul nostru, viziunea femeii ne reamintește de visul lui Iosif (Geneza 37:9-11). Soarele, luna și stelele reprezentau familia lui Israel: Iacov, Rahela și cei 12 fii. Asociată deci acestor astre, femeia din viziune reprezintă Israelul, poporul lui Dumnezeu.

Mai mult, ea trece prin durerile nașterii. În tradiţiile biblice și iudaice, nașterea simbolizează speranţa mesianică¹. Nerăbdarea cu care este așteptat nou-născutul se luptă cu temerea și nesiguranţa și cu durerea vie care taie adânc în carne. Tot ce are femeia este doar o făgăduinţă, pentru că nimic nu se vede încă. Numai credinţa poate vedea, dincolo de tăcere, sămânţa vieţii care dă naștere făgăduinţei. Toate acestea sunt implicate de imaginea femeii în chinurile nașterii.

Diavolul

Plin de speranţa că Dumnezeu Se va implica direct în istorie, profetul îl vede și pe dușmanul acestei speranţe: balaurul. Încă o dată, viziunea se bazează pe simboluri vechi-testamentare. Încă de pe primele pagini ale Genezei, șarpele a întruchipat răul (Geneza 3). El este cel care i-a ispitit pe primul bărbat și pe prima femeie, făcându-i să nu asculte și să primească, drept pedeapsă, moartea. Profeţii de mai târziu au utilizat imaginea șarpelui ca simbol al imperiului plin de mândrie și de răutate al Egiptului². Cartea Înţelepciunea lui Solomon, care datează din secolul I î.Hr., consideră, de asemenea, că șarpele din Grădina Edenului este Diavolul în persoană³. De asemenea, exegeza rabinică a văzut în acest șarpe „mitic” reprezentantul lui Satana. Între mulţi alţii, Ibn Ezra, faimosul comentator evreu din secolul al XI-lea, și, mai târziu, comentatorul italian de origine evreiască Sforno au confirmat aceeași tradiţie⁴. Pasajul nostru urmează aceeași interpretare. Câteva versete mai târziu, Apocalipsa îl identifică în mod explicit pe balaur cu „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:9).

Mult prea adesea, oamenii l-au circumscris pe Diavol miturilor antice și poveștilor nemuritoare, ceea ce a dus, treptat, la dispariţia lui din conștiinţa religioasă. Poetul francez Baudelaire vorbea ironic cu privire la acest scepticism; Maiestatea Sa Diavolul i-a spus lui Baudelaire că nu s-a temut de pierderea puterii decât o singură dată, în ziua când a auzit un predicator, un pic mai ager decât ceilalţi, predicând: „Fraţilor, atunci când auziţi de progresul acestui secol luminat, nu uitaţi niciodată un lucru – cea mai înșelătoare capcană a Diavolului este aceea de a vă convinge că nu există”⁵. Ochiul pătrunzător al profetului ne arată cum stau lucrurile în realitate, demascându-l pe Diavol ca fiind „acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Nu este ușor să-l detectezi pe Diavol. Înfăţișarea lui nu este nici pe departe cea a unei fiinţe mitice cu coarne și coadă. Satana este un adevărat maestru al deghizării. Cele mai altruiste acţiuni, cele mai nobile aspiraţii, cele mai sfinte cauze pot servi la camuflarea adevăratelor sale intenţii. Diavolul este cel care învelește răul în bunătate. Așa apare el în istoria căderii omului în păcat. Acolo, șarpele a prezentat neascultarea de Dumnezeu ca pe o virtute (Geneza 3:5). În Apocalipsa, Diavolul există ca o realitate istorică și concretă.

Cartea îl descrie pe Diavol și ca o fiară extraordinară, cu 10 coarne, care amintește de a patra fiară din Daniel 7. Numărul capetelor sale (7) este unul sacru și sugerează caracterul supranatural al acestui balaur-șarpe. Fiara întruchipează răul absolut. Culoarea ei roșu-aprins adaugă o nuanţă în plus aurei sale de cruzime și violenţă.

Vulnerabilitatea femeii aflate în chinurile nașterii contrastează cu ameninţarea extremă a fiarei cu 10 coarne. De la acest punct încolo, balau­rul-șarpe are o singură misiune, de a o persecuta pe femeie.

Conflictul începe în cer. Problema răului nu este doar una omenească. Este o dilemă cosmică. Profeţii Isaia și Ezechiel afirmă același lucru. În profeţiile lor cu privire la Tir și la Babilon, ei fac aluzie la vechiul război din ceruri și relatează aceeași tragedie a căderii îngerului uzurpator: „Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. (…) Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, (…) te prefac în cenușă pe pământ” (Ezechiel 28:14-18; cf. Isaia 14:13-15).

Conform capitolului 12 din Apocalipsa, acest război a izbucnit brusc. Nu ni se oferă nicio cauză sau motiv. Tot atât de succint descrie situaţia și Ezechiel: „s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:15). Apariţia răului este ceva dincolo de raţional. Absurditatea care ne conduce existenţa se datorează invaziei lui Satana și a demonilor lui. Dumnezeu a trebuit să îi arunce din cer, din prezenţa Sa, în vidul și întunericul care au precedat creaţia.

Poate părea șocant faptul că Dumnezeu a ales să creeze pământul și oamenii tocmai din acest vid și întuneric plin de demoni. Dar realitatea este că această alegere conţine o lecţie cu implicaţii importante. Paradoxal, Dumnezeul mântuirii Se descoperă tocmai în locul în care a fost respins – în lumea creată din întuneric și pustiu.

Imediat ce ajunge pe pământ, Diavolul o atacă pe femeie. Ea este prima lui victimă (Geneza 3:1 ș.u.) și pe ea o urmărește fără încetare, pentru că ea poartă sămânţa salvării. Acest adevăr este înregistrat încă de pe primele pagini ale Bibliei. După moartea lui Abel, Eva primește în loc un alt fiu, pe Set, o sămânţă „pusă” de Dumnezeu la începutul genealogiei Mântuitorului pământului. Numele Set, care înseamnă „Dumnezeu a pus” sau „Dumnezeu a dat” (Geneza 4:25), sugerează intervenţia Lui în desfășurarea istoriei. În numele Set (în ebraică, Șet), rezonează verbul din prima profeţie a Bibliei: „Vrăjmășie voi pune [în ebraică, șet] între tine și femeie, între sămânţa ta și sămânţa ei” (Geneza 3:15).

Temele comune – femeia, șarpele, nașterea unui copil și conflictul – demonstrează că pasajul din Apocalipsa 12 se referă la această primă profeţie. În ciuda necazurilor pe care le vestește pasajul, există speranţă. Cele două texte anunţă victoria urmașilor femeii asupra șarpelui.

Dincolo de aluzia la Eva, „mama tuturor celor vii”, putem aplica această profeţie și la Israel, femeia din cadrul legământului Vechiului Testament, care e pe cale să dea naștere unui „fiu, un copil de parte bărbătească”, ce „are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier” (Apocalipsa 12:5). În spatele acestor cuvinte distingem Psalmul 2, care proclamă venirea Fiului lui Dumnezeu (Psalmii 2:7,9), împăratul pământului. Conform pasajului de faţă, nașterea duce la venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Copilul este luat la tronul ceresc. „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag din fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). Câteva versete mai târziu, profetul din Apocalipsa explică mecanismul acestei victorii: „Acum au venit mântuirea, puterea și împărăţia Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâșul fraţilor noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12:10,11).

Moartea șarpelui nu se poate realiza decât prin jertfirea copilului. Pasajul nostru vorbește de „sângele Mielului” (Apocalipsa 12:11). Geneza 3:15 face aluzie la același proces. Moartea șarpelui, zdrobirea capului lui, duce la moartea seminţei femeii⁶. Imagistica profeţiei sugerează faptul că moartea șarpelui și cea a lui Mesia au loc simultan. În timp ce zdrobește capul șarpelui, acesta, la rândul lui, zdrobește călcâiul lui Mesia. Limba ebraică descrie ambele acţiuni prin același verb – șuf.

Victoria lui Mesia și înscăunarea Lui urmează să fie precedate de moartea Lui. Actul de a-Și sacrifica viaţa anulează orice acuzaţie a înșelătorului. Dumnezeu este capabil să ierte, iar împărăţia este păstrată, în ciuda faptului că ea nu aparţine încă lumii acesteia. Bucuria neștirbită este în continuare doar un privilegiu ceresc (Apocalipsa 12:12). Pe pământ, răul stăpânește mai departe.

Întruparea lui Isus, moartea și învierea Sa, precum și triumful Lui asupra răului nu prea au schimbat faţa pământului. Șarpele încă își face veacul pe aici. Moartea, suferinţa și răul încă îi lovesc pe oameni. Poporul lui Dumnezeu continuă să aștepte ca El să-Și întemeieze împărăţia pe acest pământ.

De fapt, Apocalipsa îi compară pe credincioși cu israeliţii din timpul exodului. Ca și evreii din vechime, biserica este exilată în pustiu și hrănită de mâna lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:6,14). Aripile vulturului (Apocalipsa 12:14; cf. Exodul 19:4) și pământul care îi înghite pe dușmani (Apocalipsa 12:16; cf. Exodul 15:12) fac referire la evenimentul exodului, când evreii nici nu ieșiseră bine din Egipt, că egiptenii și plecaseră în urmărirea lor.

După cum i-a eliberat pe israeliţi de jugul egiptean și le-a deschis calea spre Ţara Promisă, tot astfel Dumnezeu îi salvează și pe acești credincioși din robia păcatului, deschizându-le drumul spre Noul Ierusalim. Exilul în pustiu este dificil. Poporul lui Dumnezeu va trebui să îl îndure timp de 1 260 de zile (Apocalipsa 12:6).

Apocalipsa menţionează această perioadă de mai multe ori, ca pentru a-i sublinia istoricitatea. Uneori, cartea o exprimă în zile: Apocalipsa 11:3 și 12:6 vorbesc de „o mie două sute șaizeci de zile”; alteori, în luni: Apocalipsa 11:2 și 13:5 vorbesc de „patruzeci și două de luni” (42 × 30 = 1 260 de zile); sau în ani: în Apocalipsa 12:14 (și în Daniel 7:25 și 12:7) se face referire la „o vreme, vremuri și jumătate de vreme” (360 + [360 × 2] + [360 ÷ 2] = 1 260)⁷. Într-adevăr, din 538 d.Hr., data oficială la care biserica a fost eliberată de dominaţia ariană, și până în 1798, când, în urma stării de lucruri generate de Revoluţia Franceză, suveranitatea bisericii a fost pusă în pericol, a trecut o perioadă de exact 1 260 de ani. Profeţia nu putea fi mai precisă de atât.

Conform Apocalipsei, cele/cei 1 260 de zile/ani duc la timpul sfârșitului, explicând astfel nerăbdarea și iritarea șarpelui (Apocalipsa 12:17), care simte că stăpânirea lui va ajunge în curând la sfârșit. În aceste ultime zile, șarpele își va concentra toate energiile împotriva urmașilor (seminţei) femeii, aducându-ne încă o dată în contextul pasajului din Geneza 3:15. Acum, crede el, a sosit momentul să o elimine pe femeie pentru totdeauna.

Femeia dovedește însă o rezistenţă uimitoare. Apocalipsa descrie poporul lui Dumnezeu ca fiind constituit din „cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). Rămășiţa este caracterizată de ascultare și loialitate – acești oameni „păzesc”. Ei nu au pierdut ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu.

În plus, ei sunt ultimii martori ai unui adevăr care reunește toate diferenţele și transcende toate taberele. Este un adevăr care apreciază deopotrivă Tora evreilor și pe acest Isus al creștinilor, aducând laolaltă harul și legea, dragostea și dreptatea, creaţia și judecata, Noul Testament și Vechiul Testament. Acest adevăr combină „poruncile lui Dumnezeu” cu „mărturia lui Isus”, Mesia (Apocalipsa 12:17).

Acesta este profilul ultimei rămășiţe (Apocalipsa 14:12). Împotriva acestor oameni, balaurul își va îndrepta toată răutatea lui. Următoarea scenă începe cu șarpele stând „pe ţărmul mării” (Apocalipsa 12:18, NTR)^[1], arătând astfel influenţa lui dublă, atât asupra mării, cât și asupra pământului.

Note

1 Isaia 13:8; Osea 13:13.
2 Isaia 51:9; cf. Ezechiel 29:3; 32:2.
3 Înţelepciunea lui Solomon 2:24.
4 Vezi Miqraoth Gdoloth la Geneza 3:1.
5 Charles Baudelaire, Le spleen de Paris, œuvres complètes, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1961, p. 276.
6 Interpretarea conform căreia sămânţa femeii este un Mesia personal este antică și este deja atestată în secolul al II-lea î.Hr., în Septuaginta, care folosește ca substitut al cuvântului „sămânţă” forma de masculin singular autos a pronumelui personal, în locul formei neutre auto, folosită în general pentru „sămânţă”. Această interpretare mesianică apare atât în tradiţia iudaică (vezi Jacques B. Doukhan, Messianic Riddle, în curs de apariţie), cât și în tradiţia creștină (vezi Romani 16:20; cf. Evrei 2:14 și părinţii bisericești, în special Irenaeus).
7 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116.

^[1] NTR, BVA și GBV segmentează diferit textul, prima propoziţie din Apocalipsa 13:1 (în versiunea Cornilescu) constituindu-se într-un verset de sine stătător, al 18-lea, în capitolul 12. O altă diferenţă între versiunile menţionate mai sus și Cornilescu ţine de subiectul acţiunii: balaurul (NTR, BVA, GBV, la care se poate adăuga și NIV) sau profetul (Cornilescu, la care putem adăuga KJV). Persoana I apare în manuscrisele mai târzii, cele mai vechi manuscrise având verbul la persoana a III-a. (n.r.)