Șofarele morţii (Apocalipsa 8:2 – 11:19)

Următoarea viziune ne aduce înapoi la tronul lui Dumnezeu, unde șapte îngeri se pregătesc să sune din trâmbiţe (Apocalipsa 8:2). Un nou ciclu de șapte evenimente este pe cale să înceapă. Dar, ca și în cazul celor șapte scrisori și al celor șapte peceţi, avem un preludiu la viziunea profetică, preludiu care ne duce înapoi în sanctuar, în mijlocul unei sărbători iudaice, una care evocă misiunea lui Isus Mesia. Viziunea lui Isus înviat, în contextul Paștelui, a precedat scrisorile trimise celor șapte biserici. Iar viziunea înscăunării lui Isus, în contextul Cincizecimii (Rusaliilor), a precedat viziunea celor șapte peceţi.

Acum, chiar înainte de sunetul șofarelor (trâmbiţele iudaice din vechime), vedem altarul (Apocalipsa 8:3), pe care un înger arde tămâie. Dintr-odată, îngerul aruncă pe pământ conţinutul cădelniţei!

Viziunea își are originea în vechiul ritual de la templu, când preotul ardea neîncetat tămâie înaintea lui Dumnezeu, „în fiecare dimineaţă” și „seara” (Exodul 30:7,8). Ritualul se desfășura pe tot parcursul anului, pe un altar în formă de cub. Preotul punea pe altar cărbuni încinși, dintr-o cădelniţă de aur. O dată pe an, de Kippur, tămâia era pusă direct în cădelniţa plină cu cărbuni și dusă „dincolo de perdea”, în Locul Preasfânt (Leviticul 16:12,13). Viziunea noastră ne duce în contextul ritualului zilnic, când preotul arunca acei cărbuni aprinși pe pământ, între porticul templului și altarul de tămâiere. Îngerul apocaliptic nu face altceva decât să imite acţiunile preotului. Un tratat rabinic, Tamid, conţine materiale din secolul I î.Hr., care au fost încorporate ulterior în Mișna, un secol mai târziu, cu doar câţiva ani înainte de scrierea Apocalipsei¹. Aici este descrisă întreaga ceremonie, iar asemănarea cu pasajul nostru este remarcabilă. „Unul din preoţi lua lopata^[1] și o arunca între portic și altar, și nimeni nu-și putea auzi vecinul din pricina zgomotului produs de lopată”². „Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar și l-a aruncat pe pământ. Și s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ” (Apocalipsa 8:5).

Conform unui alt pasaj din Tamid, zgomotul produs de lopată era atât de puternic, încât putea fi auzit până în Ierihon, la aproape 25 km distanţă de Ierusalim³. Forma lopeţii (magrefa) explică zgomotul produs. Conform Talmudului de la Ierusalim, magrefa avea sute de găuri (sau tu­­buri), fiecare putând emite câteva sunete de diferite înălţimi⁴. La fiecare aruncătură, lopata putea produce o serie de sunete diferite, aproape ca o orgă cu tuburi. În orice caz, zgomotul căderii lopeţii, asociat cu cărbunii încinși, evocă ideea de mânie și de judecată a lui Dumnezeu.

Profetul Ezechiel dezvoltă și mai mult această conexiune atunci când descrie aceeași viziune a unui înger cu alură de preot, îmbrăcat în in, care aruncă niște cărbuni încinși spre Ierusalim (Ezechiel 10:2). Gestul era o prevestire a nenorocirii care avea să se abată asupra cetăţii. Într-adevăr, Ierusalimul a fost ulterior distrus prin foc (Ezechiel 24:9; 2 Împăraţi 25:9).

Aruncarea cărbunilor de către îngerul apocaliptic aduce cu sine aceeași ameninţare. Ca și în cazul sunetului scos de lopată între portic și altar, „s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ” (Apoca­lipsa 8:5).

Ritualul îngerului, care imită ceremonia de la templu, este încărcat de semnificaţii simbolice. Tămâia arsă înaintea tronului lui Dumnezeu reprezintă rugăciunile agonizante ale celor oprimaţi, care strigă după dreptate: „Doamne, eu Te chem; vino degrabă la mine! Ia aminte la glasul meu când Te chem! Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta și ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!” (Psalmii 141:1,2).

Pasajul nostru reia ca un ecou plângerile din cadrul celei de-a cincea peceţi, plângeri care se ridică de pe același altar al tămâierii (Apocalipsa 6:9,10). Actul simbolic al îngerului capătă acum semnificaţia sa deplină – este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile celor oprimaţi.

Când a fost ruptă a cincea pecete, sângele victimelor cerea răzbunare împotriva „locuitorilor pământului” (Apocalipsa 6:10). Acum, șofarele anunţă venirea răzbunării asupra „locuitorilor pământului” (Apocalipsa 8:13). Intenţia răzbunării se distinge clar în mesajul celui de-al șaptelea șofar: „A venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi (…) și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11:18).

Șofarele reprezintă un răspuns la peceţi, după cum răzbunarea este răspunsul la opresiune. Peceţile ne-au arătat opresiunea, iar acum șofarele proclamă judecata.

Imaginea trâmbiţelor este deosebit de sugestivă. De fapt, textul vorbește de șofare, nu de trâmbiţe. Grecescul salpigx, redat în Bibliile noastre prin „trâmbiţă”, este traducerea pe care Septuaginta o folosește pentru ebraicul șofar. Este vorba de acel corn de berbec din care se sufla atunci când aveau loc evenimente deosebite (războaie) sau solemne (judecată). Preoţii au suflat din șofare la cucerirea Ierihonului (Iosua 6:4-6,8,9,13), pentru a anunţa victoria, sau mai suflau din ele la Sărbătoarea Ispășirii (Leviticul 25:9), pentru a proclama ziua judecăţii Domnului⁵.

Până aici, Apocalipsa nu a menţionat șofarul decât sporadic – o dată înaintea scrisorilor către biserici (Apocalipsa 1:10) și o dată înaintea peceţilor (Apocalipsa 4:1). Acum, sunetul de șofar se intensifică, răsunând de-a lungul istoriei. Ca acele rugăciuni care se înalţă către ceruri, șofarele se aud acum permanent. Asocierea dintre șofare și rugăciuni se face în contextul Sărbătorii Trâmbiţelor (adică a „șofarelor”). Această sărbătoare urma după Cincizecime (Rusalii), fiind celebrată în prima zi a lunii a șaptea (tișri: septembrie-octombrie) din calendarul evreiesc (Leviticul 23:23-25). Este Anul Nou evreiesc (Roș Hașana).

Timp de 10 zile, șofarele le amintesc evreilor că trebuie să se pregătească pentru Ziua Ispășirii (ziua a 10-a a lunii tișri). În fiecare dimineaţă, citesc selihot „cereri de iertare”, precum și cele 13 atribute ale harului lui Dumnezeu (Exodul 34:6,7). Din Tora se citește o selecţie de pasaje despre nașterea și jertfirea lui Isaac, ce prezintă un Dumnezeu care Își aduce aminte și care răspunde chiar și celor mai imposibile solicitări (Geneza 21 și 22).

În contextul Apocalipsei, aluzia la șofare conferă viziunii profetice aceeași notă de speranţă, de judecată și de chemare la pocăinţă.

Îngerul îmbrăcat în in, care arde tămâie înaintea lui Dumnezeu, Îl reprezintă pe Isus, care, de când a fost înscăunat, mijlocește pentru noi înaintea Dumnezeului din ceruri. În același timp, cădelniţa cu cărbuni aprinși aruncată între portic și altar anunţă o chemare la pocăinţă, un ecou al sunetului dramatic al șofarului.

Și cartea lui Ioel leagă sunetul șofarului, care cheamă Israelul la pocăinţă, de mijlocirea preotului „între tindă și altar”: „«Dar chiar acum», zice Domnul, «întoarceţi-vă la Mine cu toată inima!» (…) Sfâșiaţi-vă inimile, nu hainele, și întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și plin de îndurare. (…) Sunaţi cu trâmbiţa [șofar] în Sion! (…) Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar și să zică: «Doamne, îndură-Te de poporul Tău!»” (Ioel 2:12-17).

Prin aluziile la Sărbătoarea Trâmbiţelor și la apelurile profetului Ioel, viziunea din Apocalipsa ne avertizează cu privire la judecata viitoare, însă ne și asigură că Dumnezeu va răspunde. Este, așadar, o chemare la pocăinţă, un apel să ne întoarcem la Dumnezeu.

În perspectiva profetică, Sărbătoarea Trâmbiţelor precedă marea zi a judecăţii. Înscăunarea lui Mesia, în contextul Cincizecimii (Rusaliilor), a adus în scenă ciclul celor șapte peceţi. Sărbătoarea Trâmbiţelor, un eveniment care, în mod normal, pregătește oamenii pentru judecată, inaugurează acum ciclul celor șapte șofare, fiind liantul între sărbătorile de primăvară și sărbătorile de toamnă (Numeri 29:1). Sunetul celor șapte șofare, care punctează din loc în loc istoria, are rolul de a-i avertiza pe locuitorii pământului că se apropie ziua judecăţii lui Dumnezeu. Căci, chiar dacă va fi tocmai la sfârșit, marea zi a judecăţii are implicaţii pentru viaţa noastră de zi cu zi, chiar și în momentul de faţă.

Șofarele sunt un ecou al celor șapte peceţi și acoperă aceeași perioadă de timp: apostazia bisericii și oprimarea celor ce gândesc diferit. Prima și a șaptea pecete, care constituie punctele de început și de încheiere ale acestei perioade, nu au nicio legătură cu oprimarea. În timpul primei peceţi, biserica este încă credincioasă începuturilor ei și se lasă condusă de Isus Mesia. A șaptea pecete marchează sfârșitul istoriei omenirii și anunţă venirea lui Dumnezeu. Șofarele sunt un ecou al perioadei cuprinse între cea de-a doua și cea de-a șasea pecete:

 Mai mult, asemenea celor șapte peceţi, șofarele urmează o progresie cronologică caracterizată de următoarele: (1) tranziţii care indică încheierea evenimentelor unui șofar și anunţă evenimentele șofarului următor (Apocalipsa 8:13; 9:12), (2) structură paralelă a celor două cicluri – asemenea peceţilor, șofarele se împart într-un grup de patru viziuni și un grup de alte trei – și (3) nota finală a ultimului șofar, care anunţă venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Aceste consideraţii literare ne dau motive solide să credem că evenimentele șofarelor corespund evenimentelor anunţate de peceţi.

Primul și al doilea șofar se completează reciproc. Dezastrele aduse de ele lovesc pământul și marea. Primul șofar aduce un amestec sângeros de foc și grindină care arde pământul (Apocalipsa 8:7). Al doilea șofar eliberează o masă solidă de foc, „ceva ca un munte mare de foc”, care transformă marea în sânge (vers. 8). Ambele dezastre duc la același rezultat: anihilarea unei treimi din pământ și din mare. Focul și sângele reprezintă violenţa războiului și ne amintesc de plăgile din Egipt.

Și atunci, ca și acum, opresorul a fost lovit de foc și grindină (Exodul 9:23-25). Cât privește „a treia parte”, aceasta înseamnă că efectul devastator al plăgii este doar parţial și că majoritatea pământului îi va supravieţui (Ezechiel 5:2; Zaharia 13:8). Cele două șofare corespund celei de-a doua peceţi și se aplică perioadei în care războaiele împotriva barbarilor au dezbinat biserica (secolele al IV-lea și al V-lea d.Hr.).

Al treilea și al patrulea șofar au de-a face cu corpuri cerești: soarele, stelele și luna. Practic, orice sursă de lumină se întunecă acum, devenind sursă de moarte. În mod curios, procesul începe cu o stea, contrar ordinii tradiţionale în care apăreau corpurile cerești: soare, lună, stele (Geneza 1:16). Anomalia subliniază și primatul stelei respective faţă de celelalte corpuri cerești. Steaua este cea care declanșează întregul lanţ de evenimente.

Un alt aspect neobișnuit este acela că „steaua” este la singular. În mod normal, Biblia folosește acest cuvânt la plural și asociază stelele cu soarele și cu luna. Aici, autorul vrea să ne concentrăm atenţia asupra unei anumite „stele”. Un fapt interesant este că, uneori, în Vechiul și în Noul Testament, steaua reprezintă o referire directă la Mesia. În profeţia lui Balaam, steaua Îl simbolizează pe împăratul Mesia, chemat să-Și salveze poporul, Israelul, de dușmanii săi (Numeri 24:17). În Noul Testament, steaua Îl reprezintă pe Isus, văzut ca Mesia (Matei 2:2; cf. Apocalipsa 2:28; 22:16). Singurul pasaj unde cuvântul „stea”, la singular, nu Îl reprezintă pe Mesia apare în cartea lui Isaia, aplicându-se îngerului căzut, Lucifer, întruchipat de împăratul Babilonului (Isaia 14:12). Aici, steaua reprezintă o putere malefică, dornică să uzurpe locul lui Dumnezeu, așa cum au făcut-o și constructorii anticului Turn Babel (Geneza 11:1-9). Sfârșește însă căzând în abis: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, (…) mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.» Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14:12-15)⁶.

Textul nostru face aluzie la acest pasaj. Întâlnim același motiv al stelei căzătoare, puterea uzurpatoare. Numai că steaua din pasajul nostru aterizează pe pământ și controlează istoria zbuciumată a bisericii. Profetul Daniel deja anticipase acest lucru în viziunea cornului mic, care căuta să se înalţe până la „oștirea” cerului și la „căpetenia oștirii” (Daniel 8:10,11).

În Apocalipsa, ca și în cartea lui Isaia, căderea unei stele simbolizează moartea. Isaia chiar afirmă explicit această echivalenţă. Steaua din Apocalipsa contaminează râurile și izvoarele apelor, ducând la moartea multor oameni (Apocalipsa 8:10,11), fie de sete, fie prin otrăvire. Scriptura folosește râurile și izvoarele apelor ca simbol al hranei spirituale⁷. Pe de altă parte, identificarea stelei cu pelinul ne amintește de dezamăgirea pe care au trăit-o israeliţii la Mara, unde apele fuseseră „amare” (Exodul 15:23; cf. Apocalipsa 8:11). În general, Biblia asociază „amărăciunea” cu apostazia⁸. Oamenii mor de sete pentru că apele sunt contaminate. Adevărul este corupt și, în consecinţă, nu-i mai poate hrăni pe credincioși.

Al patrulea șofar spune aproape același lucru, dar cu alte cuvinte. Ceva eclipsează soarele, luna și stelele – adică martorii revelaţiei lui Dumnezeu (Geneza 37:9; cf. Apocalipsa 12:1). Începând cu al treilea șofar, adevărul devenise corupt. Când sună al patrulea șofar, el este eliminat complet. Al treilea și al patrulea șofar descriu Evul Mediu, perioada în care are loc cea mai mare uzurpare de către biserică a atributelor divine (secolele al VI-lea – al X-lea). Roma înlocuiește „cetatea lui Dumnezeu”. Tradiţia și puterea înlătură orice urmă de spiritualitate. Adevărul devine un vestigiu, iar oamenii mor de foame și sete spirituală, așa cum s-a întâmplat în perioada celei de-a treia peceţi (Apocalipsa 6:6). Din pricina setei de putere, biserica și-a pierdut sensul misiunii și al adevărului. Pentru că a căutat să se înalţe la nivelul lui Dumnezeu, se trezește, ca și Babelul din vechime, condamnată la confuzie.

Ca și în cazul peceţilor, ciclul șofarelor atinge acum un punct culminant. După cel de-al patrulea, Apocalipsa 8:13 marchează această tranziţie prin avertismentul cu care le anunţă pe următoarele trei: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!”.

Al cincilea șofar este plasat istoric în aceeași perspectivă cu șofarele anterioare. Ioan menţionează din nou steaua căzătoare (Apocalipsa 9:1), evocând o mentalitate uzurpatoare, care amintește de vechiul Babel. Până acum, șofarele au anunţat evenimente care nu erau controlate de oameni, ci de mâna lui Dumnezeu. Acum, șofarele anunţă forţe care ies din adâncimile pământului, din „Adânc”. „I s-a dat cheia fântânii Adâncului și a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare” (Apocalipsa 9:1,2). Septuaginta folosește termenul grecesc abyssos pentru a traduce ebraicul tehom „abis”, cuvânt folosit pentru a descrie starea pământului înainte de creaţie (Geneza 1:2). Este semnificativ faptul că Geneza 1 asociază termenul tehom cu conceptul de apă, întuneric și gol. A doua relatare a creaţiei îl pune în paralel cu „nu” și „încă” (Geneza 2:5)⁹. Tehom/abyssos înseamnă negarea lui Dumnezeu. Mai târziu, profeţii vor transforma acest tărâm într-un fief al dușmanului Lui, marele leviatan (Isaia 51:9; Psalmii 74:13). Cartea pseudepigrafică 1 Enoh descrie acest tehom ca locuință a îngerilor căzuţi¹⁰.

Profeţia apocaliptică merge până acolo, încât personifică abisul, dându-i numele ebraic Abadon, care înseamnă damnare¹¹. Acest cuvânt vine de la rădăcina abad „a muri, a dispărea, a pieri”, folosită în general în Scripturile ebraice, în special în literatura de înţelepciune (Proverbele, Psalmii, Eclesiastul etc.), pentru a indica soarta celor răi¹². Grecescul Apolion (Apocalipsa 9:11) vine de la verbul apollynai „a ruina, a distruge, a pierde”. Un alt cuvânt derivat din același verb, apoleia, înseamnă damnare, sau pierzare, și, asemenea lui abyssos, traduce, în Septuaginta, ebraicul tehom. Prin urmare, ebraicul Abadon și grecescul Apolion au aceeași conotaţie de pustiu, gol și negare a lui Dumnezeu.

Întunericul care invadează scena (Apocalipsa 9:2) este diferit de cel din perioada șofarului al patrulea. Acolo, avea de-a face cu luminătorii cerești (Apocalipsa 8:12). Acum însă, întunericul vine din altă parte. Face parte din tehom, întunericul de dinaintea creaţiei. Din abis ies lăcuste, formând un nor gros care blochează lumina și cerul de deasupra. Al cincilea șofar ne descoperă care sunt forţele care au dominat Evul Mediu. Steaua cade în abis, îl deschide și eliberează puterile adâncului. Cu alte cuvinte, uzurparea lui Dumnezeu duce la dezlănţuirea forţelor perversiunii, ale încumetării, ale intoleranţei și ale opresiunii care caută să nu-I recunoască lui Dumnezeu locul și autoritatea asupra lumii.

Al cincilea șofar descrie și răzbunarea lui Dumnezeu. Seminţele pedepsei care a lovit biserica sunt semănate de propriile-i acţiuni. Prin intoleranţă și opresiune, ea a făcut ca omenirea să-L respingă pe chiar Dumnezeul pe care pretindea că-L reprezintă.

Istoria confirmă profeţia. Revoluţia Franceză și mișcările anticlericale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea reprezintă răspunsul omenirii la cruciadele, Inchiziţia și războaiele religioase care au marcat istoria apuseană între secolele al XI-lea și al XVI-lea.

Profeţia folosește imaginea lăcustelor pentru a descrie natura acestui atac. Cele cinci luni cât durează plaga corespund ciclului de viaţă al acestor insecte – de la naștere până la moarte. Regăsim aceeași imagine și în cartea profetului Ioel. Și acolo judecata lui Dumnezeu este comparată cu invazia unor lăcuste care seamănă cu niște cai (Ioel 2:4; cf. Apocalipsa 9:7). Analogia este izbitoare, dacă luăm în considerare înfăţișarea, viteza și chiar strategia militară a lăcustelor (cf. Osea 14:3; Amos 6:12). Lăcustele distrug recoltele și acoperă cerul cu roiurile lor dense ca norii (Ioel 1:10), și asta în timpul unei singure generaţii (vers. 4, 6).

Efectele plăgii anunţate de al cincilea șofar sunt limitate atât în timp, cât și în spaţiu. Lăcustele nu-i atacă decât pe aceia „care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu” (Apocalipsa 9:4). Imaginea peceţii derivă din vechea practică a Orientului Apropiat prin care se indica proprietarul. Mărfurile sau scrisorile erau pecetluite pentru a se putea identifica sau confirma proprietarul. Atunci când se aplică fiinţelor umane, imaginea simbolizează o relaţie personală unică. În Cântarea cântărilor, de exemplu, Sulamita folosește imaginea peceţii pentru a exprima relaţia specială pe care o avea cu iubitul ei: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău, căci dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului” (Cântarea cântărilor 8:6). Prin urmare, lipsa peceţii îi dă în vileag pe cei care nu sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu. Biserica este demascată ca o instituţie ipocrită, care a pierdut conștiinţa suveranităţii lui Dumnezeu și a faptului că El este proprietarul ei. Revoluţia Franceză afectează biserica numai ca instituţie. În ceea ce-i privește pe oameni, toate aceste evenimente nu fac decât să le confere libertatea și curajul necesare în căutarea lor după adevăr.

În plus, lăcustele înţeapă ca niște scorpioni, deși înţepătura lor nu este mortală (Apocalipsa 9:5). Aceasta înseamnă că, în ciuda acestui atac, biserica va supravieţui plăgii. Conform profeţiei, chinul bisericii nu va depăși cinci luni (5 × 30 de zile), adică 150 de ani (conform principiului profetic de interpretare, în care o zi este echivalentul unui an¹³). Un astfel de dezastru este fără precedent în istoria bisericii. Începutul lui este marcat în special de Revoluţia Franceză, care destabilizează biserica și merge până acolo, încât îl întemniţează pe papă (1798). Biserica își revine și își recâștigă suveranitatea politică abia după al Doilea Război Mondial (1948), graţie încorporării în Constituţia Italiei, în 1947, a tratatului de la Lateran (1929). Revenirea ei avea să fie consolidată ulterior prin răspândirea, pe scena politică a Europei postbelice, a unor facţiuni politice noi, intitulate „creștin democraţi”. Dominate în principal de membri ai Bisericii Catolice, aceste facţiuni au fost adesea în fruntea coaliţiilor guvernamentale. Astăzi biserica a ajuns o superputere. Influenţa ei se simte la orice nivel al relaţiilor internaţionale, de la lupta pe care a dus-o împotriva comunismului până la preocuparea ei pentru foametea mondială sau la viziunea ecumenică pe care o are în domeniul religios. Această profeţie este interpretată în mai multe moduri, însă, oricare ar fi diferenţele, mesajul rămâne același. Trebuie să înţelegem invazia lăcustelor ca o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra opresorului. Biblia folosește în mod constant lăcustele ca simbol al pedepsei¹⁴, care este sugerată deja prin perioada de cinci luni, număr-cheie în istoria potopului – prima pedeapsă universală din istoria omenirii (Geneza 7:24).

Al șaselea șofar corespunde vaietului din a cincea pecete. Glasurile care plângeau sub altar (Apocalipsa 6:10) primesc acum un răspuns de la glasul care îi dezleagă pe cei patru îngeri legaţi la marele fluviu Eufrat (Apocalipsa 9:13,14). Din nou, evenimentul care urmează să se producă trebuie văzut ca o pedeapsă îndreptată împotriva unui opresor – identificat, în pasajul nostru, cu Babilonul. Deja menţionarea Eufratului este o aluzie la căderea Babilonului¹⁵. De asemenea, idolii „de aur, de argint, de aramă, de piatră și de lemn” (Apocalipsa 9:20) sugerează idolatria Babilonului, așa cum este descrisă de profetul Daniel chiar în ajunul prăbușirii imperiului (Daniel 5:23). Conform profetului Isaia (47:12), închinarea la „draci” și „vrăjitoriile” (Apocalipsa 9:20,21) caracterizează, de asemenea, Babilonul și îi grăbesc căderea.

Al cincilea șofar a adus lăcuste cu cozi ca de scorpioni, semănând cu o armată de cai „care se aruncă la luptă” (Apocalipsa 9:9), iar cel de-al șaselea le readuce în scenă. Acum, Apocalipsa compară invazia lor cu o armată de cai a căror putere stă în cozi (vers. 19; cf. vers. 10).

Al șaselea șofar continuă acţiunea de la punctul în care a lăsat-o al cincilea șofar, numai că, de data aceasta, bătălia se intensifică. Dușmanul Babilonului (identificat mai jos) este mult mai ameninţător. Caii celui de-al cincilea șofar aveau dinţi ca de leu, în timp ce, acum, tot capul lor este ca de leu (vers. 17). Puterea de distrugere a luptătorilor celui de-al cincilea șofar era concentrată în coadă, pe când, acum, și gura este mortală (vers. 19). Platoșele lor de fier (vers. 9) au devenit acum „ca focul” (vers. 17). Înţepătura lăcustelor, care nu era fatală (vers. 5), devine acum mortală (vers. 18). Fumul celui de-al cincilea șofar (vers. 2) este întărit acum de foc și pucioasă (vers. 18). Forţa invaziei a crescut chiar și din punct de vedere numeric. Copleșit de mărimea armatei, profetul folosește superlativul „douăzeci de mii de ori zece mii” (vers. 16), adică 200 de milioane. Termenul grecesc tradus aici prin „zece mii” (în alte traduceri, „milion”), myrias, denotă, în general, un număr foarte mare¹⁶. Termenul apare în Septuaginta, în cadrul binecuvântării cântate de fiii lui Betuel surorii lor, Rebeca, căreia i-au urat ca sămânţa ei să fie „mii de zeci de mii” (Geneza 24:60). Ne aducem aminte și de lauda pe care i-o aduceau femeile lui David pentru performanţa lui militară: „Saul a bătut miile lui, iar David, zecile lui de mii” (1 Samuel 18:7). În pasajul nostru, acest cuvânt nu este doar 10 000 × 10 000, ci 2 × 10 000 × 10 000.

Nicio armată nu a atins vreodată astfel de proporţii. Forţele abisului, secularizate și anticlericale, sunt copleșitoare. Secolul trecut a fost martorul unei explozii de reacţii politice și filosofice împotriva bisericii. Printre intelectuali sunt răspândite o mulţime de ideologii cu rădăcini în Revoluţia Franceză, marxism, materialism, evoluţionism și raţionalism. Curentele seculare și ateiste pătrund chiar și în cercurile religioase. Din acest punct de vedere, suntem martorii uneia dintre cele mai crunte ironii din istoria omenirii. Căutând să-L înlocuiască pe Dumnezeu pe pământ, biserica a devenit ţinta unei reacţii care vine exact din partea pământului – dintr-un abis care nu-L recunoaște pe Dumnezeu. Apocalipsa confirmă viziunea profetului Daniel. În capitolul 11 al cărţii sale, el a prevestit un conflict între aceleași două puteri¹⁷. Una vine din nord și întruchipează puterea uzurpatoare a bisericii, iar cealaltă vine din sud și reprezintă ideologiile seculare și ateiste care caracterizează gândirea apuseană modernă.

Apocalipsa reia deci profeţia lui Daniel, făcând aluzie atât la Babilon, cât și la Egipt. Steaua căzută (șofarul al cincilea), prin asocierea ei cu Eufratul (șofarul al șaselea), reprezintă Babilonul. Lăcustele, scorpionii, șerpii și întunericul ne amintesc de plăgile care au căzut asupra Egiptului din pricina refuzului obstinat de a-L recunoaște pe Dumnezeul Israelului (Exodul 5:2). Carele și caii, caracteristice arsenalului militar egiptean, trimit tot la Egipt¹⁸.

Prin aluziile la Babilon și la Egipt, atât Daniel, cât și profetul Apocalipsei au în vedere același eveniment. Însă convergenţa celor două viziuni profetice nu se oprește aici. Ca și în Daniel 11, pasajul nostru din Apocalipsa prevestește victoria Babilonului. Puterea „religioasă” este cea care Îi va lua locul lui Dumnezeu¹⁹. Luptătorii celui de-al șaselea șofar distrug numai o treime din oameni (Apocalipsa 9:18). Celelalte două treimi supravieţuiesc, încrezătoare în forţele proprii și idolatre, fără vreun gând de pocăinţă. Nu se mai amintește nimic de dușmanul Babilonului – adică de puterea „seculară” care neagă existenţa lui Dumnezeu. S-ar părea că a fost înghiţită de cealaltă. Ca și în Daniel 11, forţele egiptene se unesc cu cele babiloniene (cf. Daniel 11:43).

Ne vine greu să anticipăm modul în care se va împlini această profeţie. Evenimentele din ultimele decenii dovedesc deja o anumită slăbiciune în rândurile secularismului. Colapsul marxismului și eșecul raţionalismului demonstrează că profeţiile din Daniel și Apocalipsa sunt plauzibile.

Procesul acesta nu se limitează la creștinismul apusean. Conflictul dintre cele două forţe întruchipate de Egipt și Babilon depășește lupta dintre Biserica Catolică și oponenţii ei seculari. Influenţa Revoluţiei Franceze s-a extins dincolo de graniţele sale religioase și politice. Secularismul a pătruns și în cercurile islamice și evreiești prin spiritul umanismului anticlerical. Ca reacţie, observăm în ambele religii o renaștere a fundamentalismului religios. Mai mult decât oricând altădată, ayatollahii și rabinii au un cuvânt de spus în chestiunile politice. În ţări musulmane ca Iran, Algeria și Egipt, dar și în Israel, politica se supune din ce în ce mai mult puterilor religioase.

Pentru o bună bucată de timp, secularismul a discreditat religia în cercurile creștine. Însă acum fundamentalismul creștin contraatacă tendinţele seculare, liberale și raţionaliste. În SUA, dreapta creștină luptă pentru putere politică, cu scopul de a construi o ţară „cu adevărat” creștină. Aceeași tendinţă a găsit teren fertil și în Europa. Noua dreaptă creștină are un puternic spirit naţionalist, care, cu siguranţă, va prinde la mulţi oameni.

Pe scurt, putem rezuma istoria bisericii astfel:

1. Biserica și-a asumat fără să-și dea seama rolul Babelului atunci când a pretins autoritate exclusivă asupra chestiunilor morale și religioase.

2. În secolul al XVIII-lea, noul spirit revoluţionar a reacţionat împotriva clerului, încurajând tendinţele umaniste și seculare care, mai târziu, aveau să ia forma filosofiilor marxistă, raţionalistă, pozitivistă și evoluţionistă. Acesta a fost atacul Egiptului împotriva Babelului.

3. În timpul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea, secularismul s-a răspândit în alte religii și culturi neapusene, paradoxal prin intermediul misiunilor creștine, dar și pe calea politicii colonialiste a guvernelor vremii.

4. După al Doilea Război Mondial, valul de mișcări naţionaliste și amintirea ororilor războiului au declanșat o reacţie împotriva raţionalismului și a liberalismului și o întoarcere la valorile religioase și culturale. Aceasta a fost și perioada bestsellerurilor religioase și a starurilor media din zona evanghelică.

Ne aflăm acum în cea de-a patra fază a ciclului, chiar înainte de unificarea celor două tabere într-un singur Babel. Deja putem vedea cu ochii noștri primele semne ale unui astfel de evoluţii. Renașterea religiei are conotaţii antropocentrice, asemănătoare celor care au caracterizat tendinţele seculare din secolul trecut. Religia se dezvoltă spre un ideal mult mai „umanist”. Dumnezeul „imanent”, latent în fiecare persoană, este mai presus de Dumnezeul transcendent, care Se descoperă de sus, de regulă, pentru a Se declara împotriva proiectelor omenești.

Popularitatea mișcării New Age conferă, de asemenea, o turnură neașteptată renașterii religioase din secolul nostru. Practic, fiecare religie a fost afectată de acest curent. Atât creștinii, cât și necreștinii predică mesajul ei de toleranţă. Părintele Teilhard de Chardin, precum și „ecoteologi” de factura lui Thomas Berry au inspirat un nou respect pentru „mama-natură”. Ei interpretează evoluţia ca un „proces sacru” prin care Dumnezeu Se întrupează efectiv.

Astfel, Dumnezeu este pretutindeni – în natură, în cei morţi și în cei vii, o tendinţă consolidată și mai mult de teoriile nemuririi sufletului și ale reîncarnării și de activităţi de genul consultării persoanelor cu puteri paranormale și a astrologilor. Toate acestea se nasc dintr-o singură premisă: Dumnezeul creator nu mai este departe, intangibil. El este aici cu noi, a venit, S-a întrupat în omenire. Și atunci, ce nevoie mai este de speranţă, de rugăciune, de așteptare? Omenirea a luat astăzi locul lui Dumnezeu.

În contexte necreștine, „căutarea cosmosului sacru” și-a găsit un purtător de cuvânt în persoana lui Vaclav Havel. Într-o conferinţă la Stanford University, fostul președinte ceh a susţinut teza conform căreia toate culturile – întreaga omenire – sunt unite de o dimensiune spirituală comună. Astfel de apeluri la o „democraţie planetară” reiau ca un ecou idealul marxist al internaţionalismului. Doar că, după căderea marxismului și în lumina renașterii spirituale, acest limbaj capătă o semnificaţie specială. Preocupările umaniste și antropocentrice se împletesc cu valorile religioase.

Și în industria spectacolului se confirmă astfel de evoluţii. De la crucificările formaţiei Nirvana la Isus cel negru al Madonnei, de la cristale magice la piercing, avem de-a face cu o nouă cultură. Egiptul și Babilonul par să fi ajuns la un consens. Bineînţeles, acestea sunt doar simptome. Biserica și religia în ansamblu încă se opun mișcărilor seculare și ateiste. Însă ingredientele sunt toate pe masă, gata pentru mixtura prevestită de profet. În curând, Egiptul și Babilonul se vor amesteca în cazanul Babelului.

Ca și în cazul celei de-a șasea peceţi, între al șaselea și al șaptelea șofar există o perioadă de tranziţie. Și, la fel ca în cazul peceţilor, interludiul constituie un moment de respiro, care ne permite să aruncăm o privire și în tabăra lui Dumnezeu.

În contrast cu steaua căzătoare, îngerul morţii și al haosului (Apocalipsa 9:1,2), vedem acum un înger de lumină, puternic, un înger al lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:1). Curcubeul de deasupra capului său este semnul legământului dintre Dumnezeu și omenire (Geneza 9:12,13). Picioarele sale, așezate ferm pe pământ și pe mare, evocă actul creator prin care Dumnezeu a făcut apele (Geneza 1:1-8) și pământul (Geneza 1:9).

Fiinţa aceasta seamănă cu Fiul omului din prima viziune a Apo­calipsei. Asemenea Lui, faţa îngerului este „ca soarele” (Apocalipsa 10:1; cf. 1:16), picioarele sale ard ca focul (Apocalipsa 10:1; cf. 1:15), iar glasul său este puternic ca tunetul (Apocalipsa 10:3; cf. 1:15). Ca și Fiul omului, îngerul este înconjurat de nori (Apocalipsa 10:1; cf. 1:7).

Ca întreg, pasajul nostru are chiar mai multe asemănări cu ultima viziune a profetului Daniel. În Daniel 12, profetul descrie aceeași viziune, a unei fiinţe care stă deasupra cerului și a pământului, ridicându-și mâinile spre cer și jurând „pe Cel ce trăiește veșnic” (Daniel 12:7). Jurământul constituie răspunsul la întrebarea din versetul precedent: „Cât va mai fi?” (vers. 6). Se pare însă că răspunsul nu îl mulţumește pe Daniel – nu-l înţelege (vers. 8). Omul îmbrăcat în haine de in îi spune apoi că aceste cuvinte sunt „pecetluite până la vremea sfârșitului” (vers. 9), adăugând: „Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” (vers. 12). Abia atunci va fi descoperit răspunsul complet la întrebarea: „Cât va mai fi?”. Numai această perioadă ţine până la „timpul sfârșitului”. Însă o viziune anterioară deja menţionase acest „timp al sfârșitului”.

Daniel 8 relatează o altă viziune a unui dialog între două fiinţe ce­­rești. Și aici se pune întrebarea: „În câtă vreme?… Până când?” (Daniel 8:13). Din nou răspunsul ne aduce în timpul sfârșitului: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi Sfântul Locaș va fi curăţit!” (vers. 14). La sfârșitul cărţii lui Daniel, apare aceeași întrebare, însă legată de cele 1 335 de zile, un timp de așteptare intensă (Daniel 12:12). Prin urmare, ar trebui să înţelegem cele două perioade profetice ca fiind convergente spre unul și același eveniment, un Kippur ceresc²⁰. Este interesant de remarcat faptul că fiinţa cerească ce anunţă acest Kippur din timpul sfârșitului este îmbrăcată în in, așa cum era îmbrăcat marele-preot cu ocazia Kippurului.

Această perioadă a judecăţii este răspunsul la întrebarea martirilor: „Până când?”. Este și răspunsul la întrebarea sufletelor care plâng, din cea de-a cincea pecete (Apocalipsa 6:10). A șasea pecete constituie, de fapt, o introducere pentru acest „timp al sfârșitului”, așa cum a anticipat profetul Daniel (Daniel 8:17,19,26). Înţelegem acum semnificaţia înfăţișării acestui înger puternic (Apocalipsa 10:1). Un înger i-a spus profetului Daniel că viziunea avea să fie „pecetluit[ă] până la vremea sfârșitului” (Daniel 12:9). Acum, îngerul declară că „timpul sfârșitului” a venit și că „nu va mai fi nicio zăbavă” (Apocalipsa 10:6). Al șaselea șofar marchează desigilarea profeţiei lui Daniel. Acum, putea fi înţeleasă.

Plin de nerăbdare, Ioan ia „cărticica deschisă din mâna îngerului” și o mănâncă (Apocalipsa 10:8,9). Cuvântul este, așadar, asimilat și digerat. „Cărticica deschisă” reprezintă cartea lui Daniel, care, până atunci, fusese sigilată, dar care, acum, era accesibilă oricui. Experienţa lui Ioan este similară cu cea a profetului Ezechiel, căruia, de asemenea, i-a apărut un înger de lumină și i-a poruncit să mănânce un sul de carte (Ezechiel 3:1). Versetele următoare explică această poruncă ciudată: după asimilarea conţinutului sulului, profetul le transmite contemporanilor săi mesajul înscris în sulul respectiv (vers. 4-6).

Mai observăm însă o asemănare între cele două experienţe. Ca și lui Ioan, lui Ezechiel conţinutul sulului i se pare „dulce ca mierea” (vers. 3; cf. Apocalipsa 10:9,10). Însă ambele experienţe lasă un gust amar. Sulul lui Ezechiel conţinea „bocete, plângeri și gemete” (Ezechiel 2:10), ca parte a mesajului dublu pe care îl transmitea: judecată și refacere.

„Vine sfârșitul, vine sfârșitul!”, anunţă profetul Ezechiel (7:2,3,6). Din postura lui de profet aflat în exil, el anunţă iminenţa judecăţii lui Dumnezeu. Distrugerea Ierusalimului este aproape. Domnul l-a ales pe profet să fie străjerul Israelului (Ezechiel 33:2) și să avertizeze poporul cu privire la inevitabila nimicire. Mesajul lui Ezechiel nu se limitează doar la cuvinte sau parabole, ci este trăit pe propria piele: soţia sa, tot ce îi era „mai scump în ochi”, avea să fie lovită cu moartea (Ezechiel 24:15-27). Apoi, profetul avea să fie condamnat la un doliu în tăcere timp de trei ani, cât a durat asediul Ierusalimului, care a premers căderea lui (Ezechiel 33:22).

Însă în miezul acestor apeluri și ameninţări cu distrugerea stă promisiunea speranţei. Ezechiel este și profetul refacerii, pentru că mesajele sale vorbesc și despre eliberarea robilor de război, despre reunificarea seminţiilor (Ezechiel 37:21), despre reconstrucţia Ierusalimului (Ezechiel 40 – 48) și despre prosperitatea ţării (Ezechiel 47:12). Bărbaţi și femei, cu toţii aveau să primească o inimă nouă (Ezechiel 36:24-28). Profetul prevestește evenimentul prin parabola unei învieri. Cuvântul lui Dumnezeu aduce din nou la viaţă niște oase (Ezechiel 37). Lumea este încă o dată martora miracolului creaţiei. Ca și în Geneza 2:7, Duhul transformă ţărâna în viaţă (Ezechiel 37:9).

La acest mesaj dulce-amar al judecăţii și al creaţiei face aluzie Apo­calipsa aici, prin referirile la cartea lui Ezechiel – la mesajul Kippurului.

Viziunile din Daniel și din Apocalipsa converg într-o revelaţie a „timpului sfârșitului”. Daniel o aseamănă cu Kippurul, un timp de așteptare înfricoșată a judecăţii și a re-creării. Apocalipsa o descrie prin viziunea „cărticelei deschise”, cu gust dulce-amar, care amintește de mesajul dublu al judecăţii și re-creării specific Kippurului.

Cărţile Daniel și Apocalipsa se completează reciproc. Iar faptul că îngerul îi cere lui Ioan să mănânce cartea lui Daniel accentuează și mai mult interdependenţa lor.

După ce Ioan a asimilat mesajul acestei „cărticele deschise”, îngerul îi spune să prorocească „cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împăraţi” (Apocalipsa 10:11). O expresie similară vom întâlni din nou în capitolul 14, unde mesagerul ceresc trebuie să prorocească „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Și acolo, mesajul este dublu – un mesaj al judecăţii, dar și al re-creării²¹. Apocalipsa prezintă po­porul lui Dumnezeu din vremea sfârșitului ca pe un grup de profeţi însărcinaţi să ducă mesajul lui Daniel, „digerat” acum de Apocalipsa.

Următoarea viziune ne duce înapoi în contextul profetic al lui Ezechiel. Ca și profetul din Scripturile ebraice, și Ioan primește o prăjină cu care să măsoare templul viitorului Ierusalim (Apocalipsa 11:1; cf. Ezechiel 40:3). Acest gest simbolic devine limpede atunci când îl punem în paralel cu ciclul peceţilor. După deschiderea celei de-a șasea peceţi, ciclul se întrerupe, pentru ca noi să vedem cum poporul lui Dumnezeu este însemnat cu sigiliul lui Dumnezeu și asigurat cu privire la mântuire (Apocalipsa 7:3). În mod asemănător, după sunetul celui de-al șaselea șofar, profetul își ia timp să măsoare templul lui Dumnezeu și să-i anunţe restaurarea (Apocalipsa 11:1; cf. Zaharia 2:2). Mai precis, îngerul îi cere lui Ioan să măsoare „altarul și pe cei ce se închină în el”. Viziunea este despre poporul lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Acești credincioși au primit misiunea de a „proroci” (Apocalipsa 11:3), aceeași misiune primită de poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului: să dea mărturie despre revelaţia de sus. Doar că acum misiunea se extinde. Profeţia face o comparaţie între acest popor de „proroci” și „cei doi martori” (vers. 3), explicând: „Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului” (vers. 4).

Profetul Zaharia descrie o viziune similară, cu doi măslini și un sfeșnic (Zaharia 4:1-6,11-14). La întrebarea sa: „Ce înseamnă lucrurile acestea?” (vers. 4), îngerul i-a răspuns: „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor” (vers. 6). Explicaţia îngerului se bazează pe relaţia care există între uleiul măslinilor și sfeșnic: sfeșnicul luminează datorită uleiului cu care este alimentat de sus, după cum și Cuvântul lui Dumnezeu luminează prin Duhul de sus.

Biblia compară adesea cuvintele lui Dumnezeu cu o lumină: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Proverbele leagă Tora de lumină (or) într-un joc de cuvinte. Ambele cuvinte ebraice (Tora și or) au aceeași rădăcină. Noul Testament Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind lumină (1 Ioan 1:5), iar atunci când Isus Se identifică drept lumină, o face în contextul dinamic al umblării cu Dumnezeu (Ioan 8:12; 12:35; cf. Psalmii 119:105), o referire indirectă la Tora.

O altă aluzie face legătura între motivul măslinului și cel al sfeșnicului, întrucât miracolele realizate de cei doi martori evocă două personaje-cheie ale Vechiului Testament – Moise și Ilie. Transformarea apei în sânge și plăgile fac referire la Moise (Apocalipsa 11:6; cf. Exodul 7:14-18). Focul care-i devorează pe dușmani și ploaia aflată sub control supranatural ne reamintesc de Ilie (Apocalipsa 11:5,6; cf. 1 Împăraţi 17:1). Singurul text din Vechiul Testament care menţionează ambele personaje se regăsește în cartea lui Maleahi, ultimul profet din Vechiul Testament: „Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb rânduieli și porunci pentru tot Israelul! Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinţilor spre copii și inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem” (Maleahi 4:4-6).

În acest pasaj, se disting două direcţii opuse. Pe de-o parte, ne trimite înapoi în trecut, la Moise. Este un apel la a ne aminti și a rămâne credincioși vechiului legământ. Moise reprezintă aici Vechiul Testament. Creștinii din timpul lui Ioan îl asociau pe Moise cu revelaţia Vechiului Testament²². Conform tradiţiei iudaice, de la el vine Tora. „Moise a primit Tora la Sinai și i-a transmis-o lui Iosua. Iosua le-a transmis-o bătrânilor, iar bătrânii, profeţilor, și profeţii, membrilor adunării”²³.

Pe de altă parte, Ilie ne trimite spre viitor. Este promisiunea venirii lui Mesia și simbolul speranţei reaprinse. Creștinii din timpul lui Ioan asociau venirea lui Mesia cu cea a profetului Ilie²⁴. De asemenea, tradiţia iudaică leagă persoana lui Ilie de speranţa mesianică, Ilie nefiind doar un precursor, ci și un agent activ al lui Mesia²⁵. Legendele, practicile liturgice din ajun de Seder, cântările nostalgice din sabat – toate îl cheamă pe Ilie, în așteptarea lui Mesia.

Moise ne trimite înapoi, spre Tora, în timp ce Ilie ne propulsează înainte, spre speranţa mesianică a Noului Testament.

Atunci când luăm în considerare fundalul iudeo-creștin al lui Ioan, ne dăm seama că aluziile la Moise și Ilie nu sunt întâmplătoare. Ele evocă puternic cele două revelaţii ale lui Dumnezeu primite de primii creștini – Vechiul Testament și Noul Testament. Ambii martori sunt prezenţi aici și au un rol în procesul profetic. Referinţa dublă subliniază relevanţa întregii Biblii, accentuând complementaritatea celor două mărturii și nevoia de a le avea pe amândouă.

Însă dincolo de cele două documente, imaginea celor doi martori se aplică celor două comunităţi religioase care au transmis documentele respective, pentru că, mai întâi de toate, profetul vede niște bărbaţi și niște femei care prorocesc și care suferă (Apocalipsa 11:3,7).

Ne gândim, în primul rând, la evrei, care au purtat în trupul lor și în existenţa lor zilnică mărturia despre Tora venită de sus, având mare grijă să păstreze Scripturile ebraice și profeţiile pe care acestea le conţin. Ne gândim și la creștini, care au dus în lume vestea bună a harului și a iubirii lui Dumnezeu, purtând numele Dumnezeului Israelului până la capătul pământului. Ei au transmis cu grijă scrierile Noului Testament și profeţiile acestuia.

Fără aceste două comunităţi, nu am fi avut acces la Sfintele Scripturi, nici la Vechiul Testament, nici la Noul Testament – nu am fi avut, practic, niciun canal prin care să cunoaștem adevărul de sus. Și fără atâţia martori în carne și oase, aceste documente biblice ar fi rămas mute, moarte, lăsate să putrezească pe vreun raft de muzeu.

De fapt, tocmai din pricina faptului că unul sau altul dintre aceste două documente a fost neglijat, respins sau ignorat (Vechiul Testament și Tora de creștini, Noul Testament și Mesia de Israel), acești doi martori – Israelul și biserica – trebuie să supravieţuiască împreună; pentru că au nevoie unul de altul. A lăsa deoparte pe oricare din ei înseamnă a distorsiona planurile lui Dumnezeu și a distruge o parte din revelaţia Sa. De fapt, cele două mărturii nu doar că aruncă lumină una asupra alteia, ci se și completează reciproc, fiecare prezentând un adevăr unic, absent din celălalt, dar de care celălalt are nevoie.

Acest principiu al unităţii și complementarităţii celor două mărturii este cu atât mai semnificativ, cu cât constituie baza modului de interpretare a Apocalipsei. Fără cartea lui Daniel, Apocalipsa rămâne obscură – și asta nu doar din cauza numeroaselor aluzii și referiri la Daniel, ci și pentru că ambele cărţi profetice au în comun aceeași perspectivă, același limbaj și aceleași simboluri, tratând aceleași evenimente profetice.

Pasajul pe care-l avem acum în discuţie – Apocalipsa 11:1-14 – ilustrează izbitor această complementaritate. Perioadele de timp anunţate de Apocalipsa le reflectă pe cele din calendarul profetic al cărţii lui Daniel (Apocalipsa 11:2,3). Ambele vorbesc despre o perioadă de opresiune care se întinde pe 1 260 de zile, echivalentul a 42 de luni (42 × 30). Daniel a anunţat o perioadă de persecuţie care va dura „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25). În contextul cărţii lui Daniel, această expresie înseamnă un an (360 de zile), doi ani (360 × 2) și o jumătate de an (360 ÷ 2), însumând 1 260 de zile/ani²⁶. Pentru a descrie timpul persecuţiei, Ioan folosește un limbaj care amintește de cel al lui Daniel: „Vor călca în picioare sfânta cetate” (Apocalipsa 11:2), după cum și cornul cel mic i-a călcat în picioare pe sfinţi (Daniel 8:10,13).

Ambele profeţii au în vedere același eveniment. Istoria ne arată că, într-adevăr, timp de 1 260 de ani, mărturia Scripturii a fost înăbușită – adică din momentul în care biserica a devenit o putere politică (538 d.Hr.) până la evenimentele care i-au clătinat influenţa politică (1798 d.Hr.). În toată această perioadă, conform Apocalipsei, cei doi martori au prorocit „îmbrăcaţi în saci” (Apocalipsa 11:3), după care „fiara care se ridică din Adânc” i-a lovit de moarte (vers. 7). Scena „spirituală” a dramei noastre se desfășoară în raport cu trei locuri aflate în strânsă legătură cu istoria biblică: Babilonul, „cetatea cea mare” (Apocalipsa 14:8), întruchipează uzurparea autorităţii lui Dumnezeu, Egiptul reprezintă negarea lui Dumnezeu, iar Sodoma personifică depravarea morală și ignorarea lui Dumnezeu. În esenţă, Dumnezeu a fost ucis în fiecare dintre aceste cetăţi, fie prin înlocuire, fie prin negare, fie prin simpla ignorare. A-i ucide pe martorii lui Dumnezeu este totuna cu a-L ucide pe Dumnezeu Însuși. Persecuţia echivalează cu deicidul. Apocalipsa vede în aceste locuri o altă Golgotă, „unde a fost răstignit și Domnul lor” (Apocalipsa 11:8).

Revoluţia Franceză, reprezentată de forţele care ies din Adânc (vezi Apocalipsa 9:1,2), a avut efecte devastatoare nu numai asupra religiei oficiale, ci și asupra surselor acesteia. Noul cult al raţiunii a dus la distrugerea Scripturii și la negarea Dumnezeului care le-a inspirat. Gloatele au ars în public cărţile considerate sfinte și de evrei, și de creștini. O publicaţie a vremii, Le Moniteur, comenta: „Ieri, în ziua decadei, au fost măturate ultimele vestigii ale superstiţiei: un mare foc aprins în piaţa orașului a fost ornamentat cu portrete și picturi sacre. Oamenii au aruncat în foc mai mult de cinci sau șase mii de volume de lucrări religioase, intonând imnuri republicane și proclamând sloganuri de solidaritate universală. Cărţile au fost luate de oriunde. Chiar și evreii din oraș și-au adus preţioasele manuscrise și s-au dezis de speranţele în acest mesia ridicol. Numărul cărţilor arse a fost atât de mare, încât focul a ars toată noaptea, până azi-dimineaţă, la ora 10.”²⁷

În cele din urmă, în noiembrie 1793, convenţia revoluţionară a dat un decret prin care erau abolite toate serviciile religioase. Pentru prima oară în istoria bisericii, cineva proclama oficial sfârșitul creștinismului. „Raţiunea a câștigat o victorie importantă în faţa fanatismului; o religie a erorii și a vărsării de sânge a fost înlăturată; timp de 18 secole, a făcut ravagii pe pământ în numele cerului! (…) Cruciadele, valdenzii, albigenzii, vecerniile siciliene, masacrul din Noaptea Sf. Bartolomeu, toate acestea sunt faptele ei, trofeele ei – să dispară de pe faţa pământului.”²⁸

Istoria este plină de ironie. Biserica, instituţia care înăbușise mărturia Scripturii, a determinat explozia reacţionară a Revoluţiei Franceze, care a dus la incendierea tocmai a acelei Scripturi. Neglijând revelaţia de sus, biserica a devenit o forţă persecutoare și, astfel, și-a zămislit propriul distrugător, care nu doar că i-a atacat instituţiile, ci a și străpuns-o în inimă atunci când, la rândul lui, a respins Cuvântul lui Dumnezeu. Profeţia conţine o lecţie care străbate toată Apocalipsa: nelegiuirea dă naștere propriei pedepse.

Dar Apocalipsa ne descoperă mai mult de atât. Pedeapsa pe care biserica și-a atras-o singură este dublată de o pedeapsă de sus. Impactul pedepsei divine este unul dublu. Mai întâi, un cutremur zguduie „cetatea” (Apocalipsa 11:13), marea cetate Babilon. Puterea uzurpatoare primește o lovitură teribilă. Suntem în anul 1798, când biserica se confruntă cu atacuri din toate părţile, iar papa, liderul ei spiritual, este luat prizonier. Lovitura nu este însă una fatală. Doar „a zecea parte” din cetate se prăbușește și numai „șapte mii de oameni” sunt uciși (vers. 13). Aceste două pierderi au un înţeles bine definit în tradiţia biblică. A zecea parte simbolizează conceptul de cantitate minimă²⁹. Cutremurul nu afectează decât o mică parte a cetăţii. Biblia leagă expresia „șapte mii de oameni” de ideea de „rămășiţă”³⁰, ceea ce înseamnă că biserica avea să își revină repede după această lovitură.

Poporul lui Dumnezeu și martorii vor reveni, și ei, la viaţă. Apocalipsa descrie evenimentul într-un limbaj care evocă învierea. După aluzia la răstignirea lui Isus, textul face aluzie și la învierea Sa: „După cele trei zile și jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat în picioare” (vers. 11). În cartea lui Ezechiel, Scriptura folosește același limbaj pentru a descrie miracolul învierii: „Am prorocit cum mi se poruncise. Și a intrat duhul în ei și au înviat și au stat pe picioare” (Ezechiel 37:10). Cele „trei zile și jumătate”³¹ evocă perioada de timp pe care a petrecut-o Isus în mormânt (Marcu 9:31; Ioan 2:19-22). Ceea ce urmează este o aluzie la înălţarea lui Isus după înviere: „Și s-au suit într-un nor spre cer” (Apocalipsa 11:12; cf. Faptele apostolilor 1:9).

Exact așa s-a și întâmplat. După decretul de moarte împotriva religiei creștine, Franţa și alte guverne din Europa Occidentală au început să proclame toleranţa și libertatea religioasă. Iată intervenţia scriitorului și politicianului Camille Jordan, unul dintre primii legislatori ai Restauraţiei franceze, în luna mai a anului 1797, în Consiliul celor Cinci Sute: „Credinţa în Dumnezeu este, pentru stat, cea mai bună garanţie a ordinii și a stabilităţii, pe care nici măcar cele mai bune legi nu ar putea-o înlocui. (…) Cetăţenii noștri să fie azi pe deplin asiguraţi: cu toţii, catolici, protestanţi, botezaţi sau nebotezaţi, să știe că este voinţa legiuitorului, ca voinţă a legii, să fie asigurată libertatea religioasă. Vreau să reînnoiesc, în numele dumneavoastră, promisiunea sacră: toate religiile sunt libere în Franţa.”³²

Pentru evrei, Revoluţia Franceză și moștenitorul ei, Napoleon, cu siguranţă au inaugurat o nouă eră. Peste tot pe unde treceau, legiunile franceze îi eliberau pe evrei din ghetouri, făcându-i cetăţeni cu drepturi depline. În Spania, de exemplu, influenţa franceză a înăbușit Inchiziţia, iar marranos^[2] au putut să-și proclame din nou credinţa iudaică.

Noua eră a adus și o reîntoarcere a oamenilor către Scriptură. Cu numai câţiva ani înainte, Voltaire prezisese dispariţia Bibliei, numind-o dispreţuitor „almanahul de anul trecut”. Și totuși Biblia și-a găsit din nou locul pe rafturi și în inimile oamenilor.

Cei doi martori au înviat exact după trei zile și jumătate profetice de la moartea lor. Înviaţi din morţi, trăiesc până în zilele noastre. Biblia ocupă primul loc în lista de bestselleruri a lumii. Cât privește Israelul și biserica, au supravieţuit mai dinamice ca niciodată, în ciuda Holocaustului, în cazul Israelului, sau a comunismului, în cazul bisericii creștine.

Al șaptelea șofar anunţă că, în ultimele momente ale istoriei omenirii, va veni o „a treia nenorocire” (Apocalipsa 11:14). Ultima viziune anticipa al șaptelea șofar ca pe o împlinire a „tain[ei] lui Dumnezeu” (Apocalipsa 10:7). Apocalipsa³³ folosește adesea termenul „taină” pentru a sugera un sens ascuns³⁴. Abia la sfârșit taina capătă sens, atunci când previziunea își găsește împlinirea. Al șaptelea șofar este, prin urmare, ecoul celei de-a șasea peceţi. Ambele au de-a face cu timpul sfârșitului, când toate profeţiile se împlinesc, și ambele anunţă acest timp în aceiași termeni: vremea mâniei lui Dumnezeu și a judecării popoarelor (Apocalipsa 11:18; cf. 6:15-17). Există însă și diferenţe între cele două viziuni. Mai întâi, a șasea pecete trage cortina pentru a ne arăta o scenă pământească, în timp ce scena descoperită de al șaptelea șofar este una cerească. Apoi, cele două se derulează în direcţii diferite. În cea de-a șasea pecete, viziunea se desfășoară de la pământ spre ceruri, din prezent în viitor. În al șaptelea șofar, viziunea merge înapoi în timp, din ceruri spre pământ, într-o manieră tipic evreiască³⁵.

Viziunea șofarului parcurge trei etape în timp. Prima vibrează de „glasuri puternice” care proclamă sfârșitul tuturor lucrurilor: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11:15). Această secţiune are scene comune și cu Apocalipsa 4: aceeași ceremonie de adorare, aceiași 24 de bătrâni așezaţi pe scaune de domnie (Apocalipsa 11:16; cf. 4:4) și același apelativ pentru Dumnezeu – „Doamne Dumnezeule atotputernic, care ești și care erai” (Apocalipsa 11:17, NTR; cf. 4:8). Din pasajul de faţă lipsește menţiunea „care vii” (cf. Apocalipsa 4:8)^[3]. Singura explicaţie a acestei omisiuni este că parusia a avut deja loc.

Mai mult, în liturghia din Apocalipsa 4, acel Sanctus, sau laudă, al celor patru făpturi vii precedă intervenţia celor 24 de bătrâni. Glasurile puternice care introduc imnul celor 24 de bătrâni sunt ale celor patru făpturi vii (Apocalipsa 11:15), care, așa cum am văzut, reprezintă creaţia pământească. A venit momentul ca toată creaţia lui Dumnezeu să Îl proclame împărat, acesta fiind obiectivul final al planului Său. El poate domni acum pe deplin și pentru totdeauna.

Cei 24 de bătrâni trec apoi de la adorare la aducere-aminte, re­memorând atât aspectele negative ale judecăţii, cât și pe cele pozitive (cf. Apocalipsa 14:14-20).

Aspectul negativ include judecarea celor morţi și distrugerea „nea-murilor” mâniate și a celor ce „prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11:18). Pro-feţia face aluzie aici la viziunile ulterioare din carte (Apocalipsa 20:12-15), care plasează împlinirea acestor evenimente după mileniu.

Aspectul pozitiv include judecarea și răsplătirea „sfinţilor” (Apocalipsa 11:18). Această parte a viziunii se va concretiza la parusie, atunci când Mesia Își va lua poporul acasă, cu El, înainte de mileniu. Și aici, viziunea face aluzie la un pasaj ulterior: „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12).

De fapt, cele două judecăţi sunt interdependente. Eliminându-i „pe cei ce prăpădesc pământul”, Dumnezeu salvează planeta.

Problema aici nu este una ce ţine de ecologie. Trebuie să înţelegem referirea la pământ într-un sens spiritual. În Apocalipsa, în special în textul paralel al celei de-a șasea peceţi, pământul îi reprezintă pe oamenii ameninţaţi de dușman (Apocalipsa 7:3). Iar în cel de-al cincilea șofar, „iarba pământului”, „verdeaţ[a]” sau „copac[ii]” îi reprezintă pe cei însemnaţi cu sigiliul lui Dumnezeu (Apocalipsa 9:4).

Distrugerea pământului este una spirituală și religioasă. Ea este rezultatul faptului că popoarele sunt „mâniate” pe Dumnezeu, o asociere stranie sugerată deja prin verbul în sine – „a se mânia”, împrumutat din Psalmul 2, psalm care descrie caracterul lui Mesia, atunci când revine pentru a intra în posesia împărăţiei Sale (Psalmii 2:5). Pasajul nostru vorbește însă despre mânia popoarelor, care, pretinzând drept de proprietate asupra pământului, manifestă acea mânie care Îl caracterizează pe proprietarul legitim al pământului – Dumnezeu. Întrucât nu L-au acceptat ca Domn al pământului și I-au luat locul, popoarele au distrus pământul. Observăm din nou aceeași intoleranţă și opresiune care l-au caracterizat de fiecare dată pe uzurpator. Oamenii se omoară unii pe alţii pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Respingerea Dumnezeului absolut și transcendent duce inevitabil la cruciade, la Inchiziţie și la fascismul care îi caracterizează pe fanatici și pe naţionaliști. De aceea judecata lui Dumnezeu împotriva popoarelor salvează pământul.

Viziunea profetică al celui de-al șaptelea șofar privește înapoi în timp. Pornind de la instituirea împărăţiei lui Dumnezeu înapoi spre judecarea popoarelor, ochiul profetic se oprește în final asupra evenimentului care a declanșat totul: prima venire a lui Mesia (Apocalipsa 12:1-6).

Note

1 Vezi L. Ginzberg, „Tamid”, Journal of Jewish Lore and Philosophy, 1, 1919, p. 33, 38, 197, 263, 291.
2 Tamid 5.6.
3 Tamid 3.8.
4 Talmudul de la Ierusalim, Sukka 5.6.
5 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 134-136.
6 Idem, p. 17, 18.
7 Vezi Deuteronomul 8:7,9; Psalmii 36:8,9; Ieremia 17:8,13.
8 Vezi Deuteronomul 29:17,18; Ieremia 9:15; 23:15.
9 Vezi Jacques B. Doukhan, The Genesis Creation Story, Andrews University Seminary Doctoral Dissertation Series, vol. 5, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 1978, p. 64, 65.
10 1 Enoh 18:12-16; 19:1,2, într-o secţiune scrisă în secolul al II-lea î.Hr.
11 Vezi Iov 26:6; 28:22; 31:12; Proverbele 15:11; 27:20.
12 Proverbele 10:28; 11:10; 19:9; 21:28; 29:3 etc.
13 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116, 150-152.
14 Vezi Psalmii 105:34; Ieremia 51:14; Ioel 1:4; Amos 7:1.
15 Vezi Ieremia 51:59-64; cf. Isaia 44:27,28; Ieremia 50:38.
16 Vezi 2 Samuel 18:3; 1 Corinteni 4:15; 14:19.
17 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 178-182.
18 Vezi Isaia 31:1-3; 1 Împăraţi 10:28; Ieremia 46:8,9 etc.
19 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 178-186.
20 Idem, p. 193-196.
21 Vezi secţiunea despre Apocalipsa 14:7-11.
22 Matei 23:2; Ioan 1:17; Faptele apostolilor 15:21 etc.
23 Mișna, Aboth 1.1.
24 Luca 1:13-17; Matei 17:10-13.
25 Midraș Rabba, Leviticul 34.8; Midraș Rabba, Rut 5.6.
26 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116.
27 Le Moniteur, 1^er frimaire, an II.
28 Le Moniteur, 14 noiembrie 1793.
29 Vezi Isaia 6:13; Leviticul 27:30; cf. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 27 (nota 10), 112.
30 1 Împăraţi 19:18; 20:15.
31 Conform unor credinţe antice, procesul de descompunere începe abia după a treia zi de la deces. Numai atunci cel mort era declarat oficial decedat. A vorbi despre înviere după a treia zi de la moarte înseamnă a confirma că miracolul învierii a avut loc. Dincolo de exemplul lui Isus, îl avem pe cel al lui Lazăr, înviat după patru zile (Ioan 11:17,39). Profetul Iona iese din pântecul peștelui abia după a treia zi, iar el identifică acea perioadă cu șederea în Locuinţa morţilor (Iona 2:2; cf. Osea 6:1,2).
32 Așa cum apare citat în Jean Vuilleumier, L’Apocalypse, Dammarie-les-Lys, Les Signes des Temps, 1941, p. 177.
33 Apocalipsa 1:20; 17:5-7; cf. Daniel 2:22.
34 Romani 16:25,26; cf. Coloseni 1:25,26.
35 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 162.

^[1] Termen nesigur în ebraică, desemnând instrumentul folosit pentru curăţarea altarului de cenușă. Pentru detalii suplimentare, vezi „The «big bang theory» from Jerusalem”, http://jhva.wordpress.com/2011/01/19/the-big-bang-from-jerusalem/ sau http://jhva.wordpress.com/tag/magrefa. (n.r.)

^[2] Evreii din Peninsula Iberică forţaţi de biserică să se convertească la creștinism. (n.tr.)

^[3] Expresia „care vii” apare în unele versiuni ale Bibliei (Cornilescu, BVA, KJV etc.), în timp ce din altele lipsește (NTR, GBV, NIV etc.). Esenţial de știut este că, în cele mai vechi manuscrise, ea nu apare. Având în vedere acest lucru, dar și contextul imediat, în care preluarea împărăţiei de către Hristos este prezentată la trecut (Apocalipsa 11:15,17), cel mai probabil avem de-a face cu o adăugire târzie a copiștilor, prin analogie cu celelalte pasaje în care apărea întreaga expresie: „care ești și care erai și care vii” (Apocalipsa 1:4,8). (n.r.)