Jihadul creștin (Apocalipsa 4:1 – 8:1)

Într-adevăr, ușa din Apocalipsa 3 răspunde unei alte uși – cea „deschisă în cer”, din Apocalipsa 4. Vocea Fiului omului îi vorbește din nou lui Ioan. De data aceasta însă, îi spune să se „suie” la El (Apocalipsa 4:1). Acolo, vede că „în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva” (vers. 2).

Apocalipsa este cartea din Noul Testament care conţine cele mai multe referiri la tron. Dintre cele 62 de ocazii în care apare cuvântul grecesc pentru „tron” în Noul Testament, 47 sunt în Apocalipsa, urmate de numai 4 în Evanghelia după Matei. Motivul tronului este important pentru Ioan. Aluzia la acest „scaun de domnie” îi are în vedere atât pe contemporanii profetului – preocupaţi de tronurile pământești, în special de cel al cezarului –, cât și pe oamenii de azi, pentru care tronul nu mai este nimic altceva decât un vestigiu al monarhiei. Apocalipsa înmulţește aluziile la tronul lui Dumnezeu, reamintindu-ne că există, cu adevărat, „în cer (…) un scaun de domnie”, unul mai presus de orice alt tron. „Scaun[ul] de domnie” este termenul-cheie al capitolului 4. Din cele 47 de ocazii în care este folosit în Apocalipsa, 14 se regăsesc numai în capitolul 4.

Ioan nu face altceva decât să menţioneze tronul, fără vreo încercare de a-l descrie. Cât privește persoana așezată pe tron, Ioan descoperă că nu o poate descrie. Aici însă, el devine poetic și o compară cu trei pietre preţioase: jasp (iaspis), sardiu și smarald. Această combinaţie specială este semnificativă, deoarece pieptarul marelui-preot al Israelului conţinea aceleași trei pietre preţioase (Exodul 28:17-20). Este singurul loc din Scriptură unde sunt menţionate toate trei împreună. Ioan nu vede prea mult din misterioasa persoană care stă pe tron, cu excepţia celor trei pietre preţioase. Intenţia este din nou aceea de a evoca templul.

Curcubeul de deasupra tronului adaugă la grandoarea lui. Ne aduce aminte și de curcubeul speranţei, care a apărut după potop. Simbol al harului, curcubeul mai temperează aura de justiţie care înconjoară tronul. În mijlocul „fulgere[lor], glasuri[lor] și tunete[lor]” (Apocalipsa 4:5) – elemente premergătoare haosului istoric iminent și mâniei lui Dumnezeu¹ – curcubeul este semnul iubirii lui Dumnezeu, care, alături de dreptatea Sa, aduce mântuire și oferă speranţă. Curcubeul este și „arătarea slavei Domnului” (Ezechiel 1:28), adică manifestarea infinitei Sale măreţii și puteri. Marele arc cuprinde cerul și pământul, totalitatea universului.

În jurul tronului stau 24 de bătrâni. Vârsta îi identifică cu acel judecător cu păr alb din Apocalipsa 1:14, iar poziţia – ca și El, stau așezaţi pe tronuri – denotă calitatea lor de judecători². Cei 24 de bătrâni îi reprezintă deci pe cei despre care scrisoarea către Laodiceea spune că au „biruit” – cei invitaţi să stea pe tron alături de Fiul omului (Apocalipsa 3:21) și să Îl ajute să judece. Însă abia în capitolul 20 vor fi descriși în postura de judecători activi. Deocamdată, ei nu fac decât să-I aducă laudă și adorare lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:9-11). În capitolul următor, vedem că datoria lor implică și transmiterea mai departe a „rugăciunil[or] sfinţilor” (Apocalipsa 5:8), iar unul dintre ei chiar îl ajută pe Ioan să-i identifice pe cei ce fac parte din rămășiţa finală (Apocalipsa 7:13,14). Astfel de responsabilităţi reflectă mai degrabă o activitate de preot decât de judecător. Și totuși cele două roluri nu sunt neapărat incompatibile. Așezaţi pe tronuri, ei sunt, asemenea marelui-preot, învestiţi cu o dublă datorie – de preot și de judecător, un cuplu de funcţii care datează de pe vremea lui Moise, când preotul era și judecător³.

Bineînţeles, numărul 24 este simbolic. Are legătură cu numărul 12, care este numărul legământului (4, numărul pământului, înmulţit cu 3, numărul lui Dumnezeu). Cele 12 seminţii ale Israelului, ca și cei 12 ucenici ai lui Isus, au aceeași conotaţie, foarte clar atestată în Apocalipsa (Apocalipsa 21:12,14). Numărul 12 reprezintă poporul legământului, rămășiţa, întregul Israel, Israelul Apocalipsei. Numărul 24 evocă, de asemenea, cele 24 de cete de preoţi care slujeau la templul din Ierusalim (1 Cronici 24:1-19). O „căpetenie” conducea fiecare ceată (1 Cronici 24:5). Aspectul interesant este acela că Mișna îi numește „bătrâni”⁴. Ca și preoţii, cântăreţii erau împărţiţi tot în 24 de cete (1 Cronici 25:1-31) și, asemenea „bătrânilor” din Apocalipsa, Îl adorau pe Dumnezeu cântând la harpe (Apocalipsa 5:8; cf. 1 Cronici 25:1,6,7). Activităţile bătrânilor nu reprezintă altceva decât o slujbă cerească de închinare, în raport cu care slujbele de la templul pământesc erau simple reflexe⁵.

Marea de sticlă, limpede ca cristalul, pare să se extindă la infinit înaintea tronului (Apocalipsa 4:6), evocând astfel dimensiunea cosmică a situaţiei. De asemenea, imaginea tronului lui Dumnezeu suspendat deasupra apelor transmite puterea pe care o are Dumnezeu asupra elementelor din natură. Apocalipsa Îl prezintă aici pe Dumnezeu în calitatea Lui de Creator. Geneza descrie crearea lumii ca o victorie asupra apelor, simbol al pustiului și al întunericului⁶.

Tema aceasta din urmă apare și în cartea Psalmilor⁷ sau în cea a lui Isaia⁸. Psalmul 104 așază tronul lui Dumnezeu deasupra apelor, pentru a scoate în evidenţă suveranitatea Lui asupra creaţiei: „Cu apele Îţi întocmești vârful locuinţei Tale” (Psalmii 104:3). Probabil că această imagine l-a inspirat pe Solomon să facă templului pe care l-a construit o mare de aramă (2 Cronici 4:2). Judecătorul divin, Împăratul universului, este astfel identificat drept Creator⁹.

Este interesant de remarcat că referirea la Duhul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:5), agentul activ al creaţiei (Geneza 1:2), precedă marea de cristal, simbolul creaţiei. Mai mult, descrierea celor patru făpturi vii, care reprezintă pământul, urmează după imaginea mării de cristal. În Biblie, ca și în restul Orientului Apropiat din vechime, numărul 4 simbolizează dimensiunea terestră. Ne aducem aminte de cele patru puncte cardinale¹⁰ și de cele patru colţuri ale pământului¹¹. Profetul Daniel vorbește despre cele patru vânturi ale cerului (Daniel 7:2), care, de asemenea, reprezintă pământul în totalitatea lui. Tot el repovestește istoria omenirii (Daniel 2 și 7) prin simbolismul a patru împărăţii.

Ceea ce șochează cel mai mult la cele patru făpturi vii este înfăţișarea lor. Prima seamănă cu un leu, a doua, cu un bou, a treia, cu un om și a patra, cu un vultur. Într-o veche poveste evreiască, regăsim același limbaj. Conform lui Rabbi Abahu, există patru făpturi foarte puternice: vulturul (cea mai puternică pasăre), boul (cel mai puternic dintre animalele domestice), leul (cel mai puternic dintre animalele sălbatice) și omul (cel mai puternic dintre toate animalele)¹². Conform acestei tradiţii, aceste patru făpturii vii reprezintă întreaga creaţie, în timp ce grupul celor 24 de bătrâni simbolizează în mod specific omenirea. Apocalipsa plasează crearea universului în centrul viziunii tronului.

Liturghia psalmodiată de cei 24 de bătrâni ca răspuns la incantaţiile celor patru făpturi vii face, de asemenea, aluzie la creaţie. Mai întâi, cele patru făpturi vii zboară deasupra tronului, intonând într-un metru triplu: „Sfânt, sfânt, sfânt (…), care era, care este, care vine” (Apocalipsa 4:8). Acest paralelism sugerează că sfinţenia lui Dumnezeu se manifestă în cele trei componente ale timpului și ale istoriei: trecutul, prezentul și viitorul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este sfânt dintotdeauna. Profetul Isaia a primit o viziune similară (Isaia 6:1-3), în care sfinţenia lui Dumnezeu era subliniată tot de trei ori: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (vers. 3).

Apoi, cei 24 de bătrâni se prostern în adorare, aruncându-și coroanele înaintea tronului. Și ciclul se reia: cele patru făpturi vii continuă să cânte sfinţenia lui Dumnezeu, iar liturghia lor nu ia sfârșit niciodată.

Scena inundă timpul și spaţiu. Obiectele, vocile, imaginile, persoanele – totul întruchipează aceeași adorare cântată spre slava Dumnezeului creator: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în fiinţă și au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11).

Ceea ce-L face pe Dumnezeu vrednic de adorare ca Judecător și Împărat e faptul că El este Creatorul universului – Creatorul nostru. Dacă nu ar fi fost El Creatorul, atunci toată adorarea noastră ar fi fost idolatrie. Fie Îi aduci închinare Creatorului, fie idolatrizezi creaţia; nu există cale de mijloc. Numai Dumnezeu, pentru că ne-a creat, ne poate hotărî destinul și mântuirea.

Expresia „vrednic ești” (Apocalipsa 4:11) anticipează întrebarea din capitolul 5: „Cine este vrednic?” (Apocalipsa 5:2). Această întrebare vine ca un strigăt și are legătură cu o carte pecetluită, aflată în mâna dreaptă a Judecătorului divin care stă pe tron: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă peceţile?” (vers. 2). Întrebarea rămâne în suspensie, deoarece întregul univers a amuţit. „Nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea” (vers. 3). Faptul că nimeni nu răspunde are un efect devastator asupra lui Ioan, însă unul dintre bătrâni îl liniștește: „Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceţi ale ei” (vers. 5).

Atunci Îl vede pe Cel Vrednic stând „la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni” (vers. 6). Însă înfăţișarea lui cu greu am putea-o asemăna cu cea a unui leu puternic – Leul din seminţia lui Iuda, care a biruit. Dimpotrivă, profetul vede un miel, și încă unul sacrificat. Acest paradox – unirea forţei cu slăbiciunea – este evocat și de caracterul dual al mielului. El are șapte coarne. În Biblie, coarnele simbolizea­ză puterea¹³. Mielul are și șapte ochi, „care sunt cele șapte Duhuri” (vers. 6) și simbolizează capacitatea divină de a vedea și de a înţelege orice, oriunde. Este clară aluzia la Zaharia 4:10: „Aceștia șapte sunt ochii Domnului, care cutreieră tot pământul.”

Evident, mielul jertfit Îl reprezintă pe Isus Hristos, în calitatea Lui de Mesia, Fiul lui David și Leul din Iuda (verse 5), biruitor asupra morţii și a răului tocmai prin umilinţa și jertfa Sa. Mielul se apropie de cartea pece­tluită: „El a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie” (vers. 7).

Mai departe, Ioan Îl vede pe Isus stând la dreapta „Celui ce șade pe scaunul de domnie”, o imagine care se apropie foarte mult de modul cum descrie Petru, în timpul sărbătorii Șavuot (Cincizecimea/Rusaliile), sau Sărbătoarea Săptămânilor, înscăunarea lui Mesia după moartea Sa: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, și noi toţi suntem martori ai Lui. Și acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi și auziţi” (Faptele apostolilor 2:32,33)¹⁴.

Această scenă din Apocalipsa urmează ritualul tradiţional al înscăunării, caracteristic culturii Orientului Apropiat antic. Se obișnuia ca noul rege să citească cu voce tare legământul cu care se lega înaintea suzeranului său¹⁵. În mod asemănător, în Israel, proaspăt încoronatul rege începea ceremonia de înscăunare citind „cartea legământului”¹⁶, exprimându-și astfel dependenţa de Dumnezeul său suzeran.

Ceremonia legământului de la Sinai (Exodul 19 și 20) a urmat același scenariu. Și acolo, poporul lui Dumnezeu a primit un document scris de El pe ambele părţi (Exodul 32:15; cf. Apocalipsa 5:1). În mod similar, evenimentul s-a desfășurat în mijlocul fulgerelor, al tunetelor și al sunetelor de trâmbiţă (Exodul 19:16; 20:18; cf. Apocalipsa 4:1,5). În plus, Domnul l-a invitat pe profet „să se suie” pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu (Exodul 19:24; cf. Apocalipsa 4:1), iar pe oameni i-a chemat să devină un popor de preoţi (Exodul 19:6; cf. Apocalipsa 5:10). În ultimul rând, ocazia este una de inaugurare a sanctuarului (cel pământesc – în Exodul 19 și 20, cel ceresc – în Apocalipsa 4 și 5)¹⁷.

Profetul Apocalipsei interpretează înscăunarea lui Isus ca pe un moment de inaugurare a sanctuarului. Epistola către evrei aruncă lumină asupra semnificaţiei unei astfel de asocieri: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2).

Un astfel de limbaj îmbibat de terminologie levitică era menit să-i impresioneze pe evreii creștinaţi din perioada Noului Testament, să-i facă să înţeleagă rolul și valoarea reală a sacrificiului unui Mesia care era încă activ: Isus Hristos este încă viu și mijlocește pentru noi până în ziua de azi.

Este interesant de remarcat că înscăunarea lui Isus are loc în contextul liturgic al Cincizecimii/Rusaliilor, idee sugerată deja de numeroasele paralele dintre pasajul nostru și capitolele 19 și 20 din Exodul, principalele pasaje liturgice citite în perioada Cincizecimii. Cartea Faptele apostolilor confirmă și mai mult această asociere punând în paralel Cincizecimea creștină cu înscăunarea lui Isus Hristos (Faptele apostolilor 2:1,34). În Apocalipsa, Cincizecimea, care pregătește calea pentru ruperea celor șapte peceţi, trimite la Paștele din capitolul anterior, care a constituit cadrul introductiv al citirii celor șapte scrisori. Astfel, Apocalipsa urmează calendarul liturgic evreiesc. Cincizecimea urmează Paștelui și marchează sfârșitul perioadei de 50 de zile care începe a doua zi după Paște (Leviticul 23:15,16). De la aceste 50 de zile vin termenii românești sinonimi „cincizecime” și „penticostă”, care derivă de la cuvântul grecesc pentekoste „cincizeci”, și ebraicul șavuot „săptămâni”, care trimite la cele șapte săptămâni (7 × 7) acoperite de această perioadă.

Practic, toate lecţiile Șavuotului iudaic se regăsesc și în Cincizecimea creștină. Șavuotul este Sărbătoarea Secerișului, sau a primelor roade (Exodul 23:14-19; Leviticul 23:9-22). În același fel, Cincizecimea creștină sărbătorește primele convertiri, primele roade ale proclamării creștine. Cincizecimea împlinește visul lui Dumnezeu pentru Israel: „Ai făcut din ei o împărăţie și preoţi pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăţi pe pământ” (Apocalipsa 5:10; cf. 1:6; și Exodul 19:6).

Cincizecimea creștină sărbătorește prima coborâre în masă a Duhului Sfânt¹⁸. Pasajul nostru din Apocalipsa face aluzie la acest eveniment menţionând „cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 4:5; 5:6). Însă Cincizecimea are legătură în mod special cu învierea lui Isus și cu glorioasa Lui înscăunare în ceruri. Apocalipsa identifică mielul cu „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David” (Apocalipsa 5:5), împlinind astfel vechea făgăduinţă a unei dinastii davidice veșnice¹⁹. Ritualul prin care Fiul omului Se așază la dreapta lui Dumnezeu marchează instalarea Lui ca rege davidic veșnic, spre lauda oștirilor cerești.

Vocile oștirilor cerești, care laudă pline de bucurie destoinicia mielului, răspund acum întrebării: „Cine este vrednic?”. Liturghia se desfășoară în jurul acestei teme, într-un crescendo în patru timpi:

1. Primele voci sunt ale celor patru făpturi vii și ale celor 24 de bă­­trâni, care intonează: „Vrednic ești Tu (…), căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod și de orice neam” (vers. 9). O harpă acompaniază cântecul. Muzica se amestecă cu tămâia, care, la rândul ei, este în strânsă legătură cu rugăciunile celor ce speră (vers. 8). O cântare cu adevărat „nouă” (vers. 9), nemaicântată până acum, lauda lor este un poem nou, cu emoţii noi și o melodie nouă. Psalmii folosesc adesea o astfel de exprimare pentru a simboliza o schimbare radicală a inimii, o trecere de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă. În general, exprimarea aceasta apare în contextul creaţiei²⁰.

2. Următoarele voci pe care le auzim sunt ale corului de îngeri: „Vrednic este Mielul (…) să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, slavă și laudă!” (vers. 12, NTR). Cele șapte atribute sunt un ecou al celor șapte coarne, simboluri ale puterii.

3. Întregul univers izbucnește acum în cântare, „orice făptură care este în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, adică orice făptură ce se află în aceste locuri” (vers. 13, NTR), unindu-și vocea cu imensul cor al îngerilor, reluând ultimele lor cuvinte, dar în ordine inversă. Dacă îngerii au cântat: „tărie, onoare, slavă și laudă” (vers. 12, NTR), făpturile pământului răspund acum: „lauda, onoarea, slava și pu­­terea” (vers. 13, NTR), în armonie cu corul anterior.

4. În cele din urmă, cele patru făpturi vii încheie cu un puternic „Amin!” (vers. 14). Bătrânii se pleacă și se închină, iar serviciul liturgic se încheie cu o liniște deplină. Cuvintele nu sunt de ajuns. Numai tăcerea poate exprima inexprimabilul.

În joc este destinul universului. Chiar de la primele cuvinte, glasul ca de trâmbiţă o spusese clar: „[Î]ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri” (Apocalipsa 4:1). În acest sens, viziunea celor șapte peceţi este diferită de cea a celor șapte biserici. În scrisorile către biserici, profetul văzuse și „lucrurile care sunt”, nu doar „cele care au să fie după ele” (Apocalipsa 1:19)²¹. Însă viziunea celor șapte peceţi reprezintă un punct de cotitură în Apocalipsa. De acum înainte, viziunile au de-a face în principal cu viitorul.

Pasajul face deja o aluzie în acest sens. Dumnezeu ţine sulul de carte în mâna dreaptă – mâna care deţine controlul desfășurării istoriei²². Apocalipsa nu ne spune conţinutul sulului²³, ci doar ne indică forma lui. Este un „opistograf”, un manuscris scris pe ambele părţi, așa cum erau majoritatea documentelor legale din vremea aceea²⁴. De asemenea, toate peceţile trebuiau desfăcute pentru ca sulul să poată fi deschis. Abia la cea de-a șaptea pecete vom înţelege scopul sulului, și numai atunci speranţa va căpăta adevărata ei însemnătate.

„Vino!”, laitmotivul care apare în cele șapte peceţi, sugerează o progresie în timp, similară celei din scrisorile către biserici:
Prima pecete: „Vino!” (Apocalipsa 6:1)
A doua pecete: „Vino și vezi!” (vers. 3)
A treia pecete: „Vino și vezi!” (vers. 5)
A patra pecete: „Vino și vezi!” (vers. 7)
A cincea: „Până când?” (vers. 10)
A șasea pecete: „a venit” (vers. 17)
A șaptea pecete: tăcere (Apocalipsa 8:1)

Acest „vino!” repetat de fiecare din cele patru făpturi vii nu-l implică pe Ioan și este doar parţial adresat cailor care apar în acel moment. În realitate, acest „vino!” Îi este adresat Mielului și implică a doua venire a lui Mesia, parusia. Verbul grecesc erchesthai este termenul tehnic folosit în Apocalipsa pentru a desemna revenirea lui Mesia²⁵. Forma de imperativ a acestui verb, erchou, tradusă cu „vino!” la ruperea primelor patru peceţi, apare și la finalul cărţii, ca o implorare (Apocalipsa 22:17,20). În cadrul celei de-a cincea peceţi, strigătul: „Până când?” (Apocalipsa 6:10) vibrează de urgenţa momentului. Este strigătul celor care se apropie de sfârșit²⁶. Începând cu a șasea pecete, Ioan trăiește venirea ca pe un eveniment prezent: „a venit”. În cele din urmă, a șaptea pecete nu mai conţine nicio aluzie la „venire”, ci numai tăcere – cu adevărat, momentul a venit.

Cele șapte peceţi punctează astfel desfășurarea istoriei, pregătind calea pentru revenirea Mielului. Ca și în cazul celor șapte biserici, peceţile trebuie interpretate într-o perspectivă profetică.

Viziunea peceţilor se desfășoară în paralel cu cea a scrisorilor. Ambele seturi de șapte prezintă aceeași istorie, însă au accente diferite. Dacă cele șapte scrisori denunţau ereziile bisericilor, cele șapte peceţi condamnă opresiunea, violenţa și persecuţia de care au dat dovadă.

Mielul rupe prima pecete și apare un cal alb, simbol al cuceririi și al victoriei. Atunci când generalii romani își sărbătoreau victoriile, defilau în fruntea oștilor călare pe un cal alb. Profetul a înţeles viziunea într-un sens asemănător: „A pornit biruitor și ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2). Este interesant faptul că imaginea calului alb este introdusă de prima făptură vie, care seamănă cu un leu (Apocalipsa 4:7), ceea ce ne aduce aminte de o altă biruinţă, cea a Leului din Iuda, Isus Hristos, biruinţă care Îl face vrednic să rupă peceţile (Apocalipsa 5:5). Mai mult, El primește o „cunună” a victoriei (stephanos). În Apocalipsa 19, este folosită din nou aceeași imagine, pentru a reprezenta victoria lui Isus Hristos: un cal alb, al cărui călăreţ poartă, de asemenea, o cunună (vers. 11-16). Însă cununa din acel context este una regală (diadema). Imaginea din Apocalipsa 6 are de-a face cu Isus Mesia, dar nu se aplică neapărat venirii împărăţiei Sale. Aici, Isus este doar învingător, dar nu a ajuns încă rege. A câștigat o bătălie, dar războiul nu s-a încheiat. În textul nostru, călăreţul nu vine, ci pleacă – „a pornit”. Istoria creștinismului abia începe. Ne aflăm în perioada creștinismului timpuriu (secolele I – al III-lea).

Biserica este relativ curată, nepătată încă de compromisuri, politică și violenţă. Este o vreme în care accentul încă se pune pe biruinţa recentă a lui Isus și pe implicaţiile acesteia pentru viaţa creștinilor. Un aspect interesant este că El nu a obţinut victoria prin sângele vărsat. Cununa biruinţei (stephanos) „i s-a dat” – este un har de sus. Călăreţul are arc, dar nu și săgeţi. Victoria sa este una pașnică.

Când se rupe a doua pecete – moment introdus de făptura cu înfăţișare de viţel –, în scenă intră un cal roșu. Misiunea călăreţului este „să ia pacea de pe pământ pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii” (Apocalipsa 6:4). În plus, primește „o sabie mare”.

Istoria creștinismului a suferit acum o schimbare de la pace la război. Contextul nu este cel al persecuţiilor, ci al măcelăririlor reciproce. Culoarea roșie a calului se aseamănă cu sângele vărsat (vezi 2 Împăraţi 3:22), în timp ce boul (viţelul) trezește în minte imaginea unui măcelar (Luca 15:27), iar sabia vestește masacrele care urmează să vină. Același cuvânt, machaira, este folosit în cartea 1 Enoh; acolo, Israelul primește „o sabie mare” pentru a se împotrivi infidelilor și a-i ucide²⁷.

Biserica luptă pentru supremaţie (între secolele al IV-lea și al V-lea) împotriva arienilor. Pentru prima oară în istorie, împăraţii sprijină biserica la nivel politic și militar. Împăratul roman Constantin (306-337 d.Hr.) și, mai târziu, împăratul franc Clovis (481-511 d.Hr.) luptă pentru ea. Este perioada pe care Jules Isaac o descrie ca fiind aceea în care „biserica persecutată s-a ridicat (sau s-a scufundat) la statutul de biserică oficială și victorioasă”²⁸.

Calul negru

A treia pecete aduce o scenă întunecată: calul negru. Călăreţul acestuia are în mână un cântar pentru raţionalizarea hranei, un simbol al foametei, după cum îl prezintă profetul Ezechiel: „Fiul omului, iată că voi sfărâma toiagul pâinii la Ierusalim, așa că vor mânca pâine cu cântarul și cu necaz și vor bea apă cu măsură și cu groază” (Ezechiel 4:16).

Calul negru vine după cel roșu, după cum foametea urmează războiului. Glasul care iese din mijlocul celor patru făpturi vii pare să fie vocea Mielului, din moment ce El este situat „la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii” (Apocalipsa 5:6). Glasul judecătorului care stă pe tron este, așadar, glasul Mielului, care amestecă dreptatea cu harul. Și, într-adevăr, glasul poruncește ca untdelemnul și vinul să nu fie atinse (Apocalipsa 6:6). Această restricţie este bizară. În mod normal, măslinul și viţa-de-vie, dat fiind că au rădăcinile mai adânc înfipte în pământ, pot rezista mai bine secetei decât grâul sau orzul. Mai mult, grânele, uleiul de măsline (untdelemnul) și vinul sunt, de obicei, asociate în Biblie cu Israelul, reprezentând cele trei mari produse ale solului specifice ţării²⁹. Această limitare nenaturală a efectelor secetei indică faptul că limbajul este simbolic și invită la o interpretare de ordin spiritual. Înfăţișarea celei de-a treia făpturi, care are faţă de om, sugerează deja această interpretare. În contrast cu celelalte trei făpturi vii, cu înfăţișare de animal, umanul reprezintă dimensiunea spirituală, în opoziţie cu animalicul, care reprezintă starea naturală și nereligioasă (vezi Daniel 4:16,34; cf. 7:8,13)³⁰. Foametea reprezintă deci o secetă spirituală. În plus, grâul, vinul și uleiul de măsline au, fiecare, conotaţii distincte în Biblie: grâul simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu³¹, uleiul simbolizează Duhul Sfânt³², iar vinul simbolizează sângele lui Isus Hristos³³.

Foametea și seceta afectează numai Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând nevătămate Duhul Sfânt și sângele lui Isus. Dintre cele două componente ale legământului, cel omenesc (Cuvântul lui Dumnezeu) și cel divin (Duhul Sfânt și sângele lui Isus), foametea atinge numai dimensiunea omenească. La nivel omenesc, biserica și-a pierdut chemarea. Ea nu mai împlinește nevoile spirituale și teologice ale membrilor ei. Oamenii nu mai sunt hrăniţi spiritual. Biserica neglijează studiul Cuvântului lui Dumnezeu și, în consecinţă, modul în care îl înţelege este din ce în ce mai limitat.

La nivel divin însă, influenţa Duhului lui Dumnezeu și harul sângelui lui Isus rămân active în mijlocul poporului lui Dumnezeu, oferind un balsam mângâietor. Interesant este faptul că oamenii din vechime foloseau uleiul de măsline și vinul ca tratament pentru răni³⁴. Simbolurile sunt bogate în conotaţii, iar cele două sensuri ale vinului și ale uleiului nu se exclud reciproc. Simbolurile biblice funcţionează adesea în acest fel. Vinul și uleiul reprezintă acţiunea răscumpărătoare a lui Mesia și constituie, așadar, un balsam pentru rănile pe care și le produce biserica.

Profeţia celei de-a treia peceţi acoperă perioada din istorie în care biserica a devenit atât de preocupată să se consolideze ca instituţie, încât a uitat de nevoile spirituale ale membrilor ei. Faptul că „grânele” sunt măsurate și apoi vândute sugerează această preocupare pentru bogăţii materiale. Din nou, grânele au o conotaţie dublă – aceea a obsesiei materialiste a bisericii și a foametei spirituale a creștinilor.

În această perioadă, biserica s-a consolidat ca putere politică, cu propriul teritoriu. Italia tocmai fusese eliberată de arieni (538 d.Hr.), iar biserica și-a însușit regiunea. Yves Congar avea să remarce mai târziu că biserica își construia „baza unei viziuni ierarhico-descendente și, în final, a unei teocraţii a puterii”³⁵. Istoria l-a considerat pe Grigore cel Mare (papă între anii 590 și 604) ca fiind „primul papă care cumulează atât funcţii politice, cât și religioase”³⁶.

Cu cât biserica a prosperat din punct de vedere material și politic, cu atât mai săracă a devenit din punct de vedere spiritual. Instituţia în sine și tradiţiile ei au ajuns să înlocuiască studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este o lecţie importantă chiar și azi pentru bisericile care încearcă să-și facă un nume. De fiecare dată când o biserică a căutat să-și înfrumuseţeze structura, să-și sporească grandoarea și stilul, a decăzut, ajungând la sărăcie spirituală. Când forma ia locul conţinutului, și anume simţământul absolutului, atunci ceea ce contează cu adevărat se pierde. Dar există un risc și mai mare. Îmbătată de statutul ei politic, biserica a început să se considere singurul criteriu prin care se judecă adevărul. Dogma a înlocuit Cuvântul, creând mediul propice pentru opresiune și intoleranţă.

Ruperea celei de-a patra peceţi aduce în scenă un cal de culoare gălbuie (chloros), sugerând moartea și teroarea, care este precedat de făptura care seamănă cu un vultur – pasăre de pradă, simbol biblic al persecuţiei și al morţii³⁷. Biserica întruchipează acum moartea în cel mai înalt grad. Apocalipsa nu numai că-l numește pe călăreţul acestui cal „Moartea”, ci descrie și un alt călăreţ numit Hades (locuinţa morţilor), care-l urmează îndeaproape. Septuaginta folosește acest cuvânt grecesc pentru a traduce ebraicul șeol, care desemnează locuinţa sau starea morţilor. Apocalipsa combină adesea cele două cuvinte: „moarte” și „locuinţa morţilor”³⁸. Această ultimă plagă le include și le depășește pe toate celelalte. Sabia și foametea aduc moartea. Cât despre „fiarele pământului”, ele nu fac decât să accentueze referirea la moarte. Biblia descrie adesea locuinţa morţilor (șeol) ca fiind locuită de fiare sălbatice³⁹.

Este acea perioadă din istorie în care biserica a devenit opresoare, persecutându-i pe toţi cei suspectaţi de erezie. Ne aflăm în perioada cruciadelor, a Inchiziţiei și a războaielor religioase. La orizont se conturează umbra opresiunii naziste, alimentată de biserică prin „învăţătura dispreţului”⁴⁰. Calul gălbui evocă și Holocaustul cu sofisticatele lui lagăre de concentrare. O astfel de interpretare poate părea oarecum tulburătoare. Și totuși mânia antisemită a lui Hitler nu a fost altceva decât o continuare a celor 18 secole de denigrare și de persecutare a evreilor de către biserică. Hitler era cât se poate de serios atunci când a declarat în faţa a doi episcopi catolici că intenţia sa era să preia și să ducă la bun sfârșit acţiunea letală a bisericii întreprinsă împotriva evreilor⁴¹. Și chiar dacă șoah-ul (masacrul nazist) nu a avut decât indirect legătură cu biserica, el a rămas totuși o consecinţă a politicii sale religioase. Chiar dacă biserica nu a implementat Holocaustul, știm astăzi despre complicitatea ei tacită⁴². Al patrulea cal reprezintă deci punctul culminant al jihadului creștin.

Cucerirea lumii de către biserica creștină a început cu triumful păcii. Scena s-a deschis cu un cal alb, al cărui călăreţ, Isus Hristos, avea un arc fără săgeţi. Începând cu al doilea cal, avântul s-a transformat în violenţă. Dacă Mesia a luptat pentru biserică, acum biserica a considerat că e de datoria ei să lupte pentru Mesia. Războaiele religioase și cruciadele sunt dovada că în mentalitatea bisericii s-a produs o schimbare. Acţiunile de jos au înlocuit revelaţia de sus. Biserica și-a asumat prerogativa de a vorbi și de a acţiona în numele lui Dumnezeu. Intoleranţa ia întotdeauna naștere dintr-o astfel de atitudine uzurpatoare, când martorul lui Dumnezeu ajunge să se identifice cu Dumnezeu, când succesul face uitată revelaţia de sus, când o mentalitate imperialistă înlocuiește interesul evanghelistic, când statisticile și numărul de botezuri și de convertiţi sunt mai importante decât autenticitatea convertirii și când răspunsul la problemele bisericii este căutat în strategii și planuri de marketing, nu în călăuzire spirituală. Atunci când omul Îl înlocuiește pe Dumnezeu, trebuie să ne așteptăm la abuzuri de tot felul. Explicaţia e simplă. Nevoia de siguranţă întotdeauna te face să alegi ceea ce este vizibil, concret, în defavoarea unei încrederi smerite în Dumnezeul invizibil și de necuprins. Apoi, succesul realizărilor omenești nu duce decât la mândrie și la intoleranţă.

Violenţa și opresiunea sunt consecinţele naturale ale uzurpării rolului lui Dumnezeu de către om. De la cruciade la lagăre de concentrare, de fiecare dată când oamenii s-au ridicat la nivelul lui Dumnezeu pentru a lupta în numele crucii sau motivaţi de sloganul Gott mit uns^[1], milioane de victime au avut de suferit, iar strigătul lor după dreptate, care se înalţă până la ceruri, încă ne răsună în urechi.

A cincea pecete marchează un punct de cotitură. Ruperea primelor patru peceţi a dus la apariţia a patru cai, însoţiţi de invitaţia celor patru făpturi vii: „Vino!”. La ruperea următoarelor trei peceţi, nu mai avem de-a face cu cai. Viziunea profetică prezintă în mod direct evenimentele profetice.

Strigătul victimelor istoriei duce la ruperea celei de-a cincea peceţi. Perspectiva se schimbă acum de la cea a opresorului la cea a victimelor. Gemetele oamenilor călcaţi în picioare ia locul tropotelor de copite ale cailor cuceritori și opresivi.

Din punctul de vedere al victimelor, doar două întrebări contează: „De ce?” și „Până când?”.

Prima este veșnica întrebare a victimelor nevinovate. Doar că în pasajul nostru victimele au un motiv în plus să strige – ele suferă „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (Apocalipsa 6:9). Este strigătul evreilor exilaţi în Babilon, aruncaţi în cuptorul încins pentru că au refuzat să se închine în faţa unui idol; este strigătul primilor creștini, aruncaţi la lei în arenele romane din pricina credinţei lor în Dumnezeul dragostei; este strigătul proscrișilor creștini, aruncaţi în beciurile temniţelor sau în flăcările rugului pentru că au deschis Biblia sau pentru că au proclamat adevărul care le-a fost descoperit de sus; este însă și strigătul evreilor, din Evul Mediu până în zilele noastre, care au fost denigraţi, oprimaţi, urmăriţi, masacraţi și gazaţi – toate acestea pentru simplul motiv că sunt evrei și că mărturisesc despre Dumnezeul din vechime.

Răstignite din pricina lui Dumnezeu, victimele din Apocalipsa și-au dat viaţa pentru El. Textul nostru este în mod deliberat ambiguu, descriind moartea lor ca un holocaust, ca o jertfă pe un altar (Leviticul 4:7). Sufletele lor strigă la Dumnezeu după răzbunare, așa cum a strigat și sângele lui Abel (Geneza 4:10). Apocalipsa împrumută limbajul din Leviticul, care echivalează sufletul cu sângele (Leviticul 17:11), pentru a exprima mai bine caracterul de jertfă al suferinţei lor. Sângele martirilor este turnat pe altarul lui Dumnezeu ca o jertfă și, ca atare, nu poate trece neobservat de El. În cele din urmă, se va face dreptate.

Profetul ne promite nu numai mântuirea acestor victime (primesc haine albe), ci și răzbunare pe persecutorii lor. Mântuirea implică dreptate. Pentru a mântui, Dumnezeu trebuie să judece. Prea adesea, creștinii accentuează în exces crucea, harul și dragostea lui Dumnezeu, în detrimentul dreptăţii Sale. Reducând religia la nivelul unor emoţii sau trăiri spirituale, ei uită de repercusiunile istorice ale mântuirii. Însă victima zdrobită are o cu totul altă perspectivă. Nu sunt suficiente cuvinte de dragoste, zâmbete plăcute și idei frumoase. Nu contează cu adevărat decât mâna salvatoare, care smulge victima din suferinţa ei. Celor oprimaţi nu le folosesc la nimic cuvintele blânde, mângâietoare. Obsesia lor este una singură – eliberarea. De aici și strigătul: „Până când?”.

Nici consolarea adusă de experienţa religioasă, nici credinţa în Dumnezeul trecutului sau al prezentului nu pot înăbuși acest strigăt după dreptate, strigăt care cere ca Dumnezeu să intervină în realitatea istorică: „Până când (…) zăbovești să judeci?” (Apocalipsa 6:10). Judecata nu a sosit încă, iar poporul lui Dumnezeu o așteaptă ca pe un eveniment fixat cu precizie pe axa istoriei. Același strigăt, aceeași așteptare plină de nerăbdare a judecăţii lui Dumnezeu, răsună în psaltire⁴³. Însă strigătul din cartea lui Daniel (8:13)⁴⁴ este cel mai puternic ecou al strigătului din pasajul nostru. Și în Daniel, strigătul este al sfinţilor persecutaţi (Daniel 8:12) și duce la judecata lui Dumnezeu.

La întrebarea „Până când?” din cartea lui Daniel, îngerul răspunde: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi Sfântul Locaș va fi curăţit!” (Daniel 8:14). Curăţirea, sau reconsacrarea, sanctuarului face aluzie la Ziua Ispășirii, sau Kippur⁴⁵, care celebrează judecata cosmică a lui Dumnezeu. Acesta este momentul în care, conform pasajului paralel din Daniel 7, „s-a ţinut judecata și s-au deschis cărţile” (Daniel 7:10).

Ruperea celei de-a cincea peceţi introduce scena unei judecăţi care are loc în ceruri. Totuși, conform acestei viziuni, începutul judecăţii nu înseamnă și sfârșitul suferinţei. Eliberarea este amânată „până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraţilor lor care aveau să fie omorâţi ca și ei” (Apocalipsa 6:11). Pentru ca mântuirea să aibă loc, trebuie să fie prezenţi cu toţii, un concept bazat pe principiul biblic al totalităţii. Dumnezeu nu îi mântuiește pe unii fără alţii. Mântuirea individului implică în mod necesar mântuirea întregului univers. Mântuirea ori este cosmică, ori nu este deloc. În starea de lucruri actuală, mântuirea este imposibilă. Împărăţia dreptăţii presupune o reconsacrare, o re-creaţie – aceasta este lecţia fundamentală a Kippurului⁴⁶.

Dumnezeu nu este doar un Dumnezeu al harului, al existenţei și al experienţei mistice, ci și un Dumnezeu al dreptăţii și al sfinţeniei – „Stăpâne (…) sfânt și adevărat” (vers. 10). Am întâlnit deja acest tip de limbaj în scrisoarea către Filadelfia (Apocalipsa 3:7). Cele două viziuni sunt legate și de tema „fraţilor”, adelphoi (Apocalipsa 6:11), implicată în chiar numele Filadelfia. Aceste aluzii ne ajută să plasăm pasajul nostru pe axa istoriei. Într-adevăr, cele două pasaje acoperă aceeași perioadă de timp: suntem în secolul al XIX-lea.

Implicaţiile istorice ale profeţiei sunt interesante. Suntem obișnuiţi să reducem creștinismul la un adevăr spiritual, netemporal. Însă Dumnezeul pe care Îl întâlnim aici este singurul răspuns la strigătul victimelor. Dumnezeu este dragoste, dar dragostea Sa nu este indiferentă în faţa suferinţei. Este o dragoste care face pereche cu dreptatea și care intervine în favoarea celor oprimaţi.

Gemetelor victimelor călcate în picioare le răspund ţipetele de groază ale opresorilor lor, care tremură în faţa mâniei lui Dumnezeu. Ruperea celei de-a șasea peceţi descoperă celălalt aspect al dreptăţii lui Dumnezeu. A cincea pecete ne-a prezentat judecata lui Dumnezeu din perspectiva victimelor care strigau după răzbunare (Apocalipsa 6:10). Judecata era un eveniment al mântuirii și al harului, în cadrul căruia victimele erau îmbrăcate cu „o haină albă”. Acum, judecata se îndreaptă cu o furie deosebită împotriva opresorului. Cele două aspecte sunt complementare, sunt două faţete ale mântuirii. Pentru a mântui cu adevărat, Dumnezeu trebuie să creeze din nou, iar crearea noului implică în mod necesar distrugerea vechiului.

Păcatul omenirii a avut repercusiuni asupra întregului univers. Evenimentul creaţiei sugerează deja interdependenţa dintre omenire și mediul în care își duce viaţa. Omul și natura sunt inseparabil legaţi. Neascultarea lui Adam a avut efecte și în natură, sub forma spinilor și a buruienilor. Nelegiuirea primelor generaţii de oameni a dus la potop. Perversitatea locuitorilor Sodomei și ai Gomorei i-a făcut să piară în foc și pucioasă. Ţara Canaanului i-a „vărsat” pe locuitorii ei din pricina nelegiuirilor lor.

Profeţii Israelului au subliniat, la rândul lor, principiul codependenţei. Moise, Osea, Isaia și Ieremia le-au reamintit israeliţilor responsabilitatea pe care o aveau faţă de univers. Păcatul afectează plantele, animalele, relieful și, în special, oamenii. În Noul Testament, moartea lui Isus Hristos a făcut ca pământul să se cutremure și a transformat lumina zilei în întunericul disperării.

Orice păcat comis este comis atât împotriva oamenilor, cât și a universului. Dumnezeu Își îndreaptă, așadar, mânia împotriva întregului pământ, împotriva tuturor oamenilor. Ochiul profetului urmărește manifestarea acestei mânii până în miezul civilizaţiei noastre. Timpul sfârșitului se desparte în două etape.

În primă fază, este afectat pământul: „S-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ” (Apocalipsa 6:12,13). Consultând istoria, vom regăsi acolo o serie de fenomene naturale care au avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cutremurul de la Lisabona (1 noiembrie 1755) a dus la pierderea a 70 000 de vieţi omenești, jumătate din populaţia orașului. Un întuneric neobișnuit a afectat zone mari din Statele Unite ale Americii și din alte regiuni ale lumii (Canada, Anglia, Olanda, Franţa, Elveţia și Italia) între anii 1780 și 1880. Iar între 1800 și 1900, s-au putut vedea ploi de meteoriţi de o intensitate excepţională în Europa, în cele două Americi, în Africa și în Asia.

Este interesant că evenimentele coincid cu sfârșitul „vremii de strâmtorare” profetizate de Daniel (12:1), o perioadă deja marcată în calendarul profetic ca una de respiro pentru cei persecutaţi de biserică. Suntem la finalul celor trei vremuri și jumătate (Daniel 7:25)⁴⁷. Revoluţia Franceză a neutralizat ameninţarea pe care o reprezenta biserica. Semnele cosmice primesc, astfel, o nouă însemnătate în lumina viziunii profetice, confirmând faptul că istoria se îndreaptă spre sfârșitul ei. De la timpul sfârșitului, ajungem acum la sfârșitul timpului.

Viziunile peceţilor a șasea și a cincea trebuie suprapuse. Ambele peceţi au loc în aceeași perioadă și prezintă aceleași evenimente, însă dintr-o perspectivă diferită. În cadrul celei de-a cincea peceţi, viziunea profetică ne-a dezvăluit suferinţa poporului lui Dumnezeu care întreabă plin de suspine: „Până când?”, unindu-și glasul cu glasul celor oprimaţi descriși în Daniel 8. Aceasta ne duce la mijlocul secolului al XIX-lea. Apoi, viziunea ne descoperă o scenă de după istoria acestui pământ, o scenă a harului și a judecăţii, în care cei oprimaţi primesc haine albe.

În mod asemănător, viziunea celei de-a șasea peceţi anticipează, dincolo de sfârșitul vremii de strâmtorare (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea), exterminarea finală a opresorului. Această a doua fază are loc în ceruri: „Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul” (Apocalipsa 6:14). Evenimentul cuprinde întregul pământ. Limbajul face deja aluzie la caracterul universal al evenimentului prin metoda literară tipic evreiască de a enumera părţile pentru a exprima întregul: „toţi munţii și toate ostroavele” (vers. 14), „împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogaţi și cei puternici, toţi robii și toţi oamenii slobozi” (vers. 15). Mânia lui Dumnezeu invadează tot pământul. Soarta universului este în mâinile Lui. Nimeni și nimic nu scapă de mânia Lui. A șasea pecete se termină cu viziunea lui Dumnezeu, care „șade pe scaunul de domnie” (vers. 16), și cu întrebarea disperată care încheie profeţia: „Cine poate sta în picioare?” (vers. 17).

Și totuși chiar această întrebare aprinde scânteia speranţei – paradoxul speranţei biblice, care se conturează atunci când nu mai este nicio speranţă. Apocalipsa împrumută această întrebare de la profeţii Naum și Maleahi, care o folosesc ca mijloc de a le insufla încredere credincioșilor: „Cine poate sta înaintea urgiei Lui? (…) Se prăbușesc stâncile înaintea Lui. Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului și cunoaște pe cei ce se încred în El” (Naum 1:6,7; cf. Maleahi 3:2,3).

În același fel, în Apocalipsa, întrebarea constituie punctul de plecare al unui interludiu care îi are în centru pe supravieţuitorii marelui haos cosmic.

Distrugerea se oprește dintr-odată, iar obiectivul profetic îi aduce în prim-plan pe cei care „pot sta în picioare” (cf. Apocalipsa 6:17). Supravieţuitorii poartă un semn, o pecete, care îi va proteja de mânia divină. Acest lucru ne aduce aminte de evenimentele din Egipt, când israeliţii au fost protejaţi de semnul sângelui stropit pe pragurile și stâlpii ușilor (Exodul 12:23). De data aceasta, cele patru vânturi ale pământului, care duc mânia lui Dumnezeu, ameninţă „cele patru colţuri ale pământului”, adică întregul pământ⁴⁸.

Structura chiasmatică (A B A1) a anunţului adresat celor patru în­­geri îi identifică pe supravieţuitori. Prima acţiune (A) cruţă pământul, marea și copacii (Apocalipsa 7:1). A doua acţiune (B) ameninţă pământul și marea (vers. 2). Iar a treia acţiune (A1) cruţă din nou pământul, marea și copacii (vers. 3).

Centrul chiasmului ne descoperă care este acel element al naturii cruţat de acţiunea vânturilor. Porunca limitează în mod explicit distrugerea la pământ și la mare, reprezentând întregul pământ⁴⁹. Copacii sunt singurii supravieţuitori ai dezastrului. Textul sugerează deja, la nivel sintactic, caracterul lor excepţional. În prima acţiune, care le introduce pe celelalte două, cuvântul grecesc pentru „copaci” primește un caz diferit faţă de celelalte două cuvinte – „pământ” și „mare” –, deși toate cele trei cuvinte sunt precedate de aceeași prepoziţie. „Copaci” este în acuzativ, în timp ce „pământ” și „mare” sunt în genitiv. Această diferenţă sugerează faptul că vânturile se raportează diferit la pământ și la mare faţă de copaci.

Aceste indicaţii stilistice și sintactice ne ajută să separăm copacii de celelalte elemente și să-i punem într-o categorie aparte. Copacii reprezintă persistenţa. Rădăcinile lor, adânc înfipte în pământ, îi protejează de vânturi. În Biblie, copacii sunt simbolul celor neprihăniţi (Psalmii 1:3; Ieremia 17:8), în timp ce pleava, ușor purtată de vânt, îi reprezintă pe cei răi (Psalmii 1:4; Iov 21:18).

Trebuie să vedem în ocrotirea îngerească asigurată copacilor protecţia divină a celor neprihăniţi. Totuși este curios că neprihăniţii/copacii nu datorează mântuirea tăriei rădăcinilor lor. Faptul că supravieţuiesc este un dar de sus. Un înger venind de la est – aceeași direcţie simbolică din care vin și soarele care aduce viaţă și lumină, și Grădina Edenului (Geneza 2:8), și eliberatorul omenesc, împăratul Cirus (Isaia 41:2), și chiar Dumnezeul care mântuiește (Ezechiel 43:2) – le pune pe frunte o pecete.

În contrast cu celelalte peceţi din Apocalipsa, care aduc cu ele moartea, aceasta este una care aduce viaţa (Apocalipsa 7:2). Celelalte peceţi anunţau pedepse și distrugere. Aceasta semnifică mântuire și creare. Celelalte peceţi garantau confidenţialitatea unui document, însă aceasta indică dreptul de proprietate.

Cei din vechime își marcau adesea mărfurile cu o pecete care să arate cui aparţineau. În general, pecetea imprimată în lut sau în ceară consta într-o bucată de metal sau o piatră preţioasă (Exodul 28:11; Estera 8:8) inscripţionată cu numele sau simbolul proprietarului. În pasajul nostru, pecetea se pune pe frunte, ceea ce ne amintește de Cain, care a primit, de asemenea, un semn pe frunte, care să-l protejeze (Geneza 4:15). Însă mult mai apropiat de pasajul nostru este unul din Ezechiel: „Domnul i-a zis: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo.» Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «(…) Ucideţi și nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei, dar să nu vă atingeţi de niciunul din cei ce au semnul pe frunte!” (Ezechiel 9:4-6).

Cei care primesc semnul pe frunte sunt credincioșii care reacţionează în faţa „urâciunilor” (vers. 4) săvârșite de contemporanii lor. Versetele precedente folosesc același cuvânt, „urâciuni”, pentru a denumi închinarea idolatră la soare (Ezechiel 8:16,17). Semnul pe frunte reprezintă deci închinarea la adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, Creatorul. Aceeași semnificaţie pare să o aibă și pecetea din Apocalipsa 7. Ordinea pământ-mare-copaci (cf. Geneza1:9-13) accentuează aluzia la creaţie. Pecetea îi marchează pe cei ce cred în Creator. A mărturisi dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre înseamnă a-L recunoaște pe El drept Creator. Psalmii Îl laudă pe Dumnezeu ca proprietar al tuturor lucrurilor tocmai în virtutea faptului că El este Creatorul lor: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri” (Psalmii 24:1,2)⁵⁰.

A-L recunoaște pe Dumnezeu ca proprietar al tuturor lucrurilor echivalează cu a-L recunoaște pe El drept Creator. Pecetea Sa sugerează o anumită mentalitate religioasă. A fi marcaţi cu această pecete înseamnă a arăta că Îi datorăm totul lui Dumnezeu, o temă care se regăsește în întreaga Biblie. A-I da lui Dumnezeu zecime înseamnă a-I da înapoi ceea ce este oricum al Lui, idee înţeleasă deja de Melhisedec, care justifică gestul lui Avraam de a-i da zecime prin proclamarea lui Dumnezeu drept „Ziditorul cerului și al pământului” (Geneza 14:19). Cartea Leviticul face aceeași asociere. Înainte să intre în Ţara Promisă, Dumnezeu le-a spus israeliţilor că nu trebuie să uite un lucru, și anume că ţara este a Lui: „Ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici” (Leviticul 25:23). Acesta este și motivul pentru care „orice zeciuială (…) este a Domnului; este un lucru închinat Domnului” (Leviticul 27:30).

Nu este, de asemenea, nicio coincidenţă că sabatul ocupă locul central în cadrul Decalogului, loc rezervat în mod normal peceţii în vechile documente care conţineau legăminte⁵¹. Sabatul Îl celebrează pe Creator și lucrarea Sa – este pecetea lui Dumnezeu asupra creaţiei. Mai distingem pecetea lui Dumnezeu și în alegerile alimentare pe care le fac Daniel și prietenii lui atunci când vor să arate că depind de Dumnezeu, nu de împărat (Daniel 1)⁵².

Pecetea pusă pe frunte reprezintă semnul lui Dumnezeu asupra întregii persoane, semnul că Îi aparţinem Lui. Chipul lui Dumnezeu, reflectat în fiinţa umană, constituie, într-un fel, pecetea Lui. A-I aparţine lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu El. Pecetea lui Dumnezeu este, așadar, mult mai mult decât un simplu tatuaj pe frunte, un gest ritualic sau respectarea unei practici oarecare. Prin această imagine, Apocalipsa îi desemnează pe cei care Îl mărturisesc pe Dumnezeul creaţiei în orice aspect al vieţii lor. Sabatul, zecimea, alegerile alimentare și respectul pentru legea lui Dumnezeu nu sunt decât indiciul unei anumite mentalităţi; cu siguranţă, ele ar putea indica prezenţa peceţii lui Dumnezeu, însă ele nu sunt în mod magic această pecete. Pecetea lui Dumnezeu este deopotrivă invizibilă și vie, ca și Dumnezeul creator pe care Îl reprezintă.

Același lucru se poate spune și despre cei care poartă această pecete. Ei reprezintă o entitate spirituală. Numărul lor, 144 000, compus din 12 × 12, este unul simbolic. Numărul 12 reprezintă numărul legământului dintre Dumnezeu și poporul Său (4, numărul pământului, înmulţit cu 3, numărul lui Dumnezeu). Este, de asemenea, numărul celor 12 seminţii ale Israelului, menţionate explicit aici (Apocalipsa 7:4-8). Fiecare seminţie este constituită din câte 12 000 de persoane. Cât despre numărul 1 000 cu care este înmulţit 12, el simbolizează nu numai o mulţime de oameni⁵³, ci și o seminţie. În ebraică, cuvântul elef „mie” înseamnă seminţie, mulţime, clan sau chiar regiment⁵⁴. Numărul 12 000 reprezintă deci o seminţie întreagă. Pe vremea lui Ioan însă, odată cu distrugerea templului, au dispărut și înregistrările cu privire la apartenenţa la diversele seminţii a majorităţii israeliţilor. Singurii care mai puteau fi siguri de apartenenţa lor erau cei care făceau parte din seminţiile Iuda, Beniamin și Levi. De aceea, nu ar trebui să luăm Israelul menţionat aici în sens literal. Regularitatea ritmică a listei – ca aceea a unei parade militare – întărește ideea de totalitate și desăvârșire. Cuvântul ochlos, redat în versetul 9 prin „gloată”, poate însemna și „armată”⁵⁵. Într-adevăr, versetele 9 și 10 descriu o armată victorioasă. Hainele albe și ramurile de palmier făceau parte din ritualul de sărbătorire a unei victorii militare⁵⁶. Stilul, limbajul și simbolismul numeric al textului confirmă prezenţa întregului Israel. Cei 144 000 descriu un Israel mărșăluind ca un întreg. Acesta este „tot Israelul” visat de apostolul Pavel (Romani 11:26), numărul complet („împlinit”) al celor mântuiţi, la care se face aluzie în a cincea pecete (Apocalipsa 6:11). De asemenea, este o mare gloată, multiculturală și multinaţională, oameni pe care Ioan îi vede îmbrăcaţi în haine albe (Apocalipsa 7:9; cf. 6:11), supravieţuitori ai oprimării (Apocalipsa 7:14; cf. 6:9,11).

Grupul incomplet din cea de-a cincea pecete, cei 144 000 și marea gloată sunt același popor. Aici sunt prezenţi cu toţii. Refugiaţii istoriei, al căror singur punct de reper a fost cerul de deasupra capetelor lor, condamnaţi să fie fugari pe pământ și întotdeauna străini, cetăţeni ai unei alte lumi, sunt acum reuniţi de descoperirea identităţii pierdute, a rădăcinilor, a po­­porului lor – Israelul lor. Împărtășind amintiri ale necazurilor și suferinţelor, ei sunt uniţi acum unul cu altul trup și suflet. Emoţia izbucnește din inimile frânte, răsunând într-un măreţ strigăt de slavă, un strigăt de victorie (Apocalipsa 7:10).

La strigătul lor de victorie, îngerii, bătrânii și cele patru făpturi vii răspund cu un „Amin!”, într-o adorare înșeptită: „Amin! Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea și tăria în vecii vecilor! Amin!” (vers. 12).

Viziunea se desfășoară acum în ceruri, în viitorul îndepărtat, când cerurile se vor uni cu pământul în închinare, când Dumnezeu va locui cu adevărat în mijlocul poporului Său. Atunci, poporul Său Îi va sluji „zi și noapte în Templul Lui” (vers. 15), așa cum au făcut-o în vechime preoţii și leviţii (1 Cronici 9:33). Viziunea se desfășoară mai departe, folosind imaginea unui cort pe care Dumnezeu îl întinde peste cei mântuiţi (Apocalipsa 7:15), amintind de sanctuarul din pustiu. În limba greacă, termenul skenoun „a întinde cortul” sună asemănător cu ebraicul șekina (de la verbul șakan „a locui”), care desemna norul de foc, simbol al „locuirii” lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exodul 40:34-38).

Prezenţa lui Dumnezeu este reală. El este fizic alături de poporul Său. Textul se încheie printr-o aluzie la Psalmul 23: „Căci Mielul (…) va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:17)⁵⁷. Dumnezeu nu se mulţumește doar să împlinească nevoile făpturilor Sale, ci tânjește și după o relaţie strânsă cu ele. El nu numai că va elimina orice urmă de foame, sete, arșiţă sau suferinţă din viaţa noastră, ci ne va mângâia prin însăși prezenţa Sa.

Profetul privește acum la ultima pecete. Ruperea ei ar dezvălui, în sfârșit, conţinutul sulului de carte. Dar aceasta nu este ruptă ca celelalte. De fiecare dată, Ioan fusese implicat personal în viziune. Expresia „am auzit” introdusese primele patru peceţi, iar expresiile „am văzut” sau „m-am uitat”, pe a cincea și a șasea. Însă, în ce o privește pe a șaptea, Ioan nu are voie nici să vadă, nici să audă. Pentru prima oară, evenimentele declanșate de pecete au loc exclusiv în ceruri. Primele șase aveau de-a face cu evenimente pământești și s-au desfășurat după cursul istoriei omenești. A șaptea pecete însă descrie un moment foarte scurt, notat într-un singur verset (Apocalipsa 8:1). Și, în cele din urmă, ceea ce descrie el este fundamental diferit. După strigătele de război, după răgetele fiarelor, după gemetele oamenilor și după haosul de­zastrelor naturale (Apocalipsa 6:12-16), dintr-odată suntem puși în faţa unei tăceri – a unei tăceri totale.

Nefiind nici văzut, nici auzit, evenimentul nu poate fi descris. Tăcerea exprimă ceea ce nici cuvintele, nici muzica și nici arta nu pot să descrie. Numai tăcerea poate comunica ceea ce nu se poate rosti. Și numai tăcerea Îl poate exprima pe Dumnezeul infinit⁵⁸. Tăcerea aceasta ţine o jumătate de oră. În limbaj profetic, unde o zi reprezintă un an⁵⁹, această perioadă echivalează cu o săptămână (dacă o zi de 24 de ore este egală cu 1 an, atunci 1 oră este egală cu 365 împărţit la 24, adică aproximativ 15 zile; prin urmare, o jumătate de oră înseamnă circa 7 zile). Istoria omenirii se încheie așa cum a început – printr-o perioadă de creaţie. Săptămâna de tăcere de la sfârșit este un ecou al săptămânii de tăcere de la început (Geneza 1), concept confirmat și de tradiţia iudaică⁶⁰. Ruperea celei de-a șaptea peceţi dezvăluie conţinutul sulului de carte: venirea lui Dumnezeu și făgăduinţa unei noi creaţii, a unei noi lumi – singura soluţie la întrebările, așteptările și suferinţele noastre.

Note

1 Vezi Iov 37:4; cf. Apocalipsa 11:18,19; 14:2 etc.
2 Cf. Apocalipsa 20:4.
3 Deuteronomul 17:9; cf. Ieremia 18:18.
4 Vezi Taanith 2.6; Sukka 5.6-8; Yoma 1.5.
5 Vezi Exodul 25:40; cf. Evrei 8:5; 9:23.
6 Vezi și Ezechiel 26:19-21; Iona 2:6; Habacuc 3:10; cf. Philippe Reymond, L’eau, sa vie, et sa signification dans l’Ancien Testament, Supplements to Vetus Testamentum, vol. 6, Leiden, Brill, 1958, p. 231. Imaginea apare și în alte culturi contemporane și în diferite mituri. Un text babilonian descrie originea lumii în termenii victoriei lui Marduk, zeul Babilonului, asupra lui Tiamat, zeul apelor.
7 Psalmii 136:6.
8 Isaia 27:1; 40:12.
9 Psalmii 74:12,13; 89:13-15.
10 Ieremia 49:36; Daniel 7:2.
11 Apocalipsa 7:1; 20:8
12 Hermann L. Strack și Paul Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrasch, München, Beck, 1922-1961, vol. 3, p. 799.
13 Vezi Psalmii 132:17 [„puterea”; literal, „cornul” – n.r.]; Ieremia 48:25 [„tăria”; literal, „cornul” – n.r.]; Daniel 7:8,11,21; Zaharia 1:18,19 etc.
14 Vezi și Faptele apostolilor 7:55,56; Filipeni 2:9-11; Evrei 8:1,2; 10:19-22 etc.
15 Vezi Leslie C. Allen, Psalms 101-150, Word Biblical Commentary, vol. 21, Waco, Texas, Word Books, 1983, p. 80; Gerhard von Rad, „The royal ritual in Judah”, în The Problem of the Hexateuch and Other Essays, Londra, Oliver & Boyd, 1966, p. 103 ș.u.
16 Exodul 24:7; Deuteronomul 17:18; 2 Împăraţi 11:11-13; 23:2,21; 23:3 etc.
17 Am dori să remarcăm că pasajul nostru din Apocalipsa, ca și cel din Exodul care are de-a face cu inaugurarea sanctuarului (Exodul 40), se referă la elemente prezente în întreg sanctuarul (sfeșnic, cădelniţă de tămâie, coarne, heruvimi). Singura ocazie în care mai sunt enumerate toate aceste elemente este curăţirea sanctuarului în Ziua Ispășirii (Leviticul 16). Prezenţa mielului aici exclude însă orice referire la Ziua Ispășirii, din moment ce mielul era, în mod tradiţional, sacrificat la ceremonia de inaugurare a sanctuarului (Exodul 40:29; cf. Leviticul 1:10), și nu în Ziua Ispășirii. De asemenea, nu există nicio aluzie la chivotul legământului, un element-cheie în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:11-15). Mai mult, cuvântul naos, termenul tehnic care desemnează Locul Preasfânt, unde era păstrat chivotul, nu apare în Apocalipsa 4 și 5. Este însă menţionat mai târziu, în capitolul 11. Un aspect interesant este că acest cuvânt va fi folosit foarte mult abia în a doua parte a cărţii profetice de care ne ocupăm: Apocalipsa 11:2,19 (de două ori în ultimul verset); 14:15,17; 15:5,6,8 (de două ori în ultimul verset); 16:1,17; 21:22 (de două ori în ultimul verset). Singurele două pasaje care folosesc acest termen în prima parte a Apocalipsei se referă la un moment din viitor.
18 Faptele apostolilor 1:8; 2:38,39; Efeseni 5:18.
19 Geneza 49:10; 2 Samuel 7; 1 Cronici 17; Daniel 9:24-27; Luca 1:32,33.
20 Psalmii 33:3-9; 96:1,4-6; 98:1-9; 149:1,2 etc.
21 Apocalipsa 1:19 explică expresia „după aceste lucruri” (Apocalipsa 4:1), unde „aceste lucruri” reprezintă perioada celor șapte biserici într-un sens literal; „după aceste lucruri” vizează perioada de după era primilor creștini, contemporani cu Ioan. De notat de asemenea că NIV a tradus aceeași sintagmă grecească prin „mai târziu” în Apocalipsa 1:19 și prin „după aceasta” în Apocalipsa 4:1.
22 Exodul 15:6-12; Iov 40:9; Psalmii 17:7; 45:4; Isaia 48:13; Luca 6:6; Faptele apostolilor 3:7 etc.
23 Există câteva elemente care indică faptul că sulul are de-a face cu domnia viitoare a lui Mesia, care rămâne sub autoritatea superioară a Aceluia care deţine controlul istoriei, după cum „cartea legământului” îi lega pe regii Israelului de suzeranul lor în momentul înscăunării (vezi mai sus). O altă paralelă cu un pasaj din Ezechiel care menţionează un astfel de sul – ţinut de o mână dreaptă care ieșea din tronul lui Dumnezeu (Ezechiel 1 – 3) și scris, de asemenea, „pe dinăuntru și pe dinafară” (Ezechiel 2:9,10; cf. Apocalipsa 5:1) – confirmă această interpretare. Pasajul din Ezechiel mai menţionează că sulul conţinea „bocete, plângeri și gemete” (Ezechiel 2:10), interpretate ca pedepse și avertismente cu privire la viitorul Israelului (vezi Ezechiel 3). În mod asemănător, Ioan vede în sulul din viziunea sa o serie de avertismente și pedepse care vizează poporul lui Dumnezeu în timpul domniei lui Isus Mesia. Probabil că profetul este martor în avans al pedepselor care vor fi descoperite pe deplin abia mai târziu în Apocalipsa. Cele două documente, Apocalipsa în sine și „sulul” din capitolul 5, sunt desemnate prin același termen, biblion (care se referă la Apocalipsa în Apocalipsa 1:11; 22:7,9,18,19 și la sul în Apocalipsa 5:1,2,3,4,5,7,8). Isus Mesia le oferă pe amândouă pentru a face cunoscute „lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1; cf. 22:6). Faptul că Apocalipsa nu este pecetluită primește o interpretare escatologică, pentru că acest lucru are legătură cu afirmaţia că „vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). În acest sens, putem compara Apocalipsa cu cartea lui Daniel, care este, de asemenea, pece­tluită „până la vremea sfârșitului. Atunci, mulţi o vor citi și cunoștinţa va crește” (Daniel 12:4; cf. vers. 9, 10).
24 Vezi sulurile descoperite la Qumran printre scrisorile din perioada Bar Kokhba. Yigael Yadin, The Finds from the Bar Kokhba Period in the Cave of Letters, Judean Desert Studies, Ierusalim, Israel Exploration Society, 1963, p. 118; cf. Frank M. Cross, „The Discovery of the Samaria Papyri”, The Biblical Archaeologist, 26, 1963, p. 111-115.
25 Apocalipsa 1:4,7,8; 2:5,16; 3:11; 4:8; 16:15; 22:7,12,17,20.
26 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 193-197.
27 1 Enoh 90:19, într-o secţiune scrisă în aprox. 161 î.Hr.
28 Jules Isaac, Genèse de l’antisémitisme, Paris, Calmann-Lévy, 1956, p. 133.
29 Deuteronomul 11:14; 14:23; 28:51; 2 Cronici 32:28; Neemia 5:11 etc.
30 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 70, 71, 77.
31 Vezi Deuteronomul 8:3; cf. Matei 4:4; Ioan 6:46-51; Neemia 9:15; Psalmii 146:7.
32 Psalmii 45:8; Zaharia 4:1-6.
33 Luca 22:20; 1 Corinteni 11:25.
34 Luca 10:34.
35 Yves Congar, L’Église – de St. Augustin à l’époque moderne, Paris, Éditions du Cerf, 1970, p. 32.
36 Isaac, p. 196.
37 Vezi Deuteronomul 28:49; Iov 9:26; Plângerile lui Ieremia 4:19; Habacuc 1:8; Matei 24:28.
38 Apocalipsa 1:18; 20:13,14.
39 Vezi Psalmii 22:14-29; 91:13.
40 Expresia este împrumutată de la Isaac, p. 131 ș.u.
41 Hitler’s Table Talk, citat în Rosemary Ruether, Faith and Fratricide, New York, Seabury Press, 1974, p. 224.
42 Vezi Saul Friedländer, Pius XII and the Third Reich: A Documentation, traducere în limba engleză de Charles Fullman, New York, Alfred A. Knopf, 1966.
43 Psalmii 13:2; 35:17; 79:5; 89:46; 94:1-3 etc.
44 Cf. Daniel 12:6
45 Vezi Leviticul 16:30; cf. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 134-136.
46 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 136-140.
47 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 114-116.
48 Vezi Daniel 7:2.
49 Vezi Apocalipsa 10:2,5; cf. Geneza 1:1-9; Exodul 20:11; Neemia 9:6; Psalmii 95:5; Matei 23:15 etc.
50 Vezi și Psalmii 89:12,13; 100:3.
51 Vezi Meredith G. Kline, Treaty of the Great King: The Covenant Structure of Deuteronomy, Studies and Commentary, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1963, p. 18, 19; Meredith G. Kline, The Structure of Biblical Authority, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1972, p. 120.
52 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 22-25.
53 Judecătorii 15:15; 1 Cronici 12:14; 16:15; Psalmii 91:7 etc.
54 Exodul 18:21; Numeri 1:16; Deuteronomul 33:17; Judecătorii 6:15 [tradus prin „familie”, n.r.]; Iosua 22:21 etc.
55 Vezi Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, 10 vol., traducere în engleză și ediţie de Geoffrey W. Bromiley, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1964-1976, vol. 5, p. 583.
56 Vezi 1 Macabei 13:51; 2 Macabei 11:8; cf. Ioan 12:13.
57 Vezi Jacques B. Doukhan, Aux portes de l’esperance, Dammarie-les-Lys, Éditions Vie et Santé, 1986, p. 243 ș.u.
58 Vezi Habacuc 2:20; Ţefania 1:7; Zaharia 2:13.
59 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116, 151-153.
60 Apocalipsa ebraică a lui Ezra 6:39; 7:30 ș.u.; 2 Baruh 3:7 etc.

^[1] Expresie inscripţionată pe armura soldaţilor germani, începând cu Imperiul German până la sfârșitul celui de-al Treilea Reich, însemnând „Dumnezeu cu noi”. (n.r.)