Scrisoare deschisă către biserici (Apocalipsa 1:11 – 3:22)

Nu este nicio coincidenţă că viziunea introductivă a celor șapte biserici ne duce în mijlocul unor sfeșnice. Această imagine le-ar fi reamintit cititorilor cum sfeșnicul din templu devenise o mică parte din prada luată de soldaţii romani după distrugerea templului în anul 70 d.Hr., eveniment atestat de prezenţa lui în basorelieful de pe Arcul lui Titus, care celebrează victoria acestuia asupra Ierusalimului. Imagistica viziunii sugerează că sfârșitul templului nu înseamnă automat și sfârșitul relaţiei omenirii cu Dumnezeu. Sfeșnicul, care, la prima vedere, dispăruse în vistieria romană, era încă prezent în cadrul celor șapte biserici, în mijlocul cărora umbla Dumnezeul cerurilor. El nu Și-a lăsat copiii să se apere singuri sau să îndure cursul zbuciumat al istoriei fără El. Dumnezeu este încă alături de poporul Său, la fel cum șekina era cu Israel: „Voi umbla în mijlocul vostru” (Leviticul 26:12). Ultimele cuvinte ale lui Isus înainte de înălţare conţineau aceeași promisiune: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Această șekina, norul înflăcărat, a fost cea care i-a călăuzit pe israeliţi în timpul exodului (cf. rugul aprins din Exodul 3). În mod asemănător, prezenţa Fiului omului, cu ochii „ca para focului” (Apocalipsa 1:14), cu faţa „ca soarele când strălucește în toată puterea lui” (vers. 16) și cu picioarele „ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor” (vers. 15), este cea care menţine aprinsă lumina sfeșnicelor și călăuzește destinul oamenilor. Această viziune a Fiului omului înveșmântat în aur se topește în strălucirea extraordinară a sfeșnicelor, într-o străfulgerare care face trimitere la strălucirea viitorului Ierusalim de aur.

După sabat, Apocalipsa proclamă acum mesajul Paștelui, printr-o aluzie la moartea și învierea lui Isus (vers. 18)¹ și la șekina care se afla în mijlocul poporului. Paștele este sărbătoarea care urmează imediat după sabat în Leviticul 23 (vers. 4-14) și este prima sărbătoare din calendarul iudaic anual (Exodul 12:2). Într-adevăr, Paștele comemorează ieșirea din Egipt și crearea Israelului, însă această sărbătoare este ceva mai mult decât o zi de aducere-aminte – ea vorbește de speranţa mesianică. Sacrificarea mielului simbolizează pessa – faptul că îngerul „a trecut pe lângă” casele marcate prin ungerea cadrului ușii cu sânge – și reaprinde speranţa în eliberarea care urmează să vină (vers. 7, 13). Interdicţia de a zdrobi oasele mielului de Paște este o aluzie la înviere². Consumul de pâine nedospită, maţa, ne amintește de originile nomade ale unui popor a cărui singură speranţă era Ţara Promisă (vers. 11). Chiar și liturghia iudaică, haggada, repetă din generaţie în generaţie profundul suspin al Israelului: „La anul, în Ierusalim” (leșana habaa birușalayim). În mod asemănător, în tradiţia creștină, slujba de împărtășire – în funcţie de confesiune, Euharistia, Cuminecătura sau Cina Domnului, adică actul comemorativ al ultimului Pessa al Domnului – repetă aceeași formulă liturgică a făgăduinţei: „Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 14:25), făgăduinţă pe care, mai târziu, apostolul Pavel avea să o interpreteze în sens escatologic: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta și beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Merită remarcat, de asemenea, faptul că, în vechime, liturghia euharistică creștină se încheia cu salutul aramaic: Marana tha „Vino, Doamne!”, mărturie a speranţei primilor creștini³.

Viziunea profetică este construită în jurul tensiunii dintre viitor și prezent, cheia care ne ajută să înţelegem viziunea. Profetul vede „lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele” (Apocalipsa 1:19). Trebuie să citim mesajul către bisericile contemporane lui Ioan tot într-o cheie profetică – un mesaj pentru bisericile care vor urma. Pasajul face deja aluzie la acest tip de interpretare, deoarece compară cele șapte biserici cu șapte stele, pe care le ţine în mâna dreaptă Fiul omului (vers. 16, 20). Oamenii din vechime credeau că stelele conduc destinul omenesc, de aici și popularitatea astrologiei, în special în Mesopotamia, ca mijloc de a prezice viitorul. Autorii Bibliei erau pe deplin conștienţi de astfel de credinţe, după cum se vede chiar din cartea lui Iov: „Poţi să înnozi tu legăturile Găinușei sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului și tu cârmuiești Ursa-Mare cu puii ei? Cunoști tu legile cerului? Sau tu îi orânduiești stăpânirea pe pământ?” (Iov 38:31-33). În iudaismul de mai târziu, se credea că fiecare persoană are un corp ceresc, mazzal, adică o stea anume care-i veghea destinul⁴.

Imaginea lui Dumnezeu ţinând în mână stelele simbolizează faptul că El le controlează destinul. Numindu-L pe Dumnezeul său un Dumnezeu al cerurilor, Daniel le spune același lucru astrologilor babilonieni: Dumnezeul său era zeitatea care controla stelele și, ca atare, destinul omenesc⁵. Depășind stricta raportare la bisericile din vremea lui, Ioan face aluzie la cele din viitor. Într-adevăr, tocmai numărul lor (7) confirmă o astfel de interpretare.

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, numărul 7 a avut o valoare simbolică. Sumerienii, babilonienii, canaaniţii și israeliţii⁶ considerau numărul 7 un simbol al întregului și al perfecţiunii. În perioada intertestamentară, sub influenţa lui Pythagoras (secolul al V-lea î.Hr.), simbolismul numeric – în special numărul 7 – era foarte popular⁷. Apocalipsa folosește extrem de mult simbolismul numeric, inclusiv numărul 7. De exemplu, dacă numărul 7 apare de 88 de ori în Noul Testament, de 56 de ori apare numai în Apocalipsa: șapte sfeșnice, șapte stele, șapte peceţi, șapte duhuri, șapte îngeri, șapte plăgi, șapte coarne, șapte munţi etc. Chiar structura cărţii a fost concepută de Ioan în jurul numărului 7.

Prin urmare, nu ar trebui să interpretăm cele șapte biserici la un nivel strict literal. Într-adevăr, numărul lor nu reflectă numărul total al bisericilor din Asia Mică, care erau mult mai numeroase. Apocalipsa nu include cele două biserici din Colose și din Hierapolis, ambele menţionate în Noul Testament⁸. De fapt, cele șapte biserici din Apocalipsa reprezintă biserica în totalitatea ei, interpretare confirmată de un manuscris din secolul al III-lea d.Hr.⁹. Încheierea fiecărei scrisori: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul”¹⁰ pare să vizeze un public mai larg. Scrisorile se adresează tuturor bisericilor și oricine poate beneficia de pe urma conţinutului lor, fapt menţionat explicit în a patra scrisoare, către Tiatira, care conţine expresia „toate bisericile” (Apocalipsa 2:23).

Cele șapte biserici au fost alese nu doar pentru că profetul le cunoștea, dat fiind că le vizitase, ci și pentru însemnătatea lor simbolică. Era o practică obișnuită în Israel ca, la baza unei profeţii, să stea o localizare geografică. Profetul Mica își ţese întreaga viziune a viitorului în jurul numelor cetăţilor palestiniene¹¹. În mod asemănător, Daniel folosește amplasarea geografică și strategică a nordului și a sudului pentru a-și dezvolta viziunea profetică¹². Chiar și succesiunea în care apar cele șapte biserici urmează o anumită ordine geografică, și anume ruta călătorului obișnuit¹³.

Pe măsură ce înaintăm de la o scrisoare la alta, observăm că prezenţa lui Isus devine tot mai intimă:

1. Efes: „Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur” (Apocalipsa 2:1).

2. Smirna: „Cel ce a murit și a înviat” (vers. 8).

3. Pergam: „Pocăiește-te dar! Altfel, voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei” (vers. 16).

4. Tiatira: „Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni” (vers. 25).

5. Sardes: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ” (Apocalipsa 3:3).

6. Filadelfia: „Eu vin curând” (vers. 11).

7. Laodiceea: „Eu stau la ușă” (vers. 20).

Însă doar dacă vom reuși să pătrundem în inima scrisorilor vom putea înţelege intenţia profetică. Într-adevăr, scena creștină nu este deloc una roză. Dimpotrivă, pe măsură ce cortina se ridică și ne întâmpină o revelaţie cu detalii complexe și tulburătoare, descoperim un creștinism prins în mijlocul crizelor și al furtunilor.

Pe măsură ce citim scrisorile, vom remarca atât conotaţiile lor profetice, cât și mesajul lor duhovnicesc. Așa cum am subliniat mai devreme, scrisorile către cele șapte biserici au de-a face atât cu bisericile contemporane lui Ioan (interpretarea preteristă), cât și cu oricine are urechi „să audă ce spune bisericilor Duhul” (interpretarea idealistă, sau simbolică) Iar acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, ne regăsim la orizontul îndepărtat al acestei serii profetice. Pe lângă interpretările preteriste și idealiste, este și mai relevantă o interpretare profetică, pe care o putem confrunta oricând cu evenimentele istorice concrete.

Pornind de pe insula Patmos, prima oprire este la Efes, unul dintre cele mai importante porturi ale vremii. Marinarii puteau vedea luminile sale de departe, din larg. Nu este nicio coincidenţă că Efesul reprezintă prima biserică, primul sfeșnic. Ioan își începe ciclul de scrisori cu o aluzie la Grădina Edenului, cum a făcut și Daniel atunci când a prezentat prima împărăţie, Babilonul¹⁴: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7).

Efesul este, într-adevăr, prima dragoste, numele, în greacă, însemnând „de dorit”. Pasiunea este încă vie, iar amintirea este proaspătă (Apocalipsa 2:5). Este biserica apostolilor (vers. 2) și, în același timp, biserica primilor convertiţi dintre păgâni. Foștii păgâni trebuie să-și aducă aminte cu umilinţă de unde au venit (vers. 5). Pavel le punea în vedere același lucru foștilor păgâni din Roma (Romani 11:18). Pentru creștinii din Efes – cetatea zeiţei Artemis, faimoasa „Diana [a] efesenilor” (Faptele apostolilor 19:28) – acest apel este plin de semnificaţie. Efesenii erau bine-cunoscuţi pentru superstiţiile lor și pentru înfloritoarea lor afacere cu amulete. Rata criminalităţii din Efes ajunsese atât de mare, încât se spune că filosoful Heracleitos ar fi deplâns-o, ajungând să fie cunoscut ulterior ca „filosoful înlăcrimat”. Efes este, așadar, biserica începuturilor.

Și totuși, în ciuda faptului că încă este ancorată în sursa ei spirituală, biserica se află pe calea pierzării. Mișcarea alertă a Celui ce „ţine cele șapte stele” (Apocalipsa 2:1) sugerează deja situaţia periculoasă a Efesului. Petru folosește același verb (peripatei) pentru a descrie „târcoalele” date de Satana, care se simte încolţit¹⁵. Problema bisericii din Efes stă în faptul că focul ei s-a stins și nu a mai fost reaprins: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (vers. 4). „Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi!” (vers. 5). Aceste „fapte dintâi” sunt o aluzie la teșuva, chemarea la pocăinţă adresată de profeţi. Îngerul îmbină îndemnul cu avertismentul: „Altfel, voi veni la tine și-ţi voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (vers. 5). Puritatea primei biserici nu este o garanţie că nu-și va pierde lumina. Faptul că o biserică a fost întemeiată chiar de Dumnezeu nu o absolvă de faptele ei viitoare. Biserica se poate împiedica pe drum. S-ar putea chiar să cadă, să-și răstoarne sfeșnicul și să-și stingă lumina – iată un aspect la care ar trebui să reflectăm. Riscul greșelii și al eșecului rămâne o realitate prezentă. Nu putem pune semnul egal între biserică și Dumnezeu. Nu este suficient să fii membru al unei biserici pentru a fi mântuit: „Poţi să fii în biserică, dar să nu fii mântuit.”

Și totuși scrisoarea nu insistă prea mult asupra ameninţărilor. În ciuda greșelilor sale, biserica din Efes are încă o anumită integritate spirituală – urăște „faptele nicolaiţilor” (vers. 6), o atitudine cu atât mai virtuoasă, cu cât este împărtășită și de Dumnezeu: „pe care și Eu le urăsc”.

Răul care îi ameninţă pe primii creștini are trăsăturile nicolaiţilor. O tradiţie creștină timpurie îi considera urmașii lui Nicolae, cel menţionat în Faptele apostolilor 6:5. Însă, oricine ar fi ei, conform părinţilor bisericești, nicolaiţii erau bine-cunoscuţi pentru depravarea lor¹⁶. Denaturând noua poziţie a lui Pavel cu privire la har și la lege, au ajuns să respingă toate principiile Torei. Considerând că, prin harul lui Isus Mesia, s-au eliberat de Tora, au decăzut în imoralitate.

Ideile lor aveau la bază concepţia dualistă care predomina între creștinii gnostici ai vremii¹⁷. Dispreţuiau corpul uman și, practic, tot ce ţinea de creaţia fizică, considerându-le nimic altceva decât lucruri materiale și rele, numai spiritul fiind pur, bun și divin. Ca atare, cineva putea să dispună de trupul său după bunul plac – fie torturându-l, fie satisfăcându-l – și să-și păstreze totuși spiritul pur. Dualismul circumscrie trupul domeniului legii și îl respinge, înălţând în același timp sufletul, care este pus în legătură cu domeniul harului.

Conform profeţiei conţinute în prima scrisoare, cele dintâi seminţe ale apostaziei trebuie să fi apărut în urma devalorizării Torei și a creaţiei fizice. Însă în încheierea scrisorii, se afirmă: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii” (Apocalipsa 2:7). Pe de-o parte, această declaraţie afirmă și subliniază actul fizic al mâncatului și, astfel, creaţia¹⁸ – un răspuns pentru dualiștii cărora le păsa doar de dimensiunea spirituală și care dispreţuiau viaţa fizică și creaţia. Pe de altă parte, „pomul vieţii” (eţ hayyim) înalţă Tora, pentru care a devenit un simbol clasic încă din vremurile biblice¹⁹, dar și în tradiţia iudaică de mai târziu²⁰. Ba chiar a ajuns să desemneze suporturile din lemn ale sulurilor Torei.

Cea de-a doua oprire ne aduce la Smirna, la aproximativ 65 km de Efes. Cunoscută ca o cetate comercială de o frumuseţe izbitoare, a fost una dintre puţinele cetăţi ale lumii antice atent planificate și complet reconstruite. A fost construită de greci în anul 1000 î.Hr. și distrusă apoi de lidieni în 600 î.Hr., pentru a fi reconstruită (200 î.Hr.) de Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, fiind literalmente „reînviată” din ruine. Așadar, nu este o coincidenţă că, în scrisoarea către biserica din Smirna, se regăsesc temele morţii și învierii. Autorul scrisorii Se prezintă drept „Cel ce a murit și a înviat” (vers. 8), iar destinatarilor ei, deși urmează să sufere moartea, li se promite totuși viaţa (vers. 10, 11). Chiar numele cetăţii a fost în mod popular asociat cu „smirna” folosită la îmbălsămarea morţilor.

Dincolo de aluziile la soarta cetăţii, scrisoarea către Smirna evocă persecuţia îndurată de martirii creștini. Pe lângă ameninţarea cu moartea, creștinii din Smirna se luptau și cu sărăcia. Creștinismul din Smirna nu reflectă imaginea mantiilor purpurii și a coroanelor cu nestemate care caracterizează creștinismul de mai târziu. Este încă perioada în care a fi creștin nu presupunea succes și faimă. Cei mai mulţi creștini proveneau din pătura săracă a societăţii și aveau de înfruntat ostilitatea maselor păgâne.

Soarta bisericii din Smirna este persecuţia. Oamenii îi suspectau pe creștini de cele mai odioase crime. Păgânii asociau ceremonia împărtășirii cu canibalismul, considerând că, în timpul acestui eveniment, creștinii beau sânge și consumă carne de om. În agape, acele celebrări ale spiritului de frăţie creștină, necreștinii vedeau adevărate orgii. Întrucât Dumnezeu era invizibil, creștinii erau acuzaţi și de ateism. Statul îi suspecta, din pricină că refuzau să jure credinţă împăratului și să-l considere Domn. Unii îi acuzau chiar că ar prezice sfârșitul lumii prin foc, acuzaţie exploatată și de împăratul Nero. Mulţi îi dispreţuiau, deoarece îi identificau cu evreii, a căror religie era considerată retrogradă și veche.

Nici comunitatea iudaică nu-i trata mai bine. Acești evrei zeloși, care proclamau un Mesia deja venit, nu erau priviţi cu ochi buni nici dinăuntru, nici din afară. Dezbinările interne cu privire la validitatea lui Mesia sfâșiaseră societatea evreiască, iar unii evrei au reacţionat cu patimă împotriva acestei noi secte. Avem un astfel de exemplu în persoana lui Saul din Tars, cunoscut mai târziu sub numele de Pavel²¹. Scrisoarea către Smirna îi mustră pe iudei pentru calomniile lor și pune la îndoială autenticitatea iudaismului lor: „ce[i] ce zic că sunt iudei și nu sunt” (vers. 9). Aluzia la iudaism sugerează că primii creștini încă se considerau iudei. În zilele noastre, în mediu creștin, despre astfel de credincioși am spune că nu sunt „adevăraţi creștini”, iar despre locul lor de adunare, că este „o biserică a Satanei”. Creștinii din Smirna erau mai aproape de iudei decât de păgâni. Antisemitismul creștin încă nu izbucnise. Aruncaţi în închisoare și torturaţi de păgâni, suspectaţi de fraţii și surorile lor de origine evreiască, primii creștini erau sortiţi nenorocirii.

Persecuţia a atins cote alarmante sub domnia lui Diocletianus, epoca istorică a martirajului. Printr-un edict emis în 303, împăratul a poruncit dizolvarea comunităţilor de creștini, demolarea bisericilor și arderea cărţilor lor²². Mulţi creștini au murit pentru credinţa lor, iar alţii au ajuns sclavi. Câţiva dintre sfinţii sărbătoriţi astăzi provin din acea epocă: Sf. Sebastian, care a murit străpuns de o sută de săgeţi în timp ce era legat de un copac; Sf. Cecilia, patroana muzicii sacre; și Sf. Agnes, fecioara, arsă pe rug. Ultimul val de persecuţii a durat până în anul 311 și, în 313, împăratul Constantin a emis un edict prin care creștinismul era declarat religie oficială în imperiu.

Interesant de remarcat este faptul că persecuţia a ţinut 10 ani, așa cum fusese prevestit de scrisoarea către biserica din Smirna (o zi echivalează cu un an, conform calculului profetic²³). Dar limbajul este și simbolic. În tradiţia iudaică și cea biblică, numărul 10 a ajuns să simbolizeze ideea de test, sau încercare. De exemplu, ne aducem aminte de testul de 10 zile prin care au trecut Daniel și prietenii lui (Daniel 1:14,15). Calendarul iudaic a păstrat acest simbolism. Sărbătoarea Trâmbiţelor (Roș Hașana) este separată de Ziua Ispășirii (Kippur) de 10 zile de probă, timp în care evreii se pregătesc pentru marea zi a judecăţii. Mișna folosește același limbaj atunci când vorbește despre cele 10 generaţii care au trecut de la Adam până la Noe și de la Noe până la Avraam, despre cele 10 încercări îndurate de Avraam și despre cele 10 plăgi din Egipt, trăgând concluzia că, într-adevăr, numărul 10 este simbolul încercării și al testării²⁴. Este însă doar un test, care, prin definiţie, implică o răsplată. Nu moartea și eșecul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Există o speranţă. Dumnezeu a pus deoparte cununa victoriei (stephanos) pentru martirii credinţei (Apocalipsa 2:10).

Întregul pasaj este marcat de ironie: doborâţi de sabia gladiatorului, creștinii primesc totuși cununa victoriei. Deși mor, primesc „cununa vieţii”, imagine reprodusă adesea pe mormintele din Antichitatea greco-romană pentru a simboliza victoria asupra morţii²⁵. Aceasta nu este totuși o aluzie la nemurirea sufletului, concept foarte drag mentalităţii elene, care avea să se infiltreze mai târziu în tradiţia iudeo-creștină. Următorul verset specifică faptul că cel care murea ca martir nu avea să fie „vătămat de a doua moarte” (vers. 11), expresie care se regăsește numai în Apocalipsa²⁶. Literatura rabinică și Targumul sprijină însă conceptul acesta²⁷. În toate aceste pasaje, „a doua moarte” este moartea celor nelegiuiţi, fără speranţa vreunei învieri. Un pasaj ulterior din Apocalipsa (20:6) vorbește despre două învieri. Prima este a celor drepţi, la venirea lui Mesia. A doua este a celor nelegiuiţi. Numai prima înviere are ca rezultat viaţa veșnică. A doua, în schimb, duce la moarte veșnică. Fiecare va trebui să sufere prima moarte, dar numai cei răi vor cunoaște și moartea a doua²⁸.

A-i scuti pe martirii din Smirna de a doua moarte este echivalent cu a-i asigura că vor avea parte de o adevărată înviere, care duce la viaţa veșnică. În Biblie, eliberarea de moarte nu are efect doar asupra sufletului, ci implică și trupul și sângele omului, excluzând astfel orice ipoteză dualistă.

Călătoria noastră merge mai departe, spre nord, la aproximativ 50 de kilometri de Smirna. Cetatea Pergam ne primește în toată grandoarea ei – o cetate aflată pe un deal, de unde și numele: „citadelă”, sau „cetate glorioasă”. Deși situată oarecum în afara principalelor rute comerciale ale Asiei, Pergam era totuși una dintre cele mai mari cetăţi din Asia Mică. Geograful grec Strabon (cca 63 î.Hr. – cca 21 d.Hr.) o numea „cetatea cea ilustră”, iar istoricul roman Plinius Maior (23-79 d.Hr.) o considera „cea mai faimoasă cetate a Asiei”. Centru politic, Pergamul era renumit și ca nucleu cultural și religios. Aici, în Pergam, s-a confecţionat pentru prima oară pergament. Adăpostind 200 000 de suluri de pergament, biblioteca din Pergam concura cu cea din Alexandria. Orașul era faimos și pentru viaţa sa religioasă. Spitalele și templele de vindecare închinate zeului Asclepios atrăgeau mii de pelerini din întreaga lume, fapt atestat de numeroasele tipuri de monede străine care s-au descoperit acolo.

Cetatea Pergam reflectă situaţia din cea de-a treia perioadă a istoriei bisericii. În contrast cu predecesoarele sale, biserica din Pergam este caracterizată de mare succes și de glorie. Creștinii din Pergam sunt cetăţeni respectabili. Epoca martirajului a luat sfârșit. Referirile la acele vremuri de necaz sunt toate la trecut: „În zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi” (Apocalipsa 2:13). Perioada aceasta este una marcată de prosperitate și confort.

Și totuși Pergamul are probleme. Scrisoarea denunţă o practică ce ne aduce aminte de comportamentul lui Balaam, profetul responsabil de alunecarea poporului israelit în sincretism²⁹. Balaam, al cărui nume înseamnă „a devora poporul”, a dedus că cel mai bun mod de a-i „devora”, adică de a-i neutraliza pe cei care făceau parte din poporul ales, era compromisul. Punându-i în contact cu elemente culturale străine, el le-a făcut mai mult rău israeliţilor decât persecuţia sau moartea. Compromisul cu răul poate fi mult mai periculos decât răul făţiș. Este mult mai ușor să identifici dușmanul când se află încă de cealaltă parte a baricadei decât atunci când s-a infiltrat în cele mai tainice camere ale cetăţii. Aceasta este situaţia bisericii din Pergam. Păgânismul și eroarea s-au amestecat cu adevărul. Dacă luăm ca termen de comparaţie Efesul, biserica s-a îndepărtat mult de la linia dreaptă. Nicolaiţii, odinioară urâţi de biserică, acum predică în mijlocul ei: „Ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor” (vers. 15). Atât Balaam, „care devorează popoare”, cât și echivalentul lui grecesc, nicolaiţii (de la Nicolae, însemnând „cuceritorul popoarelor”), fac acum prăpăd în biserică.

Istoria confirmă această tendinţă spre compromis. Pentru a-și întări statutul politic, biserica a adoptat o atitudine de flexibilitate și de deschidere, modelându-se în jurul elitei puterii politice. Decretele imperiale promulgate în această perioadă reflectă arta compromisului manifestată de biserică. De exemplu, duminica, ziua romană închinată soarelui, a ajuns să înlocuiască sâmbăta, ziua de odihnă lăsată de Dumnezeu³⁰.

Profetul Daniel deja subliniase această tendinţă spre compromis prin viziunea statuii alcătuite din diverse metale și prin viziunea celor patru fiare. În cadrul statuii (Daniel 2), biserica era reprezentată printr-un amestec de lut, simbolizând dimensiunea religioasă, și fier, simbolizând puterea politică³¹. În viziunea celor patru fiare, simbolul bisericii era un corn (pu­­terea politică) cu trăsături omenești (dimensiunea spirituală)³².

Aceeași chemare la pocăinţă pe care am auzit-o în cazul Smirnei este repetată de înger și aici. Sabia cu două tăișuri din gura Fiului omului (Apocalipsa 2:16) reprezintă cuvântul unui Dumnezeu care judecă, separând adevărul de minciună (cf. Isaia 49:2). „Mana ascunsă” și „piatr[a] albă” (Apocalipsa 2:17) – răsplata celor drepţi – sunt tot aluzii la un context al judecăţii. Mana evocă Exodul și perspectiva Ţării Promise. Această pâine căzută din cer devine semnul speranţei³³. Conform unei vechi legende evreiești, în timpul distrugerii templului (secolul al VI-lea î.Hr.), profetul Ieremia a ascuns bolul cu mană care se păstra în chivotul sfânt³⁴. Se spune că numai în vremea lui Mesia se va găsi din nou acel bol și numai atunci mana va fi din nou consumată ca hrană³⁵. Conform acestei legende, numai la sfârșitul timpului se va descoperi identitatea acelor câţiva aleși să fie mântuiţi. Între timp, este imposibil de stabilit cine va fi mântuit și cine nu.

Aceeași lecţie este gravată și pe piatra albă care poartă „un nume nou” (vers. 17). Ea face aluzie la procedurile judiciare romane, în care erau folosite pietre negre și pietre albe pentru a indica verdictul. Albul semnifica achitarea, iar negrul, condamnarea. Prin urmare, a primi o piatră albă înseamnă a fi achitat. Cât privește acel „nume nou”, el reprezintă actul re‑creării de sus, semnul unui nou început și al unui nou destin. Așa a devenit Avram Avraam, purtătorul făgăduinţei unei seminţe numeroase³⁶, și Iacov Israel, cel însărcinat să lupte cu Dumnezeu³⁷. Și locurile geografice primesc nume noi: Ierusalimul se va numi „Domnul, Neprihănirea noastră”, în virtutea prezenţei veșnice a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său³⁸. În același fel, cei aleși din Pergam primesc un nume nou, „pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (vers. 17). Biblia și tradiţia iudaică vorbesc despre numele lui Dumnezeu ca fiind de nerostit și de neînţeles³⁹. Aceasta este, de fapt, interpretarea care ni se dă într-o scrisoare ulterioară: „Voi scrie pe el [pe cel ce va birui] Numele Dumnezeului Meu și numele cetăţii Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3:12). Acest „nume nou” este chiar numele lui Dumnezeu și, prin extensie, numele Noului Ierusalim pe care îl va aduce Dumnezeu din cer (vers. 12). Asocierea numelui Ierusalimului cu numele lui Dumnezeu apare deja în cartea lui Ieremia, în care profetul dă un nume nou cetăţii: „Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 33:16). Pe baza acestui verset, Talmudul și Midraș aveau să dezvolte asocierea dintre Ierusalim și Mesia, „pentru că și unul, și celălalt poartă numele Celui Sfânt și Binecuvântat”⁴⁰. În același fel, în Midraș se observă că, „după cum [Dumnezeu] Îi pune lui Mesia propriul Său nume, tot așa va pune și Ierusalimului propriul Său nume”⁴¹. Regăsim același concept chiar în centrul Apocalipsei. Cei aleși, cei 144 000 de cetăţeni ai Noului Ierusalim, primesc numele lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:1; cf. 22:4).

La începutul scrisorii, credincioșii sunt cei care își amintesc numele lui Dumnezeu. Apoi, la sfârșitul ei, cei aleși din Pergam primesc numele lui Dumnezeu ca nume al lor (Apocalipsa 2:17). Responsabilitatea Israelului este aceea de a purta numele Său, pentru că poporul lui Dumnezeu este chemat să fie semnul vizibil al Celui Nevăzut. Menţionarea lui Antipa, care înseamnă „reprezentantul tatălui”, trimite deja la acest lucru. Misiunea fiului este să poarte numele tatălui și să-l reprezinte în absenţa lui. De aceea numele acesta este cunoscut doar de cei care îl primesc. În același fel, aleșii din Pergam sunt singurii care știu numele lui Dumnezeu înscris pe piatra albă numai pentru că au o relaţie personală cu El. În perioada reprezentată de Pergam, biserica vizibilă începe să-și piardă identitatea și misiunea de purtătoare a numelui lui Dumnezeu.

Atenţia noastră se mută spre est, la aproximativ 65 km de Pergam. În comparaţie cu Efesul și Pergamul, Tiatira este mai degrabă un oraș ne­­semnificativ. Plinius o numește „cetate mediocră”. Și totuși scrisoarea care îi este adresată conţine cele mai dure acuzaţii (Apocalipsa 2:20-27) și foarte puţine complimente (vers. 19).

Răul se infiltrase deja încă din Pergam. Situaţia se înrăutăţește acum, odată cu Tiatira. Răul s-a generalizat în toate compartimentele bisericii. Erezia din Pergam fusese simbolizată prin Balaam, a cărui influenţă rămăsese totuși una exterioară bisericii. Însă în biserica Tiatira, răul domnește efectiv, întruchipat de regina Izabela (vers. 20). Ea a fost soţia lui Ahab, regele Israelului. Originară din Fenicia și fiică a lui Etbaal, regele sidoniţilor (1 Împăraţi 16:31), care era preot al zeului Baal și al zeiţei Astarte⁴², această regină a reușit, de una singură, să-i facă pe regele Israelului și pe poporul israelit să se închine lui Baal. Susţinea financiar 450 de profeţi ai lui Baal, fiind cunoscută și pentru ura cruntă manifestată faţă de profetul Ilie și faţă de oricine Îi rămăsese credincios lui YHWH. Influenţa ei a continuat și după moarte, prin fiii și fiica ei, Atalia⁴³.

Domnia Izabelei este caracteristică bisericii din Tiatira. Erezia a devenit oficială și are sprijinul deplin al elitei aflate la putere în biserică. Biserica a devenit acum o putere politică și s-a înveșmântat în mantia regalităţii. Și, într-adevăr, cetatea Tiatira era renumită pentru vopselurile ei purpurii, culoarea regalităţii⁴⁴ și a preoţiei⁴⁵. Ne aducem aminte de creștina Lidia, din Tiatira, care lucra în domeniul vopselurilor (Faptele apostolilor 16:14,15,40)^[1].

Dar cetatea Tiatira era renumită și pentru cultul zeului Tyrimnos (zeul-soare), care a devenit, ulterior, cultul împăratului roman. În mod ironic, Autorul scrisorii Se prezintă într-o aură de strălucire extraordinară, cu „ochii ca para focului”, picioarele ca arama aprinsă, întrecându-l astfel în strălucire pe zeul-soare și denunţându-i înfumurarea. Izabela simbolică uzurpă autoritatea lui Dumnezeu în momentul în care biserica ia decizii pe care numai Dumnezeu are dreptul să le ia.

Scrisoarea menţionează „toate bisericile” (Apocalipsa 21:23). Ade­sea, martorii lui Dumnezeu uită pe cine reprezintă și înlocuiesc obiectul mărturiei lor cu propria persoană. Este un risc cu care se confruntă toate religiile și toţi profeţii. Oamenii pot pune vocea lor în locul vocii lui Dumnezeu. Tradiţiile și instituţiile se pot ridica deasupra adevărului din care s-au născut. Atunci când oamenii și instituţiile omenești iau locul lui Dumnezeu și al adevărului, rezultatul este întotdeauna același: intoleranţă și persecuţie. Aceste trăsături au ajuns să caracterizeze biserica din Tiatira, perioada bisericii medievale, care începe oficial în anul 538, după ce este înlăturată și ultima ameninţare ariană⁴⁶, și se încheie în anul 1563, odată cu Conciliul din Trent. A fost biserica Inchiziţiei și a cruciadelor. Niciodată istoria omenirii nu a fost martora unei persecuţii mai îndelungate și mai pătimașe. Este de înţeles atunci mânia Fiului lui Dumnezeu atunci când o pedepsește printr-o suferinţă cumplită (vers. 22). Biserica avea să plătească scump pentru intoleranţa de care a dat dovadă.

Trebuie să remarcăm însă că Dumnezeu nu-Și îndreaptă mânia împotriva bărbaţilor și femeilor din Tiatira, ci împotriva bisericii ca instituţie omenească. Chiar și în Tiatira, nenumărate persoane au rămas credincioase și nu au cunoscut „adâncimile lui Satana” (vers. 24). Această expresie este calchiată după una similară, care face referire la Dumnezeu: „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10), caracterizându-i pe cei ce își pun încrederea în Duhul lui Dumnezeu, nu în „înţelepciunea oamenilor” (vers. 5). Ca și pe vremea Izabelei istorice, au fost unii care „nu și-au plecat genunchii” (1 Împăraţi 19:18) în faţa acestei Izabele simbolice, ci au rămas credincioși Dumnezeului lor. Scrisoarea recunoaște aceste persoane, care constituie excepţiile de la regulă, și le laudă cu înflăcărare. Sunt menţionate și patru virtuţi: dragostea, credinţa, slujba și răbdarea (Apocalipsa 2:19). Biserica din Tiatira este și biserica lui Francesco d’Assisi (1182-1226) și a regelui francez Ludovic (numit și „cel Sfânt”), care au întemeiat unele dintre primele școli, spitale și universităţi. Este un timp al schimbării și al reformei. Ne aducem aminte de Peter Waldo (1140-1217) în Italia, de John Wycliffe (1320-1384) în Anglia și de Jan Hus (1369-1415) în Boemia. Apoi a urmat Martin Luther (1483-1546) în Germania. Îngerul îi încurajează pe toţi acești oameni, toate aceste mișcări: „Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” (vers. 25).

Apocalipsa prezintă speranţa escatologică drept mângâierea și răsplata supremă. Această speranţă o constituie, în primul rând, darul „stăpânir[ii] peste neamuri” (vers. 26), făgăduinţă care derivă din Psalmii 2:8,9, unde se anunţă era mesianică. Conform rabinilor antici, aceasta ar însemna venirea lui „Mesia, fiul lui David”⁴⁷. Din moment ce scrisoarea către această biserică descrie o încercare omenească de a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, trebuie să ni se reamintească cine deţine puterea supremă.

În al doilea rând, speranţa celei de-a doua veniri a lui Hristos este și darul „luceafărul[ui] de dimineaţă” (Apocalipsa 2:28), o aluzie la Numeri 24:17 („o stea răsare din Iacov”), pasaj interpretat în mod tradiţional în iudaism ca o referire la Mesia: „Numeri 24:17, «Îl văd»: acest text se aplică Regelui Mesia, «o stea răsare din Iacov», steaua din întuneric (…) este steaua lui Mesia”⁴⁸. Această ultimă făgăduinţă i-a încurajat pe toţi cei care, în timpul Evului Mediu Întunecat, s-au luptat și au tânjit după zorii unei lumi noi.

Cam la 65 km sud de Tiatira, se desfășoară, pe două niveluri, cetatea Sardes (de unde și forma de plural a numelui în greacă – Sardeis). Iniţial, cetatea a fost zidită pe un platou, dar, dezvoltându-se, s-a extins în văile și pe versanţii de mai jos. Topografia Sardesului este o mărturie a decadenţei sale. Cetatea aceasta este exemplul perfect de contrast între un trecut glorios și un prezent nenorocit. Pe vremea lui Ioan, trecutul glorios al Sardesului nu mai era decât o amintire. Cu cinci secole mai devreme, fusese una dintre cele mai prestigioase metropole ale lumii. Bogatul Croesus a fost ultimul rege al ei (560-546 î.Hr.). Apoi, cetatea a căzut în mâinile persanului Cirus. Când s-a apropiat cu armata sa de vârful platoului, a găsit porţile cetăţii deschise și nepăzite. Trăind liniștit în confortul bogăţiei sale, Croesus nu se pregătise de război. Curând, Sardes nu mai era decât un monument prăfuit al trecutului, reamintindu-le locuitorilor ei – din ce în ce mai puţini – care este preţul dureros al lipsei lor de vigilenţă.

Tragedia istoriei cetăţii inspiră acum îndemnurile care sunt adresa­­te bisericii: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit și auzit! Ţine și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:3). Întreaga scrisoare face apel la biserică să se întoarcă la trecutul ei marcat de adevăr și de credinţă autentică.

Autorul scrisorii Se prezintă – așa cum a făcut-o și în scrisoarea adresată bisericii din Efes – drept „Cel ce are (…) cele șapte stele” (Apoca­lipsa 3:1; cf. Apocalipsa 2:1). În ciuda tuturor acuzaţiilor care li se aduc, Sardesul și Efesul sunt singurele biserici care „au” ceva. În ambele scrisori, același cuvânt grecesc alla („însă”, Apocalipsa 2:6; „totuși”, Apocalipsa 3:4) este cel care introduce lauda – acel „ai” din mijlocul mustrărilor. Ambelor biserici li se promite viaţa: „pomul vieţii” pentru Efes (Apocalipsa 2:7) și „cartea vieţii” pentru Sardes (Apocalipsa 3:5). Și ambele iau parte la sărbătoarea cerească – Efesul capătă dreptul de a mânca din pomul vieţii (Apocalipsa 2:7), iar în dreptul Sardesului (Apocalipsa 3:4,5) se menţionează hainele albe, o imagine care evocă ideea de sărbătoare (Eclesiastul 9:8).

Biserica din Sardes reprezintă o întoarcere a creștinismului la originile sale. Fiind biserica Reformei, credincioșii redescoperă mesajul originar al Bibliei. Mintea oamenilor începe să se deschidă pe măsură ce se reaprinde dorinţa de a căuta adevărul. Mișcarea de Reformă a dus la un acces direct la documentele biblice, înlăturând barierele reprezentate de preoţi și de tradiţii. Învăţaţii vremii au încurajat citirea Bibliei în limbile de origine, greaca și ebraica, și au început chiar să tipărească primele gramaticii ale limbii ebraice.

La scurt timp însă, acest dinamism al schimbării s-a pietrificat în­­tr-un sistem de dogme. Biserica a introdus noi tradiţii și crezuri. Grija de a avea o doctrină corectă a devenit predominantă, în detrimentul unei relaţii la nivel personal cu Dumnezeu. Intoleranţa și-a făcut din nou apariţia în viaţa bisericii. Și protestanţii au avut propriile inchiziţii. Calvin a fost responsabil de executarea pe rug a unui savant și teolog precum Miguel Serveto (1511-1553), în timp ce Luther tuna și fulgera împotriva catolicilor și a evreilor, jurând că îi va extermina pe cei ce nu îl urmează. Victimele războaielor religioase ale Europei nu au fost numai din rândurile protestante, deoarece și liderii protestanţi au comis, la rândul lor, crime în numele lui Dumnezeu. Protestantismul devine, ca și catolicismul, o instituţie foarte puternică și, uitând izvoarele adevărului, cade și el în aceleași greșeli pe care le criticase odinioară la biserica medievală.

Cine uită istoria e condamnat să o repete. Dacă nu rămâne vigilentă, orice biserică își pierde raţiunea de a fi. Păzitorii cetăţii au adormit. „Veghează!” este apelul scrisorii divine. „Întărește ce rămâne, care e pe moarte!” (Apocalipsa 3:2). „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ” (vers. 3).

O serie întreagă de imperative detună în scrisoarea către Sardes: „veghează!”, „întărește!”, „adu-ţi aminte!”, „ţine!”, „pocăiește-te!”. Un astfel de limbaj caută să-i trezească pe cei care, asemenea locuitorilor din vechime ai Sardesului, se complac la adăpostul bogăţiei și al confortului.

„Totuși”, suspină Autorul scrisorii, sunt „în Sardes câteva nume”, persoane care au rămas credincioase originilor lor și care „nu și-au mânjit hainele” (vers. 4). Avem, așadar, o minoritate care rămâne. Conceptul de „rămășiţă” este atotprezent în tradiţia biblică. De la Set, al treilea fiu al lui Adam, până la constructorii templului din vremea lui Ezra și a lui Neemia, de la patriarhii Avraam, Isaac și Iacov la cei șapte mii de bărbaţi din vremea lui Ilie, istoria legământului lui Dumnezeu cu poporul Său este în mod constant reorganizată în jurul acestor preţioși „câţiva”, al acestei „rămășiţe” supravieţuitoare.

Dumnezeu i-a făcut aceeași promisiune, a unei rămășiţe supravieţuitoare, și profetului Isaia, care a proclamat-o în numele unuia dintre fiii lui, Șear-Iașub (însemnând „o rămășiţă se va întoarce”), ca un semn pentru poporul său adormit (Isaia 7:3). Ioan, la rândul lui, profită de numele Sardes pentru a-și transmite, printr-o aliteraţie, apelul profetic la trezire și veghere (sterison; Apocalipsa 3:2). În numele Sardes, putem auzi răsunătorul strigăt sterison, menit să-i trezească pe cei ameninţaţi de somnul morţii.

La răsărit de Sardes, la numai 65 km distanţă, se întindea cetatea Filadelfia, purtând urmele nenumăratelor cutremure care i-au marcat istoria. Marele platou vulcanic care o înconjura purta numele Katakaumena „pământ ars”. Cetatea a fost fondată în timpul domniei regelui Attalus al II-lea (159-138 î.Hr.) de coloniști din Pergam, care au vrut să ducă mai departe cultura și limba greacă. Filadelfia (însemnând „dragoste frăţească”) își trage numele de la dragostea deosebită pe care regele i-o purta fratelui său, Eumenes al II-lea. A mai avut însă și alte nume de-a lungul timpului. În cinstea lui Tiberius (împărat roman care a domnit între anii 14 și 37 d.Hr.), care a ajutat la reconstrucţia cetăţii după o serie de cutremure devastatoare, cetatea a adoptat numele de Neo-Cezareea „noua cetate a cezarului”, schimbat mai apoi în Flavia, în cinstea împăratului Flavius Vespasianus (69-79 d.Hr.). Scrisoarea către biserica din Filadelfia reflectă trecutul ei zbuciumat. Încă o dată, profeţia se folosește de detalii istorice pentru a-și ilustra mesajul. Asemenea cetăţii Filadelfia, și biserica profetică Filadelfia a fost întemeiată tot de coloniști. Filadelfia este biserica misiunilor creștine, care s-au extins dincolo de frontierele europene, spre Africa și Americi (sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea). Este caracterizată de o revigorare a spiritului creștin și de entuziasmul și zelul începuturilor: „Ai puţină putere și ai păzit Cuvântul Meu și n-ai tăgăduit Numele Meu” (Apocalipsa 3:8).

Cei aleși din Filadelfia calcă pe urmele rămășiţei din Sardes. Și ei au păzit Cuvântul. Doar că biserica din Filadelfia este într-o stare mai bună. Deși avea o rămășiţă neprihănită, biserica din Sardes era îndemnată să „întărească” ce mai rămăsese din Cuvânt. Scrisoarea către biserica din Filadelfia conţine însă numai laude pentru răbdarea și rezistenţa celor care au „păzit” Cuvântul (vers. 8, 10). Situaţia din Filadelfia a progresat în raport cu cea din Sardes. Ceea ce pentru credincioșii din Sardes era un vis în biserica din Filadelfia devine realitate. În Sardes, venirea lui Mesia era asemănată cu venirea unui hoţ – nimeni nu așteaptă, și cu atât mai puţin își dorește, venirea unui hoţ. În scrisoarea către Filadelfia, menţiunea referitoare la venirea lui Mesia nu are conotaţii negative, iar topica sugerează că credincioșii așteaptă evenimentul cu nerăbdare: „Eu vin curând!” (vers. 11).

Biserica din Filadelfia reprezintă o perioadă de reînnoire a legământului dintre Dumnezeu și poporul Său. Chiar și dușmanii îi recunosc statutul de biserică „iubit[ă]” de Dumnezeu: „Îi voi face să vină să se închine la picioarele tale și să știe că te-am iubit” (vers. 9; cf. Psalmii 23:5). Sesizăm aici reciprocitatea dintre legământ și dragostea lui Dumnezeu, reciprocitate sugerată de ecoul care se creează între cele două verbe: „Fiindcă ai păzit (…), te voi păzi și Eu” (Apocalipsa 3:10). Profeţii deja anunţaseră o astfel de relaţie: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu” (Ieremia 7:23). În Cântarea cântărilor, aceeași idee îmbracă limbajul dragostei: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui” (Cântarea cântărilor 2:16; cf. 6:3; 7:10). Această relaţie de dragoste exclusivă răzbate chiar din numele bisericii – Filadelfia „dragoste frăţească”.

Încă o dată, Apocalipsa afirmă speranţa escatologică: „Eu vin curând” (Apocalipsa 3:11). Făgăduinţa făcută „cel[ui] ce va birui” o depășește pe cea făcută bisericii din Sardes. Este promisiunea rămânerii pentru totdeauna în noua împărăţie instaurată la venirea lui Mesia. „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși din el” (vers. 12). „Stâlpul” transmite, prin asociere, ideea de continuare. În lumea iudaică, era obiceiul să se ridice un stâlp ca semn de aducere-aminte, pentru ca defunctul să nu fie uitat după moarte, ci să rămână imortalizat în memoria celor vii. Astfel de stâlpi, de exemplu, făceau parte din vechile sinagogi din Horazin și Capernaum. Identificarea cu un stâlp înseamnă deci că persoana respectivă va rămâne pentru totdeauna o parte esenţială a templului lui Dumnezeu. Dar făgăduinţa nu se oprește aici – credincioșii vor fi identificaţi cu Dumnezeu Însuși, din moment ce pe ei va fi scris numele Lui. Ca în antica cetate greco-romană, biruitorii din Filadelfia primesc numele binefăcătorului lor, al Dumnezeului lor. Această răsplată va influenţa însă profund identitatea și destinul celor neprihăniţi, pentru că le va transforma întreaga fiinţă. Cel neprihănit devine pentru totdeauna o persoană identificată în raport cu Dumnezeu și cu templul Său. Talmudul prezintă aceleași asociaţii: „Trei se numesc după numele Celui Sfânt și Binecuvântat, și anume următoarele: cel neprihănit, Mesia și Ierusalimul”⁴⁹.

Biserica din Filadelfia este caracterizată de speranţa în împărăţia lui Dumnezeu. Este perioada din istorie în care omenirea a fost, probabil, preocupată cel mai mult de speranţa escatologică, speranţă care a cuprins oameni din Statele Unite, Germania, Scandinavia, Franţa, Elveţia, Ţările de Jos. Un istoric al vremii, John B. McMaster, scria că, din cei 17 milioane de locuitori ai Statelor Unite, aproximativ 1 milion au fost implicați în această mișcare⁵⁰. Așteptarea lor era cu atât mai intensă, cu cât părea confirmată de profeţia biblică. Liderii religioși au stabilit chiar o dată precisă pentru împlinirea profeţiei celei de-a doua veniri a lui Hristos, bazată pe calcule profetice – anul 1844.

Un aspect extrem de interesant este că aceeași fervoare i-a cuprins, de asemenea, pe evrei și pe musulmani. În lumea iudaică, renașterea iudaismului european prin intermediul mișcărilor hasidice a inclus și o profeţie cu privire la venirea lui Mesia în anul 5603 (1843/1844)⁵¹. Musulmanii Bahá’í au ajuns la o concluzie similară. Bab-ul („ușa” care se deschide spre iman-ul ascuns) ar fi apărut în anul 1260 de la hegiră^[2], adică în 1843/1844⁵². În același timp, în lumea seculară, a apărut marxismul, cu optimismul lui și speranţele de progres al omenirii, proclamând zorii unei lumi noi.

Înţelegem astfel mai bine semnificaţia făgăduinţei din scrisoare: „Iată, ţi-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:8). Imaginea unei „uși deschise” reapare în capitolul următor (Apocalipsa 4:1). Perioada bisericii din Filadelfia, descrisă prin imaginea ușii deschise spre cer și pământ, este deci una a speranţei, a așteptărilor – un timp de pregătire pentru mântuirea care vine de sus.

După Filadelfia, privirea profetului ne poartă vreo 70 km spre sud, unde se află Laodiceea. Este ultima staţie, timpul sfârșitului – timpul nostru, idee sugerată deja de faptul că este a șaptea scrisoare, simbol al sfârșitului. Ideea de finalitate străbate întregul mesaj. Încă de la început, Autorul Se prezintă ca „Amin” (Apocalipsa 3:14), care este ultimul cuvânt, împlinirea tuturor promisiunilor și a tuturor rugăciunilor. Cu mult timp în urmă, profetul Isaia Îl descrisese pe Domnul ca „Dumnezeul aminului” (Isaia 65:16, în traducere literală^[3]). În ambele pasaje, după fiecare „amin”, se face referire la creaţie.

Dumnezeul aminului din Isaia jură să facă „ceruri noi și un pământ nou” (vers. 17). În scrisoarea către Laodiceea, Dumnezeul aminului se prezintă ca fiind „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14). Grecescul arche „început” este echivalentul ebraicului bereșit „început” din Geneza 1:1⁵³. Dumnezeul sfârșitului este, în același timp, și Dumnezeul începuturilor. El este prezent de la început până la sfârșit.

În timpul acestor zile din urmă, venirea lui Dumnezeu este mai aproape ca niciodată. Scrisoarea Îl descrie bătând la ușă (Apocalipsa 3:20), ca în Cântarea cântărilor, unde îndrăgostitul bate la ușa iubitei lui (Cântarea cântărilor 2:8,9; 5:5). Isus este la ușă, ceea ce înseamnă, în limbajul Noului Testament, că sfârșitul este aproape (Matei 24:33; Marcu 13:29). Aluzia la masa intimă dintre cei doi are aceeași conotaţie: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Imaginea aceasta a unei mese intime este, din cele mai vechi timpuri, simbolul dorului după întâlnirea finală. Acest dor se simte în fiecare masă sfântă din calendarul levitic⁵⁴. Apare în Psalmul 23, în care se întinde o masă în cinstea celui care Îi rămâne credincios lui Dumnezeu, chiar cu preţul vieţii. Mesele la care au participat Isus și ucenicii Săi au aceleași conotaţii⁵⁵. Ultima cină servită împreună, seder, a fost marcată de speranţa reîntâlnirii finale în ceruri, ajungând să întruchipeze speranţa tuturor creștinilor⁵⁶.

Ospăţul final de reîntâlnire este una din temele centrale ale Apocalipsei⁵⁷. Speranţa Bibliei este reală, concretă. Ne afectează toate simţurile. Pipăitul, mirosul, văzul, gustul – fiecare contribuie la trăirea bucuriei acestei speranţe. Prezenţa musafirului îmbogăţește și mai mult experienţa. Expresia tradiţională: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20) indică și mai mult intimitatea și reciprocitatea din cadrul acestei relaţii. Ca să înţelegem mai bine intimitatea unei astfel de ocazii, trebuie să ne-o imaginăm în contextul Orientului Mijlociu din vechime. Oamenii mâncau din aceeași farfurie, cu mâna, nu cu tacâmuri, așezaţi pe jos. Se atingeau unul pe altul, împărţeau unul cu altul mâncarea, erau extrem de vulnerabili. Era un adevărat act de comuniune. De aceea, este de așteptat ca reîntâlnirea cu Dumnezeu să fie un eveniment concret, pe care să-l trăim atât la nivel fizic, cât și istoric. Un aspect interesant este faptul că, în acest pasaj, nu omul speră, ci Dumnezeu. El bate la ușă, El face apelul, nu noi: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu… ” (vers. 20).

Dumnezeu este cel care trebuie invitat înăuntru. Cina trebuie să aibă loc mai întâi „la noi acasă”. În contrast cu situaţia din Filadelfia, numai noi, cei dinăuntru, putem deschide ușa: „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el.” După un apel lung la schimbare și pocăinţă (vers. 15-19), aceasta este ultima strigare din partea lui Dumnezeu. Și este cu atât mai mișcătoare, cu cât Laodiceea nici măcar nu simte nevoia de schimbare. Biserica se crede neprihănită, dreaptă, după cum o indică și numele ei – „popor neprihănit/drept” – și după cum se menţionează explicit chiar în scrisoare: „[Tu] zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit și nu duc lipsă de nimic»” (vers. 17).

Este exact atitudinea cetăţii antice Laodiceea, renumită pentru bogăţiile și sistemul ei bancar extrem de dezvoltat. Atunci când călătorea prin Asia Mică, omul de stat roman Cicero (106-43 î.Hr.) se oprea întotdeauna în această cetate pentru a-și încasa scrisorile de credit. Cetăţenii din Laodiceea își bătuseră propria monedă încă din secolul al II-lea î.Hr., monedă care purta chipul zeităţilor locale. Pe deplin autonomă, Laodiceea nu avea nevoie de nicio intervenţie din afară. Istoricul Tacitus (55-120 d.Hr.) se mira că, după devastarea produsă de cutremurul din anul 61 d.Hr., cetatea a fost reconstruită fără niciun ajutor din partea guvernului roman⁵⁸.

Laodiceea mai datora bogăţiile ei pământului fertil și pajiștilor grase pe care pășteau oile care o făcuseră renumită prin negrul pur al lânii lor⁵⁹. Aici era centrul unei industrii textile înfloritoare. Cetatea mai era cunoscută și pentru exporturile sale de unguente medicinale pentru afecţiuni oftalmologice.

Scrisoarea profetică consideră însă că toate aceste bogăţii sunt lipsite de valoare. Aurul din Laodiceea este murdar, de o puritate îndoielnică, de aceea este sfătuită să cumpere „aur curăţit prin foc” (vers. 18). În mod asemănător, Dumnezeu ia în derâdere ceea ce biserica numește haine, sfătuind-o să se îmbrace, pentru că, orbită de simţământul propriei valori, nici măcar nu-și dă seama că este goală, dezbrăcată. Snobii din Laodiceea sunt de-a dreptul ridicoli – se plimbă cu nasul pe sus, cu iluzia că sunt bine îmbrăcaţi, când, în realitate, sunt niște amărâţi în pielea goală și aflaţi într-o stare jalnică. Scrisoarea îi sfătuiește să cumpere alifie pentru ochi, ca să-și vadă adevărata stare.

Dumnezeu arată că bogăţiile Laodiceei – aur, textile, unguente, tot ce are – sunt false. Motivul este unul cât se poate de simplu: bogăţiile ei vin dintr-o sursă greșită. Biserica este sfătuiră să „cumpere” de la Isus Hristos (vers. 18). Bogăţia acestor credincioși ai timpului din urmă este doar gunoi, pentru că nu vine de la Dumnezeu. Starea lor e cu atât mai tragică, cu cât nu sunt conștienţi de ea și se cred bogaţi. Mentalitatea lor nu este altceva decât simptomul unei civilizaţii care se mândrește cu secularismul și umanismul ei, dar care Îl exclude pe Dumnezeu. Bogăţiile ei – fie ele spirituale sau religioase – au fost acumulate prin eforturile raţiunii. Conceptele religioase au fost golite de orice referire la supranatural. Miracolele ţin de mituri și credinţe antice. Împărăţia lui Dumnezeu a devenit o construcţie omenească. Biserica instituţională – dacă nu cumva neamul – a înlocuit cetatea lui Dumnezeu. Politica a luat locul religiei, iar raţiunea a luat locul revelaţiei. Omenescul a uzurpat divinul pe toate nivelurile. De această atitudine s-au molipsit chiar și cei care ar fi trebuit să aștepte această împărăţie. Certitudinea că deţin adevărul și înaltul nivel de moralitate și spiritualitate pe care l-au atins nu fac decât să-i cufunde în mulţumire de sine și mândrie. Bogăţia materială – succesul proiectelor misionare, administrative sau ecleziastice – îi fac să nu vadă starea mizerabilă în care se află. Și chiar și atunci când își simt nevoia, le lipsește pasiunea care să îi împingă la acţiune. Indiferenţa merge la braţ cu ignoranţa. După ce pune diagnosticul, scrisoarea către Laodiceea declară: „Fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (vers. 16). Cetatea antică avea în apropiere izvoare minerale. Nimic nu este mai greţos decât acea apă sulfuroasă călâie, simbolul perfect al stării spirituale a bisericii.

Nu trebuie să menţionăm niciun nume, din moment ce cu toţii ne potrivim acestui profil. Scrisoarea către Laodiceea este și o „judecată a poporului”, celălalt sens al numelui Laodiceea. Ce e de făcut? Pentru Autorul scrisorii, soluţia nu ţine de mijloace omenești la care am putea apela. Nu are sens să organizăm întâlniri sau să înfiinţăm comitete. Nu are rost să apelăm la jocuri de putere sau la bani. Răspunsul îl găsim în altă parte și implică o răsturnare a rolurilor. Cel bogat să joace rolul săracului, iar cel sărac să joace rolul bogatului. Oamenii din Laodiceea trec drept oameni bogaţi. Dumnezeu răspunde îmbrăcându-Se în zdrenţe și bătând la ușă. Soluţia e undeva dincolo de ușă, care poate fi deschisă numai din interior, ca în Cântarea cântărilor (5:5). Cei care își asumă un astfel de risc – cei ce vor „birui” – primesc nu numai numele lui Dumnezeu, ca în cazul Sardesului, ci și privilegiul divin și puterea de a domni împreună cu El: „Îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apocalipsa 3:21).

Cei care își deschid ușa inimii vor intra pe porţile cerului și vor lua parte la o ordine nouă, la o suveranitate diferită, se vor desfăta de lucruri pe care nimeni nu le merită.

Este interesant faptul că următorul capitol începe tot cu o ușă: „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer” (Apocalipsa 4:1), ușă care ne descoperă tronul lui Dumnezeu. Apocalipsa vorbește de două uși. Una este cea de aici, de jos, la care Dumnezeu bate cu putere, ca iubitul din Cântarea cântărilor: „Este glasul preaiubitului meu, care bate: «Deschide-mi, soro, scumpo!»” (5:2). În acest context, bătaia în ușă este una extrem de violentă. Verbul ebraic folosit aici, dafaq, denotă bătăi puternice. Același cuvânt este folosit pentru a evoca violenţa cu care păstorul își lovește oile pentru a le face să meargă mai repede⁶⁰. Acest text sugerează că Isus bate cu forţă la ușa noastră. Insistenţa Lui arată urgenţa și gravitatea situaţiei. Este responsabilitatea noastră să deschidem ușa, pentru că este ușa inimii noastre. Religia luptă cu realitatea existenţei cotidiene. Religia înseamnă lupte și alegeri. Ale noastre. Religia reprezintă răspunsul nostru la apelul lui Dumnezeu de a-L lăsa să facă parte din viaţa noastră.

Cealaltă ușă se deschide în ceruri. Numai Dumnezeu o poate deschide. Ea ne oferă acces la iertarea și la împărăţia Lui. Religia nu este numai existenţială, cu implicaţii etice și emoţionale. Nici nu vizează numai individul și timpul prezent. Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar înăuntrul nostru (cf. Luca 17:20,21), ci are aspecte cosmice. Apocalipsa vorbește despre o altă ușă, o ușă în ceruri, pe care numai Dumnezeu o poate deschide. Este folosită aceeași imagine a ușii, pentru a sugera o relaţie între dimensiunea individuală și cea universală. Împărăţia lui Dumnezeu începe aici, jos, când deschidem ușa: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Ospăţul începe deja din timpul vieţii noastre. Dumnezeu coboară la noi și mănâncă la masa noastră. Însă, în prezenţa Lui, începem să tânjim după mai mult. Comuniunea noastră cu El ne creează dorinţa după o intimitate mai profundă. Masa aceasta devine un simplu aperitiv pentru felul principal. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât tânjim mai mult după prezenţa Lui; cu cât ne dăm seama ce ne lipsește la această masă, cu atât mai mult ne dorim să luăm parte la ospăţul de sus. Și cu cât deschidem mai mult ușa aici, cu atât ne dorim mai mult ca Dumnezeu să deschidă cealaltă ușă, din ceruri.

Note

1 Numai în Apocalipsa 5:6 este menţionat în mod specific mielul, care „părea a fi junghiat”. Moartea mielului precedă scena tronului din capitolul 5.
2 În tradiţia biblică și iudaică, oasele fac trimitere la înviere (vezi Ezechiel 37:1-14; 2 Împăraţi 13:21; cf. Iov 10:11; Psalmii 34:20; Isaia 66:14; Geneza 50:25). În cartea pseudepigrafică a Jubileelor (secolul al II-lea î.Hr.), interdicţia de a zdrobi oasele mielului de Paște pare a avea legătură cu miracolul învierii: oasele Israelului trebuie să rămână întregi, aparent în vederea învierii (Jubileele 49:13).
3 Didache 10.6; cf. 1 Corinteni 16:22.
4 Talmudul babilonian, Șabbat 53b.
5 Vezi Daniel 2:28; cf. 2:37,44,45; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 32.
6 Vezi Geneza 1; Exodul 34:18; Leviticul 23:36; Numeri 28:11,19,27 etc.
7 Vezi Apocalipsa ebraică a lui Ezra 13:1; Eclesiasticul (sau Sirah) 7:3; 20:12; 22:12 etc.
8 Coloseni 1:2; 4:13.
9 Samuel P. Tregelles (ed.), Canon Muratorianus: The Earliest Catalogue of the Books of the New Testament, Oxford, Clarendon Press, 1867, p. 19, 45.
10 Apocalipsa 2:7,11,17,29; 3:6,13,22.
11 Mica 1:10-16.
12 Vezi Daniel 11; cf. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 179-182.
13 Vezi William M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches, ediţie adusă la zi de Mark W. Wilson, Peabody, Massachusetts, Hendrickson Publishers, 1994, p. 131-133.
14 Daniel 2:37,38; cf. Geneza 1:28; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 35.
15 1 Petru 5:8; cf. Iov 1:7 în Septuaginta.
16 Vezi Hippolytus (dec. aprox. 226 d.Hr.), The Refutation of All Heresies 7.24 (în Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 115), și Epiphanius (dec. 403 d.Hr.), Adversus Haereses 1.2.25 (Patrologia Graeca, vol. 41, col. 319-330). Vezi și D. M. Beck, „Nicolaitans”, în George A. Buttrick (ed.), Interpreter’s Dictionary of the Bible, New York/Nashville, Tennessee, Abingdon Press, 1962, vol. 3, p. 547, 548.
17 Cu privire la concepţiile timpurii ale gnosticismului creștin, vezi R. M. Grant, „Gnosticism”, în Interpreter’s Dictionary of the Bible, 1962, vol. 2, p. 404.
18 Vezi Geneza 1:29; cf. Daniel 1:16; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 23, 24.
19 Vezi Proverbele 3:1-18.
20 Vezi Talmudul babilonian, Ketubot 111b; cf. Zohar 2.151a-151b.
21 Vezi Faptele apostolilor 7 – 9.
22 Donald Kagan, Steven E. Ozment și Frank M. Turner, The Western Heritage, ediţia a 3-a, New York, Macmillan, 1987, p. 191, 192.
23 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116, 151-153.
24 Mișna, Aboth 5.1-9.
25 Franz Cumont, Études syriennes, Paris, A. Picard, 1917, p. 63 ș.u.
26 Apocalipsa 20:6,14; 21:8.
27 Targumul (explicaţia) la Ieremia 51:39,57; cf. Targumul la Deuteronomul 33:6 și la Isaia 22:14; 65:6 etc.
28 În Daniel 12:2, profetul face, probabil, aluzie la cele două tipuri de moarte și de înviere.
29 Numeri 25:1-5.
30 Vezi Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday: A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, Roma, The Pontifical Gregorian University Press, 1977, și Kenneth A. Strand, „The Sabbath and Sunday from the second through the fifth centuries”, în Kenneth A. Strand (ed.), The Sabbath in Scripture and History, Hagerstown, Maryland, Review and Herald Pub. Assn., 1982, p. 323-332.
31 Enigmele Bibliei – Daniel, p. 39-41.
32 Idem, p. 112-117.
33 Exodul 16:15; Psalmii 78:25.
34 Exodul 16:33,34; Evrei 9:4.
35 Midraș, Mekhilta 16.25; cf. 2 Baruh 29:8; Talmudul babilonian, Hagiga 12b.
36 Geneza 17:5.
37 Geneza 32:28.
38 Ieremia 33:16.
39 Vezi Exodul 3:13-15; cf. Geneza 32:29,30; Judecătorii 13:17,18, texte care au dus la interdicţia de a pronunţa numele divin (vezi Talmudul babilonian, Kiddușin 71a; Mișna, Sanhedrin 10.1).
40 Talmudul babilonian, Baba Bathra 75b.
41 Midraș la Psalmi, Psalmul 21, secţiunea 2.
42 Vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 7.13.2.
43 2 Împăraţi 8:18,26,27; 10; 11.
44 1 Macabei 8:14; Hómēros, Ilias, 4.141-145.
45 Exodul 25:4; 28:5,6; 39:29; Josephus Flavius, De Bello Judaico, 5.5.4.
46 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116.
47 Talmudul babilonian, Sukka 52a.
48 Pesiqta Zutarta, Numeri 24:17.
49 Talmudul babilonian, Baba Bathra 75b.
50 John B. McMaster, A History of the People of the United States: From the Revolution to the Civil War, New York/Londra, Appleton, 1920, vol. 7, p. 136.
51 Vezi în special Menahem Mendel, Zemah Zedek (1870-1874).
52 Vezi Mírzá Husain Hamadani, The Táríkh-i-jadíd, or New History of Mírzá‚ Alí Muhammad, the Báb, traducere în limba engleză și ediţie de Edward G. Browne, Cambridge, Cambridge University Press, retipărită 1975 (Amsterdam, Philo Press), p. xxxv.
53 Vezi și Ioan 1:1.
54 Geneza 14:18-20; 31:54; Exodul 18:12; 24:11; Deuteronomul 12:5-7,17,18; 14:23,26; 15:20; 1 Samuel 9:11-14; Proverbele 9:1-5.
55 Vezi Matei 5:6; 9:11; 22:1-14; Marcu 6:35-44; Luca 13:29.
56 Marcu 14:25; 1 Corinteni 11:26.
57 Apocalipsa 2:7; 3:20; 19:7,9; 22:2.
58 Tacitus, Annales 12.27.
59 Strabon, Geographika 12.8.16.
60 Vezi Geneza 33:13.

^[1] Pasajul biblic o numește „vânzătoare de purpură”, însă purpura este atât culoarea, cât și materialul vopsit în culoarea respectivă sau haina făcută dintr-un astfel de material (cf. DEX, s.v. purpură). (n.r.)

^[2] Hegiră, „dată la care începe calendarul musulman (16 iulie 622, când a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina), considerată ca începutul erei musulmane” (DEX, s.v. hegiră). (n.r.)

^[3] Toate Bibliile românești consultate traduc expresia prin „Dumnezeul adevărului”. Cuvân-tul amen vine din aceeași rădăcină ca și cuvântul emet „adevăr”. (n.r.)