Introducere: „Iată că El vine pe nori!” (Apocalipsa 1:4-10)

Încă de la primele cuvinte de salut ale cărții, autorul își ancorează profeția în Dumnezeul Israelului: „Din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine” (Apocalipsa 1:4). Expresia aceasta ne amintește de modul în care i S-a prezentat Dumnezeu lui Moise (Exodul 3:14): „Eu sunt Cel ce sunt.” Dumnezeul Israelului Se prezintă ca acel Dumnezeu care nu poate fi cuprins sau limitat într-o definiție teologică. El este pur și simplu Dumnezeul „care este” chiar aici, în prezentul nostru. Însă Dumnezeul căruia ne închinăm noi azi este același Dumnezeu căruia I s-a închinat Israelul din vechime. Al doilea verb, „era”, ne reamintește că El a fost Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Și totuși El „este” în prezent, după cum „era” și în trecut, iar, cât privește viitorul, el nu doar că va „fi”. Ioan schimbă verbul și trece de la verbul existenţial „a fi” (conjugat deja la prezent și la trecut) la verbul „a veni”. Cu adevărat, Dumnezeu există. Dar în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le-am acumulat despre El și a întregii experiențe pe care o avem în urma intervențiilor Sale în istorie, Dumnezeu rămâne undeva departe, pentru că încă nu a venit. Numai viitorul este luminat de promisiunea venirii Lui. Viitorul ne rezervă mult mai multe decât trecutul și prezentul. Mai mult decât un simplu Dumnezeu al amintirilor, mai mult decât un simplu Dumnezeu al existenței prezente, al spiritualității și al comuniunii, El este Dumnezeul „ce vine”.

Cartea confirmă mesajul acesta și printr-o referire la Duhul care se află „înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). Profeţiile Apocalipsei nu sunt rezultatul unor interpretări în cheie astrologică sau parapsihică. Ele sunt sigure pentru că vin de la tronul lui Dumnezeu, de la Judecătorul suveran al universului, care cunoaște toate lucrurile.

Când profetul Isaia enumeră cele șapte Duhuri care Îl vor încorona pe Mesia, o face pentru a ilustra judecata clară și dreaptă a Lui, care va preceda întemeierea împărăției lui Dumnezeu: „Nu va judeca după înfăţișare, nici nu va hotărî după cele auzite. (…) Atunci, lupul va locui împreună cu mielul. (…) Nu se va face niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt, căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:3-9).

Atunci când Duhul de sus descoperă tainele mântuirii și ale judecăţii acestei lumi, cartea se identifică încă o dată ca o apocalipsă – o descoperire. Cuvintele profetului sunt rostite apoi pe un ton mai cald, mai intim, atunci când declară că aceste taine vin „din partea lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:5). Ioan descrie trei atribute ale lui Hristos („Martorul credincios”, „Cel întâi născut din morți”, „Domnul împăraților pământului” [vers. 5]), care au legătură cu trei acțiuni („ne iubește”, „ne-a spălat de păcatele noastre”, „a făcut din noi o împărăție” [vers. 6]).

Cele trei atribute ale lui Isus fac aluzie la cele trei etape importan­­te ale mântuirii: (1) întruparea Sa, ca martor al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor; (2) moartea Sa, care ne aduce mântuirea, și, în ultimul rând, (3) prerogativele Sale împărătești, care ne garantează că vom face parte din împărăția Sa.

Apostolul Pavel, meditând asupra învierii lui Hristos, a descris aceleași trei etape: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (…) În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl. (…) Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmașii sub picioarele Sale” (1 Corinteni 15:20-25). Avem aceeași progresie tematică și în discursul lui Petru rostit în faţa mulțimilor adunate cu ocazia Cincizecimii (Faptele apostolilor 2:22-25; cf. Faptele apostolilor 7:56).

Întregul plan de mântuire, așa cum a fost înțeles de primii evrei creștinaţi, servește ca preludiu al acestei profeții. Dumnezeul care vine nu este nimeni altul decât Mesia Însuși. Însă profeția proclamă mai mult decât vestea bună a eliberării. Nu așteptăm doar un eveniment, ci și o persoană pe care o iubim și o cunoaștem, care ne iubește și ne cunoaște. Această relație personală face ca așteptarea să fie și mai intensă.

Prima profeție a Apocalipsei este cea a venirii lui Mesia. Ioan Îl descrie așa cum apare în cartea lui Daniel: „El vine pe nori” (Apocalipsa 1:7; cf. Daniel 7:13). Expresia pare deplasată și, uneori, a fost privită cu zâmbete sau chiar cu batjocură. Unii au crezut că ar fi mai bine să o interpreteze în sens spiritual – ar fi vorba de faptul că Dumnezeu vine să locuiască în sufletul omului. Alţii au considerat-o nimic altceva decât un mit. Și totuși, în mod clar, profetul are în minte ceva cât se poate de real, întrucât mai departe afirmă: „Orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7). Textul face referire aici la o profeție a lui Zaharia: „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon în Valea Meghidonului” (Zaharia 12:10,11).

Trimiterea la Zaharia evocă imaginea plânsului și a bocetului. Având în faţă „o împărăție și preoți” (Apocalipsa 1:6), adică pe aceia care Îl așteaptă din toată inima pe Mesia să vină de sus, Ioan delimitează o altă tabără – „toate seminţiile pământului” (Apocalipsa 1:5), cei ce se bazează numai pe puterile lor pământești, numai pe ceea ce e imediat și tangibil. Aici se includ nu doar romanii care I-au bătut cuie în palme și care L-au văzut murind, ci și cei care au contribuit indirect la moartea Sa: preoții invidioși pe popularitatea Lui, ucenicii „creștini” care, din lașitate, s-au făcut nevăzuți și, în ultimă instanţă, marea mulțime de bărbați și femei care, de-a lungul secolelor, într-un fel sau în altul, au participat la omorârea Lui. Ioan anunță că vor fi dezamăgiți. În loc să devină împărați și să moștenească viața veșnică, se vor boci, dar nu pentru că El ar urma să moară, ci pentru că, la venirea Lui, își vor da seama cât de greșit L-au judecat. Scriptura compară părerea lor de rău cu acea emoție profundă pe care o simțim atunci când ne moare cineva drag. Este o notă cât se poate de ironică. Pe Acela pe care și-L doriseră mort – și pe care chiar L-au omorât – Îl plâng acum, deși văd cu propriii ochi că nu mai este mort.

Un răspuns liturgic confirmă faptul că Mesia va reveni: „Da, Amin!” (vers. 7). Cuvintele par să iasă direct de pe buzele Celui Străpuns, El fiind cel care vorbește acum: „«Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul», zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic” (vers. 8). El este „Domnul Dumnezeu”, YHWH Elohim al creației (Geneza 2), Dumnezeul începutului și al sfârșitului timpului, „Alfa și Omega” (prima și ultima literă a alfabetului grecesc), „Cel ce este, Cel ce era” și, în special, „Cel ce vine”, „Cel Atotputernic” (El Șaddai).

Acest ultim nume este unul dintre cele mai vechi nume ale lui Dumnezeu din tradiția ebraică. Israeliţii și-L amintesc, pe El, Dumnezeul patriarhilor, ca Dumnezeul promisiunilor și al binecuvântărilor (Geneza 28:3; 35:11).

Ioan primește această viziune în „ziua Domnului” (Apocalipsa 1:10). Cei mai mulți cititori creștini se gândesc imediat la duminică, uitând că autorul este evreu, hrănit din Scripturile ebraice, îmbibat de tradiția strămoșilor săi. Mai mult, duminica este numită „ziua Domnului” abia din secolul al II-lea. Astfel, este mult mai plauzibil să credem că „ziua Domnului” din Apocalipsa 1:10 este sabatul Decalogului, pe care Scripturile ebraice îl numesc o zi „a Domnului” (Deuteronomul 5:14; Exodul 20:10). În plus, folosirea frecventă a numărului 7 în Apocalipsa justifică decizia noastră de a considera sabatul sărbătoarea de deschidere a acestei cărți. Mai mult, sabatul este sărbătoarea care deschide ciclul anual al sărbătorilor iudaice, așa cum este prezentat în Leviticul: „Șase zile să lucraţi, dar ziua a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului” (Leviticul 23:3).

Conform tradiției biblice, sabatul este prima sărbătoare a lui Dumnezeu pe care a ținut-o omenirea (Geneza 2:1-3). Este, de asemenea, singura zi pe care a sfințit-o Dumnezeu înainte de a da poruncile la muntele Sinai (Exodul 16:23,29) și singura zi a cărei celebrare nu depinde de anotimpuri, de mișcarea vreunui corp ceresc sau de vreun eveniment istoric. Astfel, este numai normal să începem cu sabatul.

Este însă la fel de probabil ca Ioan să facă aici aluzie la cealaltă „zi a Domnului”, acel Yom YHWH despre care vorbeau profeții din vechime (Isaia 13:9-13; Ezechiel 30:1-5; Ioel 2:1-11; Amos 5:18-20; Țefania 1:14-18 etc.), ziua judecății și a venirii Sale la sfârșitul timpului. Contextul escatologic al pasajului nostru confirmă o astfel de interpretare.

Cu alte cuvinte, Ioan primește o viziune despre ziua Domnului (ziua judecății finale și a parusiei) în timpul sabatului (cealaltă zi a Domnului). Nu ar trebui să ne surprindă faptul că profetul asociază cele două zile. Sabatul a avut întotdeauna conotații escatologice în Biblie (Isaia 58:14; 61:1-3), precum și în tradiția iudaică, unde este văzut ca un semn al zilei eliberării, „o pregustare a lumii care va veni”¹.

Dintr-odată, Ioan aude în spatele său un glas puternic (Apocalipsa 1:10). În gândirea ebraică, trecutul era întotdeauna așezat „înaintea” ochilor cuiva, pentru că este desfășurat în fața noastră și-l putem percepe, în timp ce viitorul urmează să aibă loc, ca atare vine din spatele nostru². Astfel, prin implicaţie, glasul puternic reprezintă viitorul.

Lui Ioan, glasul îi sună familiar. Este vocea lui Mesia, pe care L-a cunoscut personal și pe care L-a iubit, vocea lui Isus cel înviat, Isus al prezentului. Este însă și o voce care vine de departe, din viitor – vocea lui Dumnezeu, „Cel ce vine”.

Note

1 Midraș Rabba, Geneza 17.5.
2 Ebraicul qedem „înainte” desemnează ceea ce deja a avut loc, trecutul; ebraicul ahar „în spate” desemnează ceea ce urmează, viitorul. În contrast, gândirea modernă occidentală tinde să vadă trecutul ca fiind în spate și viitorul, în faţă. Cu privire la această noţiune, vezi Thorleif Boman, Hebrew Thought Compared with Greek, New York, W. W. Norton, 1960, retipărit 1970, p. 149, 150.