Prefață: O carte ciudată (Apocalipsa 1:1-3)

În Mișna, se povestește că patru înțelepți faimoși au ajuns în Pardes, paradisul mistic din viziunea apocaliptică¹. Totuși niciunul nu a rămas întreg în urma vizitei. Primul a murit pe loc, al doilea și-a pierdut credința, iar al treilea, minţile. Cât despre al patrulea…, ei bine, a ajuns să se creadă Mesia.

Această parabolă ne transmite – desigur, cu un surâs amar – un avertisment foarte important: conceptul de apocalipsă este unul cu adevărat periculos. Este înconjurat de o aură de moarte, de nenorocire, de frică. Uneori, frica devine atât de paralizantă, încât unii nici măcar nu suportă să se gândească la ce scrie în această carte. Cineva spunea cândva că „apocalipsa ori te găsește gata nebun, ori te face nebun”. De la David Koresh, din Statele Unite ale Americii, la Shoko Asahara, din Japonia, Luc Jouret, din Europa, și toți „misticii” care încă dau fuga la Ierusalim² ca să-L găsească pe Mesia sau să devină Mesia, conceptul de apocalipsă a fost sursa multor nebunii și a și mai multor deliruri.

Așadar, înainte de a ne aventura în cartea biblică Apocalipsa, trebuie să ne pregătim și să ne asigurăm că o vom citi și o vom înțelege așa cum a dorit Dumnezeu să fie înţeleasă. În acest scop, primele trei versete ne indică tocmai natura cărții și servesc de repere, ca să știm cum să o abordăm pentru a ne bucura de ea și a-i supraviețui.

* * * * *

Mai întâi de toate, autorul ei este evreu, pe numele său ebraic Yohanan „YHWH este plin de har”, un nume destul de obișnuit în poporul său, care apare încă din vremurile biblice³; Josephus Flavius menționează 17 persoane diferite care purtau acest nume. Este, de asemenea, numele unor faimoși rabini din Antichitate, precum Yohanan ben Zakkai (secolul I) sau Yohanan Făcătorul de Sandale (secolul al II-lea). Yohanan al nostru este, probabil, aceeași persoană care a scris Evanghelia după Ioan – Yohanan ben Zebedeh „Ioan, fiul lui Zebedei”, fratele lui Iacov și ucenicul iubit al lui Isus (sau Yeșua). Tradiția creștină a acceptat în unanimitate acest lucru. Polycrates, episcop al Efesului (130-196 d.Hr.), atestă în mod clar prezența lui Ioan în Efes, ceea ce ar explica grija deosebită a autorului pentru bisericile din Efes și Asia⁴. Autorul cărţii Apocalipsa este deci o persoană reală. Locul unde se afla, Patmos, este o mică insulă de peste 40 km², în Marea Egee (cuvântul „mare”, thalassa în limba greacă, apare de 25 de ori în Apocalipsa). Conform tradiției, Domitianus, primul împărat roman (81-96 d.Hr.) care și-a luat în serios divinitatea și le-a cerut oamenilor să i se închine ca unui zeu, l-a exilat pe Ioan pe această insulă și l-a condamnat la muncă silnică în carieră. Întrucât refuzau să-i recunoască divinitatea, evreii și creștinii, pe care el îi numea „ateii ăștia”, îl deranjau. Conform lui Hieronymus⁵, romanii l-au deportat pe Ioan la 14 ani de la persecuția lui Nero și l-au eliberat la moartea lui Domitianus (96 d.Hr.). Astfel de deportări erau obișnuite sub regimul roman și implicau, în general, personalități politice. Prizonierii își pierdeau toate drepturile civile și proprietățile. În introducerea la Apocalipsa, Ioan se identifică drept un martor, un martus (Apocalipsa 1:2), care suferă „în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (vers. 9). Dezrădăcinat de trecutul său, de familie, de prieteni, de casă și de locurile cunoscute, zdrobit de munca grea și de umilința la care era supus, nemairămânându-i decât speranța, autorul cărţii Apocalipsa a fost un „martir” care a ajuns la Kidduș ha-Șem „sfințirea numelui” în manieră tradițională iudaică. Iar nostalgia după ţinutul natal și confruntările zilnice cu opresorii săi nu au făcut decât să-i consolideze identitatea iudaică.

Apocalipsa este, prin urmare, mult mai iudaică decât oricare altă carte a Noului Testament. Conține mai mult de 2 000 de aluzii la Scripturile ebraice (Vechiul Testament), inclusiv 400 de referințe explicite și 90 de citări literale din Pentateuh și Profeți. În ce privește citările textuale, Apocalipsa este mult mai fidelă originalului ebraic al Vechiului Testament decât traducerii în greacă, Septuaginta. Ernest Renan observa că „limba Apocalipsei este calchiată după ebraică, este gândită în ebraică și cu greu poate fi înțeleasă de cei care nu cunosc ebraica”⁶. Această caracteristică ne invită să analizăm fundalul și perspectiva evreiască a cărții. Pentru a înțelege Apocalipsa, trebuie să o citim în lumina Scripturilor ebraice. Aceasta este principala perspectivă a comentariului de față. Pe măsură ce căutăm să deslușim intențiile autorului, vom analiza referirile la Scripturile ebraice în contextul lor ebraic și iudaic. Interpretarea noastră va include deci nu doar o exegeză directă a Scripturilor ebraice, acolo unde este necesar, ci va lua în considerare și lumea iudaică în sine și tradițiile iudaice specifice pe care le reflectă Apocalipsa.

De la bun început, cartea este înrădăcinată în „tainele lui Daniel”. Chiar primul cuvânt al ei, „descoperirea”, ne aduce în prezența unei taine care este pe cale să fie descoperită. „Descoperirea”, sau „apocalipsa”⁷, vine de la grecescul apokalypto „a descoperi cuiva un secret”. Acest verb, „a descoperi”, se întâmplă să fie tocmai unul din cuvintele-cheie ale cărții lui Daniel (glh), unde apare de șapte ori. Ca și primul cuvânt al Apocalipsei, și ebraicul glh introduce viziunile profetice⁸ și este asociat cu un alt cuvânt – razah „taină”. Acest ecou al cărții lui Daniel în primul cuvânt al Apocalipsei sugerează o conexiune specială între cele două texte profetice. „Descoperirea lui Ioan” ne trimite înapoi la „tainele lui Daniel”.

Mai mult, Apocalipsa începe cu o fericire care reia ca un ecou ultima fericire din cartea lui Daniel: „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Daniel, la rândul său, scria: „Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:12,13)⁹.

Încă de la început, autorul Apocalipsei se plasează în aceeași perspectivă ca aceea din profeția lui Daniel, după cum ne-o sugerează titlul – „Apocalipsa”, sau „Descoperirea” – și prima fericire, care constituie o introducere a cărţii și care îl orientează pe cititor. Apocalipsa conţine mai multe aluzii la cartea lui Daniel decât la oricare altă carte a Scripturilor ebraice¹⁰. Chiar și expresia tehnică: „Eu, Ioan”, pe care profetul o folosește pentru a-și introduce viziunea¹¹, este un ecou al expresiei: „Eu, Daniel”¹². Ambele cărți au o frazeologie similară. Și ambele conţin aceleași viziuni, aceleași teme, aceleași implicații etice și aceeași perspectivă profetică, acoperind aceeași perioadă de timp¹³.

Asemănările dintre cărţile Daniel și Apocalipsa ne oferă primele indicii legate de modul în care ar trebui să citim cartea lui Ioan. Referirile la cartea lui Daniel ne vor servi drept puncte de reper atunci când vom încerca să interpretăm Apocalipsa. Le recomand tuturor să citească mai întâi cartea biblică Daniel și comentariul meu, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel¹⁴, ca să înţeleagă mai bine modul în care Apocalipsa folosește aceleași teme și aluzii.

De asemenea, fericirea cu care începe Apocalipsa sugerează de la bun început metodologia care ar trebui să caracterizeze orice abordare a acestei cărți. Pasajul se împarte în trei verbe: „citește”, „ascultă” și „păzește” (sau „pune la suflet”).

În primul rând, cartea ne îndeamnă să citim: „Ferice de cine citește!” Fericirea se naște dintr-o revelație, „o taină descoperită”, o apocalipsă. Urarea de mai sus sugerează că fericirea implică nevoia de revelaţie, fără de care s-ar putea să ne scape esenţialul. De fapt, modalitatea de lecturare a cărții este, în esență, una religioasă. Un fapt interesant este că verbul „a citi” este singurul la singular din pasaj: „cel ce citește”. Celelalte verbe sunt la forma de plural: „cei ce ascultă” și „cei ce păzesc”. Cititorul are o audiență, nu este singur. Cuvintele pe care le citește trebuie să fie ascultate de mulțime – „cei ce ascultă” – conform practicii liturgice de la sinagogă. Ne aflăm, așadar, în contextul sacru al închinării organizate. Apocalipsa trebuie citită ca o liturghie, ca o experiență mistică și emoțională, ca o poezie, cu ritmurile, simbolurile și lecțiile ei spirituale.

Apocalipsa este însă mult mai mult decât un exercițiu liturgic. Scriptura numește cuvintele ei „profeție”. Cartea are în vedere mai mult decât niște simple emoții și nu se adresează doar misticilor și poeților. Cuvintele ei răsună mult dincolo de zidurile templului și de contextul specific serviciului divin de închinare. Apocalipsa este mai mult decât o liturghie, este o carte pe care oamenii trebuie să o studieze și să o înțeleagă. Însă această abordare necesită efort intelectual. Trebuie să „ascultăm” profeția, ceea ce, în contextul gândirii ebraice, înseamnă că trebuie să o înţelegem (Neemia 8:3; Ieremia 6:10; Apocalipsa 2:7; 3:22). Numai atunci își va „descoperi tainele” și va lumina cursul chinuit al istoriei până la împlinirea ei finală, după cum o sugerează chiar ultimele cuvinte ale fericirii – „căci vremea este aproape” (abordarea istorico-profetică).

Conceptul ebraic al „ascultării” implică și dispoziția de a aduce faptele în conformitate cu ceea ce ai înțeles. Celebrul Șema Israel (Deuteronomul 6:4-9) este mai mult decât o melodie plăcută. În ebraică, verbul „a auzi” („a asculta (pe cineva/ceva), a înțelege”) este sinonim cu verbele „a păzi”, „a asculta (de cineva/ceva)”. Exact acesta este mesajul ultimelor cuvinte ale pasajului nostru: „Ferice (…) de cei ce ascultă și iau aminte la lucrurile scrise în ea!”. Dincolo de lectura liturgică ce ne încântă urechile și de profeția care ne provoacă intelectul, Apocalipsa își propune să ne facă să ne consacrăm viața lui Dumnezeu, să o aducem în armonie cu „lucrurile scrise în ea” (abordarea existențială).

Fericirea ne îndreaptă apoi atenţia spre primele cuvinte ale cărții, identificând mesajul scris drept o revelație de sus: „descoperirea (…) pe care a dat-o Dumnezeu” (Apocalipsa 1:1). Ar trebui să înţelegem titlul cărţii nu ca „descoperirea lui Ioan” (primul titlu sub care a fost cunoscută)¹⁵, ci ca descoperirea către Ioan. Apocalipsa este, astfel, adevărul divin întrupat în cuvântul scris, care presupune efortul chinuitor de a căuta cu pasiune sensul textului (abordarea exegetică).

Această multitudine de abordări pe care ar trebui să o folosim în studiul Apocalipsei este deja sugerată chiar de structura cărții – o structură pe care o voi numi de tip menorah, sau înșeptită (vezi tabloul menorah de la finalul capitolului) – cu următoarele caracteristici:

1. Ca și cartea lui Daniel¹⁶, se desfășoară în șapte cicluri de viziuni, paralele și simultane, cu structură de chiasm (de la litera grecească chi, care are forma unui X), adică a doua jumătate a ciclului este paralela inversă a primei jumătăţi (A B C/C1 B1 A1).

2. La începutul fiecărui ciclu, viziunea se întoarce la templu, cu o notă liturgică ce face aluzie la calendarul zilelor sfinte ale Israelului (așa cum sunt stabilite în Leviticul 23). Cartea plasează, astfel, fiecare ciclu profetic în perspectiva unei sărbători iudaice, la care se face adesea aluzie în cadrul ciclului respectiv¹⁷. Autorul ne invită să citim Apocalipsa în lumina sărbătorilor iudaice¹⁸, ritualuri care proiectează un sens simbolic asupra istoriei.

3. Mai mult, asemenea cărții lui Daniel, Apocalipsa se împarte în două mari secțiuni (istorică/terestră și escatologică/cerească), în mijlocul cărţii fiind plasată judecata lui Dumnezeu din vremea sfârșitului și întoarcerea Fiului omului (Apocalipsa 14; cf. Daniel 7)¹⁹. Prima parte a Apocalipsei este, în primul rând, o viziune profetică asupra istoriei, începând cu vremea în care a trăit Ioan până la venirea lui Dumnezeu, în timp ce partea a doua tratează perioada cuprinsă între venirea lui Dumnezeu și coborârea cetății cerești. Astfel, în loc să interpretăm Apocalipsa drept o simplă reflectare a unor evenimente contemporane cu Ioan (interpretarea preteristă)²⁰, ar trebui mai degrabă să o interpretăm din perspectiva lui, ca o viziune a lucrurilor care urmează să vină (interpretarea istorico-profetică), cu toate riscurile pe care le implică o astfel de interpretare, și anume faptul că se cere de la noi credință și responsabilitate (abordarea existențială). Această interpretare istorico-profetică nu numai că este cea mai fidelă intențiilor autorului, ci și cea mai veche²¹.

Cartea desfășoară, dezvoltă și își intensifică în mod treptat temele apocaliptice. Ioan urmează exemplul lui Daniel, care a repetat și și-a amplificat viziunile (vezi în special Daniel 2, 7 și 8). „Descoperirile lui Ioan” sunt, de fapt, o singură descoperire. Titlul Apocalypsis implică deopotrivă un singular și un plural. Ca atare, interpretarea pe care o vom da viziunilor ar trebui să ia în considerare acest procedeu literar al repetării și intensificării (interpretarea recapitulativă). O astfel de interpretare constituie, în mod evident, o provocare la adresa înțelegerii cronologice a Apocalipsei, conform căreia evenimentele anunţate de peceți ar urma evenimentelor anunțate de scrisori, iar cele anunțate de trâmbițe ar urma după peceți și așa mai departe (interpretarea futuristă și dispensaționalistă).

* * * * *

Toate aceste observații preliminare cu privire la natura, scopul și forma Apocalipsei ne indică faptul că ea nu a fost destinată să fie înfricoșătoare și stranie, ci, dimpotrivă, o revelaţie clară, care să răspundă întrebărilor noastre și să ne alunge temerile cu privire la viitor.

Note

1 Talmudul babilonian, Hagiga 14b; cf. Talmudul de la Iersualim, Hagiga 2:1, 77b.

2 Vezi Yair Bar-El, Rimona Durst, Gregory Katz, Josef Zislin, Ziva Strauss și Haim Y. Knobler, „Jerusalem Syndrome”, The British Journal of Psychiatry, 176, 2000, p. 86-90.

3 1 Cronici 3:15; Neemia 12:23; Ieremia 40:16 etc.

4 Polycrates, From His Epistle to Victor and the Roman Church Concerning the Day of Keeping the Passover (Ante-Nicene Fathers, vol. 8, p. 773), citat în Eusebius, Church History 5.24.3 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 242).

5 Hieronymus, Lives of Illustrious Men 9 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 3, p. 364, 365).

6 Ernest Renan, Antichrist: Including the Period from the Arrival of Paul in Rome to the End of the Jewish Revolution, traducere în limba engleză și ediţie de Joseph Henry Allen, Boston, Roberts Brothers, 1897, p. 17.

7 Cuvântul „apocalipsă” a dat numele unui important curent literar, și în tradiţia iudaică, și în cea creștină, și se aplică deopotrivă surselor biblice și nebiblice. În Scripturile ebraice, printre exemple se numără Daniel, Ezechiel, Hagai, Zaharia și unele secţiuni din Isaia; în Noul Testament, găsim acest gen în Matei 24, Marcu 13, 1 Tesaloniceni 4:13-18; 2 Tesaloniceni 2:1-12; 1 Corinteni 15:20-26,51-53. Dintre textele necanonice (scrieri apocrife sau pseud­epigrafice), în aceeași categorie putem include textele: 1 Enoh, 2 Enoh, Apocalipsa ebraică a lui Ezra, 2 Baruh, Înălţarea lui Moise, Apocalipsa lui Avraam, Apocalipsa lui Adam, Apocalipsa lui Ilie, Cartea jubileelor, Testamentul celor doisprezece patriarhi și unele texte din manuscrisele de la Marea Moartă. Dintre textele creștine, sunt considerate apocaliptice: Apocalipsa lui Petru, Apocalipsa lui Pavel, Apocalipsa lui Isaia etc. Trebuie să remarcăm totuși că clasificarea acestor scrieri ca „apocaliptice” rămâne arbitrară și artificială. Mai mult, Apocalipsa păstrează anumite caracteristici care o diferenţiază de alte scrieri „apocaliptice” (intenţia profetică, implicaţiile etice, optimismul, autorul [al cărui nume nu este un pseudonim al vreunui predecesor mai ilustru] etc.).

8 Daniel 2:19,22,28-30,47; 10:1.

9 Apocalipsa conţine șapte fericiri (Apocalipsa 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7,14). Toate șapte fac aluzie la Dumnezeul care vine.

10 Vezi Henry B. Swete, The Apocalypse of St. John: The Greek Text with Introduction, Notes and Indices, ediţia a 3-a, Londra/New York, Macmillan, 1917, p. cliii.

11 Cf. Apocalipsa 1:4,9; 22:8.

12 În cartea lui Daniel, această expresie apare de șapte ori, introducând viziunile apocaliptice (Daniel 7:15,28; 8:15,27; 9:2; 10:2,7).

13 Pentru paralelele și conexiunile dintre Daniel și Apocalipsa, vezi Richard Lehmann, „Relationships Between Daniel and Revelation”, în Frank B. Holbrook (ed.), Symposium on Revelation—Book 1, Daniel and Revelation Committee Series, vol. 6, Silver Spring, Maryland, Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1992, p. 131-144. Cf. Jean-Pierre Ruiz, Ezekiel in the Apocalypse: The Transformation of Prophetic Language in Revelation 16, 17-19, 10, European University Studies, Series XXIII, Theology, vol. 376, Frankfurt am Main/New York, Peter Lang, 1989, și Gregory K. Beale, The Use of Daniel in Jewish Apocalyptic Literature and in the Revelation of St. John, Lanham, Maryland, University Press of America, 1984.

14 Jacques B. Doukhan, Secrets of Daniel: Wisdom and Dreams of a Jewish Prince in Exile, Hagerstown, Maryland, Review and Herald Pub. Assn., 2000 (pentru ediţia în limba română, vezi Jacques B. Doukhan, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel, București, Editura Viaţă și Sănătate, 2013).

15 Canonul muratorian, un document din secolul al II-lea, și scrierile părinţilor bisericești confirmă acest lucru (vezi David E. Aune, Revelation, Word Biblical Commentary, vol. 52, Dallas, Texas, Word Books, 1997, p. 4).

16 Vezi Jacques B. Doukhan, Daniel: The Vision of the End, ediţie revizuită, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 1989, p. 3-6.

17 Sărbătorile iudaice indicate în titluri vor fi date în ebraică: Șabbat (sabatul), Pessa (Paștele), Șavuot (Cincizecimea/Rusaliile), Roș Hașana (Anul Nou, sau Sărbătoarea Trâmbiţelor), Kippur (Ziua Ispășirii), Sukkot (Sărbătoarea Corturilor).

18 Pentru un model similar al sărbătorilor iudaice în Evanghelia după Ioan, vezi George R. Beasley-Murray, John, ediţia a 2-a, Word Biblical Commentary, vol. 36, Nashville, Tennessee, Thomas Nelson Publishers, 1999, p. lix.

19 Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 107.

20 Iezuitul spaniol Luis de Alcazar (1554-1614) a introdus pentru prima oară această interpretare. În contrast cu reformatorii, care au aplicat această profeţie la papalitate, teologul iezuit a aplicat-o în schimb iudaismului și Romei păgâne, contemporane cu Ioan. Raţionalismul german din secolul al XIX-lea a dezvoltat mai departe această perspectivă, care a pregătit drumul metodei istorico-critice.

21 Irenaeus din Lyon (130-202 d.Hr.) a susţinut această interpretare. Născut la doar câţiva ani după apariţia cărţii Apocalipsa, acest părinte bisericesc a fost ucenicul lui Polycarpos, martir care l-a întâlnit personal pe Ioan (vezi Eusebius, Church History 5.20.6, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 238, 239). Biserica, sub influenţa lui Hippolytus și a lui Origenes, a respins această interpretare în perioada Evului Mediu, optând pentru una mai alegorică, mai spirituală și mai morală. Ea a reapărut totuși în secolul al XVI-lea, odată cu reformatorii.

22 Cf. Kenneth A. Strand, Interpreting the Book of Revelation: Hermeneutical Guidelines, with Brief Introduction to Literary Analysis, ediţie revizuită și adăugită, Worthington, Ohio, Ann Arbor Publishers, 1976, p. 51.

^[1] Menorah este sfeșnicul cu șapte braţe folosit în sanctuarul și templul evreiesc, devenit acum emblema iudaismului și a statului modern Israel. (n.r.)