IV. Iordanul și Bazinul Mării Moarte

Dacă doriți să vedeți o lume a contrastelor, vă invit pe Marele Rift Siro-African. Străbate Țara Sfântă de la nord la sud, pe o distanță de peste 500 km. În partea de nord, sunt izvoarele Iordanului, bazinul Hula și Lacul Galileei, zonă pe care o putem numi „raiul”. În partea centrală și de sud sunt Marea Moartă și deșerturile, zonă pe care o putem numi „iadul”. Pe o distanță de 200 km, se trece de la o extremă la alta. Evreii au găsit soluția: sunt singurii care i-au oferit Mării Moarte un alt nume, Marea Sărată, și care au făcut din ea o adevărată mină de aur. Vă invit pe acest culoar și veți vedea că și iadul se poate schimba în bine, cu condiția să-i dai un nume nou.

1. Iordanul

Din partea de sud a Turciei și până în centrul Africii, la poalele muntelui Kilimanjaro, se întinde un șanț tectonic adânc, vizibil și de pe sateliții Pământului, numit Marele Rift Siro-African. Are o lungime de cca 7 000 km, atingând în bazinul Mării Moarte cea mai mare adâncime de pe glob, 430 m sub nivelul mării. Fiind la limita dintre zona locuibilă, mediteraneeană, și marile deșerturi tropicale (Deșertul Arabiei și deșertul Paran), Marele Rift este străbătut de stolurile de păsări călătoare în migrația lor între nord și sud.

Iordanul este principalul râu din zonă, curgând prin Marele Rift de la muntele Hermon până în cea mai joasă depresiune, Marea Moartă. Lungimea lui în linie dreaptă este de 215 km, dar ținând cont de numeroasele meandre, lungimea lui totală este de 320 km. Diferența de nivel de la cel mai înalt izvor până la vărsare este de 1 000 m, ceea ce face ca Iordanul să fie un râu foarte rapid. De-a lungul cursului său se formează două lacuri—lacul Hula (de 3 × 2 km) și Lacul Galileei (de 22 × 10 km)—și se varsă într-un al treilea lac, Marea Moartă.

Iordanul își trage numele de la cuvântul ebraic iored „a coborî” și înseamnă „coborâtorul”, datorită pantei mari de scurgere. Se formează din patru izvoare puternice, care formează patru râuri mai mici. De la est spre vest, acestea sunt: izvorul Banias (care izvorăște din Grota lui Pan, de la piciorul Hermonului, și care are pe cursul lui o cascadă), izvorul Dan (izvorul cu cel mai puternic debit, dar cu cel mai scurt traseu), izvorul Hasbani (care curge pe teritoriul Libanului și formează râul Senir, cel mai lung, de peste 32 km) și izvorul Ayun (în partea vestică, în munții Liban; este cel mai mic ca debit, dar izvorăște de la cea mai mare altitudine, 600 m deasupra nivelului mării).

Râul Iordan formează granița între Canaanul propriu-zis și Transior­dania, separând Israelul, la vest, de Siria și de Iordania, la est. După Războiul de Șase Zile din 1967, care a fost un război pentru apă, Israelul i-a împins pe sirieni mult spre est, ocupând platoul Golan și îndepărtându-i de pe malurile râului. Apa Iordanului este folosită de trei țări: Israel, Iordania și Palestina. Este trasă din Lacul Galileei și se repartizează între cele trei țări după o înțelegere prealabilă.

Iordanul are puține surse de alimentare. Pe malul drept are ca afluent doar pârâul Harod, cu apă continuă, dar pe malul stâng colectează apele râurilor Yarmuk și Yabok. În timpul iernii sunt numeroși torenți care aduc multă apă în râu.

În bazinul Hula, și în special în jurul lacului Hula, este o vegetație specifică Nilului, aici crescând papirus. Între lacul Hula și Lacul Galileei, Iordanul coboară 200 m în altitudine pe o distanță de cca 10 km. Datorită vitezei mari, pe această porțiune se practică sporturi nautice, deosebit de căutate de evrei.

Între Lacul Galileei și Marea Moartă, Iordanul străbate un defileu adânc și are un curs cu foarte multe meandre. Pe măsură ce coboară, intră în Pustiul Iudeei, fiind singura sursă de apă a zonei și având astfel o importanță deosebit de mare. Din cauza consumului mare de apă din acest râu, cantitatea care se varsă în Marea Moartă s-a redus simțitor, ducând la o scădere a nivelului acestei mări cu aproape 30 m, punându-i astfel în pericol existența.

Iordanul este renumit pentru două evenimente mari. Primul eveniment este trecerea israeliților prin albia lui în perioada de debit maxim: apele râului s-au oprit ca într-un baraj, oferindu-le lui Iosua și întregului popor posibilitatea să intre în Canaan. Al doilea eveniment important a fost botezarea Domnului Hristos de către Ioan Botezătorul.

Există două tradiții în privința botezului Mântuitorului: una ortodoxă, care pretinde că evenimentul a avut loc undeva în dreptul Ierihonului, în partea de sud, și tradiția catolico-protestantă, care susține că a avut loc în Galileea, la sud de Lacul Galileei, la Yardenit, un loc special amenajat pe malul râului.

Trecerea Iordanului a devenit similară cu părăsirea lumii păcatului și acceptarea promisiunilor lui Dumnezeu.

2. Bazinul Hula: mini-delta Israelului

Lacul Hula se află în partea de sud-vest a bazinului Hula și are o suprafață de circa 3,5 km2. De jur împrejurul lui se întinde o mlaștină, care păstrează specii de plante rare, printre care și papirusul, fiind punctul cel mai nordic unde această plantă crește în mod natural. Înainte de amenajările funciare din anii 1950, zona era populată de foarte multe animale sălbatice: leoparzi, lupi, vulpi, urși, șacali și altele, care atrăgeau aici o mulțime de vânători. Astăzi, după ce s-a reinundat o parte din zonă, s-a restabilit în mare parte ecosistemul natural. Poți să întâlnești prin mlaștini bivoli, porci mistreți, șacali, iar în apa puțin adâncă poți urmări tot felul de pești sau de broaște-țestoase, unele dintre ele, specii rare.

Zona este declarată rezervație naturală și este amenajată ca parc deschis turiștilor. O clădire specială, cu planșe, exponate și o sală video, te ajută să înțelegi mai bine frumusețile naturii din jurul lacului Hula. Perioadele cele mai frumoase din an sunt primăvara și toamna, când pe aici trec toate păsările migratoare din Europa și Asia, în drumul lor spre Africa. Este un fel de placă turnantă pentru toate păsările migratoare. Mari probleme le creează crescătorilor de pește pelicanii care vin din Delta Dunării, deoarece aici își reîncarcă rezervoarele. Ornitologii au apreciat că prin zonă trec anual în jur de 500 de milioane de păsări. Iubitorii de păsări vin aici pentru a privi acest spectacol minunat și a face poze.

3. Yardenit

Yardenit este un nume deosebit de frumos pentru creștinii catolici și protestanți. În aceste tradiții, aici se consideră că este locul unde a fost botezat Domnul Hristos. O frumoasă amenajare a râului Iordan, chiar la ieșirea lui din Lacul Galileei, îi întâmpină pe toți pelerinii. Locuri betonate și protejate de garduri metalice în vadul Iordanului sau mici amfiteatre amenajate pe mal constituie tot atâtea invitații la botez. Pelerini din toată lumea vin cu prieteni, frați de credință și duhovnicii lor pentru a încheia legământ cu Dumnezeu. Se aud cântări frumoase, se văd fețe fericite și vesele, iar oamenii se îmbrățișează indiferent că au hainele îmbibate sau nu de apă.

Nu avem documente precise despre acest loc. Știm doar că Ioan mergea în multe locuri pentru a predica și a boteza. Fiindcă mulți galileeni primeau mesajul său, este foarte probabil ca Ioan să fi venit în întâmpinarea lor până aici, lângă Lacul Galileei.

4. Qasr al Yahud: Locul botezului și ispitirii lui Isus

Qasr al Yahud se traduce prin „Castelul iudeilor” și este un loc de pe malul Iordanului, în apropiere de Ierihon. Tradiția iudaică susține că prin această zonă au trecut evreii Iordanul în timpul lui Iosua, când apele s-au oprit. Tradiția creștină ortodoxă susține că tot aici a fost botezat Domnul Hristos de Ioan. Mai multe ruine de biserici bizantine, din apropiere, vin să întărească această tradiție. Tot aici Ilie și apoi Elisei au trecut Iordanul pe uscat, lovind și despicând apele cu mantaua.

Locul este amenajat pe malul Iordanului cu toate facilitățile necesare pentru efectuarea unui botez și pentru parcarea mașinilor și a autocarelor. Aflându-se pe granița cu Iordania, iar râul fiind foarte mic și îngust, așa încât se poate purta o conversație cu cei de dincolo, există riscul unor tentative de trecere frauduloasă a graniței.

Locul a fost tot timpul considerat adevăratul loc al botezului Mântuitorului de către ortodocși, care au reușit în prezent să obțină recunoașterea și amenajarea lui ca loc religios de pelerinaj, cu toate drepturile care decurg de aici.

Cea mai mică construcție este o mănăstire etiopiană, ridicată în sec. al XIX-lea. Complexul franciscan, ridicat în 1935, care cuprindea un spital și o capelă, a fost distrus de un cutremur, iar acum mai funcționează doar capela. Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, care aparține Bisericii Ortodoxe a Greciei, a fost restaurată în 1954 peste ruinele unei biserici medievale, care la rândul ei a fost ridicată peste biserica bizantină din sec. al V-lea.

Un alt punct de atracție este Mănăstirea „Sfântul Gherasim”, aflată la est de Ierihon, lângă drumul național 90, la 3 km distanță de intersecția acestuia cu drumul spre Ierusalim. A fost construită de Ieronim la sfârșitul sec. al IV-lea, în amintirea botezului Domnului Hristos. Actuala construcție a fost ridicată în 1882, păstrând câteva mozaicuri și urme de zid din biserica bizantină. Numele i-a fost dat după un călugăr, stareț al acestei mănăstiri.

Un alt lăcaș de cult este Mănăstirea Quarantal („Cele patruzeci de zile”), ridicată pe Muntele Ispitirii, la vest de Ierihon, foarte aproape de orașul actual și nu departe de locul botezului Domnului Hristos după tradiția ortodoxă. Tradiția susține că aici S-a retras Isus după botezul Său și a fost ispitit de Satana. Pe vârful muntelui a fost construită o fortăreață hașmoneo-irodiană, apoi o mănăstire, dar în prezent nu mai sunt decât ruinele acestora. Călugării au locuit în peșterile muntelui, pe care le-au amenajat ca rezervoare de apă, capele și locuri de dormit. Mănăstirea a fost construită de ruși între anii 1875 și 1905 și pare că a crescut din munte, fiind strâns legată de peretele muntelui. Numele ei vine din lat. quarantena „patruzeci” și este o pronunțare arabă greșită.

Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Isus a postit timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți și apoi a flămânzit. Atunci ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca aceste pietre să devină pâini!” Însă Isus i-a răspuns: „Este scris: «Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»” (Mat. 4:1–4)

5. Belvoir: Steaua Iordanului

Belvoir este un castel masiv și foarte impresionant, cocoțat pe cea mai mare înălțime de deasupra Văii Iordanului, oferind o perspectivă strategică asupra întregii văi. Este un castel în adevăratul sens al cuvântului. Fortificat cu ziduri foarte groase și având un șanț adânc săpat în piatră, era inexpugnabil.

De aici, priveliștea asupra întregii văi a Iordanului este extraordinară. Se poate vedea în sud până spre Bet-Șean și munții Ghilboa, spre est se vede foarte bine Țara Ghiladului, iar spre nord se desfășoară o panoramă largă spre Lacul Galileei, Golan până la Hermon. Spre vest se întind dealurile domoale ale Dalmanutei și tabloul magnific al muntelui Tabor.

Teritoriul aparținea unui nobil francez din Tiberiada, pe nume Velos. În anul 1168, Velos a vândut proprietatea ordinului ospitalierilor, care au construit castelul Belvoir. Scopul lui era să păzească Valea Iordanului de incursiunile tot mai numeroase ale musulmanilor și să le închidă acestora drumul spre Ierusalim. În 1180 a avut loc o primă bătălie, iar în 1182 a fost o luptă înverșunată chiar sub zidurile castelului. După victoria lui Saladin asupra cruciaților, de la Coarnele Hattinului, din 4 iulie 1187, următorul obiectiv al mahomedanilor a fost să cucerească Belvoirul. Asediul castelului a durat un an și jumătate, până în data de 5 ianuarie 1189. În urma unor tratative, cruciații au predat castelul în mâinile arabilor, iar ei au avut libertatea să se retragă la Aco.

Mahomedanii nu i-au acordat importanță și nici nu l-au îngrijit. Treptat-treptat, a fost părăsit, abandonat, până când au venit arheologii și l-au redat circuitului turistic.

6. Fortărețele Iordanului

De-a lungul Văii Iordanului, pe crestele munților Samariei și ai Iudeei, se află șapte fortărețe ridicate de Hașmonei, de Irod și de romani pentru apărarea țării, iar mai apoi a graniței de răsărit a imperiului. În timpul romanilor și mai ales în primul secol al erei creștine, această zonă era considerată linia de demarcație între civilizație și barbarie.

Alexandrion (Sartaba) este una dintre cele mai vestite fortărețe, fiind așezată pe un vârf conic de munte, în partea vestică a Văii Ierihonului. Se vede foarte bine la coborârea prin Valea Iordanului spre Ierihon. A fost construită de Alexandru Jannaeus și îi poartă numele. A fost un avanpost puternic al iudeilor în luptele cu romanii din timpul lui Pompei (63 î.Hr.) și Gabinius (57 î.Hr.). Irod cel Mare a continuat să folosească această fortăreață, ea fiind locul de înmormântare pentru mulți din membrii familiei sale. Doi dintre copiii săi, fiii lui Mariamne, au fost uciși și îngropați aici. Nu apare în nicio relatare despre războiul iudeo-roman.

Archelais (Khirbet el Beiyudat) se află la nord de Ierihon, pe marginea drumului național 90. Ridicată de Arhelau în anul 4 î.Hr., a fost inițial o construcție agricolă, apoi un sat de fermieri. Așezarea avea un turn monumental, care acoperea o suprafață de 300 m2 și se înălța cu 9 m deasupra nivelului solului. Romanii au construit aici un fort militar, care să supravegheze întreaga zonă în partea de vest, aproape de poalele muntelui.

Herodion se află la 12 km sud de Ierusalim și 10 km est de Betleem, pe drumul care duce spre Tekoa și Hebron. Este singura localitate care poartă numele lui Irod, fiind ridicată în amintirea bătăliei dintre el și Hașmonei, în anul 40 î.Hr. Era folosită atât ca fortăreață, cât și ca palat, reședință de vară.

Hyrcania este o altă fortăreață, aflată la jumătatea distanței dintre Ierihon și Herodion, pe un vârf de munte, la 248 m deasupra nivelului mării, aproape de Mănăstirea Mar Saba. A fost construită de regele hașmoneu Alexandru Jannaeus și poartă numele tatălui său, Ioan Hyrcanus. Irod cel Mare a refăcut-o și a transformat-o în închisoare pentru oponenții săi politici. Aici a fost ucis unul din fiii săi, Antipater, cu cinci zile înaintea morții lui Irod. Pe ruinele ei, călugării bizantini au construit o mănăstire, numită Castellion.

Cypros este situată pe un vârf de munte, între torentul Qelt și Valea Ierihonului, la 15 m deasupra nivelului mării. A fost atât o fortăreață, cât și un palat cu câteva camere. Numele i-a fost dat de Irod cel Mare după numele mamei sale. Datele arheologice dovedesc că a fost ridicată de Hașmonei, iar apoi a fost lărgită și reamenajată de Irod cel Mare. Distrusă de evreii răsculați, în anul 66 d.Hr., a fost refăcută și locuită de călugări bizantini, ultimii locuitori ai fortăreței solitare.

Machaerus este singura fortăreață iudaică aflată în partea de răsărit a Mării Moarte. A fost construită de regele hașmoneu Alexandru Jannaeus ca un puternic fort militar pentru apărarea provinciei Perea. Romanii, prin Gabinius, au distrus-o, dar a fost reconstruită de Irod cel Mare. Tradiția spune că aici l-a ținut în arest Irod Antipas pe Ioan Botezătorul înainte de a-l decapita. Fortăreața a fost folosită de iudei în timpul războiului împotriva romanilor și a fost cucerită înainte de Masada, în anul 72 d.Hr., după care a fost complet distrusă.

Masada este cea mai mare și puternică fortăreață. A fost ultimul bastion de rezistență împotriva romanilor, fiind cucerită în anul 73 d.Hr. A devenit un simbol al rezistenței și un loc de manifestări militare și depuneri de jurământ. Era atât o fortăreață, cât și un palat, folosit pentru odihnă și recreere.

Fortărețele ne amintesc de istoria zbuciumată și sângeroasă a lumii în care trăim. Oamenii au simțit nevoia să se apere, să se fortifice și să-și construiască ceva inexpugnabil, dacă se poate. Cele mai multe din aceste fortărețe au fost adevărate „cuiburi de vultur”. Era greu de ajuns la ele, darămite să le și cucerești. Erau dotate cu sisteme foarte ingenioase pentru păstrarea apei și depozitau mari rezerve de alimente. Cu toate acestea, și ele au căzut, ba chiar nu au rezistat mult. Un alt mare strateg spunea: „Îmi voi ridica ochii spre munți: de unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul, Care a făcut cerurile și pământul” (Ps. 121:1–2). Prietene, dacă vrei să fii în siguranță, fă din Dumnezeu turnul tău de scăpare, cetățuia ta și scutul tău cel foarte mare, și nu vei pierde niciodată!

Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor Care nu lipsește niciodată în necaz! De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar clătina pământul și s-ar zgudui munții în inima mărilor, chiar dacă i-ar vui și i-ar fierbe apele și s-ar ridica până acolo, încât să se cutremure munții! Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, Locul Sfânt al locuințelor Celui Preaînalt. Câtă vreme este Dumnezeu în mijlocul ei, nu se clatină; Dumnezeu îi vine în ajutor la fiecare revărsat al zorilor.” (Ps. 46:1–5)

7. Ghilgal

Ghilgalul este cea mai veche localitate israelită din Canaan. Aici s-au oprit evreii după ce au trecut Iordanul, locul devenind un centru religios și politic important. Numele vine de la cuvântul ebraic legalghel „a rostogoli” și semnifică ridicarea blestemului Egiptului de deasupra lor. În acest loc a fost ridicat un altar din douăsprezece pietre, luate din mijlocul Iordanului, ca amintire (Ios. 4:20–22). Aici a avut loc circumciderea tuturor bărbaților născuți în pustiu care nu fuseseră circumciși. Aici a încetat să mai cadă mana și au mâncat primul Paște în Canaan cu pâine din roadele țării (Ios. 5:5–12).

Ghilgalul a devenit prima capitală, adică primul loc unde s-a stabilit conducerea poporului și unde israeliții se adunau pentru a hotărî în ce privește marile evenimente politice, cum ar fi alegerea primului împărat, Saul. Ghilgalul a fost și un centru religios și cultural, aici funcționând una din școlile profeților.

Localitatea și-a pierdut importanța pe timpul regatului și a fost complet abandonată, așa că nu i se mai cunoaște localizarea. Două situri își dispută această identificare. Primul este Tel Jaljul, care se află la 8 km nord de Ierihon, deoarece numele arab este sinonim cu numele ebraic Ghilgal. Al doilea sit este Birket el-Jiljuleh, aflat la 4 km sud-est de Ierihon, în plin deșert. Excavațiile au scos la iveală ruine din perioada bizantină și musulmană. O biserică, bizantină probabil, Dodekalithon („Douăsprezece pietre”) comemorează locul unde au fost ridicate pietrele după trecerea Iordanului.

8. Ierihon: cetatea blestemată

„Blestemat să fie înaintea Domnului omul care va încerca să reconstruiască această cetate a Ierihonului. Cu prețul întâiului său născut să-i pună temelia și cu prețul celui mai tânăr să-i așeze porțile” (Ios. 6:26).

Ierihonul este unul din cele mai vechi orașe din lume. Este așezat în Valea Iordanului, în inima Pustiului Iudeei, la 250 m sub nivelul mării și 10 km nord de Marea Moartă, fiind cel mai jos oraș din lume. Are o climă tropicală în timpul verii și mediteraneeană pe timp de iarnă. Existența orașului se datorează unui puternic izvor, numit Izvorul lui Elisei, cu un debit de 4 500 l/min. Datorită apei acestui izvor, în jur s-a format o oază de viață și verdeață.

Ierihonul a fost poarta de intrare a evreilor în Canaan și prima cetate cucerită de Iosua. Timp de sute de ani a fost părăsit, apoi a fost din nou reconstruit în timpul lui Ahab. Un moment de glorie l-a atins în timpul regilor hașmonei și al dinastiei lui Irod, când aici s-au construit mai multe palate. Domnul Hristos a trecut prin Ierihon în ultima Sa călătorie spre Ierusalim, când l-a întâlnit pe Zacheu și l-a vindecat pe orbul Bartimeu. În prezent este un orășel arab cu peste 100 000 de locuitori, liniștit și prosper, adunat în jurul movilei antice și al izvorului, unde își așteaptă turiștii grăbiți.

Ierihonul lui Iosua

Ierihonul era o cetate de graniță, fiind poarta de intrare în Canaan pentru popoarele care veneau dinspre răsărit: moabiții, amoniții sau arabii. Iordanul se afla la doar 5-6 km est de cetate. Când israeliții ieșiți din Egipt au trecut Iordanul, prima cetate care le-a apărut în cale a fost Ierihonul. Raportul celor două iscoade a arătat că locuitorii cetății erau complet demoralizați, dar se pregăteau de apărare împotriva evreilor. O singură femeie, și aceasta de o moralitate îndoielnică, trecuse deja de partea evreilor. Ea i-a ajutat, i-a încurajat și le-a oferit informații valoroase.

Autorul inspirat ne descrie modul extraordinar cum a fost ocupat Ierihonul. După șase zile de înconjur în liniște deplină și după alte șapte înconjururi în a șaptea zi, au răsunat sunetele de trâmbiță și strigătele poporului. Atunci, zidurile cetății au căzut, fără nicio lovitură de om. Dumnezeu a cucerit cetatea aceasta printr-o minune, de aceea tot ce a fost în interiorul ei a fost dat spre nimicire.

Arheologii au căutat acele ziduri, prăbușite printr-o minune. Uneori, bătălia pentru găsirea lor este mai grea decât lupta lui Iosua. A avut sau nu Ierihonul ziduri masive în timpul cuceririi? Este raportul biblic corect și demn de încredere? Acestea sunt marile întrebări.

Dovezile arheologice

Expediția austro-germană con­dusă de Ernest Sellin și Carl Watzinger a fost prima care a făcut excavații autentice la Ierihon, între anii 1907 și 1909. Expediția a descoperit fortificații din epocile Bronzului Timpuriu și Mijlociu (cca 2500–1550 î.Hr.) și a susținut că nu a găsit zidurile cetății din timpul lui Iosua, adică Epoca Bronzului Târziu. A doua expediție a avut loc între anii 1930 și 1936 și a fost condusă de John Garstang. El a demonstrat că au existat fortificații succesive în toată Epoca Bronzului, inclusiv în timpul cuceririi lui Iosua, bazându-se pe o amuletă egipteană (scarabeu) găsită printre ruine. Garstang era sigur că a găsit zidurile dărâmate ale Ierihonului.

A treia expediție a fost condusă de Kathleen Kenyon, între anii 1952 și 1958. Ea a făcut săpături adânci, până la pământul virgin, arătând că înălțimea maximă a telului este de 21,5 m, iar stratul arheologic de acumulări are 17 m înălțime. Au fost descoperite mai multe ziduri, construite în diferite perioade ale Bronzului Timpuriu și Mijlociu. Ultimele erau ridicate pe vârful unei fortificații numite „val de pământ” și pavate cu piatră (glacis); au fost datate în sec. al XVI-lea î.Hr. Această fază a cetății a fost distrusă în mod violent prin foc în jurul anului 1560 î.Hr., după care cetatea a fost părăsită un timp. Următoarea fază de ocupație datează din jurul anului 1400 î.Hr., iar fortificațiile ridicate deasupra aceluiași val de pământ au fost în cea mai mare parte erodate de ploi. A urmat apoi o perioadă lungă de părăsire, cetatea fiind rezidită abia prin sec. al IX-lea î.Hr.

Concluzia majorității arhelogilor a fost că Ierihonul nu avea ziduri în timpul cuceririi lui Iosua, fiind doar o mică așezare neimportantă. Cei mai mulți teologi susțin că Iosua a cucerit cetatea în jurul anului 1250 î.Hr. Conform acestor interpretări, criticii Bibliei îi acuză pe autorii ei de inexactitate și exagerări. Care este adevărul? Cetatea avea ziduri în jurul anului 1400 î.Hr., spun arheologii. Ierihonul a fost cucerit de Iosua în 1405-1404 î.Hr., conform raportului biblic (1 Regi 6:1) și interpretării corecte a istoriei. Rezultă că data oferită de teologi nu este corectă, dar concluziile arheologice corespund cu interpretarea corectă a istoriei și cu raportul biblic.

Ierihonul lui Isus

În perioada regilor hașmonei și a lui Irod cel Mare (140–4 î.Hr.), Ierihonul a fost reconstruit, lărgit și împodobit cu palate de iarnă, dar pe alte terasamente decât vechea cetate. Aici se mutau regii și nobilii Ierusalimului pe timp de iarnă, datorită climei plăcute din acest sezon. Oaza a devenit o vastă plantație de curmali și multe alte plante aromatice și medicinale. Cetatea era și un punct de vamă important la frontiera de răsărit a Iudeei. Ioan Botezătorul și Domnul Hristos au trecut prin acest oraș de mai multe ori. În dreptul Ierihonului, spre răsărit, se află unul din locurile tradiționale ale botezului Domnului Hristos, iar spre vest de oraș este un munte numit Muntele Ispitirii, unde se crede că S-a retras Isus și a rămas 40 de zile pentru post. Cruciații au construit pe panta abruptă a muntelui o mănăstire, care funcționează și astăzi.

Întâlnirea cu Zacheu va rămâne cea mai frumoasă amintire a Ierihonului. Despre doi copaci mari și bătrâni se spune că ar fi sicomorul lui Zacheu. Unul se află în curtea bisericii catolice, altul în cea a bisericii ortodoxe, constituind un obiectiv de pelerinaj pentru mulți creștini.

Blestemul lui Iosua a dispărut în fața prezenței lui Isus. Rahab a intrat în linia strămoșilor lui Mesia, Zacheu era tare fericit că mântuirea a intrat și în casa lui, iar orbul Bartimeu cânta de bucurie pentru că și-a căpătat vederea. Toți aceștia au avut ceva în comun: nu s-au încrezut în ziduri și nici nu au continuat să se împotrivească providenței divine, ci au crezut în Dumnezeu și au apelat la El, ridicându-se deasupra tumultului străzii pentru a primi harul divin.

Prietene, și tu ai privilegiul să schimbi o situație grea, un blestem, într-o binecuvântare. Urmează exemplul celor de aici, ridică-te deasupra forfotei străzii și strigă: „Doamne, ai milă de mine!”, și îndată Isus te va auzi și va schimba necazul tău în binecuvântare! Așa să-ți ajute Dumnezeu.

9. Qumran

„Disciplinarea trupului este de puțin folos, dar evlavia este de folos în toate. […] Până când voi veni eu, dă atenție citirii, încurajării și învățăturii!” (1 Tim. 4:8,13).

Ne-am obișnuit să vizităm centre importante, cu urme mărețe ale trecutului, vestigii renumite și fapte mărețe. Vă invit într-un sit arheologic care nu are nimic din toate acestea. Nu este mai mare de 500 m2, nu a fost nici măcar un sat, ci doar o simplă vilă construită în deșert. În peșterile din jur, locuitorii ei și-au ascuns comorile, care, astăzi, au îmbogățit întreaga lume. În ce constă aceste comori? În cărți. Însă nu orice fel de cărți, ci cărți sfinte­—Scripturile Vechiului Testament.

Ce este Qumranul?

Qumranul este un nume care a intrat în istoria biblică, în sălile de curs, în biserici și pe buzele tuturor celor interesați de Scriptură. Numele este foarte vechi. În limba arabă se spune Gumran și este o variantă a numelui Gomora, așa că acest toponim poate fi o atestare a cetății păcătoase, pedepsite de Dumnezeu cu foc din cer.

Este așezat la 10 km sud de Ierihon, în colțul nord-vestic al Mării Moarte, în Pustiul Iudeei, chiar la poalele lanțului muntos. Între Marea Moartă și munte se ridică un platou de marnă, brăzdat de crevase adânci. Pe un promontoriu de pe acest platou au ales esenienii să construiască sediul comunității lor. Trăiau în toată zona deșertică a Iordanului și în multe localități din țară, dar aici era centrul de conducere și atelierul lor de producție.

Qumranul este o vilă compusă din câteva camere mari, lungi de cca 8-10 m și late de cca 4 m. Destinația acestora ar putea fi următoarea: sală de mese (esenienii luau de două ori pe zi masa în comun, după ce făceau o baie rituală într-un bazin, numit micvă), sală de închinare (după unii arheologi, templul de la Qumran era orientat vest-est) și scriptoriu (locul unde se multiplicau sulurile biblice și alte cărți, având probabil și etaj). Identificarea scriptoriului s-a făcut pe baza capetelor de birou descoperite acolo, a călimărilor de bronz și a paletelor folosite pentru amestecarea cernelurilor.

Elementul dominant în această clădire era sistemul de apă, format dintr-un canal care curgea de la un capăt la altul al clădirii, din mai multe rezervoare mari de apă și din mai multe micve folosite pentru spălări rituale. Acestea ne arată că esenienii erau foarte scrupuloși în ce privește respectarea curățirii rituale.

Pe lângă aceste încăperi și sisteme, la Qumran exista și un atelier de olărit, cu un cuptor de ars ceramică, o bucătărie, grajduri și un turn de veghe, ale cărui ruine domină și astăzi situl.

Așezarea de la Qumran are două faze de existență și se întinde pe o perioadă de cca 200 de ani. Fazele 1a și 1b acoperă anii 140–30 î.Hr. Există o întrerupere de aproximativ 30 de ani cauzată de marele cutremur de pământ care a distrus construcția în anul 31 î.Hr. Faza 2 începe în anul 4 î.Hr. și se termină în vara anului 68 d.Hr., când așezarea a fost abandonată, iar apoi ocupată de romani. Un timp, clădirea a fost folosită pe post de cazarmă pentru trupele romane, apoi a fost părăsită și abandonată definitiv până la venirea arheologilor în sec. al XX-lea.

Cine erau locuitorii Qumranului?

Esenienii erau foști preoți de la templul din Ierusalim care nu au dorit să se compromită cu elenizarea forțată introdusă de Antioh Epifanul și au părăsit templul. S-au separat complet de templu și au format o sectă numită „a esenienilor”, care înseamnă „cei pioși”. Fiind oameni bine pregătiți, au continuat să scrie și să producă o literatură foarte bogată. Au fost influențați de dualismul persan, fapt observabil în numele pe care și-l dădeau, „Fiii luminii”. Lucrarea care îi reprezintă cel mai bine, Războiul dintre fiii luminii și fiii întunericului, constituie filozofia lor de bază.

Printre alte lucrări produse de ei se numără: Documentul Damasc, Manualul de disciplină, Sulul templului, Regula războiului, Sulul de cupru etc. S-au găsit foarte multe exemplare din textele aprocrife și pseudoepigrafe, dintre care Cartea jubileelor este cel mai bine reprezentată. Nu s-a găsit nicio carte cu caracter laic, ci numai cărți cu conținut religios.

Manuscrisele biblice reprezintă partea cea mai valoroasă a documentelor găsite. Ele sunt în număr de peste 235 de copii din cele peste 800 de manuscrise câte s-au găsit până în prezent. Dintre acestea, manuscrisele Psaltirii sunt cele mai multe, 37 de exemplare, urmate de cele ale cărții Deuteronomul, 25 la număr, și de cele ale cărții lui Isaia, 21 în total. Foarte interesant este faptul că aceste cărți sunt și cel mai des citate de autorii nou-testamentari. Dintre cărțile biblice lipsesc Estera și Neemia. În prezent, există o lucrare, intitulată Biblia de la Qumran, care prezintă în limba engleză textul biblic descoperit la Qumran. Pe lângă cele două cărți care nu au fost găsite la Qum­ran, textul prezintă lipsuri în anumite părți, din cauza degradării manuscrisului sau chiar lipsei unei părți din el.

Valoarea manuscriselor de la Qumran

Manuscrisele de la Qumran au o mare valoare, deoarece reprezintă textul biblic care era în folosință pe timpul Domnului Hristos. Traducerile moderne se fac după textul ebraic masoretic, care este cu 1 000 de ani mai târziu și căruia i se reproșa că nu mai este fidel. Comparând textul masoretic cu manuscrisele găsite la Qumran, specialiștii au recunoscut că nu există nicio diferență: în 1 000 de ani nu a survenit nicio abatere de la original. Datorită importanței sale pentru stabilirea textului corect al Vechiului Testament, arheologul William F. Albright declara: ,,Manuscrisele de la Marea Moartă sunt cea mai mare descoperire a sec. al XX-lea. Ele vor revoluționa complet înalta critică intertestamentară” (citat în The Dead Sea Scrolls Today, p. 7).

Vestitele suluri au fost găsite în 11 peșteri aflate în apropiere. Unele peșteri sunt în malurile de marnă din jur, pe care era construită așezarea, iar altele sunt în muntele din apropiere; de aceea se și numesc Manuscrisele de la Marea Moartă. Majoritatea peșterilor au fost descoperite de beduini, care erau la concurență cu arheologii: primii pentru bani, ultimii pentru cercetare științifică. Pe lângă suluri s-au mai găsit multe monede, vase de lut în care erau puse sulurile, haine, încălțăminte, ceramică și alte obiecte de uz casnic.

Perioada în care s-au desfășurat descoperirile și cercetarea întregii zone se întinde din anul 1947 până în anul 1954. Arheologul care s-a ocupat de cercetarea de la Qumran a fost preotul dominican Roland de Vaux, de la École Biblique de Jérusalem. Autoritatea iordaniană controla zona și, ori de câte ori venea regele Iordaniei pe acolo, dorea să primească monede, fără să fie interesat de manuscrise.

Primele șapte suluri găsite în peștera nr. 1 se află astăzi în Muzeul Israelului, într-o clădire specială, numită Chivotul Cărții. Restul manuscriselor se găsesc tot în Ierusalim, în Muzeul Rockefeller. Ele au fost în custodia a șapte specialiști, aparținând tuturor marilor confesiuni, care le-au studiat și au avut drept de autor asupra lor.

Manuscrisele de la Marea Moartă au demonstrat încă o dată că cele mai mari comori nu sunt formate din aur, argint sau diamante, ci din cărți, mai ales cele sfinte. A cumpăra o carte și a o citi este un gest nobil, care te înalță! A te opri asupra Bibliei pentru a o studia zilnic este un privilegiu care te îmbogățește! Fii evlavios și dă atenție citirii, spunea apostolul Pavel. Aceasta te va ajuta cel mai mult în viață și te va conduce pe drumul veșniciei. Așa să-ți ajute Dumnezeu să trăiești!

Dumnezeu, în Cuvântul Său, le-a încredințat oamenilor cunoștința necesară pentru mântuire. […] Deși comoara a fost încredințată unor vase de lut, totuși ea își are originea în ceruri. Deși mărturia este transmisă prin exprimarea nedesăvârșită a limbii omenești, totuși este mărturia lui Dumnezeu, iar copilul ascultător și credincios al lui Dumnezeu vede în ea slava unei puteri divine pline de har și de adevăr. (Tragedia veacurilor, p. 9)

10. Masada: simbolul forței și al răzbunării

„Cine seamănă nedreptate va secera necaz și nuiaua mâniei lui va fi distrusă” (Prov. 22:8).

Lumea noastră este o lume a conflictelor și a războaielor. Cronicile istoriei ne oferă liste lungi și grele de astfel de situații. Unii au fost cuceritori puternici și au intrat în istorie ca mari bărbați, făuritori de imperii. Alții au fost dârji și curajoși și și-au apărat cauza, deși erau mai puțini și mai slabi; și ei au intrat în istorie prin curajul și eroismul rezistenței lor. În acest subcapitol vom vorbi despre un grup mic de oameni care au apărat ultima frântură de pământ iudaic în războiul cu romanii. Ei au rămas un simbol și un exemplu de eroism. Sunt sicarii, apărătorii Masadei.

Semnificația Masadei

Cuvântul masada înseamnă „fortăreață naturală”, și orice vârf de stâncă sau poziție strategică este numită de evrei o masadă. Este însă o masadă a masadelor, o fortăreață care a primit acest nume ca nume propriu. Se află în Pustiul Iudeei, în dreptul Mării Moarte, la 440 m deasupra nivelului acestei mări. Se desprinde din masivul muntos al Iudeei, de care este separată prin văi adânci, formând un bastion izolat, la care se ajunge cu greu. O singură cărare șerpuitoare, numită Cărarea Șarpelui, poate duce spre vârful pe care este așezată Masada. Deasupra este o platformă alungită, de cca 600 × 300 m, neregulată și puțin înclinată.

Primii care au folosit această poziție strategică au fost regii hașmo­nei, Alexandru Jannaeus (103–76 î.Hr.) construind aici o fortăreață pentru apărarea graniței de răsărit a regatului. Irod cel Mare a fost nevoit să se refugieze în această cetățuie în anul 40 î.Hr., când a fost alungat din Ierusalim. Convins de importanța strategică a acestui loc, după ce și-a consolidat domnia, a făcut din Masada cea mai puternică fortăreață, pentru a se refugia aici în caz de pericol. A construit două palate, o baie de tip roman, clădiri pentru garnizoană și un mare depozit de alimente. Apa a fost asigurată printr-un sistem de cisterne care colectau apa de ploaie. Masada a devenit astfel o reședință de iarnă specială, un fel de loc de vacanță.

Romanii au preluat fortăreața de la iudei și au folosit-o ca punct strategic pentru granița răsăriteană. În interiorul ei au amenajat un mare depozit de arme și tehnică militară, dar și locuri de stocare a proviziilor de alimente. În timpul războiului iudeo-roman (66–73 d.Hr.), sicarii, prin vicleșug, au pus mâna pe Masada, capturând depozitul militar, care putea înarma peste 10 000 de soldați. În timpul ocupației sicarilor, s-au amenajat aici o sinagogă și micve pentru băi rituale. Pentru recucerirea Masadei, romanii au dus un asediu mai lung decât la cucerirea Ierusalimului.

Ultimii care au stăpânit Masada au fost bizantinii, poarta și biserica bizantină fiind urmele prezenței lor. Fortăreața a rămas părăsită și nevizitată, nici chiar de prădători, cca 1 500 de ani, până la expediția arheologică a lui Yigael Yadin, din anii 1962–1964. În prezent, este unul din cele mai vizitate puncte turistice din Israel.

Epoca de glorie

Irod cel Mare a făcut din Masada nu numai o fortăreață, ci și o reședință specială, unde venea cu cei mai distinși oaspeți ai săi. Palatul de nord este o capodoperă, fiind construit pe o creastă de munte foarte abruptă, pe trei niveluri, cu o diferență de 30 m între partea superioară și cea inferioară. Este un adevărat cuib de vultur. Amenajat cu coloane și ornamentat cu stuc, oferă o priveliște minunată asupra bazinului Mării Moarte. Al doilea palat, mult mai mare, cu rol administrativ, a fost construit în mijlocul Masadei. Baia romană cu patru camere era foarte aproape de palatul de nord și era amenajată în partea de nord a complexului de depozite de alimente. Este baia cel mai bine conservată dintre toate băile existente în țară, putând să fie admirată și înțeleasă în toată funcționalitatea ei.

Sinagoga de pe Masada avea bănci de piatră de jur împrejurul pereților, două coloane pentru susținerea tavanului și o cameră specială, gheniza, pentru păstrarea sulurilor uzate. În sinagogă și în camerele din apropiere s-au găsit multe manuscrise din Scripturile Vechiului Testament, vechi de peste 2 000 de ani.

Tragedia de pe Masada

După ce Ierusalimul a fost cucerit, în vara anului 70 d.Hr., sicarii s-au refugiat la Masada, unde au continuat lupta de rezistență. Romanii i-au atacat cu o legiune și două cohorte. Pentru a ajunge la zidurile fortăreței, au construit o rampă din pietre și lemne. Apoi au construit un puternic turn de atac, care avea și un berbec pentru străpungerea zidului. Cu astfel de arme au reușit să străpungă zidul. Era seară însă, și generalul a ordonat încetarea asediului și continuarea lui în dimineața următoare.

A doua zi, când au intrat în cetate, nu au găsit niciun om, iar în final i-au găsit pe toți locuitorii morți. Drama celor întâmplate în ultima noapte este relatată de două femei și cinci copii care au rămas în viață, ascunși într-o cisternă cu apă. Iată cum relatează Josephus Flavius ultima noapte din viața sicarilor:

„[Eleazar le-a spus:] Cuvenita pedeapsă nu vrem însă s-o primim de la dușmanii noștri cei mai înverșunați, ci de la Dumnezeu, chiar cu mâinile pe care le avem: sancțiunea va fi astfel mai lesne de suportat. Femeile să ne moară nesiluite și străini de lanțurile sclaviei să ne rămână copiii! După aceea să ne oferim unii altora nobilul serviciu prin care ne vom păstra libertatea ca pe cel mai frumos veșmânt de îngropăciune! Dar mai întâi să distrugem prin foc zestrea de preț a fortăreței. […] Doar proviziile să le păstrăm nevătămate căci, după moartea noastră, ele vor sluji drept mărturie că nu foamea este cea care ne-a răpus ci, încă din capul locului, noi am preferat sclaviei moartea!” (Războiul iudeilor, 7.8,6).

Sicarii au fost aripa extremă a sectei ziloților. Ei au recurs la multe fapte de cruzime și omoruri pentru a-și atinge obiectivul lor politico-religios. În final, chiar ei au recunoscut că Dumnezeu este împotriva lor, din cauza comportamentului lor sângeros. Cu ei se împlinește cuvântul: „Pentru că au semănat vânt, vor secera furtună!” (Osea 8:7)

S-a decis ca fiecare bărbat să‑și omoare familia, apoi zece bărbați, prin tragere la sorți, să-i ucidă pe ceilalți, iar în final unul să-i ucidă pe restul de nouă. Astfel, în noaptea respectivă, întreaga comunitate de aproximativ 960 de evrei (bărbați, femei și copii) a preferat moartea decât să ajungă sub robia romanilor. În depozitele de alimente s-au găsit zece ostrace cu numele acestor ultimi zece bărbați trași la sorți pentru tragedia care a avut loc aici, confirmând astfel povestea lui Josephus Flavius.

Datorită curajului locuitorilor ei de a înfrunta o armată infinit mai mare și hotărârii lor de a muri mai degrabă decât să ajungă sclavi, Masada a devenit un simbol al rezistenței în fața celor mai mari amenințări. Locul este folosit pentru ceremonii militare speciale. S-a format un laitmotiv, care spune: „Masada nu va cădea niciodată!”

Fiecare putere militară și fiecare dictator și-au construit fortărețe socotite inexpugnabile. Credeau că, dacă se vor refugia în interiorul lor, nimeni nu va putea să-i ajungă. Istoria ne arată că niciunul dintre puternicii vremii nu și-a găsit scăparea definitivă în astfel de fortărețe, ci, mai devreme sau mai târziu, toate au căzut.

David, om după inima lui Dumnezeu, spunea: „Domnul este stânca mea, fortăreața mea și izbăvitorul meu! Dumnezeul meu este stânca mea în Care mă adăpostesc, scutul meu, cornul mântuirii mele, întăritura mea!” (Ps. 18:2). Dacă vom renunța la forță și la sabie și ne vom așeza sub umbra Celui Atotputernic, vom avea parte de cea mai sigură protecție. „Semănați dreptatea și secerați roada îndurării! Desțeleniți-vă un ogor nou”, spunea profetul Osea (10:12). Aceasta să fie fortăreața noastră în timp de primejdie. Așa să ne ajute Dumnezeu!

11. En-Ghedi

En-Ghedi este o oază de verdeață și viață aflată într-un contrast izbitor cu zona deșertică, aridă și pietroasă a bazinului Mării Moarte. Aceasta se datorează unui izvor abundent care curge permanent prin Valea lui David, formând câteva cascade pe cursul său. O mulțime de animale s-au adunat pe malul pârâului, și câțiva arbori, trestii și verdeață schimbă peisajul, făcând ca această vale să fie vizitată de o mulțime de turiști.

En-Ghedi este un nume ebraic și se traduce prin „Izvorul Iedului”, datorându-se unei turme mari de capre sălbatice, ibecși, care și-a găsit adăpostul pe malurile acestui pârâu. Aceste animale sunt foarte prietenoase cu turiștii, nu se sperie de ei și vin până la 2-3 m de om. Țapii au coarnele foarte mari, încovoiate spre spate, așa încât nu-și pot mișca prea mult capul în dreapta sau în stânga.

Zona este locuită de foarte mult timp și este amintită în multe din documentele antice. Un templu vechi canaanit, datând dinainte de anul 3000 î.Hr., se află pe un platou de deasupra pârâului, iar o comoară de 260 de piese de cupru, descoperită într-o peșteră de pe cursul torentului Hever, se crede că aparținea acestui templu. Pe timpul lui Iosua, când s-a împărțit țara, En-Ghedi a căzut la sorți seminției lui Iuda (Ios. 15:62). Solomon a cântat-o în Cântarea cântărilor: „Iubitul meu îmi este ca un buchet de flori de hena din viile din En-Ghedi” (Cânt. 1:14).

Oaza a fost locuită aproape permanent și era cunoscută, în principal, prin comerțul cu sare și bitum. Kibbutzul din această oază beneficiază de apa torentului și cultivă, pe puținul teren agricol, curmale de foarte bună calitate și plante medicinale și aromate. Din aceste plante sunt realizate uleiuri și parfumuri speciale. O grădină botanică a adunat toate speciile de plante tropicale și de deșert și tot aici a fost amenajată o bază turistică cu spa, hotel și toate facilitățile.

Torentul Arugot, foarte puternic în perioada iernii, când plouă abundent, rupe și distruge tot ce găsește în cale, chiar și podul de peste șoseaua națională. Torentul Hever, care se află la câțiva kilometri spre sud, a fost locul unde s-au refugiat revoluționarii lui Bar-Kochba în anul 135 d.Hr. Cercetările arheologice au scos la iveală multe peșteri și multe documente. Dintre peșteri amintim Peștera Ororilor, cu o mulțime de cranii de om aranjate în coșuri de papură, iar dintre documente amintim scrisorile unei femei din înalta societate iudaică, Babata, care sunt cea mai bogată sursă de documentare în legătură cu răscoala lui Bar-Kochba.

En-Ghedi are o bogată istorie, înregistrată în situl arheologic de aici. De exemplu, sinagoga, care a funcționat din sec. al II-lea d.Hr. până în sec. al VI-lea d.Hr., este amintită de Eusebiu ca aparținând unei comunități bogate și prospere de iudei. De asemenea, au mai fost păstrate câteva bucăți de mozaic și o lungă inscripție în limbile ebraică și aramaică. O stradă bizantină cu case așezate pe ambele laturi, o clădire fortificată și o baie romană întregesc tabloul localității din perioada antică.

La En-Ghedi te simți deosebit de bine în orice perioadă a anului. Poți să faci baie în orice timp, chiar și în ianuarie sau februarie, poți sta la plajă fără nicio teamă de insolație, te poți împacheta cu nămol și poți pluti pe apă fără să depui niciun efort. Frumusețea stâncilor maiestuoase, de un roșu-închis seara și parcă aprinse de foc dimineața, te încântă. Palmierii ospitalieri și păsările care brăzdează cerul te fac să îndrăgești deșertul acesta și să dorești să revii cât mai repede.

Numele este iubit de cititorii Bibliei datorită episodului petrecut între David și Saul. În fuga sa de Saul, David se ascunde în Pustiul Iudeei, la En-Ghedi, deoarece aici era apă. Saul îl caută și ajunge să fie, într-o noapte, în aceeași peșteră cu el. David, din fundul peșterii, are ocazia să-l ucidă, dar îi taie doar colțul hainei, iar a doua zi îi povestește cele întâmplate. Mulți turiști caută să identifice peștera respectivă, dar este greu, deoarece în zonă sunt multe peșteri. Tot din această perioadă datează unul din cei mai frumoși psalmi, Psalmul 42, despre dorul cerbului după izvorul de apă. Cu siguranță că David și fiii lui Core au observat animalele care veneau de departe pentru a bea apă și au văzut cât de mare era nevoia de apă în deșert. Ei erau de mult timp fugari, nu puteau să se mai ducă la cortul Domnului să se închine și își doreau aceasta; așa s-a născut minunatul psalm.

Numele En-Ghedi apare pentru ultima dată în cartea profetului Ezechiel, când despre râul care iese din tronul lui Dumnezeu se spune că va curge spre mare și îi va vindeca apele. Până în prezent, toate apele care vin în mare nu au reușit să schimbe ceva, dar în împărăția lui Dumnezeu, și această Mare Moartă va fi vie, iar pescarii vor sta pe malul ei „de la En-Ghedi până [la] En-Eglaim” (Ez. 47:10). Așteptăm ziua când pustiul va înflori ca trandafirul și orice durere va înceta. Te invit să-ți rezervi un loc în acel ținut minunat!

Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează de dor după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu! Când voi putea veni să mă înfățișez înaintea lui Dumnezeu? […] Suflete al meu, de ce te mâhnești și de ce gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda, pe El, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu! (Ps. 42:1–2,11)

12. En-Boqeq

En-Boqeq este a doua oază din bazinul Mării Moarte, creată de două izvoare de apă, En-Boqeq și En-Noit, care au permis irigarea zonei. Situl se află la 13 km sud de Masada și a fost locuit încă din perioada Hașmoneilor, care au amenajat un sistem de irigație. Tot ei au construit un turn de observație. În perioada irodiană, aici s-a dezvoltat o industrie de produse cosmetice și farmaceutice. Așezarea a fost distrusă în timpul primei revolte împotriva romanilor (66–70 d.Hr.). Romanii au construit un mic fort în sec. al IV-lea pentru a apăra Limes Palaestinae, iar acesta a fost distrus de invazia persană din 614.

În prezent, aici s-a construit cea mai modernă și mai frumoasă stațiune de la Marea Moartă. Existența ei este posibilă în acest deșert datorită izvoarelor de apă din apropiere. Și marea a scăzut foarte mult, iar pentru a mai avea apă s-a săpat un canal care aduce apă în partea de sud din partea de nord a mării.

Stațiunea este formată dintr-un lanț de mai multe hoteluri de 4-5 stele, înșirate pe versantul vestic, fiecare având propria plajă protejată pe malul mării. Autobuzele de pe ruta Ierusalim–Elat fac legătura cu stațiunea, dar o mulțime de autocare turistice și mașini particulare vin să-și aducă oamenii în acest deșert. Frumusețea locului constă în culoarea roșie a stâncii în razele dimineții, în liniștea profundă de aici, în căldura plăcută, chiar dacă temperatura este foarte mare, și, bineînțeles, în apa mării, cuprinsă toată într-un bazin de sare albă.

13. Marea Moartă

Marea Moartă este în realitate un lac, așezat în cea mai adâncă depresiune de pe glob. Are o lungime de 67 km și o lățime maximă de 18 km, iar adâncimea maximă este de 377 m. În prezent, se află la 423 m sub nivelul oceanului planetar și scade în fiecare an cu aproximativ un metru. Este alimentată doar de râul Iordan și de torenți sezonieri, fără să aibă vreo ieșire. Evaporarea este atât de intensă, încât se pierde o mare cantitate de apă, ceea ce face ca, în această mare, concentrația de săruri de cloride (magneziu, sodiu, calciu și potasiu) să fie de 275 g/l, iar concentrația totală de săruri să fie de 33,7%. Densitatea apei ajunge la 1,24 kg/l.

Apa este atât de amară, încât nu poate fi ținută în gură. Îți dă senzația de ulei atunci când intri în ea și te ține la suprafață fără să fie nevoie să înoți. Este foarte periculoasă dacă intră în ochi sau dacă este înghițită. Nicio vietate nu trăiește în această mare, de unde numele de „moartă”. Doar evreii o numesc Marea Sărată. Latinii o numeau Marea de Asfalt, datorită bucăților de asfalt care se găseau pe suprafața ei.

Anticii au fost atrași de această mare și au scris mult despre ea. Printre aceștia se numără: Strabo, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Pausanias și Galenus. În perioada medievală a fost numită Marea Diavolului, și o mulțime de legende ciudate circulau în legătură cu ea. S-a crezut și încă se mai crede că sub această mare se află cetățile blestemate Sodoma și Gomora. Multe DVD-uri circulă pe acest subiect, însă niciunul nu are o documentație științifică serioasă și nu poate fi luat în serios. Singurele documente care pot fi invocate sunt niște toponime: Qumran, care vine de la numele arab Gumran și care poate fi o formă a numelui Gomora, și Sdom, un nume dat locului din partea de sud a mării, care poate veni de la Sodoma.

Marea Moartă a început să fie cercetată științific încă din anul 1848, când o expediție americană a explorat bazinul ei. A devenit un subiect foarte interesant după 1948, când au început să se descopere manuscrisele de la Qumran, numite și Manuscrisele de la Marea Moartă. Deoarece zona este foarte uscată și fierbinte, obiectele organice nu s-au deteriorat; așa s-au putut păstra suluri din piele sau din papirus, obiecte textile sau altele de acest gen. Principalele locuri unde s-au găsit obiecte și scrieri antice au fost peșterile din zidul muntos vestic, care merge paralel cu marea. Zeci de peșteri din jurul Qumranului și al torentelor Mubarak, Hever și Arugot au scos la lumină sute de manuscrise, vechi de peste 2 000 de ani, multe din ele fiind manuscrise biblice.

Marea Moartă constituie o mare bogăție naturală. În apa ei se află o mulțime de metale prețioase, precum brom, crom sau potasiu, care pot fi extrase. La Neve Zohar s-a construit o fabrică pentru extragerea acestora. Nămolul este folosit în industria cosmetică și farmaceutică, mai multe fabrici realizând astfel de produse, dintre care cea mai vestită este Ahava.

Marea Moartă este o bază turistică foarte căutată datorită proprietăților apei, soarelui care nu produce insolație și posibilității de tratare a bolilor de piele. Multe locuri amenajate și o stațiune ultramodernă îi așteaptă pe cei interesați să se bucure de binecuvântările acestei mări.