Resource Book — MyBible

Muntele lui Iuda și muntele lui Efraim

„Dumnezeul lor este un Dumnezeu al munților; de aceea au fost mai tari decât noi” (1 Regi 20:23). Așa credeau păgânii despre evrei, pentru că centrul țării lor, capitala și majoritatea populației se aflau în zona muntoasă. Munții Iudeei reprezintă partea cea mai sudică și locul celor mai multe așezări istorice importante. Aici se află Ierusalimul, Betleemul și Hebronul, aici s-a născut și a fost răstignit Isus. Nu poți vizita Țara Sfântă fără să treci pe aici.

1. Drumul patriarhilor

„Avram a călătorit prin țară [Canaan] până la terebintul lui More din Șehem. […] De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel și și-a întins cortul, având Betelul la apus, iar Ai la răsărit. El a zidit acolo un altar Domnului și a chemat Numele Domnului. Apoi Avram a călătorit în continuare spre Neghev” (Gen. 12:6–9).

Croiți cărări drepte!

Marele apostol Pavel ne dă următorul sfat: „«Faceți cărări drepte pentru picioarele voastre», pentru ca cel șchiop să nu-și scrântească piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat!” (Evr. 12:13). Avraam, primul dintre patriarhii evrei, deschizătorul de drumuri, era conștient de acest fapt. Viața sa a fost un exemplu în absolut fiecare mișcare. El a străbătut un drum foarte lung, de peste 2 000 km, plecând din Ur, trecând prin Haran și ajungând în cele din urmă în Canaan. Erau căi bine trasate pe care călătoreau caravanele de negustori, armatele și alți călători. Prin Canaan treceau două astfel de căi: Drumul Mării, care venea din Egipt, urmând linia litoralului, și urca spre nord, străbâtând culoarul siro-african și făcând legătura cu Babilonul, și Drumul Împărătesc, care venea din sudul Arabiei, străbătea Platoul Iordaniei și urca spre Damasc, după care se unea cu Drumul Mării. Mai multe căi de legătură uneau cele două axe principale, axe de-a lungul cărora erau așezate marile cetăți, ce ofereau protecție și posibilități de comerț și de împlinire a oricărei dorințe.

Avraam a ajuns în Canaan pe aceste autostrăzi ale Antichității, părăsindu-le apoi și deschizând o nouă cale. Drumul ales de patriarh urma culmea munților Samariei și ai Iudeei, un traseu lipsit de importanță, fără cetăți renumite, fără zone economice prospere, fără nicio posibilitate bună de comerț. Era o zonă aridă, fără pământuri fertile sau pășuni bune, fără surse de apă. Ce l-a determinat pe Avraam să aleagă acest traseu? Avea alte posibilități mult mai favorabile la îndemână: era un om bogat, venea dintr-o țară cu un bun renume, oricare dintre cetățile canaanite s-ar fi mândrit să-l aibă ca locuitor.

DRUMUL PATRIARHILOR

Drumul Mării și Drumul Împărătesc erau axele principale de călătorie și străbăteau zonele populate și dezvoltate. Patriarhii au întors spatele civilizației lumii antice și și-au creat propria civilizație pe vârful munților.

Drumul Patriarhilor

Traseul urmat de Avraam începea la Șehem, în centrul munților Samariei, continua pe la Betel, Moria, Stejarii lui Mamre, Hebron și se încheia la Beer-Șeba, limita dintre vegetație și pustiu. Tot acest drum măsura în jur de 150 km. Urmașii săi, Isaac și Iacov, au continuat să străbată acest traseu în procesul de transhumanță cu turmele lor. Drumul a rămas cunoscut în istorie ca Drumul Patriarhilor și constituie axa principală a Țării Sfinte.

Când Iosua a ocupat Canaanul, evreii s-au așezat tot pe crestele munților, fâcând din Drumul Patriarhilor centrul țării. A fost singura civilizație din Antichitatea veche care nu a respectat obiceiul de a se așeza de-a lungul cursurilor de apă. Siguranța ei consta nu în râuri, irigație, navigație sau alte facilități, ci în binecuvântarea lui Dumnezeu, concretizată în ploaia cerului și roua pământului. Vă invit la o călătorie pe vârful munților Canaanului, urmând traseul Drumului Patriarhilor.

1. Stejarul lui More de lângă Șehem este punctul nordic de început al Drumului Patriarhilor. Locul se află într-o mică depresiune intramontană de la poalele munților Garizim și Ebal. Un drum coboară spre Iordan, iar apoi urcă pe malul Iabocului până întâlnește Drumul Împărătesc. Acesta a fost drumul folosit de Iacov când s-a întors din Padan Aram și, probabil, și Avraam a venit tot pe această variantă. Un alt drum coboară spre vest, făcând joncțiunea cu Drumul Mării în dreptul localității Dotan.

Avraam nu s-a așezat în această cetate, ci undeva în apropiere, având ca punct de reper Stejarul lui More. Iacov a revenit aici peste ani și a cumpărat locul respectiv, el fiind prima posesiune a evreilor în Canaan. Tot aici a săpat o fântână, care îi va purta numele și unde Domnul Hristos a ținut o minunată predică în fața femeii samaritene. O biserică ortodoxă comemorează acest eveniment și păstrează, chiar în altarul ei, fântâna milenară a patriarhilor. Ce frumos început, un izvor de apă într-o țară uscată! Patriarhii le-au oferit călătorilor apă, iar Domnul Isus ne-a oferit, tot în acest loc, apa vieții. Câți oameni înțeleg și prețuiesc aceasta?

2. Betelul este așezat pe platoul cel mai înalt al munților. Avraam și-a marcat popasul printr-un nou altar de jertfă, unde s-a mai întors ulterior. Tot aici Lot s-a despărțit de Avraam și a plecat spre Sodoma, iar patriarhul și-a continuat, de unul singur, drumul spre sud. Iacov a oferit o nouă dimensiune locului prin visul său (scara cerului), făcând din Betel un nume de rezonanță—Casa Domnului. Chiar dacă vitregiile vieții au șters urmele fizice ale acestor altare, ele au rămas în inimile credincioșilor și în numele a mii de case de rugăciune.

3. Moria. Următorul popas este Moria. Aici este locul celui mai măreț altar și al celei mai extraordinare experiențe a credinței. Isaac a fost eroul principal de la Moria. A fost cea mai mare probă a credinței, atât de profundă, încât Avraam a văzut în experiența de pe Moria pe Fiul lui Dumnezeu și „a săltat de bucurie” (Ioan 8:56, Cornilescu). Locul acestei jertfe va deveni cel mai sacru punct, căci aici Solomon a înălțat mărețul său templu. La doar câteva sute de metri s-a ridicat peste veacuri altarul care a încheiat șirul altarelor biblice—crucea Golgotei. De mii de ani a devenit și a rămas locul sacru cel mai important din lume, o placă turnantă pentru toți credincioșii monoteiști. Știa oare Avraam ce importanță va oferi acelui loc prin gestul extraordinar al credinței sale?

4. Mormântul Rahelei, Betleem. La doar 6 km de Moria se află un stâlp de aducere-aminte ridicat de Iacov pe mormântul soției iubite, Rahela. O capelă-sinagogă adună zilnic mii de pelerini, în special femei, care vin să se roage la mormântul unei mame din Israel. Locul se află la granița dintre evrei și palestinieni, aparține evreilor, dar este pe teritoriu palestinian, făcând ca evenimentele să fie mereu încinse, așa cum a fost și viața tumultuoasei Rahela.

5. Stejarii lui Mamre. O oază de odihnă și refacere se găsește la umbra stejarilor lui Mamre. Așezat la aproape 900 m altitudine, locul este deosebit. Spre est se întinde Pustiul Iudeei, iar spre vest, unele din cele mai renumite podgorii. De aici au luat iscoadele acei struguri uriași pe care i-au dus în tabăra de la Kadeș-Barnea. La umbra acestor stejari a avut Avraam unica ocazie de a invita la masă oaspeți cerești și de a negocia cu Dumnezeu salvarea Sodomei. Păcat că nu s-au găsit nici măcar zece oameni drepți pentru ca Avraam să poată primi premiul Nobel pentru pace.

6. Beer-Șeba. De aici se coboară spre sud, pe albia torentului cu același nume, Beer-Șeba. M-am întrebat de ce oare au ales patriarhii acest loc dezolant de la marginea pustiului. Nu era nicio cetate în apropiere, niciun drum comercial, nimic atrăgător, doar pustia și munții din depărtare. Și totuși Beer-Șeba va rămâne stația finală a drumului lor, călătorie care începe la o fântână și se termină cu o altă fântână, parcă dorind să spună: călătorule, dacă vei alege drumul nostru, nu te vei îmbogăți, dar niciodată nu vei muri de sete!

Lumea patriarhilor

Patriarhii au întors spatele lumii civilizate din vremea lor. Ei au spus „nu” unui stil de viață, unor metode de existență și tuturor plăcerilor și avantajelor aduse de civilizație. Ei au respins obiceiurile, tradițiile și felul de viață al contemporanilor lor. Patriarhii au creat o nouă lume, o nouă civilizație. Aveau ca centru altarul și ca periferie credința. Obiectivul lor era „cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu” (Evr. 11:10). Nu au fost niște inculți, niște barbari necivilizați. Urmașii lor au dat lumii primul alfabet, prima și cea mai importantă Carte, cel mai condensat cod de legi și cele mai înalte principii pentru lumea civilizată de astăzi.

Este nevoie să ai o viziune înaltă despre viață, să urci pe scara cerului, să oferi apă vie călătorilor obosiți, să mediezi pacea între combatanți și să intervii pentru salvarea unor străini, dar mai ales să faci din altarul de închinare centrul vieții tale pentru a găsi puterea să mergi pe această cale. Dacă ai trăit multe decepții, dacă încă n-ai găsit fericirea, te invit, prietene, să faci o călătorie pe Drumul Patriarhilor, fie ea chiar și imaginară! Meditează la ce au realizat acești oameni și te vei convinge că merită să-i urmezi!

Istoriile patriarhilor (Geneza, capitolele 12–50) formează primul capitol din marea istorie teologică a originilor Israelului, pe care o găsim în primele șase cărți ale Bibliei. Cu secole înainte ca israeliții să ia în stăpânire Canaanul—ne spun aceste istorii—strămoșii lor au venit din îndepărtata Mesopotamie și au străbătut țara ca seminomazi, susținuți de promisiunile Dumnezeului lor că, într-o zi, această țară va fi a urmașilor lor. […] Niciun alt popor din Antichitate nu are o tradiție comparabilă cu cea a evreilor. Într-adevăr, prin bogăția detaliilor, frumusețea literară și profunzimea teologică, aceste tradiții sunt unice în întreaga istorie a lumii. (A History of Israel, p. 67)

2. Hebron: uriașii care au speriat iscoadele

Hebronul este una din localitățile importante din Iuda. Se află așezat în Munții Iudeei, la 30 km sud de Ierusalim și la peste 950 m altitudine. De aici, munții coboară spre sud, spre deșertul Neghev, unde sunt ultimele localități ale iudeilor, Arad și Beer-Șeba. Numele vechi al orașului, folosit de amoriți, era Chiriat-Arba, adică „Orașul celor patru”, dar scriitorul Bibliei a preferat numele nou, Hebron. Orașul este renumit pentru podgoriile din jur, unde cresc struguri foarte buni, și pentru Mormântul Patriarhilor.

Hebronul patriarhilor

Hebronul este menționat pentru prima dată în Biblie în raportul vieții lui Avraam. „Avram și-a mutat cortul și a venit să se așeze lângă stejarii lui Mamre, în Hebron, unde a zidit un altar Domnului. […] Domnul i S-a arătat lui Avraam lângă stejarii lui Mamre, pe când acesta stătea la intrarea cortului său, în căldura zilei. La un moment dat, Avraam și-a ridicat privirea și a văzut trei bărbați stând în apropierea sa” (Gen. 13:18; 18:1–2). Când Sara a murit, Avraam a cumpărat peștera Mahpela și a folosit-o ca loc de înmormântare, peștera devenind astfel mormântul patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov și al soțiilor lor: Sara, Rebeca și Lea.

Locul este bine fixat în memoria oamenilor, deoarece arabii îl numesc Ramat Haram el Khalil („Înălțimea sfântă a omului iubit de Dumnezeu”). Este unul din cele mai sfinte locuri ale evreilor și a fost amenajat de regii hașmonei în sec. al II-lea î.Hr., iar mai apoi de Irod cel Mare, care a construit un temenos de 60 × 32 m și înalt de 10 m. Acest monument nu era acoperit, oferind doar respect și cinste mormintelor din interior. În interior se află șase cenotafuri, ridicate de regii hașmonei, amintind de cele șase morminte care se găsesc în peștera de sub temenos, undeva la 16 m adâncime. Este o clădire impunătoare, din pietre foarte mari și bine cioplite, fiind singura construcție irodiană rămasă intactă până astăzi.

Bizantinii au transformat construcția în biserică, adăugându-i tavan și acoperiș, apoi arabii mahomedani au transformat-o în moschee. Cruciații i-au dat forma actuală și au reconvertit-o în biserică. Din timpul lor avem descrierea mormântului propriu-zis. Călugării au coborât în interiorul peșterii și au găsit două camere în care se găseau oase umane. Oasele dintr-o cameră, susțin călugării, sunt ale lui Avraam și ale lui Isaac, iar celelalte, ale lui Iacov și ale fiilor săi. Ei le-au spălat cu respect și apoi au construit o scară pentru a le permite pelerinilor să viziteze peștera. Unul dintre pelerinii faimoși, care ne-a lăsat și descrierea, este Beniamin din Tudela (sec. al XII‑lea). De atunci încoace, nimeni nu a mai coborât în peșteră, deoarece nici arabii, nici evreii nu permit acest lucru.

Mamelucii, când au cucerit zona, au reconvertit biserica în moschee, adăugându-i o construcție anexă cu două minareturi și ridicând creneluri pe vârful zidurilor. Evreii au venit și ei la Hebron, în sec. al XX-lea, întemeind un mic cartier în mijlocul populației arabe. Au ocupat o parte din moschee și au transformat-o în sinagogă, astfel că, în prezent, avem, în aceeași clădire, o sinagogă și o moschee, unde urmașii lui Avraam se roagă și își cinstesc părinții. Hebronul este deosebit de important pentru evrei și arabi, fiind cel mai puternic act de proprietate și pentru unii, și pentru alții. Din acest motiv, locul este puternic disputat de urmașii celor doi fii ai lui Avraam și doar soldații înarmați reușesc să mențină ordinea.

Hebronul lui Caleb

A doua ocazie în care orașul a intrat în raportul biblic este în timpul cercetării Canaanului de către iscoadele trimise de Moise, care au trecut și pe la Hebron. Atunci locuiau aici „anachiții Ahiman, Șeșai și Talmai […] (anachiții provin din uriași); când ne uitam la ei, parcă eram niște lăcuste și așa ne considerau și ei” (Num. 13:22,33). Iscoadele și toți israeliții s-au speriat atât de tare de acești uriași, încât s-au descurajat și au refuzat să pornească înainte, rămânând în pustiu 40 de ani. Când Iosua a cucerit Canaanul, Caleb, una din cele 12 iscoade, i-a făcut lui Iosua următoarea cerere: „«Dă-mi deci această regiune muntoasă despre care a vorbit Domnul la acea vreme! Căci tu însuți ai auzit încă de atunci cum că acolo trăiesc anachiții, iar cetățile sunt înalte și fortificate. Poate că Domnul va fi cu mine și îi voi izgoni, așa cum a promis Domnul.» Atunci Iosua l-a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune și i-a dat Hebronul ca moștenire” (Ios. 14:12–13).

„El n-a cerut pentru sine un ținut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit că nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetățile acestea chiar din mâna uriașilor acelora în fața cărora credința lui Israel se clătinase. Nu dorința după onoare sau mărire a inspirat cucerirea lui Caleb. Bătrânul și viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-L onoreze pe Dumnezeu și care să încurajeze semințiile să supună pe deplin pământul pe care părinții lor l-au considerat de necucerit. […] Lașii și răzvrătiții pieriseră în pustie; dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eșcol. Fiecăruia i s-a dat după credința lui” (Patriarhi și profeți, p. 521).

Hebronul lui David

Un alt moment important din istoria cetății este acela când David a venit și s-a așezat aici, Hebronul devenind prima capitală a regatului său. Iată cum consemnează Biblia acest eveniment: „După toate acestea, David L-a întrebat pe Domnul: «Să mă duc în vreuna din cetățile lui Iuda?» «Du-te!», i-a răspuns Domnul. «Unde să mă duc?», L-a mai întrebat David. «La Hebron», i-a răspuns Domnul. David s-a dus acolo împreună cu soțiile sale. […] Perioada cât a domnit David la Hebron, peste casa lui Iuda, a fost de șapte ani și șase luni” (2 Sam. 2:1–2,11).

Hebronul se afla în mijlocul seminției lui Iuda, dar nu David a ales această cetate, ci Dumnezeu. Atunci când te muți unde te trimite Dumnezeu, când cauți sfatul Său în toate privințele, ai binecuvântarea Sa. Și lucrul acesta s-a văzut în următorul eveniment: „Toate semințiile lui Israel au venit la David, în Hebron și i-au zis: «Suntem os din oasele tale și carne din carnea ta! Odinioară, pe când Saul ne era rege, tu îl conduceai pe Israel în războaie. Domnul ți-a promis, de altfel: ’Tu vei păstori poporul Meu Israel și vei fi conducător peste Israel!’» Toți cei din sfatul bătrânilor lui Israel veniseră la rege, în Hebron, astfel că regele David a încheiat legământ cu ei înaintea Domnului la Hebron. Apoi ei l-au uns pe David ca rege peste Israel” (2 Sam. 5:1–3).

Aici, la Hebron, au avut loc câteva evenimente importante pentru prima parte a domniei lui David: aici a fost înfrântă definitiv casa lui Saul și aici a crescut puterea și influența lui David; de aici a pornit David să cucerească Ierusalimul, care a devenit ulterior capitala consacrată a Israelului; tot aici s-a întors fiul său Absalom, în rebeliunea lui împotriva tatălui, și s-a încoronat împărat al Israelului. Hebronul avea o valoare istorică și sentimentală, de aceea a fost ales pentru un astfel de eveniment.

Hebronul creștin

Bizantinii și cruciații s-au oprit la Hebron și au cinstit memoria patriarhilor prin biserica pe care au amenajat-o peste mormântul lor. După ce perioada lor de glorie s-a încheiat, nu s-au mai întors aici. Abia în 1871 creștinii ortodocși ruși au construit o mănăstire la marginea Hebronului, aproape de drumul care leagă Hebronul de Beer-Șeba, și un han pentru pelerini. În curtea acestei mănăstiri se află un copac foarte bătrân, aproape uscat, având o singură ramură verde. Creștinii ruși cred că acest copac a fost plantat de Avraam, de aceea l-au numit Stejarul lui Avraam. Se crede că, atunci când se va usca și ultima ramură, Isus va reveni pe Pământ.

Acesta este Hebronul, unul din cele mai vechi orașe din lume, cu o istorie zbuciumată și bogată. Pentru mine, orașul lui Caleb—orașul uriașilor—este cel mai frumos. Nimic nu l-a împiedicat pe acest om al credinței să-l cucerească și să-l stăpânească. Uriașii nu sunt de temut și nu pot să-i blocheze decât pe cei fricoși și firești. Aș dori să avem cu toții, eu și dvs., care citiți, credința și curajul lui Caleb pentru a fi pregătiți să moștenim Canaanul ceresc.

3. Beer-Șeba: popas la fântâna patriarhilor

Beer-Șeba este cea mai sudică cetate locuită din Israel, de unde și expresia: „de la Dan până la Beer-Șeba”. Este așezată la poalele Munților Iudeei și la marginea deșertului Neghev. Torentul Beer-Șeba coboară din Munții Iudeei, de la Hebron, și se unește ceva mai la vest cu torentul Besor, ducând apele sezoniere învolburate spre Marea Mediterană. În anii buni se poate recolta grâu, iar asta se întâmplă o dată la 2-3 ani. În restul timpului, uscăciunea deșertului devine stăpână.

Zona a fost locuită din timpuri foarte vechi, dar cetatea a fost ridicată doar pe vremea regilor israeliți. Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov au făcut din acest loc centrul peregrinărilor lor și ceea ce ne-a rămas de la ei este o fântână. Numele ei înseamnă „Fântâna celor șapte”, sau „Fântâna legământului”.

Fântâna celor Șapte

Țara Neghev este foarte aridă, apa fiind cea mai importantă problemă. Se pare că vechii locuitori canaaniți depindeau numai de torenții sezonieri, iar în rest practicau transhumanța. Patriarhii sunt primii care au săpat fântâni și au avut apă pe toată perioada anului, ca dovadă stând faptul că băștinașii le-au luat fântânile și s-au certat cu slujitorii patriarhilor pentru apă. Acest gen de conflict a fost și pe timpul lui Avraam, și pe timpul lui Isaac. O trăsătură nobilă a patriarhilor a fost că ei au evitat, pe cât posibil, cearta și conflictul cu localnicii, mergând mai departe și săpând alte fântâni. Ei s-au încrezut în Dumnezeu, și Dumnezeu i-a ajutat.

Căpetenia regiunii, Abimelek, și comandantul oștirii sale au venit la Avraam să încheie un legământ, socotindu-l un bărbat deosebit de influent și de puternic. Cu această ocazie, Avraam i-a oferit lui Abimelek șapte mielușele, ca un fel de garanție, o probă evidentă a păcii (înțelegerii) realizate. Cele șapte mielușele vor constitui și numele locului (nume care a rămas până astăzi)—Beer-Șeba (Gen. 21:22–34).

Peste ani, Isaac a avut aceleași probleme cu canaaniții; aceștia au astupat fântânile lui Avraam, iar Isaac le-a săpat din nou. Ce aveau cu fântânile patriarhilor, de ce le astupau? Atunci când au fost din nou repuse în funcțiune, de ce le-au acaparat prin violență? Lupta pentru apă, pentru existență, scoate în evidență mai mult decât o problemă existențială; ea reliefează răutatea, lenevia și stricăciunea inimii umane.

Patru fântâni se înșirau de-a lungul drumului deșertului. Prima se numea Esek „ceartă”, canaaniții motivând: „Apa este a noastră” (Gen. 26:20); cu alte cuvinte, voi nu aveți niciun drept la ea. A doua fântână era numită Sitna „împotrivire”, probabil deoarece canaaniții le-au blocat accesul evreilor spre fântâna săpată de ei, așa că au plecat mai departe. A treia fântână au numit-o Rehobot „loc larg”, deoarece canaaniții nu le‑au mai făcut niciun necaz. Și pentru că viața patriarhilor era un continuu peregrinaj, au plecat mai departe, la Beer-Șeba, a patra fântână, unde nu a mai fost nicio dispută. Aici se încheiase legâmântul dintre patriarhi și băștinași, care le recunoscuseră dreptul asupra fântânii. De aceea se numește „Fântâna patriarhilor”.

La Beer-Șeba, Isaac a ridicat un altar, astfel că la temelia viitoarei așezări, la piatra de hotar dinspre sud, avem o fântână și un altar. Fântâna ne oferă apă—darul lui Dumnezeu; altarul ne oferă iertare, împăcare și închinare, unindu-ne cu Dumnezeu. Această așezare nu a mai fost contestată niciodată. Iată secretul stabilității și al păcii!

Cetatea de strajă

Beer-Șeba a devenit o cetate importantă în Israel pe vremea regilor, deoarece era nevoie să fie fortificată granița de sud a regatului. Cetatea Beer-Șeba (astăzi Tel Beer-Șeba) a fost construită pe o înălțime de pe malul pârâului cu același nume, la câțiva kilometri est de actualul oraș Beer-Șeba. Chiar din timpul lui Samuel, ultimul judecător, Beer-Șeba avea reputația de centru administrativ, deoarece aici activau ca judecători cei doi fii ai lui Samuel, Ioel și Abia (1 Sam. 8:2). Saul și apoi David au fortificat așezarea și i-au dat rolul de cetate de pază. Beer-Șeba a fost distrusă de invazia lui Șișac, faraonul egiptean, din anul 925, dar a fost reconstruită.

Are o fortificație dublă, atât ziduri de piatră și din cărămidă, cât și un val de pământ, protejat cu pavaj de piatră (glacis). Este foarte bine cercetată și restaurată, așa că aici se poate vedea foarte clar cum arăta o cetate israelită din perioada regală a Primului Templu. La poarta cetății se afla o fântână, iar un sistem complicat de alimentare cu apă se afla în interiorul ei. Cetatea nu era mare și cuprindea doar palatul administrativ al guvernatorului, magaziile de alimente, un număr de aproximativ 20 de case, probabil ale persoanelor oficiale, un turn de veghe și alte câteva clădiri administrative.

În zidul cetății s-au găsit pietrele frumos fasonate ale unui altar de jertfă, precum și coarnele acestuia. Arheologul care le-a descoperit a tras concluzia că în cetate a fost un templu, deoarece se găsise altarul, și așa a publicat descoperirea. Un alt arheolog, Yigael Yadin, a studiat mai atent Biblia și a propus o altă variantă. Textul biblic pe care s-a bazat el a fost cel din 2 Regi 23:8: „Iosia i-a izgonit pe toți preoții din cetățile lui Iuda și a distrus înălțimile unde preoții ardeau tămâie, de la Gheva până la Beer-Șeba. A dărâmat, de asemenea, înălțimile de la porți, cele care erau la intrarea porții lui Iosua, conducătorul cetății, în partea stângă a porții cetății.”

Mergând cu Biblia în mână, Yadin a descoperit la intrarea în cetate, în partea stângă, ruinele unei clădiri mari și urmele unei scări cu încă cinci trepte, care ducea, probabil, la un etaj. El a tras concluzia că la etajul acestei clădiri era o platformă amenajată ca loc cultic, numită „înălțime”, unde s-a aflat acel altar de jertfă. Tot el a explicat că această înălțime—condamnată de profeți pentru că locuitorii orașului și din împrejurimi se închinau acolo și nu mai veneau la templul din Ierusalim—a fost demolată de regele Iosia, iar pietrele au fost folosite la reparația zidului cetății. Această explicație este foarte logică și se armonizează cu relatarea biblică, dar mulți specialiști o resping.

Cetatea a fost cucerită și distrusă de asirieni, apoi de babilonieni, dar a fost reconstruită în perioada persană, când a fost locuită de idumei (edomiți convertiți forțat la iudaism). În perioada romană s-a construit o nouă cetate pe un alt amplasament, dar lipsită de importanță.

Beer-Șeba modernă

Cetatea a fost abandonată în toată perioada arabă. Turcii au construit un fort militar, în jurul căruia s-a dezvoltat un mic orășel pe la începutul sec. al XX-lea. În jurul orașului s-a dat o mare bătălie în timpul Primului Război Mondial, între englezi și turci. După înființarea statului Israel în anul 1948, Beer-Șeba s-a dezvoltat deosebit de mult, devenind unul dintre cele mai mari orașe ale țării.

Astăzi, Beer-Șeba este centrul beduinilor din Israel. În tot ținutul Neghev din jur se pot vedea turmele de oi și cămile și corturile lor specifice. O zi pe săptămână are loc un mare târg cu produsele manufacturiere și de artizanat ale beduinilor, oferind o culoare deosebită localității. În jurul orașului s-au ridicat în ultimii ani câteva localități, cu case frumoase, ale beduinilor, care încearcă să se așeze în rând cu societatea actuală.

În apropierea corturilor lor și a târgului tradițional, continuă să atragă turiștii fântânile patriarhilor. Un tamarisc, arbust specific zonei deșertice, străjuiește locul. În curte se află două fântâni, la distanță de vreo 20 m una de alta. Una are un sistem de scripeți pentru scoaterea apei datând din vremea otomanilor, iar alta este acoperită de un grilaj de fier. Nu se poate preciza vechimea lor, dar tradiția le numește, pe prima, Fântâna lui Avraam, iar pe cealaltă, Fântâna lui Isaac. Mai lipsește altarul de jertfă ridicat de patriarhi și e păcat că tradiția nu a reușit să păstreze ceea ce era mai important. Poate tu, iubite cititor, te vei opri o clipă și vei reface altarul de închinare, atât de important, pentru ca apa pe care o vei bea să devină în tine un izvor de apă vie.

4. Betleem: orașul celor doi regi

Betleem este un nume foarte cunoscut și îndrăgit de creștini; aici s-a născut Mântuitorul nostru. Într-o casă săracă, în ieslea vitelor de la marginea acestui oraș, Creatorul universului a coborât pentru a deveni Mântuitorul nostru. Astăzi, peste grota unde se găsea ieslea respectivă, s-a construit o biserică impunătoare, numită Biserica Nașterii Domnului.

Betleemul se află așezat pe creasta Munților Iudeei, la 9 km sud de Ierusalim și 20 km nord de Hebron. Spre sud se întinde Pustiul Iudeei, iar spre nord mai multe văi coboară brusc spre valea Ela, locul bătăliei cu Goliat. Teritoriul a fost atribuit seminției lui Iuda, și în mod special lui Salma, fiul pe care Caleb l-a avut cu soția sa Efrata. Salma a fost tatăl lui Betleem și al lui Boaz (1 Cron. 2:50–51), motiv pentru care Betleemul din Iuda se mai numește și Betleem Efrata. Din această renumită familie s-a născut David, viitorul rege al Israelului.

Betleemul a intrat pentru prima dată în istoria biblică prin moabita Rut. Atașamentul ei pentru poporul israelit și caracterul ei cinstit și dârz au ajutat-o să-și refacă familia și să devină bunica marelui rege David. Și astăzi, valea largă și propice agriculturii care coboară din oraș spre Pustiul Iudeei se numește Câmpul lui Boaz. Pe aceste ogoare, în urma secerătorilor lui Boaz, Rut a început să strângă spice, făcând cea mai umilă, dar cea mai cinstită muncă pentru o femeie săracă. Așa începe istoria celei mai ilustre familii de evrei.

La Betleem se afla un puternic izvor de apă, care a fost canalizat în timpul lui Pilat pentru a aduce apa la Ierusalim. Probabil că de aici a dorit David să bea apă când filistenii ocupau cetatea. Pe dealurile și văile din împrejurimi și-a petrecut copilăria, în urma turmei de oi și de capre, antrenându-se cu praștia și călindu-și credința pentru confruntarea cu uriașul Goliat.

Betleemul a continuat să rămână o mică localitate la umbra mărețului Ierusalim. A intrat totuși definitiv în istorie, și nimeni nu-i va lua locul, prin faptul că în el s-a născut Mântuitorul. Mai întâi au coborât îngerii, pentru a le da această veste păstorilor. O grotă din Câmpul lui Boaz este socotită a fi acel loc și este amenajată pentru turiști. Plăcut este însă faptul că această grotă a rămas așa cum era; nu a mai fost distrusă prin vreo biserică monumentală ridicată peste ea, de aceea se numește Câmpul Păstorilor. Există și a doua variantă, cea ortodoxă, peste care bizantinii au ridicat o biserică, ale cărei ruine încă mai există.

Ne alăturăm păstorilor pentru a merge împreună cu ei să-L găsim pe Isus. După un urcuș de vreo 2 km, până aproape de vârful muntelui, pe vatra satului Betleem de acum 2 000 de ani (vatră clar demonstrată de săpături arheologice) se ridică monumentala Biserică a Nașterii Domnului. Este de fapt un complex măreț, care cuprinde: mănăstirea armeană în partea dreaptă din față, mănăstirea ortodoxă în continuare, spre răsărit, Biserica Nașterii Domnului în centru, unită cu cele două mănăstiri, iar în stânga, unită cu biserica centrală, o biserică mai nouă, catolică, zidită în sec. al XVII-lea.

Biserica Nașterii Domnului a fost construită imediat după legiferarea creștinismului de către Constantin cel Mare. Elena, mama sa, a venit în Țara Sfântă și a construit, pentru început, patru biserici: Biserica Martirului (Ierusalim), Biserica Nașterii Domnului (Betleem), Biserica „Buna Vestire” (Nazaret) și o biserică pe Muntele Măslinilor.

Biserica Nașterii Domnului a fost terminată și sfințită pe data de 31 mai 339. A fost apoi parțial distrusă de samariteni în anul 529 și refăcută de Iustinian în anii următori. Biserica actuală este cea ridicată de Iustinian și este o clădire impunătoare, în stilul bazilicilor romane, cu nartex, navă principală și alte patru nave laterale. Navele erau despărțite de 48 de coloane, care susțineau acoperișul din lemn. Altarul, foarte mare și îndreptat spre răsărit, era construit direct peste Grota Betleemului. În dreptul altarului erau două camere, rotunde la capete, ceea ce oferea bisericii forma de cruce. Acest sistem se numește biserică cu transept.

Grota Betleemului se află chiar sub altarul bisericii ortodoxe. O intrare, renovată de cruciați în marmură albă și stil gotic, oferă acces prin partea dreaptă a clădirii. Ieșirea se face prin partea stângă, prin capela armeană. Când se coboară în grotă, în partea dreaptă se află o stea de argint, prinsă în piatra pardoselii, care marchează locul unde s-a născut Mântuitorul. Mai multe candele, aparținând celor trei mari religii monoteiste, împodobesc această nișă din grotă. În partea stângă se află o mică încăpere, ceva mai coborâtă, unde se află ieslea-leagăn în care a fost așezat pruncul Isus. Mii de pelerini așteaptă, uneori chiar ore întregi, pentru a intra în grotă și a se reculege în acest loc. Colinde de Crăciun răsună în diferite limbi pentru a exprima bucuria venirii Mântuitorului în lumea noastră.

Când împăratul Iustinian a renovat biserica, în urma distrugerilor provocate de invazia samaritenilor din anul 529, podeaua cu mozaic a lui Constantin a fost ridicată, iar intrarea a suferit unele modificări. Ultimele intervenții în arhitectura bisericii au avut loc după venirea cruciaților în anul 1099. Deoarece trebuiau să-l încoroneze pe noul rege al Regatului Latin al Ierusalimului și nu aveau nicio altă biserică, ceremonia a avut loc la Betleem. În ziua de Crăciun a anului 1100, Balduin I a devenit regele Ierusalimului. Pentru acest eveniment, cruciații au pictat diverse scene pe coloanele din interior și pe zidurile bisericii.

Biserica Nașterii Domnului este singura biserică bizantină care a rămas în picioare în Țara Sfântă. A supraviețuit la două invazii devastatoare: invazia samaritenilor din anul 529 și invazia perșilor din anul 614. Când au ajuns la Betleem, perșii, care au distrus toate bisericile creștine din Țara Sfântă, au văzut un mozaic care reprezenta câțiva magi persani închinându-se unui prunc. Au întrebat ce caută oamenii lor acolo și li s-a răspuns că acei magi din Răsărit veniseră să se închine Împăratului iudeilor. Din acest motiv, perșii nu au distrus biserica.

Un alt moment important pentru Betleem a fost venirea Sf. Ieronim în anul 386. Ieronim era cel mai mare învățat al timpului său și a fost însărcinat de papa Damasus să corecteze traducerile latine existente. Cărturarul și-a dat seama că este mult mai greu să corecteze și a decis să facă o nouă traducere a Bibliei în limba latină. A venit la Betleem și a transformat cea mai mare parte a grotei de sub Biserica Nașterii Domnului într-o mănăstire. Aici a început traducerea Bibliei în limba latină. A lucrat la ea în jur de 20 de ani. A învățat limba ebraică și avea prieteni evrei, cu care se consulta în privința textului. Traducerea lui se numește Vulgata și a fost Biblia standard a Bisericii Catolice timp de peste 1 000 de ani.

A urmat perioada grea a ocupației musulmane, dar majoritatea populației Betleemului a continuat să fie creștină. Musulmanii, pentru a profana biserica, intrau călare în interior și alergau cu caii prin biserică. Pentru a scăpa de această situație neplăcută, călugării au redus ușa de la intrare la o deschizătură foarte mică, nu mai înaltă de 1,30 m, intrare care a rămas așa până astăzi.

După ce s-a construit biserica catolică, s-a deschis o intrare în grotă și din partea acestei biserici, astfel că la grotă aveau acces atât călugării ortodocși, cât și cei catolici. Un conflict născut între aceștia prin anul 1847 a dus la Războiul Crimeii, dintre ruși, apărătorii ortodoxiei, și puterile Europei de Vest, apărătoarele catolicismului. Astăzi există un protocol de bună înțelegere, iar slujba de Crăciun se ține în biserica catolică.

Al treilea obiectiv turistic din Betleem este Casa Laptelui. Păstorii L-au găsit pe pruncul Isus culcat într-o iesle, dar magii L-au găsit în casă. Care este casa aceasta? Foarte probabil că este casa unora dintre rudele lui Iosif și Maria. Acum, după ce rușinea și greaua vinovăție a nașterii mult prea devreme a copilului trecuseră și era clar că acesta era Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Iosif și Maria s-au putut duce la rudele lor din oraș. Casa aceasta a primit numele Casa Laptelui, deoarece este locul alăptării pruncului Isus. Din această casă au plecat magii spre Egipt, nemaiîntorcându-se niciodată în acest oraș.

5. Herodion

Coborând, în periplul nostru prin Țara Sfântă, din Betleem spre răsărit, spre Pustiul Iudeei, trecem prin Câmpul lui Boaz, apoi o luăm la dreapta, pe drumul care duce la Tekoa și Maale Amos. La câțiva kilometri spre răsărit suntem întâmpinați de un masiv deosebit de frumos, asemeni unui con vulcanic, care domină zona aridă de la marginea deșertului. Aici, la poalele acestui munte, a avut loc bătălia indecisă dintre iudeii lui Aristobul și Irod cel Mare, din anul 40 î.Hr. Irod venise să-și ia în stăpânire împărăția primită de la romani, dar iudeii, atașați ultimului rege hașmoneu, Aristobul al II-lea, l-au alungat din Ierusalim și s-au luptat cu el în locul acesta. După ce Irod i-a învins pe iudei și a devenit efectiv rege, a construit un castel-fortăreață, care a primit numele său, Herodion.

Fortăreața se compunea din două părți. În vârful conului se afla un palat, scobit în interiorul muntelui, cu toate facilitățile de confort cerute de exigența romană. Aici venea Irod cu cei mai de frunte oaspeți ai săi, folosindu-l ca palat de vară. La baza muntelui, spre Betleem, se afla o mare piscină, un alt palat, un stadion și o baie. La Herodion și-a construit Irod cel Mare mormântul, care a rămas ascuns până de curând, când a fost descoperit de arheologi.

Herodionul făcea partea din salba de fortărețe de pe granița de răsărit în timpul regatului iudeu și al stăpânirii romane. În perioada revoltelor împotriva romanilor, fortăreața a fost ocupată de rebelii iudei, care au amenajat în palatul din vârf o sinagogă, la fel ca la Masada. Tot ei au construit două mari rezervoare de apă și tuneluri secrete sub conul fortăreței. În timpul lui Bar-Kochba, se crede că Herodionul a fost sediul răsculaților. A continuat să fie ocupat și în perioada bizantină, când s-au construit în complexul de la bază nu mai puțin de patru biserici.

6. Betania

Betania, sau Al-Azaria în limba arabă, orașul lui Lazăr, se află așezată pe panta de est a Muntelui Măslinilor, la circa 5 km de Ierusalim. Pe aici trecea drumul antic care mergea de la Ierusalim la Ierihon. Zona este semiaridă, muntoasă și brăzdată de văi adânci. Betania a intrat în istoria biblică printr-o familie deosebit de ospitalieră—prietenii lui Isus: Lazăr, Maria și Marta, în casa cărora Isus și ucenicii Lui erau adesea găzduiți. Dar ceea ce face din Betania un loc aparte este minunea învierii lui Lazăr.

În partea de sus a localității, mai aproape de vârful muntelui, în interiorul unei stânci solitare, se află un mormânt. Este tipic mormintelor iudaice, are o anticameră, iar printr-o intrare îngustă, coborând câteva trepte, se trece în a doua cameră, cea a mormintelor. Tradiția spune că aici a fost așezat Lazăr după ce a murit, ceea ce dovedește că era un om bogat, care și-a permis săparea unui mormânt în stâncă.

Trecuseră patru zile, iar Lazăr intrase în putrefacție când a venit Isus la mormânt. Nu se mai putea invoca nicio altă explicație. Lazăr nu mai putea fi în comă, din moment ce mirosea greu. Chiar familia s-a opus deschiderii mormântului, dar la porunca lui Isus piatra a fost dată la o parte, iar Lazăr a ieșit viu și sănătos. Învierea lui Lazăr a reprezentat coroana minunilor Mântuitorului. Conducătorii iudei erau foarte revoltați de popularitatea și faima pe care o avea acum Isus, așa că au decis să-i ucidă atât pe El, cât și pe Lazăr.

În Betania Și-a petrecut Isus ultimul sabat înainte de moartea și învierea Sa, foarte probabil în casa lui Lazăr. Seara a fost invitat la cina din casa lui Simon, fariseul pe care îl vindecase de lepră. Acolo a avut loc incidentul cu Maria și vasul de alabastru. Lucrul acesta a trezit nemulțumirea lui Iuda, care s-a hotărât să meargă și să-L vândă pe Isus. Tot din Betania a plecat Isus în Duminica Floriilor spre Ierusalim.

În fața mormântului lui Lazăr a fost construită o impunătoare biserică bizantină, distrusă ca toate celelalte de mahomedani, care au ridicat, peste ușa de la intrare a bisericii, o moschee, blocând astfel intrarea în mormânt. Creștinii au fost nevoiți să sape o altă intrare prin partea opusă și să coboare vreo 5 m pentru a ajunge la mormântul lui Lazăr. Astăzi, mormântul poate fi văzut pe această cale de acces săpată ulterior de creștini. Pe zidul care desparte cele două camere ale mormântului, un creștin anonim a scris următoarele cuvinte: „Gloria lui Dumnezeu poate fi văzută de cei care își pun credința în Isus în timpul celor mai mari necazuri și descurajări. Ei au certitudinea că El este mai mare decât orice necaz, mai mare chiar decât moartea însăși.”

7. En-Karem

En-Karem, care se poate traduce ca „Izvorul Viei”, este o zonă foarte pitorească, la vest de Ierusalim, ascunsă printre văile adânci și pădurile de pini din Munții Iudeei. Un drum întortocheat face legătura cu șoseaua principală Ierusalim–Iafo și un izvor puternic curge prin mijlocul localității, între cele două biserici care comemorează evenimentele de aici.

En-Karemul se află la aproximativ 10 km vest de Ierusalim și 160 km sud de Nazaret, în Munții Iudeei. Fecioara Maria a făcut acest drum pentru a se întâlni cu ruda ei, Elisabeta, și a discuta un subiect deosebit de important pentru ea: faptul că era însărcinată de la Duhul Sfânt. Marea problemă pentru ea era cum să-i explice lui Iosif situația aceasta. Frământarea Mariei a dispărut când Elisabeta a întâmpinat-o cu salutul: „Cum de mi-a fost dat să vină la mine mama Domnului meu?!” (Luca 1:43).

Elisabeta și soțul ei, Zaharia, un preot drept și evlavios, sunt părinții lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Mesia, profetizat de Isaia și Maleahi (Is. 40:3–4; Mal. 3:1).

Biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. O biserică monumentală, ridicată în anul 1674 în cinstea lui Ioan Botezătorul, se află chiar la poalele muntelui, pe partea dreaptă a drumului. Se pot vedea grota acestei biserici (despre care se susține că a fost casa lui Zaharia și a Elisabetei), o statuie a zeiței Venus (ceea ce denotă că aici a fost un loc de închinare păgân) și mozaicuri din ceea ce a fost biserica bizantină. Restaurată de cruciați, apoi din nou distrusă, biserica actuală este a treia construcție ridicată în același loc. Texte biblice scrise pe ceramică se află pe pereții zidurilor dn curte.

Biserica Vizitării. În partea stângă a drumului, undeva pe deal, dincolo de izvor, se află Biserica Vizitării, care comemorează întâlnirea dintre Maria și Elisabeta. Tablouri și scene din Biblie încearcă să redea acest moment plăcut. În munte se află o grotă și urme de case, care arată că zona a fost locuită. Rămășițele de ziduri ne vorbesc despre mai multe biserici care au fost pe acest loc de-a lungul timpului. Actuala biserică a fost construită pe un loc cumpărat de franciscani prin 1679, clădirea începând a fi zidită prin 1870 și fiind terminată abia în 1955. Cântecul Mariei din Luca 1:46–55 este scris pe plăcuțe de ceramică în foarte multe limbi.

8. Emaus: „Rămâi cu noi, pentru că este spre seară…”

Emaus este numele biblic al locului unde primii doi ucenici L-au recunoscut pe Domnul Hristos în duminica învierii, tocmai în momentul când se rugau pentru masa de seară (Luca 24:29-31). Rugămintea pe care i-au făcut-o „Străinului” a rămas ca una din cele mai frumoase invitații creștine adresate lui Isus: „Rămâi cu noi, pentru că este spre seară și ziua este deja pe sfârșite!” (Luca 24:29).

Trei localități își dispută localizarea Emausului biblic. Bizantinii au fixat acest loc lângă Latrun, în zona cetății Nicopole (pe locul actualului sat Imwas), la poalele munților, la circa 25 km vest de Ierusalim. Cruciații nu au acceptat această localizare, pentru că este prea departe de Ierusalim, iar Evanghelia menționează o distanță de doar 60 de stadii (cca 11,5 km) între cele două localități. Ei au ales localitatea Abu Ghosh, aflată în dreapta drumului actual care coboară din Ierusalim spre Tel Aviv. După ce, în epoca medievală, traseul drumului s-a schimbat, iar cruciații au pierdut controlul țării, ei au ales o altă localizare, care se află pe Platoul lui Benamin, la vest de Ghivon, numită al-Qubeiba.

Noi rămânem la localizarea Emausului în Abu Ghosh. Numele arab era Qaryat al’Inab, o pronunțare stâlcită a ebraicului Chiriat-Iearim. I-a fost schimbat însă în Abu Ghosh la începutul sec. al XIX‑lea, după numele unui tâlhar de drumul mare care s-a stabilit în acest sat și care pretindea călătorilor o taxă mare de trecere.

Pentru a verifica autenticitatea identificării, am parcurs pe jos distanța de la Ierusalim la Abu Ghosh. Plecând din oraș în jurul orei 14:00, m-am putut întoarce în jurul orei 21:00, dovedind că cei doi ucenici au putut să se întoarcă în Ierusalim și să-i găsească pe ucenici încă treji în camera de sus. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă Emausul biblic ar fi fost lângă Latrun, căci atunci ar fi avut de parcurs peste 50 km într-o după‑amiază și nu ar fi fost posibil să ajungă înapoi în oraș în aceeași seară ca să le dea de veste celorlalți ucenici.

Monumentele Emausului

La poalele dealului unde se află locul tradițional al casei lui Abinadab, unde a stat chivotul Domnului mult timp, pe locul unui bazin de apă construit de romani, s-a ridicat un caravanserai arab, dovadă că pe aici trecea drumul care ducea la Ierusalim. Cruciații au socotit că este locul unde cei doi ucenici s-au oprit să înnopteze, invitându-L și pe Isus să rămână cu ei. În amintirea evenimentului relatat în Luca 24:13–31, cavalerii ospitalieri au construit, în anul 1140, o mare biserică peste rezervorul de apă roman. Biserica se numește Biserica Emausului și există și în prezent, alături de o moschee. Este așezată în vale, în apropierea unui izvor de apă.

Deasupra, pe vârful dealului dinspre vest, la o jumătate de kilometru distanță de biserica cruciată, se află Biserica „Fecioara Maria, păzitoarea chivotului”, care are în loc de turlă o statuie foarte înaltă cu Fecioara Maria și pruncul Isus, vizibilă de la mare distanță. Se crede că biserica a fost ridicată chiar pe locul din casa lui Abinadab unde a fost așezat chivotul Domnului când s-a reîntors de la filisteni prin Bet-Șemeș (1 Sam. 7:1). Acest eveniment a avut loc la sfârșitul perioadei judecătorilor, în jurul anului 1080 î.Hr., când Samuel era încă tânăr. Chiriat-Iearim a fost un centru cultural în timpul profetului Samuel, aici fiind una din școlile profeților, probabil datorită legăturii cu chivotul Domnului. După cucerirea Ierusalimului din mâna iebusiților, în jurul anului 1000 î.Hr., David a mutat chivotul aici (1 Cron. 13:1–10). Cu ocazia aceasta s-a întâmplat evenimentul tragic al morții lui Uza în momentul când a pus mâna să țină chivotul Domnului.

Unii oameni au avut de suferit pentru că drumul era cu gropi, iar chivotul era să se răstoarne; alții au trebuit să parcurgă mulți kilometri discutând din Scripturi ca să-L poată recunoaște în cele din urmă pe Isus cel înviat. Astăzi, oamenii merg mult mai departe, înstrăinându-se de adevărul istoric și geografic. Este nevoie de un ochi spiritual, de o ureche deschisă și de multă bunăvoință pentru a-L recunoaște pe Isus și a-L invita să rămână cu noi. Vă doresc să cinați alături de Isus la Emausul dumneavoastră!

Dacă nu ar fi stăruit cu invitația, ucenicii n-ar fi știut că Acela care-i însoțise era Domnul care înviase. Hristos nu Își impune niciodată prezența. El Se interesează de aceia care au nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai umilă și va umple de voie bună și inima celui mai umil. (Viața lui Iisus, p. 763)

9. Ghivon: canaaniții, salvați

Ghivon este una din cetățile canaanite care a reușit, prin vicleșug, să încheie un tratat de pace cu israeliții pe timpul lui Iosua. Din cauza acestui tratat, confederația canaaniților din sud a început război cu ei, iar Iosua a venit să-i salveze. Aici a avut loc prima mare bătălie cu canaaniții, bătălie în timpul căreia Iosua a invocat soarele să se oprească pentru a obține o victorie decisivă (Ios. 10:12–13). Ghivoniții s-au integrat ulterior printre israeliți și au fost numiți netinimi, Solomon folosindu-i ca oameni de corvoadă la treburile templului. Numele actual folosit de arabi este Jib, care păstrează prima silabă a numelui biblic Gibeon.

Cetatea Ghivon era așezată pe Platoul lui Beniamin, fiind ridicată pe un promontoriu stâncos, într-o mică depresiune fertilă. Se afla pe drumul principal care lega Ierusalimul de litoralul mării și care trecea prin Bet-Horon. Astăzi s-a amenajat o nouă cale mai scurtă, dar și acest drum este încă în folosință. Ghivonul este vestit prin sistemul de alimentare cu apă: un puț larg de 12 m, cu o scară în spirală pe peretele interior, este săpat chiar în zidul cetății, apoi un canal orizontal oferă acces la sursa de apă, care era în afara zidurilor. Probabil la acest sistem de apă s-a referit autorul biblic când spunea: „Atunci Ioab, fiul Țeruiei, împreună cu slujitorii lui David au ieșit și ei și i-au întâlnit la iazul din Ghivon” (2 Sam. 2:13).

Se pare că Saul l-a întâlnit pentru prima dată pe profetul Samuel la înălțimea de la Ghivon. Și regele Solomon, la începutul domniei lui, a venit să se roage la această înălțime. „Solomon împreună cu întreaga adunare s-au dus pe înălțimea de la Ghivon. Acolo se afla Cortul Întâlnirii lui Dumnezeu, pe care Moise, robul Domnului, îl făcuse în pustie. […] Altarul de bronz pe care-l făcuse Bețalel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, se afla înaintea Tabernaculului Domnului” (2 Cron. 1:3,5). După distrugerea centrului religios de la Șilo, în urma bătăliei de la Afek (1 Sam. 4:10–11), ceea ce a putut fi salvat din calea distrugerii filistenilor a fost mutat la Ghivon.

Ghivonul a fost o cetate foarte prosperă în sec. al VIII-lea–al VII-lea î.Hr. O mare industrie a vinului a fost dezvoltată, a cărei bază era amenajată pe o mare lespede de stâncă din preajma cetății. Multe teascuri pentru zdrobirea strugurilor, bazine pentru colectarea și decantarea vinului și pivnițe subterane pentru păstrare sunt în acest perimetru. Au fost descoperite 63 de astfel de pivnițe, fiecare putând cuprinde 42 de vase cu o capacitate de 36 l; întreg complexul putea adăposti o cantitate de 95 000 l de vin. Pe capacele vaselor era inscripționat numele localității și al conducătorului, aceasta fiind marca sub care se comercializa. După ocupația babiloniană, și-a pierdut importanța și nu a mai revenit niciodată la prosperitatea de atunci.

10. Rama: cetatea profetului Samuel

Când pleci de la Ierusalim spre aeroport, pe linia orizontului dinspre nord se vede o clădire solitară, protejată de un copac uriaș, numită Mormântul profetului Samuel. Este foarte aproape de drumul vechi care ducea spre Ierusalim și care trecea prin Ghivon și Bet-Horon. Se află în teritoriul palestinian, imediat lângă linia de separare, chiar deasupra așezării israeliene Ramot. Identificarea cu Rama, cetatea profetului Samuel, s-a făcut pe baza asemănării cu numele arab al satului din apropiere, Er-Ram, și a tradiției acceptate de toți: iudei, creștini și musulmani.

Pe acest loc se află o clădire a cărei structură de bază datează din perioada cruciaților. Inițial, clădirea a fost o biserică ridicată de cruciați, purtând numele „Sfântul Samuel din Șilo”. În prezent, interiorul ei este împărțit între evrei și musulmani, care au amenajat spațiul ca loc de închinare specific: o sinagogă și, respectiv, o moschee. Atât evreii, cât și musulmanii se roagă în locul propriu, fără să se deranjeze unii pe alții. În interiorul clădirii se află un mormânt săpat în stâncă, iar în jurul ei sunt urmele unei mari cariere de piatră, ale unor clădiri și ale unor rezervoare de apă.

De pe creasta acestui munte, priveliștea este deosebită; în zilele cu vizibilitate bună se pot vedea Mediterana, munții Moabului și mult mai departe în nord, până spre Betel. Spre sud-est, foarte aproape, în Valea Chidronului, este Ierusalimul, însă este ascuns după o creastă. Cruciații au numit locul „Muntele bucuriei”, deoarece de aici au văzut pentru prima oară Ierusalimul.

11. Șehem: poarta de intrare în lumea Patriarhilor

Șehemul este o veche localitate canaanită, dar și un important centru iudaic și creștin. Timp de mii de ani, aici s-au oprit marii bărbați ai Bibliei și au încrustat în memoria istoriei evenimente de neuitat.

Șehemul este așezat în inima munților Samariei, într-o mică depresiune de pe culoarul Micmetat, la poalele vârfurilor gemene Ebal și Garizim. La nord de oraș se afla, probabil, Șehemul reconstruit de samariteni și numit în evanghelii Sihar (Ioan 4:5). La vest de orașul antic, romanii au construit un oraș nou, numit Flavia Neapolis, căruia arabii îi vor spune Nablus, oraș important în zona palestiniană de astăzi.

Ruinele Șehemului atestă că este un oraș foarte vechi, locuit de canaaniți încă din Bronzul Mijlociu (2000 î.Hr.), fapt confirmat de inscripțiile egiptene. Foarte clare sunt ruinele templului-fortăreață al lui Baal-Berit, unde au murit peste 1 000 din locuitorii orașului, arși de Abimelek (Jud. 9:49). În fața acestui templu s-a găsit un altar de închinare cu o piatră masivă ca masebă. Este unul din cele mai impunătoare altare canaanite descoperite.

Pe aici au intrat în țară Avraam și Iacov în peregrinajul lor, începând drumul lor renumit, Drumul Patriarhilor. Ambii au ridicat câte un altar în imediata apropiere a cetății. Aici a cumpărat Iacov prima parcelă de pământ, unde a săpat o fântână care îi poartă numele. Aici a fost îngropat Iosif, mormântul său fiind un loc de pelerinaj ale iudeilor, al doilea ca importanță după cel de la Hebron. Aici S-a oprit Domnul Hristos, cerând apă de la femeia samariteană (Ioan 4).

Deasupra, pe vârful muntelui Garizim, samaritenii au construit un templu după modelul celui din Ierusalim. Ei socotesc că adevăratul loc de închinare este pe acest munte, deoarece, atunci când au intrat în Canaan, primul mare ceremonial religios a avut loc aici, sub conducerea lui Iosua. Evreii au considerat acest fapt o sfidare și au distrus templul samaritean în anul 131 î.Hr., prin Ioan Hircanus. Repetate încercări de reconstrucție a templului au fost sortite eșecului. Pe locul lui, creștinii bizantini au construit o biserică și au înconjurat-o cu ziduri puternice pentru a o proteja de atacurile samaritenilor. În prezent, pe vârful muntelui locuiește o comunitate de aproximativ 300‑400 de samariteni, care au amenajat un loc în aer liber unde sacrifică în fiecare an miei cu ocazia Paștelui.

A ajuns într-o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care Iacov i-l dăduse fiului său Iosif. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, obosit de călătorie, S-a așezat lângă fântână. Era cam pe la ceasul al șaselea. O femeie din Samaria a venit să scoată apă. Isus i-a zis: „Dă-Mi să beau!” […] Femeia samariteancă Ia zis: „Cum de Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?!” Iudeii, într-adevăr, nu au legături cu samaritenii. Isus i-a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu însăți I-ai fi cerut, și El ți-ar fi dat apă vie!”(Ioan 4:5–10)

12. Arad: templul illegal

Aradul a fost o localitate de graniță din partea de sud a țării, fiind așezată la limita dintre Munții Iudeei și dealurile Neghevului, la 8 km vest de actualul oraș Arad. A avut două perioade de existență: prima fază în perioada Bronzului Timpuriu (2900–2700 î.Hr.) și a doua fază în perioada israelită (1000–500 î.Hr.).

Orașul canaanit este unul dintre orașele cel mai bine conservate, păstrându-se temeliile de piatră ale zidurilor și ale caselor și sistemul de alimentare cu apă. Orașul israelit a fost construit pe partea cea mai înaltă a telului, fiind o fortificație care păzea drumurile din sud, dinspre Edom spre Elat și spre Mediterană. Foarte important este faptul că aici s-a construit un mic templu israelit, o copie a celui din Ierusalim, lucru care nu era permis. În curtea templului este un altar mare de jertfă, care a fost scos din uz în timpul reformei regelui Ezechia. Locul preasfânt este o cameră mică, având în loc de chivot două pietre, numite masebe. Se pare că acest templu a fost scos din uz în timpul reformei regelui Iosia, fiind umplut cu pietre și moloz.

Orașul modern de astăzi are, printre altele, și o fabrică de produse cosmetice preparate din nămolul de la Marea Moartă. Deoarece în zona șemideșertică din jur sunt foarte mulți beduini, sunt amenajate anumite tabere pentru turiști, unde se poate face un tur cu cămilele și se pot vedea pe viu aspecte din viața și obiceiurile beduinilor.

13. Valea Ela: victoria lui David

Valea Ela este una din văile care coboară din Munții Iudeei spre Marea Mediterană. Torentul care curge pe aici are apă doar în timpul iernii, când poate deveni foarte mare; vara însă, albia lui este seacă. Pe această vale urcă drumul dinspre Țara Filistenilor spre Betleem și Ierusalim, fiind una din căile pe unde îi atacau filistenii pe iudei. Un alt drum principal trecea de la sud spre nord prin zona de deal, Șefelah. La intersecția celor două drumuri, dinspre est și dinspre sud, se află unul din locurile memorabile ale istoriei Israelului. Acolo unde valea este mai îngustă și este străjuită de două cetăți, Azeka, în partea de vest, și Soco, în partea de est, a avut loc celebra bătălie dintre evrei și filistenii lui Goliat.

De patruzeci de zile cele două armate stăteau pe linia de bătaie din valea Ela. Goliat continua să înainteze în fiecare zi și să-i provoace și să-i blesteme pe evrei. David cobora această vale pentru a le aduce mâncare fraților lui mai mari, când l-a văzut pe Goliat. Mânat de Duhul Domnului, a mers la luptă împotriva lui și l-a răpus doar cu o piatră aruncată dintr-o praștie. Victoria evreilor a însemnat și începutul gloriei lui David. Păcat că nu este niciun monument care să consemneze acest eveniment. Se poate face totuși ceva: să te oprești și să iei cinci pietre din valea Ela, așa, ca amintire.

14. Ghezer: ultima fortăreață

Pe marginea autostrăzii care leagă Tel Avivul de Ierusalim, la marginea Câmpiei Litoralului, se află Tel Ghezer. A fost una din cele mai mari și mai importante cetăți ale Israelului. Situată pe Drumul Mării, care făcea legătura între Egipt și Orientul Mijlociu, avea un rol strategic și comercial foarte important. A fost o cetate mare, puternică, acoperind aproape toate epocile din Antichitate. A fost ultima cetate canaanită cucerită de evrei; de fapt, ea a fost cucerită de egipteni și donată lui Solomon împreună cu soția lui egipteană.

Ghezerul are cele mai mărețe masebe, o poartă din perioada israelită identică cu cele de la Meghido și Hațor (1 Regi 9:15) și un ingenios sistem de alimentare cu apă.

Însă cel mai important vestigiu este inscripția de la Ghezer, o inscripție pe piatră care datează din sec. al X-lea î.Hr. și care cuprinde așa-zisul Calendar de la Ghezer. Este un document din timpul regelui Solomon ce demonstrează nivelul de cultură din acea perioadă. Este dovada că evreii foloseau scrierea alfabetică (existând, așadar, posibilitatea de scriere a textului Scripturii), și nu hieroglifele egiptene, chiar dacă, în acel timp, erau în relații foarte bune cu egiptenii.

15. Cetățile Șefelahului: mormintele fericite

În zona de deal a Iudeei, numită Șefelah, sunt multe cetăți. Cele mai importante au fost: Lachișul, care este cea mai veche, fiind principala cetate din zonă în perioada canaanită și israelită, Mareșa, care se află la 10 km nord de Lachiș, preluând întâietatea în zonă în perioada elenistică, și Guvrin, la doar 3 km nord-vest de Mareșa, cetate care s-a dezvoltat în epoca romană. Astfel, cele trei cetăți au dominat Șefelahul de-a lungul întregii Antichități.

Înaintând spre sud în continuarea drumului din valea Ela (locul unde s-au întâlnit David și Goliat), se trece pe lângă Moreșet-Gat, cetate ale cărei ruine sunt pe vârful unui deal. Aceasta a fost cetatea profetului Mica, mesagerul lui Dumnezeu pentru zona Lachiș în aceeași perioadă cu Isaia (Mica 1:1), în sec. al VIII-lea î.Hr. Următoarea intersecție pe acest drum este la Bet-Guvrin, unde se traversează valea torentului Guvrin.

Coborând prin această vale, la aproximativ 6-8 km, se întâlnește situl arheologic Tel Zait, locul probabil al biblicului Libna. În prezent se fac săpături pe acest tel și au fost descoperite mai multe litere de alfabet ebraic vechi și frânturi de texte, de o foarte mare importanță pentru cultura biblică.

De la pârâul Guvrin, continuând drumul spre sud, se ajunge la Lachiș, cea mai mare cetate din Șefelah. Un tel impunător atrage atenția încă de departe, dovadă că acolo a fost cândva o cetate mare. Lachișul nu are cu ce să ne impresioneze, dar se pot vedea zidurile cetății, poarta și palatul, care a fost cea mai monumentală clădire. În partea sudică este încă vizibilă rampa ridicată de asirieni pentru a cuceri cetatea.

În campania din 701 î.Hr., regele asirian Sanherib a venit personal la Lachiș, unde și-a fixat centrul campaniei sale din Israel și Filistia. A fost o bătălie foarte aprigă și, poate, cea mai importantă pentru Sanherib, din moment ce a redat-o, în basorelief, pe zidurile principalei săli din palatul său din Ninive. Astăzi, aceste basoreliefuri pot fi admirate în sălile Muzeului Britanic, din Londra. Se pot vedea berbecii de atac, o armă nouă folosită de asirieni pentru a străpunge zidurile cetăților. Se mai pot vedea și pietrele-balansoar, folosite pentru a mătura zidul exterior al cetății, apărându-l de scările care erau ridicate de asirieni. O astfel de piatră poate fi văzută chiar în incinta telului.

Scena cea mai groaznică este aceea în care sunt redați oameni crucificați sau trași în țeapă chiar în fața tronului împăratului și a zidurilor cetății. Priveliștea avea rolul de a-i îngrozi pe evrei și a-i determina să se predea. Asirienii au fost cei mai cruzi cuceritori, inventând cele mai groaznice mijloace de tortură, printre care și crucea. La poarta cetății Lachiș s-a găsit o colecție de 18 scrisori (ostrace), deosebit de valoroase pentru înțelegerea situației de atunci.

După distrugerea din anul 701, cetatea a fost reconstruită și fortificată și a încercat să reziste invaziei babiloniene, care a venit peste aproximativ 100 de ani. A fost din nou distrusă pentru a nu-și mai reveni niciodată. Una din scrisorile găsite în Lachiș spune: „Nu se mai vede lumina din Azeka”, dovadă că cetățile cădeau una după alta.

Mareșa a fost zidită și întărită ca cetate de apărare de Roboam (2 Cron. 11:8–11), dar a devenit cea mai importantă fortăreață din Șefelah în perioada elenistică, perioadă în care ajunsese centrul negoțului cu sclavi care erau duși în Egipt. A aparținut Idumeei, o provincie formată din edomiți mutați pe teritoriul Iudeei. Regii ptolemei au reconstruit-o și au populat-o cu sidonieni mutați aici. Asistăm astfel la ridicarea unei cetăți complet păgâne, cu un urbanism după model grecesc, conform planului lui Hippodamos din Milet.

Elementul cel mai important, care a făcut faima cetății, îl constituie mormintele. Sidonienii au săpat în stânca moale, de cretă, adevărate galerii, unele pe două niveluri, pentru a-și îngropa morții. Unele din aceste galerii au fost pictate, sporindu-le astfel farmecul. Astăzi, ele constituie punctul principal de atracție al turiștilor. Mareșa a fost cucerită și distrusă de regele hașmoneu Ioan Hircanus (134–104 î.Hr.), iar populația a fost convertită forțat la iudaism. Se pare că Mareșa a fost locul de naștere al lui Irod cel Mare, motiv pentru care a fost distrusă de invazia persano-iudaică din anul 40 î.Hr.

Bet-Guvrin se află la 2 km nord de telul unde se află Mareșa. A fost construit în centrul văii, chiar pe axul drumului principal. Cea mai monumentală construcție care poate fi văzută este amfitreatrul. În timpul romanilor, cetatea a devenit un centru important, înlocuind-o pe Mareșa. În anul 200 d.Hr., împăratul Septimiu Sever i-a dat în subordine o mare suprafață de pământ, ceea ce a făcut ca cetatea să fie bogată și să se poată construi clădiri impozante, împodobite cu mozaicuri. În această perioadă, numele cetății a fost Eleuteropolis și este amintită de Eusebiu în Onomasticon. În perioada cruciată a avut un rol important în fortificarea zonei. Cavalerii ospitalieri au construit aici un castel, în 1136, și au controlat drumuri din partea de vest până spre Așchelon.

16. Pentapolisul filistean

Filistenii au fost dușmanii cei mai mari ai evreilor. Au venit în țară în jurul anului 1200 î.Hr., odată cu valul de migrație al popoarelor mării. Sunt originari din bazinul Mării Egee și au avut toate elementele de civilizație specifice micenienilor. Apar pe zidurile templului lui Ramses al III-lea, din Egipt, și se pare că egiptenii i-au împins în zona Canaanului. S-au așezat în partea de sud a Câmpiei Litoralului, între râul Yarkon și Pârâul Egiptului, zonă care se va numi Câmpia Filistenilor. Filistenii au adus cu ei porcul, fiind mari consumatori de carne de porc.

S-au organizat într-o confederație de cinci cetăți, numită „Pentapolisul filistean”. Cele cinci cetăți care formau pentapolisul erau: Gaza, Așchelonul, Așdodul (așezate pe malul mării), Gatul și Ekronul (cetăți de interior).

Gaza este cea mai sudică cetate, aproape de granița cu Egiptul. Ea făcea legătura între Edom, Elat, drumurile care străbat Neghevul și Mediterană, fiind portul principal în care se opreau caravanele cu tămâie și mătase care veneau din Arabia sau India. Este o cetate veche, prima atestare fiind din timpul faraonului Tutmes al III-lea. Apare frecvent în cronicile egiptene, precum Scrisorile de la Tel el-Amarna și Tableta de la Taanah, în calitate de centru administrativ al egiptenilor.

Gaza a fost repartizată de Iosua seminției lui Iuda, dar iudeii nu prea au domnit peste ea. Din sec. al XII-lea î.Hr., a devenit o cetate a filistenilor, care au ridicat aici un mare templu dedicat zeului Dagon. A fost cucerită de asirieni în anul 734, în încercarea lor de a se apropia de Egipt. A trecut succesiv pe la toate marile puteri, Babilonia, Persia, Grecia, existând puține urme din perioada elenistică. Prin Gaza a trecut și nefericitul Samson, atras de o femeie, la plecare luând ca amintire porțile cetății, pe care le-a dus în spate până pe un deal din depărtare.

Era punctul terminus al drumului caravanelor care aduceau tămâie din Arabia pentru a fi răspândită în tot bazinul Mediteranei. A fost singura cetate de coastă care i s-a opus lui Alexandru Macedon, în anul 332 î.Hr. A fost cucerită, iar marele depozit de tămâie a căzut în mâna grecilor. Alexandru a încărcat o corabie cu tămâie și a trimis-o în orașul său din Macedonia, spunând: „Când eram copil, nu am primit decât un pumn de tămâie să aduc zeului meu; acum, când am devenit stăpânul lumii, doresc să-i ofer o corabie întreagă de tămâie.”

În epoca romană, Gaza a devenit un centru cultural important, aici funcționând o vestită școală de retorică și tot aici înălțându-se un mare templu dedicat lui Zeus. Împărăteasa bizantină Eudoxia a construit o biserică foarte mare, terminată în anul 408.

Gaza a fost cucerită de arabi în 635, devenind un centru important în zonă. Mulți iudei și samariteni s-au mutat în oraș, conviețuind în armonie cu arabii musulmani.

În prezent, Gaza este teritoriu palestinian, condus de mișcarea religioasă radicală Hamas, și se află într-un conflict foarte acut cu Israelul.

Așchelon a fost o cetate foarte mare și puternică, acoperind o perioadă foarte lungă de timp. Începuturile ei sunt în jurul anului 2000 î.Hr. Se întindea pe o suprafață de 61 ha, având o populație de 15 000 de locuitori, ceea ce era foarte mult pentru timpul acela. Explicația constă în faptul că prin subsolul cetății trecea un râu subteran, care oferea posibilitatea de a fora fântâni. Drumul Mării, care venea din Egipt, trecea prin Așchelon, iar de aici se depărta de țărm, din cauza lipsei apei, și trecea prin Ghezer, Afek, Meghido și Hațor. Așchelonul a constituit permanent un pericol real pentru evrei, până la invazia asirienilor, care au cucerit cetatea și au distrus-o, la mijlocul sec. al VIII-lea î.Hr.

Toate marile puteri care au trecut pe aici, babilonienii, perșii și apoi grecii, au cucerit-o și au menținut-o într-o stare de inferioritate. Odată cu venirea romanilor, cetatea a trecut sub protecția lor și a cunoscut o perioadă de prosperitate. În tot acest timp, a fost un bastion împotriva evreilor, care nu au reușit s-o ocupe. A aparținut regatului lui Irod cel Mare și a rămas moștenire surorii sale, Salome. În perioada bizantină a fost un oraș prosper. A fost cucerită de arabi în 636, iar ultimii care au făcut din ea un puternic bastion au fost cruciații.

Un mare parc național protejează vestigiile anticului Așchelon. Se pot vizita: zidul cetății, poarta cetății (este a doua poartă construită din cărămidă și cu arce, prima fiind descoperită la Dan), câteva coloane de granit de Egipt rămase din bazilica romană, care era centrul admnistrativ, poarta principală (numită și Poarta Ierusalimului) și Biserica „Sfânta Maria Verde”, care a avut una din cele mai lungi perioade de funcționare (400–1191). Portul a fost complet distrus de arabi de teamă să nu fie refolosit de cruciați, care au ocupat cetatea pe toată perioada cât au fost în Țara Sfântă.

Așchelonul a devenit un oraș evreiesc prosper, fiind cel mai apropiat de zona palestiniană Gaza.

Așdod este o veche cetate canaanită, care apare încă din textele de la Ugarit. Se pare că era o cetate specializată în textile și purpură, având mulți negustori în cetatea Ugarit. A devenit a treia cetate filisteană, cea mai nordică dintre ele, la circa 25 km sud de Iafo. Vechiul tel este vizibil, dar în cea mai mare parte a fost distrus de agricultori și de alte lucrări, așa că nu poate fi cercetat în întregime.

Așdodul este renumit prin faptul că aici au adus filistenii chivotul Domnului după ce l-au capturat în bătălia de la Afek (1 Sam. 5:1–8). L-au pus în templul lui Dagon, însă din acel moment au început să se întâmple o serie de evenimente stranii: Dagon a fost mutilat în templul său, iar așdodiții au fost loviți de boli și dezastre, astfel încât, îngroziți, au dus chivotul în cetatea Gat. Probabil că acest templu al lui Dagon a fost dărâmat la moartea lui Samson, când acesta a strâns cei doi stâlpi principali, prăbușind clădirea (Jud. 16:23–30).

Așdodul a fost cucerit de evrei în perioada Hașmoneilor, dar a fost eliberat de romani prin Pompei și Gabinius. August i-a oferit cetatea lui Irod cel Mare, ulterior fiind încorporată în Imperiul Roman. În această perioadă în cetate au fost multe frământări, deoarece era locuită atât de iudei, cât și de păgâni, care nu se înțelegeau unii cu alții. În prezent, Așdodul este un oraș israelian prosper și principalul port comercial al țării.

Ekron este a patra cetate din Pentapolisul filistean. Era așezată în interiorul câmpiei care se întinde de-a lungul văii Ela. Drumul care trecea prin Ekron mergea către est spre Azeka, iar un alt drum mergea către nord-est spre Bet-Șemeș, pe valea Sorek.

Telul pe care este așezată cetatea abia dacă este vizibil pe suprafața câmpiei. Sunt urme de locuire încă din cele mai vechi timpuri, cetatea acoperind toată Epoca Bronzului (3100–1200 î.Hr.). Adevărata dezvoltare a avut loc după venirea filistenilor. Fiind în imediata apropiere a evreilor, Ekronul a avut multe conflicte cu aceștia. Evreii au ajuns până sub zidurile cetății după uciderea lui Goliat (1 Sam. 17:52). În timpul regelui Ezechia cetatea a fost cucerită de evrei, iar regele ei a fost închis la Ierusalim.

Ekronul a fost singura cetate care s-a aliat cu asirienii, a construit temple dedicate zeilor asirieni și a dus lemne din Liban în Asiria pentru construcția palatelor asiriene. În această perioadă, cetatea a prosperat foarte mult, atingând apogeul dezvoltării. A fost cucerită de babilonieni în 603 î.Hr., apoi a fost încorporată în Regatul Hașmoneilor, în 147 î.Hr. Aici s-au mutat mulți iudei după expulzarea lor din Ierusalim, în 135 d.Hr., cetatea devenind majoritar iudaică.

Ekronul a fost centrul industriei de prelucrare a uleiului de măsline din zonă. S-au găsit 105 instalații de preparare (prese de ulei și decantoare), care puteau să prelucreze împreună peste 1 000 de tone de ulei pe an, fiind cel mai mare centru din Orientul Mijlociu. Uleiul era, în cea mai mare parte, exportat în tot bazinul Mediteranei.

În timpul săpăturilor efectuate aici, s-a găsit o inscripție deosebit de importantă, care menționează numele localității, Ekron, a conducătorului ei, Padi, și a regelui iudeu Ezechia, care l-a arestat pe Padi (2 Regi 18:8). De asemenea, s-au găsit foarte multe greutăți folosite la războaiele de țesut, ceea ce ne face să credem că, pe lângă industria uleiului, aici era și o prosperă industrie textilă.

Ekroniții au refuzat să primească chivotul Domnului, când a fost adus din Gat, convinși fiind că le va aduce numai necazuri. Oamenii de aici au gândit un plan foarte ingenios prin care să vadă dacă în toată această problemă este sau nu mâna lui Dumnezeu (1 Sam. 6:7–9). Atunci când vacile au apucat-o pe drumul spre Bet-Șemeș, au înțeles că totul venea de la Dumnezeul evreilor, iar cetatea lor a fost cruțată de plăgi.

Gat este cetatea filisteană cel mai puțin cunoscută. Abia acum au început cercetări arheologice într-un tel care se crede că ar fi anticul Gat. Tot ce știm este din textul biblic: uriașul Goliat era din Gat (1 Sam. 17:4), care era locul unei vestite familii de uriași, familia lui Rafa din Gat (2 Sam. 21:15–22). Toți acești uriași au fost învinși și uciși de David și vitejii lui.

Conducătorii, oamenii cu vază și poporul din Ekron, care îl puseseră pe Padi, regele lor—legat prin jurământ și blestem față de Asiria—, în lanțuri de fier și îl dăduseră în mâinile lui Ezechia, iudeul—l-a ținut în arest ca pe un dușman—, s-au înspăimântat. […] Eu m-am apropiat de Ekron și i-am ucis pe guvernatori și pe oamenii cu vază care păcătuiseră (adică se răsculaseră) și le‑am atârnat trupurile în țepe de jur împrejurul cetății. Pe locuitorii cetății care păcătuiseră și trataseră (Asiria) cu ușurință i-am considerat pradă de război. Celorlalți, care nu se făcuseră vinovați de păcat și dispreț și pentru care nu era nicio pedeapsă, le-am oferit iertare. Pe Padi, regele lor, l-am adus de la Ierusalim, l-am așezat ca rege al lor pe tron și am impus asupra lui tributul meu regal. (Prisma lui Senaherib, după traducerea în limba engleză din The Annals of Sennacherib, p. 31–32)