V. Bună dimineața, Ierusalime!

Orice om străbate în viață un drum, mai lung sau mai scurt, de 60-80 de ani. La fel și orașele, au și ele o viață și un drum. Une­le trăiesc puțin și rămân o ruină, altele trăiesc mai mult și ne lasă în urmă un tel, adică o movilă cu molozul fazelor prin care au trecut. Ierusalimul este unul dintre cele mai longevive orașe din istorie. Are un drum de peste 4 000 de ani, dintre care în 3 000 a avut statut de capitală. Puține orașe se pot mândri cu o astfel de istorie. Vă invit să străbatem etapele istoriei din lungul drum prin timp al Ierusalimului.

1. Ierusalimul celor patru milenii Urușalaim—Ierusalimul păgân

Urușalaim este numele cu care a intrat în istorie Ierusalimul. Îl găsim atestat în niște documente egiptene numite „texte de blestem”, datând din cca 1900 î.Hr. În istoria biblică a intrat prin vestitul lui rege Melhisedek, care i-a ieșit în întâmpinare lui Avraam cu pâine și vin. Pe atunci încă mai erau oameni credincioși lui Dumnezeu, iar Melhisedek era unul dintre puținii închinători adevărați ai lui Iehova care nu aparțineau neamului lui Avraam.

Orașul lui Melhisedek era construit pe o stâncă solitară, numită Ofel, înconjurată din trei părți de văi adânci. Suprafața lui nu avea mai mult de 10 ha, iar locuitorii lui erau în număr de cca 2 000. În timpul patriarhilor, când a intrat în istoria biblică, Ierusalimul era numit Salem, iar Melhisedek era regele lui (Gen. 14:18). Numele acesta are legătură cu numele mai vechi Urușalaim, care însemna „Temelia Salemului”. Cuvântul canaanit salem are aceleași consoane ca și cuvântul ebraic șalom, diferența constând doar în vocalizare. Astfel se face că salem, în canaanită, a devenit șalom „pace” în ebraică. În perioada judecătorilor, orașul se numea Iebus, după tribul de iebusiți care locuia acolo.

Deși a fost o cetate mică, a jucat un rol mare. Regele Urușalaimului, Abdi-Heba, i-a trimis câteva scrisori faraonului egiptean, cerându-i ajutor împotriva habirilor. Tot el a organizat prima coaliție de regi canaaniți care să lupte cu evreii lui Iosua. Deși înfrânt inițial și cucerit, Iebusul a reușit să-și păstreze independența și neutralitatea în mijlocul semințiilor israelite până în timpul lui David. Se afla situat chiar la hotarul dintre Iuda și Beniamin. Avea un puternic izvor de apă, Ghihon, cu o cale de acces ascunsă într-un tunel și o puternică poziție strategică, dar, probabil, au folosit multă diplomație pentru a supraviețui printre evrei peste 400 de ani.

Ierusalimul evreilor

Noul nume a fost Ir David, după obiceiul de a redenumi cetățile cucerite în cinstea cuceritorului, dar a rămas în istorie ca Ierusalim. Cuvântul ebraic este format din două cuvinte, ir „oraș” și salem „pace”, semnificația numelui fiind astfel „Orașul păcii”. În anul 1004 î.Hr., David a cucerit cetatea, a ales-o să-i fie capitală și a mutat aici și chivotul, punând bazele viitoarei capitale religioase. Solomon a construit templul, iar religia a rămas, din acel moment, principala vocație a Ierusalimului.

Perioada Primului Templu începe, practic, cu dinastia lui David, dinastie care a domnit aici din anul 1004 î.Hr. până în anul 586 î.Hr., prin 22 de regi. David a făcut din oraș și o capitală politică, și un centru religios național, însă partea religioasă a fost mult mai importantă decât cea politică. A fost timpul de glorie al Ierusalimului. Din toate părțile veneau pelerini să-i vadă gloria și să-i asculte pe înțelepții lui. În această perioadă au trăit majoritatea profeților și s-a scris cea mai mare parte a Vechiului Testament. Epoca aceasta s-a terminat însă printr-un mare dezastru: distrugerea cetății în anul 586 î.Hr. și robia babiloniană, care a durat 70 de ani.

Perioada celui de-al Doilea Templu începe în general cu întoarcerea lui Zorobabel (536 î.Hr.), dar mai exact cu anul 516 î.Hr., când a fost terminat și sfințit al doilea templu. Perioada aceasta s-a terminat în anul 70 d.Hr., odată cu distrugerea templului de către romani. Aceasta este epoca lui Ezra și a lui Neemia, a regilor macabei, dar și a lui Isus Hristos. Acum s-a terminat de scris Biblia Vechiului Testament și s-a format canonul ei, acum și aici s-a elaborat Mișna, marea carte a tradiției ebraice.

Regii macabei au reușit să-i ofere din nou orașului coroana regală davidică și să aibă un rol important în politica vremii. A urmat epoca irodiană și cea a procuratorilor romani, când Ierusalimul a cunoscut apogeul dezvoltării sale. Irod cel Mare a fost un mare constructor și, împreună cu urmașii săi, a dat o imagine nouă și grandioasă orașului. Ierusalimul a ajuns la 80 000 de locuitori, a avut cel mai vestit templu din Antichitate și, astăzi, milioane de pelerini vin să se închine aici.

Viitorul orașului a depins de atitudinea lui față de Isus. Mântuitorul a iubit mult Ierusalimul. L-a numit „orașul Meu”. A fost prezent la toate marile sărbători. A predicat cele mai solemne și mai mărețe predici. A făcut o mulțime de vindecări și a încercat să facă o reformă în actul închinării de la templu. Dar toată activitatea Sa i-a îndârjit și mai mult pe conducătorii Ierusalimului împotriva Sa. În final, a plâns pentru oraș, a compus un imn de jale și a murit pentru el și pentru toți oamenii.

Ierusalimul neamurilor

Distrus de Titus în 70 d.Hr., Ierusalimul a continuat să rămână un oraș iudeu. Împăratul roman Adrian l-a vizitat în anul 129 d.Hr. și a decis să construiască un oraș nou, conform urbanisticii romane; Aelia Capitolina este numele acestui oraș păgân construit de romani pe locul vechiului Ierusalim. O altă decizie a împăratului Adrian a fost să ridice un templu dedicat lui Jupiter pe locul unde fusese templul iudeilor. Încercarea lui s-a lovit de revolta iudeilor conduși de Bar‑Kochba (132–135 d.Hr.).
După înfrângerea revoltei, s-a reconstruit orașul roman Aelia Capitolina, primind rangul de colonie romană. O mare parte din oraș a fost un castru roman pentru Legiunea a X-a Fretensis. În fața forumului s-a ridicat un templu dedicat Dianei, chiar peste locul Golgotei, iar în locul templului au construit un mic templu dedicat lui Jupiter. Din anul 135 d.Hr., iudeii nu au mai avut nici măcar dreptul să intre în cetate. Creștinii aveau acces în cetate, dar nu se puteau închina la locurile lor importante deoarece pe ele fuseseră ridicate temple păgâne, un mod de a-i alunga de acolo.

Ierusalim (Ieroșolaima, în perioada lui Josephus Flavius și perioada bizantină) se va scrie din nou pe placa de intrare în oraș începând cu anul 326, când orașul a devenit un centru creștin bizantin, fiind numit, de fapt, Noul Ierusalim. Constantin a trimis-o pe mama sa, Elena, să conducă lucrările de aici. S-au demolat templele păgâne, spre marea durere a păgânilor, și în locul lor s-au ridicat biserici creștine. Prima biserică ridicată a fost Biserica Martirului, construită pe locul Golgotei, în anii 326–333. Alte biserici renumite ridicate în perioada bizantină sunt: Biserica Nea (cea mai mare), Biserica Siloamului, Biserica „Sfântul Ștefan”, Biserica Betesda ș.a.

Al-Quds (Sfântul) este numele pe care l-au dat arabii Ierusalimului după ce l-au cucerit în 637. Bisericile, cele mai multe dintre ele, au fost demolate și înlocuite cu moschei, în picioare rămânând doar Biserica Martirului, devenită mai târziu Biserica Mormântului Sfânt. Începând din această perioadă, Ierusalimul a devenit centrul confruntării acerbe dintre creștini și musulmani. De mai multe ori a fost ocupat când de unii, când de alții. Au fost demolate și reconstruite biserici și moschei, mii de oameni au murit și multă patimă omenească s-a manifestat. Arabii musulmani au permis unui grup de 70 de familii de evrei să se așeze în oraș într-un cartier al lor, unde locuiesc evrei până în ziua de astăzi.

Al-Quds și Ierusalim sunt cele două nume ale orașului de astăzi, în funcție de persoana cu care stai de vorbă. Începând cu cca 1900, aici s-au întors mulți evrei din toată lumea. Dragostea pentru orașul lor nu s-a stins. În tot timpul pribegiei se salutau între ei prin cuvintele: „Anul viitor ne vedem în Ierusalim.” Au construit un oraș nou în partea de vest a orașului antic, care se întinde mereu, spre vest, est și sud, până în zilele noastre.

Ierusalimul disputat

În anul 1948, evreii au reînființat statul Israel și au numit Ierusalimul capitală. Erau stăpâni doar pe partea de vest, dar în anul 1967 au recucerit și orașul de est, partea antică, reunificând tot orașul. În prezent, în Ierusalim locuiesc în jur de 900 000 de evrei, 200 000 de arabi și un număr nesemnificativ de creștini. Fiecare religie are locurile ei sfinte și fiecare revendică orașul pentru sine.

 Ierusalimul este un oraș unic: centrul religios al iudeilor și capitală politică, centrul religios al creștinilor, locul unde a murit, a înviat și S-a înălțat în slavă Isus Hristos, și centrul religios al musulmanilor, locul de unde susțin că Mahomed s-a înălțat la cer. Departe de a fi un oraș al păcii, relațiile între cele trei comunități sunt caracterizate de o atmosferă rece, de gheață. Dacă nu este Hristos în centru, nu este nimic.

O umbră sinistră planează deasupra acestui oraș: evreii religioși își doresc cu înfocare platforma Muntelui Templului pentru a reconstrui templul, iar musulmanii răspund, spunând că moscheile lor sunt în pericol de a fi demolate. Același loc sacru este disputat de două religii și două popoare. Cine va rezolva ecuația?

Mântuitorul este departe. Nu ne‑au mai rămas decât lacrimile și cuvintele Sale: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de către neamuri, până când se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Diplomația, banii și armele încearcă să-i decidă viitorul. Refuz să mă gândesc la ce se va întâmpla într-o zi în Ierusalim, în acest loc unde s-a petrecut atâta istorie, unde s-a adunat atâta ură și patimă și unde s-a concentrat tot formalismul rece al monoteismului.

Ierusalimul cel Nou

În jur de 4 milioane de pelerini vin anual să viziteze acest oraș, fiecare fiind atras de centrul său religios. Îi auzi pe străzi întrebând: „Unde este locul…?” Cu 2 000 de ani în urmă, pelerinii întrebau: „Unde este Acela?” (Ioan 7:11). Erau curioși dacă va veni oare la sărbătoare. Astăzi sunt mai puțin interesați de Isus; vor doar să atingă pietrele, lemnele și cuiele care au avut contact cu Isus. Un mod mistic a înlocuit o relație vie și personală cu Isus.

Drumul Ierusalimului nu se va termina într-o nouă distrugere, cum a avut parte de foarte multe ori, și nici nu va continua mult într-o nouă situație de ambiguitate. Drumul său este unic și maiestuos: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou. […] Și am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soțul ei” (Apoc. 21:1).

Vă aștept, prieteni, la poarta Noului Ierusalim! Voi avea în mână o ramură de finic și o chitară. Pregătiți-vă să cântăm: „Ierusalimul meu, te voi iubi mereu”!

2. Porțile Ierusalimului

„Picioarele ni se opresc la porțile tale, Ierusalime” (Ps. 122:2).

Poarta este nu numai calea de intrare într-o cetate, ci și o podoabă, un punct de atracție turistică. Ea este bastion și loc de pază, o emblemă a cetății și un punct important de referință. În Antichitate, poarta era centrul administrativ, comercial, juridic și politic. Toate evenimentele importante se desfășurau și se petreceau la poartă. Ierusalimul este renumit prin porțile sale nemuritoare. Cetatea antică, așa cum a rămas după renovarea lui Soliman Magnificul din anul 1540, are șapte porți. Vă invit să intrăm pe rând prin toate aceste porți și să le ascultăm povestea.

Poarta de Aur

Poarta de Aur este cea mai renumită poartă a Ierusalimului. Se află pe zidul de est al orașului, făcând legătura între Muntele Măslinilor și Muntele Templului, în dreptul Văii Chidronului. În timpurile biblice se numea Poarta Susan, iar în timpul apostolilor se numea Poarta Frumoasă. Numele actual, Poarta de Aur, se datorează, probabil, unei confuzii între cuvântul grecesc horaia „frumoasă” și cuvântul latinesc aurea „aur”, care în pronunție pot fi confundate. În dreptul acestei porți a avut loc prima minune după revărsarea Duhului Sfânt: vindecarea ologului din naștere (Fap. 3:1–10).

Poarta se afla chiar în dreptul templului, având deschiderea spre răsărit. Regii regatului Iuda, atunci când veneau la templu cu ocazia marilor sărbători, intrau întotdeauna pe această poartă, fiind, într-un fel, poarta oficială, solemnă. Domnul Hristos, urmat de mulțimea în sărbătoare din Duminica Floriilor, a intrat în Ierusalim pe această poartă. Unele tablouri redau existența unui pod peste Valea Chidronului, pentru a ușura trecerea de pe un versant pe altul, însă nu s-au găsit încă urme arheologice ale lui.

Poarta este o construcție masivă, asemeni unui bastion, pe la mijlocul zidului de răsărit al incintei templului. În interior are două camere, folosite în trecut ca loc de rugăciune pentru musulmani, și spre exterior, două arcade. Arcada dinspre sud se numește Poarta Harului, iar cea dinspre nord, Poarta Pocăinței. Ambele intrări sunt acum blocate prin zidărie, foarte probabil acest fapt întâmplându-se în timpul lui Saladin (1190).

O tradiție creștină susține că împăratul bizantin Heraclius a intrat pe această poartă în Ierusalim în anul 631, când a adus crucea recuperată de la perși. Mergea desculț și purtând crucea în spate. Tradiția iudaică spune că, atunci când va veni, Mesia va intra în cetate pe această poartă. Înaintea Lui va veni profetul Ilie, care Îi va pregăti calea. Pentru a preveni venirea profetului, musulmanii au blocat poarta și au amenajat un cimitir înaintea ei, deoarece preoții și profeții nu intră printre morminte ca să nu se spurce. Cimitirul funcționează și astăzi, dar Mesia nu va putea fi oprit de nimeni, putem fi siguri! Aștept să se cânte magnificul psalm: „Porți, ridicați-vă capetele! Stați ridicate, intrări veșnice! Să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24:7).

Poarta lui Ștefan (a leilor)

Poarta lui Ștefan se află pe zidul de est al Ierusalimului, la nord de Poarta de Aur. Este poarta de intrare în Ierusalim pentru strada principală din orașul roman, numită decumanus. La origine, se numea Poarta Iordanului, deoarece pe aici trecea drumul spre Ierihon și Iordan. În perioada bizantină, numele Poarta lui Ștefan era dat actualei Porți a Damascului, deoarece pe acolo se mergea la locul martiriului lui Ștefan, unde s-a ridicat apoi o monumentală biserică (în incinta campusului francez al École Biblique). În perioada arabă, creștinilor nu li s-a mai permis să folosească această poartă, așa că au folosit poarta de răsărit și au inventat o nouă tradiție, ortodoxă, care susține că martiriul lui Ștefan a avut loc în Valea Chidronului, față în față cu Ghetsimani, loc în care ortodocșii greci au ridicat o biserică în cinstea lui. Deoarece pe zidul exterior se află gravați patru lei, poarta se mai numește și Poarta Leilor.

Poarta era, ca toate celelalte, în formă de L, pentru a îngreuna intrarea și a face mai ușoară paza. A fost modificată în timpul mandatului britanic, deschizându-se în ea o intrare directă pentru a facilita intrarea și ieșirea mașinilor spre cartierul arab și îndeosebi spre hotelul austriac. În apropierea porții se află scăldătoarea Betesda, sau a Oilor, și urmele unui templu păgân dedicat lui Serapis, ale unei monumentale biserici bizantine și ale uneia cruciate. Locul este des vizitat de turiști. În partea stângă, cum se intră în cetate, se află incinta templului, astăzi esplanada moscheilor, în această parte accesul fiind permis numai musulmanilor.

Legenda spune că sultanul Soliman Magnificul a avut un vis, în care patru lei furioși veneau spre el, gata să-l mănânce. Speriat de acest vis, sultanul și-a consultat înțelepții și a primit următorul răspuns: „Maiestate, Dumnezeu este supărat pe tine pentru că în împărăția ta este o cetate sfântă neglijată și ruinată, iar tu nu faci nimic pentru ea.” „Care este această cetate?” a întrebat sultanul. „Sunt gata s-o repar și s-o împodobesc.” „Este Ierusalimul, cetatea Dumnezeului cerurilor”, au răspuns înțelepții. Astfel, sultanul Soliman a trimis doi arhitecți și toate cele necesare pentru reparația și reconstrucția Ierusalimului. Zidurile și porțile care se văd astăzi sunt cele reparate și construite cu acea ocazie. În amintirea visului, patru lei au fost gravați pe această poartă.

Poarta Damascului

Poarta Damascului este principala poartă pe zidul de nord al cetății. Pe aici ieșea drumul care ducea spre Șehem (Efraim), de aceea se numea Poarta lui Efraim, sau Poarta Șehemului. Pentru arabi, principalul oraș dinspre nord fiind Damascul, poarta a primit numele acestuia. Actuala poartă este construită exact peste poarta antică de pe zidul nr. 2, ridicată de Irod cel Mare și renovată și refăcută de romani în noul oraș Aelia Capitolina, după anul 135 d.Hr. În fața ei era o piață mare, semicirculară, cu o coloană înaltă și o statuie, care constituia kilometrul 0 pentru drumurile Palestinei. De aici porneau principalele străzi: Cardo Prima și Cardo Secunda.

La această poartă s-au făcut multe săpături arheologice, pentru a scoate la lumină istoria cetății. Astfel, sub actuala poartă, în partea stângă, se pot vedea una din cele trei arcade ale porții irodiano-romane și un masiv turn de apărare, care este deschis vizitării. S-au găsit de asemenea temeliile unei biserici, numită Capela lui Avraam, din perioada cruciată, și o cisternă de apă, din perioada arabă. Numeroase pietre irodiene se pot vedea în zidul de la temelie.

Poarta actuală și-a păstrat forma originală de L și ușa masivă din lemn și fier. Nu se poate circula cu vehiculele. Este atât de aglomerată, încât, în anumite momente ale zilei, abia te poți strecura pe aici.

Este cea mai măreață și mai frumoasă poartă a Ierusalimului, deși este situată într-o parte mai de jos, în Valea Tyropoeonului (pr.: Tyropoionului). Are creneluri mărețe, o arcadă înaltă și un pod la intrare, care trece peste ruinele clădirilor mai vechi, bizantine și cruciate. Este centrul cartierului de răsărit, locuit de arabi. La poartă și în fața ei este un adevărat bazar, întins pe caldarâmul străzii, cu tot felul de produse. Întotdeauna întâlnești aici un furnicar de oameni, într-un freamăt și o agitație tipic orientale.

Poarta lui Irod

Poarta lui Irod se află tot pe zidul de nord, dar mult spre răsărit față de Poarta Damascului. Din fața ei pornește principala stradă a cartierului arab, Salad el Din. A primit acest nume deoarece cruciații credeau că palatul lui Irod Antipas se găsea undeva aproape de această poartă. Poarta se mai numește și Poarta Florilor, deoarece în jurul ei este o piață mare de fructe, legume și flori. Este folosită doar de arabi. Nu este impunătoare și frumoasă ca celelalte și este deschisă și pentru circulația mașinilor. Este mai puțin aglomerată și doar puțini turiști se aventurează prin acest loc. Intrarea aceasta ne duce direct la Biserica Flagelării, din capătul faimoasei Via Dolorosa.

Poarta Nouă

Această poartă este a treia din zidul de nord, fiind situată în extremitatea vestică, pe punctul cel mai înalt al cetății. A fost deschisă mult mai târziu, în anul 1887, pentru a facilita legătura cetății antice cu noul cartier construit în apropiere. Nu poate fi cuprinsă între cele șapte porți istorice, dar este a șaptea poartă în uz, deoarece Poarta de Aur este blocată. Pe această poartă se intră în cartierul creștin, atât pe jos, cât și cu orice tip de mașină. Pe aici avem acces spre Biserica Mormântului Sfânt, spre bazarul orașului și spre câteva hoteluri de lux.

Poarta Iafo

Poarta Iafo este singura poartă pe zidul de vest al cetății. Pe aici ieșea drumul principal care mergea spre Iafo, portul principal al Palestinei, de unde și numele porții. Arabii au numit-o Poarta Prietenului, în amintirea lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu, deoarece pe aici iese drumul care duce spre Hebron, locul întâlnirii lui Avraam cu Dumnezeu. Emblema acestei porți este un turn rotund, numit impropriu Turnul lui David, care te întâmpină de departe cu silueta lui semeață proiectată pe albastrul cerului.

 Este principala poartă turistică a cetății antice. Aici sunt birourile turistice de informații, stația de taximetre, postul de poliție, o mulțime de magazine și poarta de intrare pe principala stradă a bazarului (șuc „târg”). Poarta este clasică, în formă de L, cu deschiderea paralelă cu zidul. În cinstea vizitei din 1898 a împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea, otomanii au făcut o breșă mare în zid și au deschis o cale directă de intrare în cetate, astfel că acum se circulă cu mașinile, accesul pe această poartă fiind spre cartierul armean.

La Poarta Iafo se află singura construcție irodiană rămasă în picioare: Turnul lui Phasael, un monumental bastion militar, transformat acum în Muzeul Ierusalimului. Tot aici este Centrul Creștin Evanghelic din Ierusalim, care are o bogată librărie, un centru de informare și o biserică ridicată în 1847. În exterior, spre vest, se deschide Valea lui Hinom și un nou cartier comercial deosebit de frumos, Mamila. O esplanadă întinsă, înălțată deasupra șoselei, este locul multor manifestări artistice, cu cântece și dansuri tradiționale, dar și punctul de întâlnire al tuturor turiștilor care s-au pierdut prin cetate sau șuc. În parcarea din subteran așteaptă de regulă autobuzele pentru a pleca mai departe.

Poarta Sionului

Poarta Sionului este situată pe zidul de sud al cetății, în partea cea mai înaltă a așa-numitului Munte al Sionului. Arabii o numesc Bab Nabi Daud („Poarta Profetului David”), deoarece, conform tradiției, aici se află mormântul lui David. Actuala poartă a fost ridicată de otomani pe un traseu nou, marcat de ei, lăsând în afară o parte dinspre sud, unde se afla o mănăstire catolică franciscană. Pentru această decizie, cei doi arhitecți au plătit cu viața, iar mormintele lor se află la Poarta Iafo.

Poarta este marcată de urme adânci de gloanțe, fiind martora unei bătălii crâncene între evrei și arabi în anul 1948, pentru ocuparea/eliberarea cartierului evreiesc din cetate. Ea păstrează forma inițială de L, dar este deschisă circulației autoturismelor, cerând șoferilor o adevărată îndemânare pentru a se putea strecura prin ea. Pe aici este cel mai scurt acces auto în cartierul evreiesc. Poarta este așezată în dreptul cartierului armean, iar în exterior este o mare biserică armeană abandonată înainte de a fi terminată. La această poartă există posiblitatea de a urca pe zidul cetății și de a face turul orașului de pe înălțime.

Poarta Dung

Poarta Dung (în ebraică, Șaar haAșpot) este situată pe zidul de sud, la baza Muntelui Sionului, în dreptul Zidului Plângerii. Din acest motiv, este principala poartă de pelerinaj pentru evreii religioși care vin să se roage la Zidul Plângerii. În timpurile biblice, poarta era mult mai jos, spre sud, în partea cea mai de jos a cetății, în Valea Tyropoeonului. Pe această poartă se scotea gunoiul pentru a fi ars în Valea lui Hinom, de unde i-a și rămas numele Poarta Gunoiului.

În anul 1953, iordanienii au făcut o spărtură în zid și au deschis actuala poartă pentru accesul vehiculelor. Un buiandrug gravat în zid, așezat deasupra porții, ne amintește de poarta inițială. În zona din jurul porții sunt o mulțime de bazine săpate în stâncă, folosite ca rezervoare de apă sau băi de locuitorii caselor care se ridicau peste ele în perioada irodiană. De jur împrejur ești asaltat de o mulțime de documente ale bogatei istorii a orașului. Parcul național arheologic, care are poarta de intrare în apropiere, cuprinde ruinele multor palate, case, magazine și străzi, suprapuse unele peste altele într-o istorie continuă de peste 3 000 de ani.

În exterior trece șoseaua de centură a cetății, iar dincolo de ea se întinde cartierul arab al Siloamului. Un vast șantier arheologic deschis chiar la marginea străzii încearcă să ajungă până la prima fază de locuire. La câțiva metri spre est se află Ir David („Cetatea lui David”), ruinele palatului său, construit în zona biblică numită Milo. Fiecare pas parcurs în zonă este înregistrat pe multe pagini din Biblie, așa că o vizită în aceste locuri îți cere timp, răbdare și multă migală ca să poți răzbate prin ruinele a mii de ani de istorie.

Am enumerat porțile istorice ale Ierusalimului antic fără să urmăm un traseu anume. Nu am intrat și nu am ieșit, așteptând parcă să ne decidem ce traseu să urmăm. Dacă vrem să mergem la Zidul Plângerii, cel mai simplu este să intrăm pe Poarta Dung; dacă vrem să urmăm Via Dolorosa, drumul drept este pe la Poarta lui Ștefan; pentru bazar sau Biserica Mormântului Sfânt putem folosi Poarta Iafo, dar și Poarta Nouă; ca să ieșim din cetate și să putem zări din nou albastrul cerului, cel mai bine este să folosim Poarta Iafo, locul principal de întâlnire al tuturor turiștilor și principalul centru de informare turistică. Oricum ar fi, eu aș dori să intru în cetate prin Poarta de Aur, atunci când o va deschide Domnul meu. Te aștept și pe tine acolo și, de ce nu, hai să facem ceva pentru a pregăti calea Mântuitorului!

3. Muntele Măslinilor

Muntele Măslinilor este oglinda Ierusalimului, orașul reflectându-se în munte, iar de pe munte văzându-se o panoramă asupra orașului. S-au legat și s-au înfrățit unul cu altul. Muntele se întinde ca un arc de cerc în partea de răsărit a orașului, pentru ca apoi să se îndrepte spre apus, parcă dorind să-și întindă mâna protectoare asupra lui, asemeni unui tată ce-și protejează copilul. Domină orașul depășindu-l în înălțime cu peste 70 m: Ierusalimul antic are în jur de 750 m altitudine, iar Muntele Măslinilor, peste 820 m. În partea de apus se întinde o altă creastă înaltă, care este partea răsăriteană a Văii Refaimiților. Cele două creste domină și protejează Ierusalimul, motiv pentru care David cânta: „Cum sunt munții împrejurul Ierusalimului, așa este Domnul împrejurul poporului Său de acum și până-n veci” (Ps. 125:2).

Muntele Măslinilor se numește astfel datorită livezilor de măslini care îl acopereau. Mai sunt și în prezent parcele de livezi de măslini prin locurile încă neocupate de construcții sau prin grădinile bisericilor. Partea de sud a muntelui este ocupată de un mare cimitir evreiesc, vechi de sute de ani. Partea centrală are câteva biserici creștine deosebit de importante, iar restul muntelui este presărat cu grădini și foarte puține clădiri.

Când vizitezi Ierusalimul, te duci mai întâi pe Muntele Măslinilor. De aici poți privi, ca dintr-un turn de observație, toată cetatea antică. De fapt, muntele Moria, pe de o parte, și Muntele Măslinilor, pe de altă parte, despărțiți de pârâul Chidron, sunt ca două pagini dintr-o carte. Una te trimite la cealaltă, una o explică pe alta. Muntele Măslinilor reprezintă limita de răsărit a zonei locuite, cumpăna apelor. Pe coasta sa răsăriteană se află antica localitate Betania, după care începe pustiul arid al Iudeei, care coboară până la Marea Moartă. Pe aici trecea drumul Ierihonului, care face legătura cu ținuturile Iordaniei și Galileei.

Solomon a ridicat pe acest munte altare pentru soțiile lui păgâne (2 Regi 23:13). Preoții sacrificau aici vaca roșie pentru a colecta cenușa ei, necesară la purificări rituale (Num. 19:1–10). Peste acest munte se trecea cu țapul pentru Azazel în Ziua Ispășirii pentru a fi alungat în pustiu (Lev. 16:21). Muntele are două grote, una la bază, numită Grota Ghetsimani, iar alta aproape de vârf, numită Grota „Tatăl nostru”. Aceste două grote erau hotelul Domnului Hristos și al ucenicilor când veneau la Ierusalim. Cazarea în oraș era foarte scumpă și gazdele nu se îndurau să-și ocupe camere cu un grup de 13 persoane care nu puteau plăti nimic.

Muntele Măslinilor este des întâlnit în viața și activitatea Domnului Hristos. Pe aici trecea El ori de câte ori mergea în Betania, la Ierihon sau în Perea. Atunci când nu avea unde dormi, Isus Se retrăgea cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, găsindu-Și loc de odihnă într-una din cele două grote ale lui. Aici i-a învățat pe ucenici rugăciunea „Tatăl nostru” (Luca 11:1–4), aici a rostit memorabila predică apocaliptică (Mat. 24:25), aici a blestemat smochinul, care s-a uscat deja a doua zi (Mat. 21:18–22), pe aici a trecut în procesiune triumfală spre Ierusalim, în Duminica Floriilor, oprindu-se și plângând pentru cetate (Mat. 21:1–11), aici s-a rugat în agonie, când sudoarea I-a devenit sânge (Mat. 26:36–39), aici a fost prins și arestat și de aici a început calvarul judecății și al morții Sale (Mat. 26:47–56).

Din acest motiv, Muntele Măslinilor este mult îndrăgit de creștini, care au construit aici numeroase biserici (în perioada bizantină erau la un moment dat 24 de biserici). Câteva există până astăzi, reconstruite recent și incluse în pelerinajul care se face zilnic. Majoritatea turiștilor creștini își încep pelerinajul în Ierusalim de pe vârful acestui munte, admirând panorama orașului și evocând fiecare moment cu maximă atenție.

Grădina Ghetsimani

Grădina Ghetsimani este locul cel mai important și mai aglomerat din tot Muntele Măslinilor. Se află aproape de baza muntelui, chiar în fața Porții de Aur. Punctul de reper sigur este Grota Ghetsimani, mai spre nord, iar la „o aruncătură de piatră” (Luca 22:41) spre est se află grădina propriu-zisă. Are cam 20 × 20 m și adăpostește opt măslini milenari, scorburoși și plini de lăstari crescuți din rădăcină, măslini care au fost, probabil, martori ai rugăciunii Domnului Hristos. Alături, se află Biserica Agoniei, sau Biserica Tuturor Națiunilor.

Grota Ghetsimani este situată la baza muntelui. Numele vine de la un cuvânt compus din gat „presă” și șemen „ulei”, în ebraică gat-șmanim „presă de ulei”, deoarece în această grotă era o presă de ulei folosită în timpul toamnei. Este locul unde Se retrăgea Isus adesea cu ucenicii Săi, loc pe care Iuda îl știa, venind direct aici cu ceata ostașilor. Aici au dormit ucenicii cel mai profund somn în ultima noapte petrecută alături de Isus, când Acesta a fost prins de iudei. Cam la o „aruncătură de piatră” (Luca 22:41), cca 50 m, se află lespedea de piatră unde s-a rugat Isus, aflată acum în interiorul Bisericii Ghetsimani, toate cuprinse într-o grădină cu măslini milenari. Opt dintre ei sunt așa de bătrâni, încât este posibil să fi fost martori la agonia Mântuitorului. Aceste elemente naturale ne permit să ne oprim, cu multă exactitate, foarte aproape de locul marii bătălii spirituale a Domnului nostru.

Grota este în prezent amenajată ca o capelă pentru slujbe religioase. Grupuri de pelerini vin și ies, rugându-se sau împărtășindu-se în acest loc. Doi ucenici (manechini) dorm sub aripile amvonului, dorind parcă să continue trista experiență a acelei nopți. Urmele ulterioare ale amenajărilor creștine ne interesează mai puțin, însă un fapt este cert: aici veneau de regulă Isus și ucenicii Săi, aici s-a petrecut arestarea rușinoasă și crudă.

Biserica Tuturor Națiunilor din apropiere este ultima dintr-o serie de trei biserici care au fost construite peste locul agoniei. Teodosiu I cel Mare a ridicat prima biserică (379–384), descrisă de pelerina Egeria, pe locul tradițional respectat de comunitatea locală, însă ea a fost distrusă de un cutremur în jurul anului 750. Mozaicuri din această biserică pot fi văzute în podeaua actuală, sub geamuri de sticlă. Cruciații au ridicat altă biserică, iar aceasta a rezistat până pe la mijlocul sec. al XIV-lea. Peste aceste ruine s-a ridicat biserica actuală, proiectată de Antonio Barluzzi și construită în anii 1919–1924, cu donații de la toate statele lumii, de unde și numele: Biserica Tuturor Națiunilor.

Biserica este foarte armonios proporționată, pe sistemul 3 × 5, cu o lumină difuză, dominată de mov și albastru intens, răzbătând prin vitralii și simbolizând noaptea agoniei Mântuitorului, de unde și al doilea nume: Biserica Agoniei. Lespedea de piatră, de cca 3 × 4 m, se află în centrul bisericii, chiar în fața altarului. Este înconjurată de un gard de fier forjat ce imită nuiele cu spini foarte mari. În mijlocul gardului sunt cupe negre de fier cu două păsări negre, simbolizând gândul cel rău: „Nu bea paharul!” Pe colțuri sunt păsări albe, argintii, care simbolizează gândul cel bun: „Bea paharul!” Aici, singur, părăsit și de cei mai apropiați ucenici, morți de somn, Isus a dus ultima luptă pentru mântuirea noastră. Încă putea să renunțe, să ne abandoneze în întunericul păcatului și al morții, dar El a biruit gândul cel rău și a decis să meargă până la capăt.

Pe frontispiciul bisericii se află un mozaic deosebit de impresionant. În centrul tabloului este Isus, copleșit de durere, cu literele alfa și omega inscripționate deasupra, simbolizând faptul că El este începutul și sfârșitul. Deasupra Sa este Tatăl ceresc, iar în stânga sunt oamenii bogați ai lumii: regi, generali, conducători—toți se îndreaptă spre Isus cu problemele și durerile lor. În dreapta este un grup de oameni simpli și de femei cu copii bolnavi, care se îndreaptă spre Isus cu durerile și necazurile lor. Toți apelează la Isus, motiv pentru care tabloul poartă numele „Isus și durerea umană”.

Patru coloane sprijină fața bisericii, având în vârful lor statuile celor patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. În vârful bisericii se află o cruce și doi cerbi, care se îndreaptă cu capul lor spre cruce, dorind să redea ideea psalmului 42: „Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule!” (Ps. 42:1).

Drumul care duce spre Betania trece chiar prin fața Bisericii Agoniei. Dacă grăbea pasul, Isus putea să fie în 10 minute în vârful muntelui și să dispară în zona semideșertică de dincolo, dar nu a fugit. S-a oprit aici pentru a duce cea mai grea luptă, aceea de a lua decizia finală.

Grota Fecioarei Maria

Aproape de Grădina Ghetsimani, la numai câțiva metri de Grota Ghetsimani, se află încă o grotă naturală, amenajată cu o intrare monumentală în stil bizantin. După ce se coboară pe multe trepte, se ajunge într-o sală mare. În partea dreaptă se află locul Adormirii Maicii Domnului, după tradiția ortodoxă. Nișa din stâncă a fost decupată din perete, astfel că acum este în mijlocul încăperii, la fel ca și mormântul lui Isus.

În interiorul acestei grote se află mai multe morminte ale familiei regale Balduin al II-lea, rege cruciat al Ierusalimului, și, în special, mormântul reginei Melisande. Noul Testament nu ne spune nimic despre locul îngropării Fecioarei Maria. Primul document creștin care ne vorbește despre acest lucru este Transitus Mariae, o lucrare anonimă din sec. al II-lea sau al III-lea, care spune: „Duhul Sfânt a spus ucenicilor: «Luați pe Fecioara Maria în această dimineață și ieșiți cu ea din Ierusalim pe drumul care duce la capătul văii de pe această parte a Muntelui Măslinilor, acolo unde sunt grote, o grotă exterioară mare, o alta în interiorul ei și o grotă interioară mică, cu o bancă de piatră aflată mai sus, spre partea de răsărit. Duceți-vă și puneți pe Cea Binecuvântată pe acea bancă și slujiți-o până vă voi vorbi Eu!»” (Transitus Mariae, după traducerea în limba engleză a lui Lewis Smith, în The Holy Land, p. 148).

Alături de mormântul Mariei este un mihrab, care arată direcția spre Mecca și ne spune că locul a fost folosit de musulmani ca loc de închinare. Mahomedanii socotesc și ei acest loc ca fiind sfânt, deoarece Mahomed, în noaptea când a vizitat Ierusalimul, a văzut o lumină deasupra mormântului „surorii” sale, Maria.

Biserica „Sfânta Maria Magdalena”

Este, probabil, cea mai frumoasă biserică de pe Muntele Măslinilor. Te impresionează și îți atrage privirile de la distanță, datorită cupolelor ei sub formă de bulb, care sunt aurite și strălucesc în lumina soarelui. A fost construită de țarul Rusiei Alexandru al III-lea, în anul 1888, în cinstea mamei sale, Maria. Este o construcție clasică rusească, cu o arhitectură specifică sec. al XVI-lea–al XVII-lea, cu cupolele în formă de bulb, aurite. Aici a fost înmormântată cumnata țarului, Elisabeta Fiodorovna, care a fost ucisă de comuniști în 1917, trupul fiindu-i adus la Ierusalim.

Biserica „Sfântul Ștefan”

Peste drum de Grota Ghetsimani și cea a Fecioarei Maria, chiar la baza Văii Chidronului, se află Biserica „Sfântul Ștefan”. Conform tradiției ortodoxe, aici a fost omorât cu pietre diaconul Ștefan, primul martir creștin. Poarta prin care a fost scos din cetate, cea mai apropiată de acest loc, îi poartă de asemenea numele, Poarta lui Ștefan. Tradiția catolică venerează un alt loc pentru același eveniment, loc care se află la nord de Poarta Damascului, în curtea așezământului dominican École Biblique de Jérusalem.

Dominus Flevit

Capela „Dominus Flevit” (cunoscută ca „Lacrima Domnului”) este situată la mijlocul pantei apusene a muntelui, puțin lateral de drumul actual. O capelă hexagonală, cu o cupolă îngustă și foarte înaltă, proiectată de același arhitect faimos, Antonio Barluzzi, s-a ridicat peste locul tradițional unde Isus S-a oprit și a plâns pentru cetate. Interiorul este dominat de o cupolă înaltă, conică, lăsând să pătrundă lateral, dinspre vârf, o fantă de lumină, care curge pe zidul clădirii într-o tăcere misterioasă. Parcă o lacrimă uriașă cade de sus, pătrunzându-te cu emoția ei.

O fereastră, inteligent tăiată în zid, asemeni unui ecran de televizor, îți oferă o imagine superbă a Ierusalimului, având în centru Domul Stâncii, de pe locul fostului templu. Sub pervazul acestei ferestre se află un altar de piatră, practic un amvon, având pe fațadă, lucrată în mozaic, o cloșcă cu aripile deschise și puii care își caută adăpost sub aripile ei.

Totul vorbește de la sine: cupola de aur a Domului Stâncii pătrunde prin fereastră, ocupând locul predicatorului; cloșca cu aripile deschise te invită să-ți cauți adăpost de furtuna care se apropie; cupola înaltă de deasupra capului curge parcă pe tine, făcându-te să simți răcoarea unui lichid ciudat; aerul vibrează cu unde grave și pătrunzătoare, simțind prezența divină… De undeva, din adâncul sufletului, de pe paginile cenușii ale memoriei, o voce răsună clar în suflet, fiind la fel de actuală ca acum 2 000 de ani, când pentru prima dată s-a auzit în locul acesta: „El a zis: «Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta lucrurile care-ți puteau aduce pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi! Vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor ridica rampe de asalt împotriva ta, te vor înconjura și te vor asedia din toate părțile! Te vor strivi de pământ pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale!»” (Luca 19:41–44).

Nu poate fi un loc mai potrivit pentru a discuta evenimente escatologice ca acesta. Aici, Isus a plâns pentru Ierusalim în fața unei mari mulțimi fericite și a rostit marea Sa predică despre sfârșitul veacurilor, începând cu exemplul dărâmării Ierusalimului. Privind peste timp, El a citit istoria multimilenară a erei creștine și lacrimile I-au umplut fața, văzând atâta durere, necredință și luptă. Simțind sub tălpile Sale piatra colțuroasă a muntelui, a văzut parcă măruntaiele acestui munte, care se vor deschide la a doua Sa venire, pregătind locul Noului Ierusalim.

Îndemnat de ucenici să admire frumusețea orașului sfânt, a văzut, de fapt, adevărata realitate: războaie, sânge și moarte, noroade și civilizații care se vor ridica și vor dispărea, asemeni valurilor mării. Ce să admiri: ruinele de ieri, avântul de astăzi sau focul devastator de mâine? Și totul s-a rezumat în acest solemn recviem: „Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta lucrurile care-ți puteau aduce pacea!”

Creștinii sunt atrași mai mult de evenimentele din viața trecută a Mântuitorului și nu vor să fie prea deranjați de evenimentele viitoare. Privesc mai mult în urmă, spre cruce, și nu vor să privească înainte, spre viitor, spre a doua venire a lui Hristos. Au deschis porți spre apus, dar au închis poarta harului dinspre răsărit. Au inversat ordinea bisericilor, le-au împodobit cu icoane și au despărțit clerul de laici. Vă invit în capela „Dominus Flevit” pentru a asculta și a înțelege ultima și cea mai zguduitoare predică a Mântuitorului nostru. Să plecăm de aici pe cărări sigure spre o lume nouă și fericită. Să ne așezăm sub aripile ocrotitoare ale Aceluia care ne poate salva. Să respirăm un aer proaspăt și curat de pe înălțimile celui de-al doilea advent.

Biserica „Tatăl nostru” este aproape de vârful muntelui, chiar lângă drumul care coboară spre Betfaghe. Aici se găsește o grotă, asemenea celei de la baza muntelui. Tradiția, confirmată de Eusebiu, susține că aici Se retrăgea Isus cu ucenicii Săi când veneau la Ierusalim. Observând puterea și strălucirea feței Sale, ucenicii L-au rugat pe Isus să-i învețe să se roage, astfel că această grotă ar fi locul unde s-a petrecut evenimentul relatat în Luca 11:1–4. Alții leagă pasajul și de evenimentul relatat în Mar. 11:24–25, blestemarea smochinului, care a doua zi s-a uscat complet, ilustrând prin aceasta soarta poporului israelit. Toate la un loc ne dau un exemplu despre puterea rugăciunii și sunt o lecție practică despre rugăciunea înălțată de Isus.

Constantin cel Mare a construit pentru început trei biserici, fiecare deasupra unei grote, comemorând câte un eveniment important din istoria credinței: (1) Grota Betleemului, locul nașterii lui Isus, (2) Grota (mormântul) Golgotei, locul celei mai spectaculoase minuni, învierea lui Isus, și (3) Grota „Tatăl nostru”, de pe vârful Muntelui Măslinilor, locul unde Isus ne-a oferit un model și un exemplu de rugăciune autentică. Martori oculari susțin că, în anul 333, aici exista deja o biserică ridicată de Constantin, având altarul chiar deasupra grotei respective.

Biserica a fost distrusă de perși în anul 614, cruciații refăcând câte ceva, dar nu și biserica. Locul a fost achiziționat de principesa Aurelia Bossi de La Tour d’Auvergne în anul 1857, iar în anul 1872 s-a construit biserica actuală. Pe zidurile holurilor și pe pereții bisericii este scrisă, pe plăcuțe de ceramică, rugăciunea „Tatăl nostru” în 62 de limbi, printre care și româna. Locul este deosebit de plăcut și plin de amintiri frumoase. Se aude aproape de la fiecare grup rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” însoțită de cântări de laudă.

Monumentul Înălțării se află puțin spre nord față de Biserica „Tatăl nostru”, pe punctul cel mai înalt al muntelui din zona respectivă. Creștinii din perioada imperială păgână venerau înălțarea Domnului în grota din apropiere, probabil din cauza persecuției. În perioada bizantină, în anii 384–392, o persoană din familia regală, Poimenia, a ridicat peste acest loc o biserică, distrusă de perși.

Cruciații au ridicat doar un octogon pe urmele bizantine, fără ca acesta să aibă vreun acoperiș, pentru a permite să se privească cerul înălțării. La loc de mare venerație stă o lespede de piatră, despre care se pretinde că este locul în care Isus a atins pentru ultima dată pământul. În prezent, înălțarea se celebrează în data de 15 august, fiecare confesiune având un loc special în curte, însemnat printr-o piatră. Capela octogonală se află în mijlocul unei curți mari, unde fusese o mănăstire creștină, distrusă de musulmani.

Mahomedanii i-au alungat pe creștini de aici, păstrând doar capela octogonală, căreia i-au făcut o cupolă și un mihrab pentru închinare. Pe la anul 1620, ei au adăugat un minaret impozant. Musulmanii au luat cu forța acest loc și Saladin l-a oferit comunității locale, care a construit o moschee lipită de zidul mănăstirii, moschee care există și astăzi. Locul este deschis spre vizitare, o taxă fiind percepută de proprietarii musulmani.

Biserica Rusă a Înălțării se află ceva mai spre est, pe un loc mai înalt al Muntelui Măslinilor, ortodocșii ruși socotind că elementul geografic, punctul cel mai înalt, este adevăratul loc. Această biserică a fost construită în anii 1880–1887 de țarul Rusiei, fiind cea mai monumentală biserică, având turla cea mai înaltă și oferind, astfel, un punct de reper de la mari depărtări. Este vizitată doar de pelerini ruși și slavi.

Betfaghe este mica localitate dintre Ierusalim și Betania unde Domnul Hristos a luat măgărușul și a încălecat pe el și de unde a început procesiunea triumfală din Duminica Floriilor. Oamenii erau deosebit de veseli, aduceau flori și ramuri de pomi înverzite, împreună cu hainele lor, pentru a le așterne la picioarele Domnului. Este singura ocazie când Mântuitorul a permis o astfel de manifestare de măreție și glorie, care, pentru mulțime, era semnalul încoronării Sale ca rege în Ierusalim.

Biserica din Betfaghe, aflată la colț de stradă, a fost construită de frații franciscani în anul 1883, în jurul unui mic cub de piatră tencuită și frumos pictată din perioada cruciată, pe care apare înscris și numele Betfaghe. De aici încep pelerinajele de vizitare a Ierusalimului și pelerinajele speciale din Duminica Floriilor.

4. Valea Chidronului și Siloam

Valea Chidronului separă Ierusalimul de Muntele Măslinilor, pe latura estică. Este o vale adâncă, fără apă, doar în timpul ploilor torențiale curgând puțină apă. Acum a fost amenajată și pe aici a fost introdusă canalizarea orașului. Este mai largă spre nord, îngustându-se și devenind abruptă spre sud. Pe versantul estic și la baza văii erau și mai sunt și astăzi culturi de măslini, centrul acestora fiind în Grădina Ghetsimani. Pe versantul vestic, în partea de sud, a fost zidit vechiul Iebus și Ierusalimul din timpul lui David. Tot aici este singurul izvor de apă, Ghihon, în jurul căruia s-a construit cetatea.

Valea Chidronului mai este numită în cartea profetului Ioel și Valea lui Iehoșafat, deoarece aici a avut loc nimicirea miraculoasă a armatelor aliate venite să cucerească Ierusalimul (2 Cron. 20). Profetul Ioel vorbește despre această vale ca fiind locul unde Dumnezeu va judeca popoarele la a doua venire a lui Hristos, numind-o Valea Hotărârii (Ioel 3:12–14). Profetul Zaharia spune că, atunci când Domnul va lupta cu popoarele, picioarele Sale vor sta pe Muntele Măslinilor, în partea de răsărit a văii (Zah. 14:3–4). Din acest motiv, evreii au ales acest loc, din Valea Chidronului până în vârful Muntelui Măslinilor, ca loc de cimitir, crezând că primii oameni care vor învia sunt cei de aici, deoarece sunt chiar la picioarele Domnului.

Mormintele Văii Chidronului

În Valea Chidronului sunt câteva morminte renumite.

Mormântul lui Absalom. Se află chiar în dreptul zidului de est al incintei templului, la baza văii. Este tăiat în munte și este format din două părți: un mormânt propriu-zis, scobit în piatră, cu opt camere, și un monument, în fața lui, decupat din munte. Partea de jos, până la cornișe, este stâncă masivă, iar partea superioară este zidită din blocuri de piatră, terminându-se cu un vârf de con. Întreaga construcție datează din sec. I î.Hr. Arabii numesc acest monument Tantour Firaoun („Pălăria lui Faraon”), dar creștinii îi spun Mormântul lui Absalom. Numele i-a fost dat de pelerinul evreu Beniamin din Tudela (1170), pe baza textului din 2 Sam. 18:18, care spune că Absalom și-a ridicat un monument, fără a exista un argument sigur.

Mormântul profetului Zaharia. Se află în imediata vecinătate a mormântului fiului lui Hezir și este un monument decupat din stânca muntelui, format dintr-un bloc masiv, pătrat, cu o piramidă în vârf, totul fiind un monolit. Acest gen de mormânt, care se găsește în mai multe locuri din Ierusalim, reprezintă o puternică influență egipteană, piramida (raza de soare pentru egipteni) fiind un simbol al mormântului.

Mormântul fiicei lui Faraon. Se află în partea cea mai sudică a cornișei de stâncă, de acolo începând casele satului de arabi, Siloam. Văzut de la distanță, pare o căsuță, dar în realitate este un mormânt specific perioadei Primului Templu, fiind decupat din munte. Deasupra a avut, la fel ca mormântul profetului Zaharia, o piramidă, care a dispărut. Camera mormântului a fost puțin modificată în perioada medievală, când un călugăr a amenajat-o drept chilie de mănăstire.

Mormântului fiului lui Hezir. Se află la circa 50 m spre sud, pe aceeași cornișă de stâncă. Este săpat în munte și are numeroase camere și loculi. Fațada este formată dintr-un pridvor susținut de două coloane dorice. O inscripție pretinde că mormântul aparține familiei preoțești a lui Hezir, care era a 16-a ceată preoțească.

Sistemul de alimentare cu apă a Ierusalimului

Izvorul Ghihon. Ierusalimul a avut o binecuvântare mare prin izvorul Ghihon. Numele izvorului vine de la verbul ebraic lighon, care înseamnă „a izbucni, a năvăli”, de unde și semnificația „Năvalnicul, Năvălitorul”. Această sursă de apă se află într-o cavitate carstică, la baza cornișei Ofel din Valea Chidronului, la cca 635 m altitudine, în afara zidurilor vechiului Iebus, numele canaanit al Ierusalimului. Este singura sursă de apă pe o rază de 10 km în jur și a reprezentat condiția de bază a existenței Ierusalimului în acest loc. În vremurile biblice era și un al doilea izvor, En-Roghel, care nu mai există astăzi, secând probabil.

Izvorul Ghihon are un debit destul de mare, de cca 100 m3 de apă pe zi, putând acoperi nevoile unei populații de peste 2 500 de locuitori. Apa lui însă izbucnește intermitent, cu un debit continuu de cca 40 de minute maximum, la un interval de 6-8 ore, în funcție de anotimp și de precipitații. Din acest motiv, apa lui nu a putut fi folosită eficient și a fost nevoie de lucrări suplimentare. De-a lungul timpului au fost amenajate trei căi diferite pentru a ajunge la apă și a o distribui eficient: Puțul lui Warren, Canalul Siloamului și Tunelul lui Ezechia.

Puțul lui Warren. Este cel mai vechi sistem folosit de locuitorii cetății pentru a ajunge la apă din interior, fără a fi văzuți și atacați de ina­mic. Este compus din: (1) un puț de cca 5 m adâncime, aflat în interiorul cetății, prin care se coboară într-o (2) cameră boltită, după care drumul se continuă prin (3) treptele care duc spre (4) tunelul oblic, săpat pe sub stânca muntelui și zidul cetății, lung de cca 30 m, larg de 2,5-3 m și înalt de 1,5-5,5 m. Urmează apoi (5) puțul vertical, adânc de 15-16 m, care se termină deasupra rezervorului de apă, (6) izvorul Ghihon, urmat de (7) cavitatea carstică și de (8) ieșirea laterală spre exterior. De asemenea, deasupra izvorului a fost construit un turn de protecție, iar în interiorul muntelui s-au săpat tunele pentru a aduce apa în dreptul puțului.

Canalul Siloamului (al lui Solomon). Prelua apa izvorului și o conducea pe panta muntelui, când prin tunel, când prin canalul exterior. Canalul avea o lungime de 400 m, din care pe 120 m erau porțiuni de tunel din munte. Din acest canal se iriga grădina regelui, care era în Valea Chidronului. Părți din acest canal pot fi văzute și astăzi. Profetul Isaia se referă la acest canal când spune: „Pentru că poporul acesta a refuzat apele din Șiloah care curg lin, și s-a bucurat de Rețin…” (Is. 8:6).

Tunelul lui Ezechia. Este cea mai complexă și mai dificilă realizare tehnică a Antichității vechi. El rezolva inconvenientul Canalului Siloamului, care era amplasat în exterior, conducând apa în interiorul cetății, pe partea vestică a Ofelului. Este un tunel lung de 533 (538) m, săpat în formă de S de către două echipe care au lucrat din direcții opuse și s-au întâlnit la mijloc. A fost săpat în anul 701 î.Hr., când israeliții aveau de înfruntat invazia asirienilor, pentru a conduce apa din partea de est în partea de vest a Ofelului, într-un bazin numit Bazinul Siloamului, recent descoperit. Tunelul poate fi vizitat dacă ești echipat cu lanternă, încălțăminte bună și pantaloni scurți.

O inscripție găsită pe peretele tunelului în anul 1880 confirmă istoria săpării lui. Ea a fost scoasă din stâncă și se află în prezent la Muzeul de Arheologie din Istanbul, otomanii fiind puterea dominantă în Ierusalim la acea vreme. Textul inscripției este următorul: „Iată tunelul. Aceasta este povestea săpării lui. În timp ce minerii loveau cu târnăcoapele unul către altul și când mai rămăseseră de tăiat doar 3 coți [cca 1,4 m—n.a.], s-a auzit vocea fiecăruia strigându-și tovarășul, pentru că era o rezonanță a stâncii venind atât dinspre nord, cât și dinspre sud. Așa că în ziua în care au spart [tunelul], minerii au lovit unul spre altul, târnăcop spre târnăcop, și apa a curs de la izvor spre rezervor cale de 1 200 de coți [cca 549 m—n.a.]). Înălțimea stâncii peste capetele minerilor era de 100 de coți [cca 46 m­—n.a.]” (după traducerea în limba engleză a lui E. Puech, în The Holy Land, p. 128).

Scăldătoarea Siloamului. Se află la ieșirea apei din tunel. Era un bazin destul de mare și colecta apa care era folosită doar pentru băut. Aici veneau toți locuitorii orașului pentru a se aproviziona cu apă de băut. La acest bazin l-a trimis Domnul Hristos pe orbul din naștere pentru a se spăla pe ochi; atunci când a făcut acest lucru, și-a căpătat vederea (Ioan 9:1–13). În cinstea acestei minuni, bizantinii au construit o mare biserică peste bazinul de apă al Siloamului și la gura tunelului.

5. Ofel și Palatul lui David

Ofel este numele cornișei stâncoase pe care s-a ridicat vechea cetate iebusită. Are o poziție strategică de invidiat: spre răsărit este valea adâncă a Chidronului, spre vest este Valea Tyropoeonului, iar spre sud cele două văi se întâlnesc într-un unghi ascuțit la Siloam, într-un loc stâncos și abrupt. Doar spre nord nu există fortificație naturală, cetatea trebuind să fie apărată cu ziduri puternice. Din acest motiv, Ierusalimul a fost atacat întotdeauna dinspre nord (Ez. 1:4). Un izvor puternic pe panta de est oferea orașului o siguranță mare în timp de asediu. Probabil că din acest motiv a fost cucerit așa de târziu de către evrei.

Pe această stâncă era un oraș iebusit de circa 2 000 de locuitori. David l-a cucerit și l-a extins spre nord, fortificând Milo, iar Solomon a ajuns cu construcțiile până la Moria, care este vârful acestei cornișe muntoase, orașul mărindu-se astfel până la 5 000 de locuitori.

Ofel este un loc foarte bogat pentru arheologi, cu rămășițe ale activității umane vechi de peste 4 000 de ani. Este însă greu de cercetat deoarece este locuit și nimeni nu acceptă să-și demoleze casa pentru cercetări arheologice. Vom trece în revistă ce s-a putut descoperi până acum.

Vestigii arheologice

Casa lui Ahiel. Se află pe panta abruptă dinspre răsărit, unde au fost amenajate mai multe terase pe care s-au construit case. Cea a lui Ahiel este tipic israelită, cu o suprafață de 8 × 8 m, patru stâlpi de piatră la mijloc (pentru curte) și camere de o parte și de alta a ei, atât la parter, cât și la etaj (câte patru camere pentru fiecare nivel). S-a găsit un ciob dintr-un vas mare pentru păstrarea cerealelor, cu o inscripție, Ahiel, de unde i-a rămas numele. Un element de import este „grupul sanitar”, o cameră mică, de dimensiuni asemănătoare cu ale unei băi, cu o piatră de toaletă, model turcesc. Casa aceasta ne oferă un model foarte clar al condițiilor și al modului de viață din perioada Primului Templu.

Camera arsă. Se află la nord de casa lui Ahiel. Printre ruinele ei s-au păstrat porțiuni din grinzile tavanului. Casa a avut etaj, dar tavanul s-a prăbușit și a ars, însă nu în întregime. S-a putut identifica specia de lemn, constatându-se că era din speciile care cresc în jurul Ierusalimului. Cenușa din jur și urmele de grinzi arse sunt mărturia unui foc puternic care le-a mistuit. Aceasta nu se putea întâmpla decât în timpul lui Nebucadnețar, care a distrus Ierusalimul, eveniment descris în Scriptură: „El [Nebucadnețar] a dat foc Casei Domnului, palatului regelui și tuturor caselor din Ierusalim. El a dat foc tuturor caselor mari” (2 Regi 25:9).

Peste ruinele lor s-a așezat molozul vremii. Neemia și toți cei care au construit după el n-au fost interesați să renoveze aceste case dintr-o zonă foarte accidentată a muntelui. Abia acum s-au descoperit urmele focului și ale distrugerii babiloniene, confirmând adevărul biblic.

Casa Sigiliilor. Este o altă casă din același cvartal de locuințe, aflată chiar la sud de casa lui Ahiel, pe o altă terasă, și reprezintă cea mai senzațională descoperire. Din această casă s-a descoperit doar o porțiune de 7 m lungime și cca 1 m lățime, restul fiind erodat și adunat în pârâul Chidron. S-a constatat că această casă a avut două straturi, adică două rânduri de pardoseală, ultimul fiind cel dinaintea distrugerii din anul 586. Datorită celor 53 de sigilii, casa a primit numele Casa Sigiliilor.

Ce sunt, de fapt, aceste sigilii? Ele sunt bucățele mici de pământ argilos care se puneau pe capătul șnurului cu care erau legate sulurile. Pe acest lut moale se imprima apoi sigiliul persoanei oficiale, autorizate să autentifice acel act. Actele puteau fi contracte de vânzare-cumpărare, ca acela din Ier. 32:9–14, suluri de cărți sfinte păstrate în arhivă, ca acela din Ier. 36, sau alte documente. În timpul focului, arhiva a fost mistuită, dar aceste sigilii de lut au devenit mici bucățele de cărămidă arsă, care au supraviețuit timpului. Cele mai multe au putut fi citite, iar dintre acestea, trei au o semnificație deosebită:

1. „Aparținând lui Ghemariahu, fiul lui Șafan” (cf. Ier. 36:9–12).
2. „Aparținând lui Barachiahu, fiul lui Neriahu, scriitorul” (cf. Ier. 36:4).
3. „Aparținând lui Azariahu, fiul lui Hilkiahu” (cf. 1 Cron. 9:11).

Toți acești trei bărbați (Ghemaria, Baruc și Azaria) au fost contemporani și au trăit în zilele dinaintea distrugerii templului. Toți au fost favorabili profetului Ieremia și l-au apărat, susținându-i solia. Toți ocupau funcții importante și aveau sigiliu oficial.

Focul a distrus totul: cetatea, palatele, casele și chiar templul. Au ars sulurile sfinte, s-au pierdut chiar și tablele Legii, dar a rămas ceva: numele acestor bărbați. Ele au supraviețuit focului și timpului, așa cum Baruc (și, probabil, și ceilalți doi) a supraviețuit distrugerii Ierusalimului, pentru a ne oferi o lecție despre încrederea în Dumnezeu.

Zidul treptelor. Este deasupra celor două case amintite mai sus și susține malul muntelui pentru a nu se surpa. Este oblic, construit din pietre destul de mari, de aceea a primit acest nume. Are două turnuri, în partea de sud și de nord. Se bănuia că deasupra lui, pe vârful cornișei, era palatul lui David, fapt care a fost dovedit în ultimii ani. Săpăturile efectuate aici au scos la iveală ziduri groase de piatră (temelii) aparținând unei construcții foarte mari, care nu putea fi altceva decât palatul lui David. Situl arheologic respectiv poartă numele Ir David („Cetatea lui David”), având ca emblemă o liră de bronz.

Palatul lui Solomon. Este ultima descoperire arheologică din zonă. La marginea șoselei care înconjoară Muntele Templului, la cca 100 m nord de Zidul treptelor, chiar la baza stâncii, la cca 6-7 m adâncime, s-au descoperit un zid gros, lung de 80 m, și urmele unui turn și ale unei porți de cetate. Arheologa Eilat Mazar a identificat aceste ziduri ca aparținându-i lui Solomon și făcând parte din palatul său și din fortificațiile corespunzătoare.

6. Muntele Templului

Muntele Templului este locul cel mai important și mai „fierbinte” din tot Ierusalimul, arabii numindu-l Haram esh-Sharif („Înălțimea sfântă”). Este locul unde Avraam l-a adus jertfă pe fiul său, Isaac, unde David a adus jertfa specială din aria lui Ornan Iebusitul și unde, mai târziu, Solomon a zidit temple. Astfel, Muntele Templului este locul cel mai sfânt al iudeilor.

Evreii au 11 grade de sfințenie, care sunt definite astfel în literatura lor: „Țara lui Israel este în centrul Pământului și este mai sfântă decât alte țări. Ierusalimul este în centrul acestei țări și este mai sfânt decât orice altă cetate israelită. Templul este în centrul Ierusalimului și este mai sfânt decât orașul, iar Locul Preasfânt este în mijlocul templului și este mai sfânt decât orice alt loc și nimeni în afară de marele-preot nu are voie să calce acolo” (Midraș Tanhuma, Kedoșim 10).

Chiar în centrul platformei actuale este o stâncă, numită piatra de temelie. Evreii o numesc Even HaȘetiah, iar arabii îi spun Al Sahra. Atât evreii, cât și arabii socotesc că de aici a început Dumnezeu construcția lumii, Ierusalimul fiind astfel centrul lumii. „Era o piatră în Sfânta Sfintelor, la zidul din vest, pe care era așezat chivotul. În fața ei era vasul cu mană și toiagul lui Aaron. Când a construit templul, Solomon, știind că acesta va fi distrus într-o zi, a construit dedesubt, în niște tuneluri adânci și întortocheate, un loc în care să ascundă chivotul. Regele Iosia a fost acela care a poruncit să se ascundă chivotul în locul pregătit de Solomon” (Maimonides, Cartea serviciului templului, 17, după traducerea lui M. Lewittes în The Holy Land, p. 109).

Arabii pretind că profetul Mahomed a venit cu calul său în zbor la Ierusalim, într-o noapte, și s-a înălțat la cer de pe această stâncă. Pentru a comemora evenimentul, au construit Moscheea de Stâncă. Pentru că cel care a început lucrarea era califul Omar, se numește și Moscheea lui Omar, iar pentru că domină culoarea albastră, mai poartă și numele de Moscheea Albastră. Din aceste motive, arabii socotesc locul ca fiind al treilea în importanță în cadrul religiei musulmane.

Pentru a putea construi templul pe acest vârf de munte, Solomon a ridicat o platformă artificială peste partea cea mai înaltă a muntelui Moria, pe care a construit ceea ce se numește Primul Templu, sau Templul lui Solomon, început în anul 966 î.Hr. Exact pe aceeași structură și pe același loc, Zorobabel a ridicat al Doilea Templu, în anul 516 î.Hr. Irod cel Mare a lărgit platforma, a renovat-o, a extins-o și a reconstruit templul ridicat de Zorobabel. Platforma actuală, așa cum ne-a rămas de la Irod, are două niveluri cu o diferență de aproximativ 5 m între ele. Templul a fost construit pe al doilea nivel, mai înalt.

În partea de sud-est a platformei, sub pilonii și bolțile de susținere, este un spațiu gol, pe care cruciații l-au numit Grajdurile lui Solomon. În prezent, musulmanii au amenajat aici un loc de rugăciune, spre marea nemulțumire și revoltă a evreilor. Stăpânii și administratorii platformei templului sunt arabii musulmani, care din anul 637, de când au ocupat Ierusalimul, se închină în acest loc, cu excepția unei scurte perioade din timpul ocupației cruciate.

Este scris că Primul Templu a fost distrus deoarece poporul evreu nu a fost drept înaintea lui Dumnezeu și s-a închinat la idoli. Al Doilea Templu a fost distrus deoarece oamenii erau divizați, frate împotriva fratelui.” (The Legends of Jerusalem)

Platforma irodiană, care există și astăzi, era un patrulater neregulat. Zidul de vest avea 485 m lungime, iar înălțimea din colțul de sud-vest era de 48 m. O stradă pavată și cu magazine se întindea pe toată lungimea zidului. O porțiune din acest zid este numită astăzi Zidul Plângerii și este locul cel mai important al iudeilor.

Zidul de sud avea 280 m și de-a lungul lui se întindea o stradă frumos pavată. Trepte monumentale îi conduceau pe închinători din orașul de jos, unde erau palatul lui David și cel al lui Solomon, la înălțimea acestei străzi. Două porți mărețe, Poarta Triplă și Poarta Dublă, a profetesei Hulda, îi conduceau mai departe pe închinători pe platforma templului.

Zidul de est avea 470 m și se întindea de-a lungul Văii Chidronului, având doar o singură poartă, Poarta de Aur, folosită doar pentru momentele importante de la marile sărbători. Pe aici intrau la templu regii regatului Iuda și tot pe aici a intrat Domnul Hristos în Duminica Floriilor.

Zidul de nord era lung de 313 m, avea mai multe rezervoare de apă în apropiere, printre care bazinul Betesda, sau Scăldătoarea Oilor. Animalele care erau aduse la templu erau mai întâi scăldate în acest bazin. Pe porțile din zidul de nord intrau la templu oamenii cu animalele de jertfă. Irod a construit în colțul de nord-vest al acestui zid marea fortăreață Antonia, pe locul uneia mai vechi, ridicată de Hașmonei, care se numea Baris.

Evreii au pierdut atât cele două temple, cât și locul lor. Babilonienii au distrus primul templu în anul 586 î.Hr., iar romanii, pe cel de‑al doilea în anul 70 d.Hr. Creștinii nu au fost interesați de acest loc. Musulmanii însă, când au venit, l-au ocupat și au ridicat aici două clădiri importante: Moscheea de Stâncă (691) și moscheea el-Aksa (711), până în prezent locul fiind ocupat de musulmani. Tot ce le-a rămas evreilor în folosință este Zidul de Vest.

Cel care n-a văzut Ierusalimul în gloria sa nu a văzut niciodată cum este o cetate frumoasă! (Talmud Succah 51 b)

Reconstrucția făcută de Irod cel Mare a început în anul 19 î.Hr. și a durat în principiu 10 ani. Reconstrucția templului propriu-zis a durat 18 luni și a fost realizată numai de preoți și leviți specializați în meseriile respective, pentru restul lucrărilor fiind folosiți în jur de 10 000 de muncitori. Terminarea definitivă a lucrărilor de restaurare a Ierusalimului a avut loc în jurul anului 64 d.Hr., cu doi ani înainte de războiul cu romanii.

Exista un gard care separa curtea neamurilor de curtea rezervată iudeilor și dincolo de care străinii dintre păgâni nu aveau voie să intre. Porțiuni din inscripțiile care îi avertizau pe străini au fost găsite și s-a putut reconstitui textul întreg. Probabil că la marginea acestui gard s-a întâlnit Isus cu grecii care-L căutau (Ioan 12:20–22). Tot legat de acest gard, Pavel a fost acuzat că a introdus niște greci în interiorul spațiului rezervat, motiv pentru care a fost bătut și era gata să fie linșat de populație (Fap. 21:27–28).  

Străinii să nu intre dincolo de acest gard, care separă templul de restul curții. Cel care va fi găsit în interior va fi singur vinovat de sângele său.

Nu a rămas absolut nimic din construcția propriu-zisă a templului, împlinindu-se astfel profeția Mântuitorului: „Adevărat vă spun că nu va fi lăsată aici piatră pe piatră; totul va fi dărâmat” (Mat. 24:2).

Trist este că nu se poate face nici cea mai mică cercetare sau investigație din cauza suspiciunilor musulmanilor. Templul poate fi reconstituit doar după descrierile oferite de Biblie și de alți scriitori antici. Era o construcție monumentală, simetrică, având trei compartimente: portic, Locul Sfânt (Sfânta) și Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor), și o înălțime apreciată la 60 m. În fața ei se găsea curtea preoților, urmată de cea a iudeilor și cea a femeilor, ultima fiind cea a neamurilor. De jur împrejurul platformei se ridicau ziduri mari cu stoe sau construcții monumentale, cum era Porticul Regal, de-a lungul zidului de sud. Pe partea de răsărit era Porticul lui Solomon, locul unde se adunau primii creștini imediat după Cincizecime.

Muntele Templului rămâne singurul loc din Ierusalim care nu a fost încă „eliberat” de către evrei. Oficial nu au nicio pretenție, dar anumite grupări religioase fac toate pregătirile necesare pentru construcția celui de‑al treilea templu. Din acest motiv, musulmanii sunt foarte sensibili și agitați pentru că își văd locul sfânt în pericol. Muntele Templului rămâne cel mai controversat loc și cel mai sensibil punct din lume, la nivel politic.

Zidul de Vest, sau Zidul Plângerii, cum îl numesc creștinii, este zidul de sprijin al platformei, ridicat în dreptul Văii Tyropoeonului; în unele locuri are chiar 30 m înălțime. Pietrele folosite la construcția lui au dimensiunile de 1,20 m înălțime, 2 m lățime și o lungime care variază între 3 și 13 m, cu o greutate între 1 și 40 t. În dreptul templului, pietrele sunt mult mai mari. Au în general 4 m lățime și 4 m înălțime, iar cea mai mare are 13 m lungime, cu o greutate estimată la 400 t. Este cea mai mare piatră tăiată, transportată și așezată în zid din perioada romană clasică.

După distrugerea templului și alungarea lor din Ierusalim, în anul 135 d.Hr., evreii nu au avut voie nici să mai intre în oraș. Abia în anul 638, când au venit arabii, s-au întors în Ierusalim. Arabii le-au permis să se așeze într-un cartier din partea de sud, unde locuiesc până astăzi. Deoarece nu știau exact unde a fost Locul Preasfânt, iar un evreu obișnuit nu avea voie să pășească în locul sacru, pentru a nu pângări acel spațiu sfânt, evreii au, până în prezent, interdicție de a merge pe Muntele Templului.

Cel mai apropiat loc de fostul lor templu rămâne Zidul de Vest, care a devenit loc sacru de închinare și cel mai sfânt loc al evreilor. Aici vin zi și noapte pentru a se ruga. În perioada musulmană era păstrat pentru închinare un culoar lung de 30 m și larg de 3 m. După eliberarea orașului în 1967, au fost demolate casele din fața zidului și s-a făcut o mare piață publică. Pentru închinare sunt amenajați aproximativ 60 m, împărțiți între femei (circa 15 m) și bărbați (restul). Mai multe sinagogi au fost amenajate sub uriașele arcade construite de arabi, lărgind astfel locul de închinare.

Zidul este construit din șapte rânduri de pietre irodiene masive, urmate de alte patru rânduri de pietre mari pătrate, puse de arabi când au renovat platforma, și de alte rânduri de pietre mai mici, construite tot de arabi. Astfel, actualul zid este împărțit pe verticală între evrei și arabi, care se ceartă și pe aceste rânduri de piatră. O mulțime de porumbei își au cuiburile în crăpăturile din acest zid. În partea de jos, toate crăpăturile lui sunt pline cu bilețele din hârtie, care conțin rugăciuni și cereri puse aici de închinători.

O tradiție iudaică spune: „Când s-a construit Ierusalimul, partea aceasta de lucrări a fost rezervată oamenilor săraci, care nu au avut unelte și animale de povară pentru muncă, de aceea le-a fost foarte greu și palmele lor au sângerat adesea. Când Ierusalimul a fost distrus, un înger a coborât din cer și a protejat cu aripile sale acest zid, spunând: «Deoarece acest zid a fost construit cu sângele oamenilor săraci, nu va fi distrus niciodată!»”

7. Ierusalimul iudaic Arcul lui Robinson și arcul lui Wilson

Arcul lui Robinson este un mic segment de arc de pod din colțul de sud al Zidului de Vest, care făcea parte dintr-un pod-scară ce înlesnea accesul pe platforma templului de jos, din stradă. Era o lucrare monumentală, ale cărei urme au fost observate, în anul 1837, de călătorul și exploratorul american Edward Robinson, de la care i-a rămas și numele. Pe sub acest pod trecea strada principală de pe lângă Zidul de Vest. Printre blocurile de piatră căzute de pe platformă, în acest loc a fost găsit și un bloc de colț, cu inscripția „casa trompetistului”, care fixa locul de unde un preot suna din trompetă la începutul sabatului și al sărbătorilor.

Arcul lui Wilson este o parte din podul ce unea Orașul de Sus, de pe Muntele Sionului, cu platforma templului. Podul trecea peste Valea Tyropoeonului și avea multe arcade, din care ne-au mai rămas câteva, descoperite de căpitanul englez Charles William Wilson, de la care a și rămas numele întregului ansamblu. O astfel de arcadă poate fi văzută pe culoarele de trecere care duc la Zidul Plângerii.

Un turist a fost surprins că absolut toate clădirile din Ierusalim erau construite numai din piatră. Străzile erau pavate cu piatră, gardurile erau făcute din piatră, iar în parcuri băncile erau tot din piatră. Când a ieșit din Ierusalim, în jurul său era numai piatră. Uimit de acest tablou omniprezent al pietrei, s-a apropiat de un evreu bătrân și l-a întrebat:

— Domnule, vă rog, lămuriți-mă, de ce toate în jur sunt din piatră?

Bătrânul a oftat, a stat puțin pe gânduri, apoi i-a răspuns:

— Ei, este o poveste veche. Cu 2 000 de ani în urmă, templul nostru de închinare a fost distrus de către romani, iar de atunci noi ne adunăm la acest zid și plângem. Atunci când lacrimile ne curg pe obraji, simțim cum o piatră ne cade de pe inimă. De aceea Ierusalimul este plin de pietre.

Fortăreața Antonia

Pentru a supraveghea activitățile din curtea templului și a putea interveni, Irod cel Mare a construit o puternică fortăreață în colțul de nord-vest al platformei templului, spre exteriorul incintei acestuia. Este probabil prima construcție pe care a ridicat-o în calitate de rege, în anii 37–35 î.Hr., demolând, pentru aceasta, vechea fortăreață hașmoneică Baris. A numit-o Antonia în cinstea primului său protector, Marcus Antonius.

Alături sau în interiorul curții, nu se știe cu exactitate, se afla un mare rezervor de apă, Struthion, care a fost acoperit cu o boltă și un pavaj de pietre de către romani, locul numindu-se în grecește Lithostrotos. Se crede că acesta era unul din locurile posibile unde guvernatorul roman putea găzdui când venea la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători. Dacă Pilat a locuit aici cu ocazia Paștelui, atunci Domnul Hristos a fost judecat în acest loc, pe acest pavaj de deasupra Struthionului. Aceasta este varianta acceptată în prezent de către creștini.

Antonia a fost complet distrusă de romani în anul 70 d.Hr.

Cartierul evreiesc

Cartierul evreiesc din Ierusalim a fost distrus în timpul războiului din 1948. Atunci când evreii au eliberat Ierusalimul, în 1967, înainte de a trece la reconstrucția cartierului, au făcut ample lucrări de cercetare arheologică. Timp de 10 ani s-a lucrat în această zonă, ajungându-se cu săpăturile până la 10 m adâncime. În urma acestor cercetări, s-au descoperit urme foarte importante din aproape toate fazele orașului, dintre care amintim:

Zidul cel gros, numit astfel pentru că are o lățime de 7 m și o înălțime aproximată la 8 m. Este construit din pietre brute și a fost ridicat în mare grabă, înaintea invaziei asiriene din anul 701 î.Hr. Regele Ezechia s-a văzut nevoit să protejeze cartierul de vest, ridicat pe Muntele Sionului, în mare parte cu refugiați evrei din regatul din nord. Zidul construit de el și expus vederii pe o lungime de peste 60 m este prima construcție ridicată în această parte a orașului. Despre acest zid vorbește profetul Isa­ia, când spune: „Ați numărat casele din Ierusalim și ați dărâmat o parte din ele pentru a întări zidul” (Is. 22:10). O astfel de urmă se poate vedea, deoarece zidul trece peste temelia unei case, din care jumătate a rămas sub zid, iar cealaltă jumătate este vizibilă în afara lui. La piciorul acestui zid s-au găsit multe săgeți babiloniene, căzute în timpul asaltului cetății din anul 586 î.Hr.

Casa arsă, una din casele mari, importante ale Ierusalimului din timpul lui Isus. A fost reconstituită și amenajată ca un muzeu subteran. Zidurile au 1-2 m înălțime, iar pe alocuri se pot vedea un stuc frumos colorat și câteva grinzi care nu au ars în întregime și sunt căzute pe podea. Casa avea micve, ceea ce arată că era locuită de oameni religioși, și în ea s-au găsit o mulțime de vase de ceramică, de bună calitate, care sunt expuse în muzeul actual. Este una din dovezile foarte clare ale modului în care arăta Ierusalimul pe timpul Domnului Hristos.

Zidurile hașmoneice și Poarta Grădinii, alte dovezi arheologice găsite în timpul cercetării. Se află la o adâncime variind între 3 și 10 m sub nivelul actual al străzii. Pe o porțiune, lângă cardoul actual, ele sunt complet descoperite și pot fi văzute și cercetate. Două gropi făcute special arată nivelul străzii din perioada respectivă. În apropierea acestui loc se crede că exista palatul Hașmoneilor, care nu a putut fi însă identificat.

Cartierul evreiesc, pitoresc prin specificul său. Este foarte aglomerat, o mulțime de evrei ducându-se și întorcându-se de la Zidul de Vest. Are foarte multe magazinuțe simpatice, cu mâncare, obiecte cultice, figurine cu evrei, artizanat de bună calitate și modele ale templului. În mijlocul acestui cartier a fost reconstruită o mare sinagogă, distrusă de arabi, sinagoga Hurva, și tot pe aici trecea cardoul roman, care poate fi admirat în toată splendoarea lui datorită unui tablou pictat chiar în inima străzii, ce redă viața de acum 2 000 de ani. La capătul acestei străzi pot fi văzute ruinele celei mai mari biserici care a fost în Ierusalim, Biserica Nea (a Fecioarei Maria), ridicată de Iustinian în anul 550 și distrusă de perși în 614.

Turnul lui Phasael, aflat chiar în capătul străzii lui David (cândva decumanusul orașului roman), în zona Porții Iafo. Pe această stradă sunt cele mai interesante magazine din bazarul Ierusalimului și aici se pot face cele mai bune cumpărături. Turnul lui Phasael este singura construcție rămasă din Ierusalimul lui Irod, de pe timpul Domnului Hristos. Era unul din cele trei turnuri ale fortăreței Cetățuia, care străjuia palatul lui Irod din vecinătate. Celelalte două se numeau Mariamne și Hippicus. Generalul roman Titus a păstrat acest turn pentru a arăta generațiilor viitoare măreția orașului Ierusalim, distrus de el. Aici, în turn, și în ruinele fostei Cetățui este amenajat Muzeul Ierusalimului. De pe terasa turnului se poate vedea o panoramă foarte frumoasă a întregului oraș.

Palatul lui Irod. Se afla aici, pe Muntele Sionului, începând din locul unde acum se află o stație de poliție și continuând pe lângă zidul cetății până aproape de colțul de sud-vest al acesteia, cuprinzând clădirile și spațiul liber al armenilor. Era cea mai mare clădire locuită a Ierusalimului primului secol. Avea curți mari și porticuri pentru plimbare și odihnă. La curtea lui erau foarte mulți greci, printre care și filozoful și istoricul Nicolaus din Damasc. Trupe speciale de mercenari străini îi asigurau paza. După venirea prefecților romani (6 d.Hr.), clădirea a trecut în administrarea romanilor. Dacă Pilat a locuit în această clădire cu ocazia Paștelui când a fost răstignit Isus, atunci drumul crucii pleacă din acest loc, așa cum susține o veche practică bizantină.

Mormântul lui David, aflat în afara zidurilor actuale ale Ierusalimului, în partea de sud a Muntelui Sionului. Complexul din jur este format din monumentala biserică Adormirea Maicii Domnului, de tradiție catolică, clădirea cenaclului, câteva ieșive și mormântul lui David. Clădirea care cuprinde mormântul lui David este una deosebit de interesantă, deoarece la parter se află mormântul lui David, la etaj este așa-zisa Cameră de Sus (cenaclum), iar lateral se află o moschee cu minaretul ei. Toate cele trei mari religii (iudaism, creștinism și islamism) se află într-o singură clădire.

8. Ierusalimul creștin

În timpul Domnului Hristos, Ierusalimul își atinsese apogeul frumuseții, și aceasta datorită proiectelor ambițioase ale lui Irod cel Mare (37–4 î.Hr.). Iudeu în exterior, elenist în suflet, Irod a dorit să construiască un oraș elenistic. Clădirile au stilul, grandoarea și elementele caracteristice elenismului. Tehnica de lucru și monumentalitatea sunt specifice romanilor, astfel că din îmbinarea celor două a ieșit un stil nou, care s-a impus: stilul irodian.

Documentele vremii ne spun că Irod a construit un teatru și un hipodrom în partea de sud a Muntelui Templului, dar nu s-a găsit nicio urmă din ele până în prezent. A construit o puternică fortăreață în colțul nord-vestic al incintei templului, Antonia, în locul fortăreței Hașmoneilor, Baris. Pe Muntele Sionului și-a construit magnificul palat, apărat de o altă fortăreață, numită Cetățuia, cu trei turnuri: Phasael, Hippicus și Mariamne. A construit al doilea zid de apărare al Ierusalimului, cu Poarta Damascului în partea nordică, extinzând mult orașul spre vest și spre nord.

Pentru a câștiga inima poporului, Irod a renovat, a lărgit și a consolidat platforma Muntelui Templului și a reconstruit templul propriu-zis. Pe platforma templului a ridicat de jur împrejur o stoă și clădiri impunătoare, precum porticul regal, din partea sudică. Pietrele folosite de Irod erau foarte mari, cioplite într-un mod specific: cu un chenar pe margine, ceea ce le face ușor de recunoscut până astăzi.

În timpul Domnului Hristos, pe Muntele de Vest erau două cartiere, despărțite de un zid. În partea de jos era cartierul oamenilor săraci, iar în partea de sus era cartierul oamenilor bogați, unde locuia și marele-preot. Două poduri făceau legătura între cartierul bogaților și platforma templului, trecând pestea Valea Tyropoeonului: Arcul lui Robinson și Arcul lui Wilson.

Foarte mulți creștini vin zilnic la Ierusalim pentru a vizita locurile unde au avut loc evenimentele din viața Domnului Hristos și a apostolilor și pentru a se ruga acolo. Evident, locul cel mai important este Biserica Mormântului Sfânt, urmată de Via Dolorosa, Camera de Sus, Camera Arestului și altele. Le vom descrie pe rând.

Cartierul esenienilor și drumul lor

În partea cea mai sudică a Muntelui Sionului, mai jos de locul Cenaclului și al mormântului lui David, era cartierul și poarta esenienilor. Un drum vechi, pavat cu lespezi mari, care trece acum prin curtea Bisericii „Sfântul Petru la Gallicantu”, vechi poate de 2 000 de ani, trece prin Poarta Esenienilor și coboară în Valea lui Hinom. Foarte probabil că pe acest drum a coborât Isus cu ucenicii Săi când a plecat din Camera de Sus pentru a merge în Ghetsimani în ultima seară de joi.

Cartierul armean

Cartierul armean începe chiar de la Poarta Iafo și se întinde spre sud-est până la Poarta Sionului. Este mai liniștit, deoarece are din ce în ce mai puțini locuitori, mulți armeni emigrând în SUA. Cândva, aici locuiau peste 4 000 de armeni, dar acum dacă mai sunt vreo 400. Meseria lor principală este olăritul, oferind spre vânzare cele mai frumoase vase, pictate manual, a căror culoare principală este roșul aprins.

Armenii au fost primul popor din Orient care a primit credința creștină, la începutul sec. al IV-lea, și au început să vină în număr mare spre Ierusalim, formând un cartier întreg în cetatea veche. Ei au ocupat locul unde era palatul lui Irod și agora orașului din primul secol. Deoarece în agora a fost decapitat primul apostol (Iacov, fratele lui Ioan), în anul 44, de către Irod Agrippa I (Fap. 12:1–2), armenii au construit o biserică în acel loc, care îi poartă numele.

Biserica „Sfântul Iacov” se află în centrul cartierului, fiind înconjurată de clădirile principale ale comunității: seminarul, școlile, mănăstirea și biblioteca. Biserica inițială a fost ridicată în 444 și a fost dedicată Sfântului Mina, un martir egiptean; actuala biserică a fost ridicată în perioada cruciată, în anii 1142–1165, păstrând modelul și arhitectura armeană. După pierderea Ierusalimului de către cruciați în anul 1186, Saladin i-a alungat pe toți latinii din oraș cu excepția armenilor, cărora le-a garantat securitatea și libertatea credinței. În curtea interioară a bisericii se află o inscripție mamelucă pe zid, din anul 1432, care le garantează armenilor statutul de colectivitate liberă de taxe.

Cenaclul

Cenaclul (lat. cenaclum), sau Camera de Sus, este locul clasic, acceptat de majoritatea creștinilor, unde Domnul Hristos și ucenicii au serbat ultimul Paște, ocazie cu care s-a instituit Cina Domnului. Cercetările au atestat că la temelia acestei clădiri se găsesc straturi din perioadele cruciată, bizantină și romană, ceea ce înseamnă că este una din cele mai vechi clădiri, cu o posibilă existență încă din sec. al II-lea d.Hr. Aici este amenajată o sinagogă, cu un cenotaf, deoarece se crede că jos este o grotă în care se află mormântul lui David. Iudeii religioși vin și se roagă aici continuu, zi și noapte.

La etaj este o cameră mare, construită de cruciați în stil gotic, unde se spune că Isus a luat cina cu ucenicii Săi; aceasta ar fi deci Camera de Sus. De-a lungul timpului, în această cameră a fost o mică biserică creștină, o mănăstire franciscană, apoi o moschee musulmană, iar în prezent este un fel de muzeu, deschis pelerinilor pentru vizitare. Tot la etaj, lipită de această cameră, se află o moschee cu un mic minaret. Astfel, aceasta este singura clădire din Ierusalim care cuprinde în interiorul ei o sinagogă, o biserică și o moschee.

Biserica „Sfântul Petru LA GalLicantu”

Biserica „Sfântul Petru la Gallicantu” este o frumoasă biserică catolică, construită de statul francez pe locul unei biserici bizantine, aceasta ridicată, la rândul ei, peste ruinele casei marelui-preot Caiafa, cel care L-a condamnat la moarte pe Domnul Hristos. Documentele merg până la biserica bizantină, ale cărei urme (de ziduri, scări și cruci gravate în stâncă) sunt vizibile în câteva mozaicuri. Mai departe, totul se bazează pe tradiție. Un fapt vine totuși să întărească tradiția: din locul acesta se putea vedea templul, împlinindu-se condiția că marele-preot trebuia să vadă templul din casa lui.

Este clar că actuala biserică este clădită pe ruinele unei mari case antice, deoarece în subsol sunt mai multe camere: un rezervor de apă, o pivniță și încă o cameră de cca 3 × 3 m, numită Camera Arestului. Un coș de aerisire din tavan are gravate pe el trei cruci bizantine. Tradiția susține că aceasta este camera în care a fost ținut Isus după judecata preliminară din timpul nopții în fața lui Ana și a lui Caiafa.

Se pot vedea mai multe trepte care coborau de la nivelul casei în curte, deoarece casa era așezată pe panta sudică a Muntelui Sionului, spre Valea lui Hinom. Clădirea actuală are trei niveluri: la primul nivel este sala bisericii actuale, sub ea este o altă capelă, legată de prima printr-un escalier antic (aici era curtea palatului lui Caiafa, unde Isus l-a întâlnit pe Petru), iar în subsol sunt alte camere, printre care și Camera Arestului.

Biserica actuală este deosebit de frumoasă, cu o cupolă mare, în care se află o cruce de lumină și o inscripție: „Acest semn va apărea pe cer când va veni Isus” (evident, o mare distorsionare a adevărului biblic). Imaginile celor doisprezece apostoli apar de jur împrejur, la baza boltei, însoțite de următorul text biblic: „Voi, cei care M-ați urmat, veți sta, de asemenea, pe douăsprezece tronuri și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mat. 19:28). În curte se află un grup statuar reprezentând scena biblică în care apostolul Petru încearcă să se apere în fața unei femei spunând că nu-L cunoaște pe Isus Hristos.

Casa lui Marcu

Este al doilea loc în care se pretinde că a avut loc evenimentul important al serbării Paștelui și al instituirii Cinei Domnului. Biserica și întregul complex aparțin comunității siriene ortodoxe de rit vechi, vorbitoare până în prezent de aramaică, limba vorbită în Iudeea pe timpul lui Isus. Clădirea se află în partea de sus a cetății de pe Muntele Sionului, în ceea ce se spune că era casa mamei lui Marcu. Aici au ajuns cei doi ucenici, urmându-l pe omul cu urciorul de apă, și au pregătit Paștele.

Biserica actuală pretinde că este construită exact pe ruinele vechii clădiri. În sprijinul acestei afirmații au o veche inscripție, păstrată în zidul clădirii, unde se precizează acest adevăr. Iată ce spune inscripția respectivă: „Aceasta este casa Mariei, mama lui Ioan, zis Marcu. A fost declarată biserică de sfinții apostoli, cu numele Fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, după înălțarea Domnului nostru Isus Hristos la cer. Renovată după distrugerea Ierusalimului de către Titus, în anul 73 d.Hr.” Nimeni nu poate confirma că inscripția este din sec. I d.Hr., dar proprietarii sunt foarte siguri și mândri de aceasta.

În subsolul bisericii este o cameră mare, care se spune că este locul real al Camerei de Sus. Ceea ce se poate spune cu exactitate este că această casă era în Orașul de Sus, cartierul oamenilor bogați, și în subsolul ei sunt ziduri din Ierusalimul iudaic din timpul Domnului Hristos. Mai mult de atât nu se poate ști însă nimic sigur. Biserica păstrează cu mare grijă o icoană a Fecioarei Maria cu pruncul în brațe, despre care se susține că a fost pictată chiar de evanghelistul Luca, folosind-o ca model pe Maria în persoană.

Centrul protestant din Ierusalim

Protestanții nu au acordat multă importanță locurilor sfinte din Ierusalim și Israel, ci s-au concentrat pe Scriptură și pe interpretarea ei. Prima biserică protestantă a fost ridicată în Ierusalim în anul 1847, la Poarta Iafo, înainte de începerea cartierului armean.

9. Via Dolorosa: Drumul durerii

Via Dolorosa („Drumul Durerii”) este numele latin al drumului crucii, adică drumul parcurs de Isus cu crucea în spate de la sala de judecată până la Golgota. Actuala variantă a acestui drum este aleasă de creștinii apuseni conform tradiției și intereselor lor și nu are un suport istoric temeinic. Biblia ne descrie judecata Domnului Hristos în două faze: prima, în fața tribunalului religios iudaic (Sanhedrinul), a doua, în fața lui Pilat.

Pentru pronunțarea unei sentințe de condamnare la moarte, Sanhedrinul trebuia să aibă minimum 23 de membri prezenți. Marele-preot a avut grijă să-și aleagă acei membri în care avea toată încrederea și să-i evite pe cei favorabili lui Isus, cum erau Nicodim și Iosif. Sanhedrinul își avea reședința în Camera Pătrată, care, după toate probabilitățile, se găsea în interiorul curții templului. Membrii acestui for nu aveau voie să se întrunească decât în timpul zilei, după ce răsărea soarele. După ce au luat hotărârea ca Isus să fie ucis, L-au dus la Pilat pentru ca acesta să pronunțe sentința legală, deoarece romanii retrăseseră dreptul Sanhedrinului de a pronunța sentințe capitale cu un an în urmă.

Pentru stabilirea traseului Drumului Durerii, marea problemă care se pune este unde găzduia Pilat în Ierusalim, deoarece reședința sa era la Cezarea și venea în Ierusalim doar la marile sărbători. Sunt două variante plauzibile: (a) în fostul palat regal al lui Irod, care se afla pe Muntele Sionului, lângă Poarta Iafo, sau (b) în fortăreața Antonia, care era în colțul de nord-vest al platformei templului. Tradițiile mai vechi, bizantine, de prin sec. al VIII-lea, adoptaseră prima variantă. Actuala tradiție, catolică, adeptă a celei de-a doua variante, este mult mai nouă, din sec. al XVIII-lea, iar fixarea celor 14 stații ale Drumului Durerii a fost definitivată abia în sec. al XIX-lea.

Biblia spune că Pilat „L-a dus afară pe Isus și s-a așezat pe scaunul de judecată, în locul numit «Pavajul de piatră», iar în aramaică: «Gabbatha» (Ioan 19:13). Unde poate fi acest loc? Din scrierile unui contemporan al acelor vremuri, Filon din Alexandria, deducem că acesta este palatul lui Irod, unde Pilat își avea în mod normal reședința când venea de la Cezarea pentru a-i supraveghea pe iudei la marile sărbători (Legatio ad Gaium, 38). Josephus Flavius descrie și el acest loc: „Florus, care-și alesese drept reședință palatul regal, a doua zi a adus în fața clădirii un jilț judecătoresc, și s-a instalat în el; înaintea tribunei s-au strâns Marii Preoți, puternicii zilei și îndeobște cei mai distinși cetățeni ai orașului” (Războiul iudeilor, 2.14,8). Conform acestor declarații din Antichitate, locul judecății lui Isus ar fi fost pe Muntele Sionului, în curtea palatului lui Irod, unde era acea platformă numită Gabbatha.

Locul unde majoritatea creștinilor vin acum să-și amintească de judecata lui Isus este în curtea fostei fortărețe Antonia. Aceasta a fost complet distrusă de romani în anul 70 și ceea ce ne-a rămas este rezervorul de apă Struthion, acoperit și pavat cu dale mari de piatră, loc numit Lithostrotos „pavat cu pietre”. Pe aceste dale se pot vedea diferite jocuri încrustrate în piatră de soldații romani. Exact peste aceste dale s-a ridicat actuala Biserică a Condamnării. Locul exact al condamnării nu poate fi cunoscut, așa că rămân doar credința și dorința de a fi cât mai aproape de Isus în momentele cele mai grele.

Descrierea noastră va urma traseul tradițional, așa cum este el astăzi, care merge pe străzile actuale ale Ierusalimului, și nicidecum pe străzile de acum 2 000 de ani. Punctul de plecare se află în mănăstirea franciscană a Flagelării, care este o importantă școală de arheologie biblică și un muzeu important. Prima clădire, care este în partea stângă cum se intră în curte, este Biserica Condamnării, în pardoseala căreia pot fi văzute încă pietre originale din epoca romană, cu inscripții numite „jocul regelui”. Câteva fresce încearcă să redea tabloul lui Isus în fața lui Pilat și crucea, iar sala este amenajată ca o capelă de studiu și meditație. De aici se începe tradițional Via Dolorosa.

În partea opusă a curții, spre răsărit, este a doua capelă, numită a Flagelării. Biserica aceasta a fost renovată și întreținută de catolicii germani și regele Bavariei, ultima renovare făcându-se în anul 1929. În cupola bisericii este o coroană de spini imensă. Vitraliile ne oferă tablouri cu ceea ce s-a întâmplat aici: legarea lui Isus la stâlpul infamiei, biciuirea Sa (flagel­lare, în latină), așezarea coroanei de spini pe cap și așezarea crucii în spinare. Din acest loc, după ce a fost batjocorit de soldați, lui Isus I s-a pus în spate crucea și a plecat spre Golgota.

Ecce Homo este un arc care leagă clădirile de pe strada respectivă. Construcția este foarte veche, probabil din timpul împăratului Adrian (sec. al II-lea), și a fost un arc de triumf ridicat în cinstea lui Titus, care a cucerit cetatea. Numele i s-a dat după faimoasele cuvinte rostite de Pilat: „Iată Omul! (ecce homo, în latină).

Conform tradiției catolice foarte târzii, Via Dolorosa este marcată de 14 opriri, fiecare consemnând câte un eveniment deosebit care a avut loc. La stația a treia, a șaptea și a noua, Isus a căzut sub cruce, la stația a patra, s-a întâlnit cu mama Sa, la stația a cincea, Simon din Cirena I-a luat crucea, iar la stația a șasea, s-a întâlnit cu Veronica, personaj tradițional, care I-a șters fața cu un batic. Stația a opta are doar un semn indicat în zidul unei clădiri și comemorează cuvintele pe care Isus le-a adresat femeilor Ierusalimului: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri!” (Luca 23:28).

Ultimele cinci stații sunt în interiorul Bisericii Mormântului Sfânt. Stația a zecea este locul unde Isus a fost dezbrăcat de haine. Stația a unsprezecea este în Capela Așezării pe Cruce și corespunde locului crucificării. Stația a doisprezecea este la doar câțiva metri, corespunzând locului unde crucea lui Isus a fost ridicată și fixată în stânca Golgotei; aici ne găsim chiar în vârful Golgotei. Penultima stație este Piatra Ungerii, unde Isus a fost pregătit pentru înmormântare.

Ultima stație este Mormântul Sfânt, unde a fost așezat Isus. Acest mormânt a fost decupat din stânca muntelui de oamenii împăratului Constantin și înconjurat cu o rotondă magnifică. Mormântul este astăzi în interiorul unei mici biserici (edicul) și este punctul focal al întregului pelerinaj la Ierusalim. Sute de pelerini stau la rând, uneori ore întregi, pentru a vizita mormântul gol al lui Isus. Mormântul original a fost complet distrus de califul Al-Hakim în anul 1009 și refăcut de cruciați după modele și schițe rămase de la original.

10. Biserica Mormântului Sfânt

Pentru toți creștinii, punctul cel mai important este Biserica Mormântului Sfânt. În această biserică mare se află cele mai importante locuri din istoria mântuirii omului. Aici Domnul Hristos a fost pironit pe cruce, a agonizat trei ore pe vârful Golgotei, iar apoi a fost așezat în mormânt pentru aproape trei zile. Tot aici a avut loc cea mai mare minune, duminică dis-de-dimineață: în ciuda puternicei gărzi romane și a sigiliului roman, mormântul lui Isus a fost deschis, Domnul nostru a ieșit din el plin de viață și încă 40 de zile a trăit printre noi pentru a confirma cea mai mare minune—un mormânt gol.

Prima întrebare care se pune este: putem fi siguri că în interiorul acestei biserici au avut loc evenimentele finale din viața lui Isus? Timp de 300 de ani, creștinii nu au avut niciun drept la Ierusalim; ei au fost persecutați, urmăriți și alungați. Nu au avut niciun lăcaș de cult, nu au ridicat niciun monument. Apoi a urmat tăvălugul roman, care a distrus orașul de două ori, în 70 și în 135, dărâmând absolut toate casele, nivelând molozul, care s-a ridicat la aproximativ 3 m grosime, și construind peste acesta un oraș după planurile urbanistice romane. Nu s-a păstrat niciun punct de reper din vechiul oraș. Nu se știe unde erau străzile și clădirile importante. De aceea, este foarte greu să identifici acum vechile localizări iudaice.

Avem totuși câteva puncte de reper care ne ajută să refacem traseul evenimentelor din Evanghelie:

1. Romanii obișnuiau să construiască peste locurile sfinte ale creștinilor monumente păgâne, cum ar fi altare sau temple, pentru a-i îndepărta pe creștini. În locul Golgotei, au ridicat un podium, ca să acopere stânca înaltă de peste 10 m, iar pe acest podium au ridicat un templu dedicat zeiței Diana.
2. Templul se afla într-un forum roman, ale cărui urme pot fi identificate, și astfel se poate dovedi existența Golgotei. Argumentele arheologice sunt favorabile unei astfel de interpretări.
3. Tradiția bisericească spune că împărăteasa Elena a aflat de la creștinii care locuiau în Ierusalim că locul Golgotei și al mormântului lui Isus se află sub templul Dianei. La sfatul mamei sale, împăratul Constantin a dat ordin să fie demolat templul și să se ridice în locul lui o biserică creștină, prima biserică din Ierusalim. Biserica aceasta a supraviețuit tuturor vicisitudinilor. Chiar dacă a fost demolată, a fost repede ridicată, extinsă, renovată, astfel că avem în interiorul ei mai multe stiluri de construcții.
4. Biblia spune că mormântul era într-o grădină, fapt dovedit de săpăturile arheologice. Golgota se afla într-o veche carieră de piatră, fiind o stâncă solitară, ocolită de pietrari, deoarece era improprie pentru construcții. Cariera a fost folosită apoi ca loc de execuție de către iudei, deoarece ei ucideau cu pietre, iar aici le aveau din belșug. Romanii au continuat să păstreze tradiția, alegând acest loc pentru execuțiile lor prin crucificare.
5. Golgota se afla pe timpul acela în afara zidurilor cetății Ierusalimului, pe latura de vest, iar poarta din apropiere, ale cărei urme s-au găsit, se numea Poarta Grădinii. Acest element corespunde practicii și profeției biblice: Hristos trebuia să sufere în afara cetății (Evr. 13:12–13). În stâncile din apropierea Golgotei s-au găsit morminte săpate, ceea ce confirmă că locul era folosit pentru înmormântare de către iudei.

Actuala biserică este a treia în ordinea construcțiilor și a fost ridicată de cruciați în anii 1099–1154. Construcția este în stil gotic și se vede că este destul de recentă. Prima biserică a fost ridicată în anii 326–331, la porunca lui Constantin cel Mare și sub directa supraveghere a mamei sale, Elena. Această biserică s-a numit Biserica Martirului (a Martorului) și era o bazilică, așa cum au fost toate bisericile timpurii. A fost distrusă de perși în anul 614, dar a fost repede refăcută. A doua distrugere a avut loc în anul 1009, după care, între 1042 și 1048, împăratul bizantin Constantin al IX‑lea Monomahul a refăcut-o la o scară mult mai mică, în special doar în jurul mormântului. Din cauza pericolelor în care se găseau creștinii din Ierusalim, occidentalii au început cruciadele și, astfel, în perioada supremației cruciate, s-a construit actuala biserică, rămasă în picioare până astăzi.

Biserica Martirului a inaugurat stilul bazilicii bizantine, care era formată din atrium, pridvor și bazilica propriu-zisă, cu o navă centrală și alte patru nave laterale. Avea dimensiunile de 45 × 26 m și era inclusă într-un complex care mai cuprindea rotonda (numită Anastasis „învierea”) care avea în centru mormântul Mântuitorului. Inițial, acest mormânt era săpat în peretele unei stânci, dar a fost decupat din stâncă și a rămas în mijlocul locului. În jurul lui s-a ridicat o rotondă magnifică, după modelul panteonului, formată din 12 coloane înalte. Al treilea obiectiv important era stânca Golgotei, cu Piatra Ungerii, care a fost cuprinsă în complex printr-un zid de coloane mărețe. Când musulmanii au cucerit Ierusalimul în 638, califul Omar a refuzat invitația patriarhului de a se închina în biserică, spunând: „Dacă eu mă închin în biserica voastră, urmașii mei o vor transforma în moschee.” De aceea, el a construit în apropiere, spre sud, moscheea care îi poartă numele.

Biserica actuală nu a păstrat nici forma, nici așezarea primei biserici, ci este un complex uriaș cu peste 20 de capele. În centru se află capela principală, de rit ortodox, numită Catolicon, care susține că are în centru piatra de căpetenie a Pământului, Omphalos. Spre apus se află rotonda cu Mormântul Sfânt. Spre sud se află holul principal de intrare, care are în centru Piatra Ungerii, unde se susține că a fost uns și pregătit pentru înmormântare trupul lui Isus. Din acest hol se intră, la parter, în Capela lui Adam, iar la etaj sunt alte două capele: Capela Așezării pe Cruce (catolică) și Capela Înălțării Crucii (ortodoxă). Toate cele trei capele au un element comun, stânca Golgotei, care poate fi văzută și chiar atinsă în apropierea locului unde se pretinde că a fost înfiptă crucea lui Isus.

Portalul central este format din două arcade: una este blocată cu zidărie, dar a doua este funcțională. Conform unei înțelegeri cu Saladin din anul 1186, biserica a rămas a creștinilor, dar cheile ei sunt în mâna musulmanilor până astăzi, care o deschid și o închid în fiecare zi. În fața porții este o curte, care era închisă spre sud cu câteva coloane; de o parte și de alta a curții sunt câte trei capele aparținând diferitelor confesiuni ce slujesc aici, iar în partea de vest a curții se ridică turnul bisericii, care avea inițial cinci etaje, dar trei au fost demolate din ordinul musulmanilor, pentru a nu fi mai înalt decât minaretul din apropiere (e mai ușor să tai picioarele altuia decât să te ridici tu mai sus).

De jur împrejurul Catoliconului sunt culoare largi, sprijinite de coloane cruciate sau bizantine. În partea de răsărit sunt trei altare și o coborâre spre capela armeană „Sfânta Elena” și Capela Găsirii Crucii. În partea de nord avem următoarele: în dreptul rotondei se află capela catolică, cu deschidere largă, fără zid, spre rotondă (această capelă are orgă și scaune, constituind cel mai plăcut loc din tot complexul), apoi sunt culoare foarte largi, având pe mijloc coloane uriașe bizantine și cruciate, iar în capătul lor se află Capela Arestului, în care se susține că a fost ținut Isus până când s-a pregătit execuția.

În partea de vest a rotondei este o capelă siriană, în al cărei zid-stâncă se află un mormânt iudaic din sec. I d.Hr. În jurul complexului se mai află o capelă etiopiană și alte două capele copte. Printr-una din capelele copte se poate coborî într-un mare rezervor de apă, care a fost folosit de biserică de-a lungul timpului, și mai ales în perioada de reconstrucție.

Complexul Mormântului Sfânt aparține la șase confesiuni: ortodocși, catolici, armeni, copți, etiopieni și sirieni. Complexul a suferit mari stricăciuni în urma unui incediu din anul 1806 și a unui cutremur din 1927. Abia în 1959 principalele trei confesiuni (ortodocșii, catolicii și armenii) s-au înțeles să contribuie la restaurarea complexului. În prezent există un program foarte exact când fiecare confesiune are procesiunea de închinare pe la principalele capele din complex.

11. Grădina Mormântului

A doua variantă a locului unde a fost răstignit și îngropat Mântuitorul este Grădina Mormântului. Ea se află mult în afara zidurilor actuale ale orașului antic, spre nord, în cartierul arab, foarte aproape de autogara arabilor, gard în gard cu centrul francez École Biblique, unde se află mormântul regilor Israelului. Descoperirea este foarte târzie, de prin anul 1880, când generalul englez Charles Gordon s-a plimbat prin împrejurimile orașului și a fost surprins de forma stâncii de aici, care semăna cu un craniu de om. La aproximativ 100 m a găsit un mormânt săpat în stâncă, apoi o mare cisternă de apă și un teasc pentru stoarcerea vinului. Toate aceste elemente corespund descrierii biblice: un mormânt într-o grădină și o stâncă sub formă de țeastă de om.

Generalul Gordon a luat legătura cu Biserica Anglicană, s-a format o asociație, s-au strâns bani și s-a cumpărat locul respectiv. Inițial, s-a numit Grădina lui Gordon, dar mai apoi s-a ajuns la numele actual—Grădina Mormântului. Anglicanii au fost de părere că erau prea multe biserici în Ierusalim ca să mai construiască încă una, așa că au amenajat o grădină. Primul merit al acestui loc este că ne oferă o imagine foarte apropiată a modului în care arăta în realitate mormântul lui Isus. Apoi, aici este un cadru desebit de prielnic pentru rugăciune, meditație și închinare, cum nu găsești nicăieri altundeva în Ierusalim. Aici sunt amenajate locuri de adunare în aer liber, unde se poate organiza Cina Domnului, și zeci de grupuri evanghelice cântă și se împărtășesc în acest loc.

Mormântul are un mare inconvenient: este un mormânt vechi, din perioada Primului Templu (sec. al VIII-lea î.Hr.), reamenajat pentru o perioadă mult mai târzie, ceea ce nu corespunde cu afirmația Bibliei că Isus a fost pus „într-un mormânt săpat în stâncă, în care nu mai fusese pus nimeni” (Luca 23:53); acesta este cel mai puternic argument împotriva lui. Mormântul are în fața lui un șanț, pe unde se rostogolea piatra care acoperea intrarea, dându-ne o imagine clară a modului de funcționare. În perioada aceea, mormintele erau deschise după aproximativ un an pentru a se oficia a doua înmormântare, când oasele erau colectate și puse într-un coșciug mic din piatră (osuar), care era apoi așezat definitiv într-o nișă interioară din zidul mormântului.

Un piron antic, bătut în stâncă, ce putea fi folosit pentru sigilarea intrării, ar fi cel mai puternic argument în favoarea identificării acestui mormânt cu mormântul lui Isus. Marele bazin de apă și teascul de struguri sunt dovezi evidente că aici era o grădină, confirmând afirmațiile evangheliștilor. Totuși, nu se poate susține cu putere că zona aceasta este locul autentic al răstignirii și învierii. Grădina Mormântului oferă însă cel mai plăcut cadru pentru meditație și cel mai clar model al practicii mortuare din primul secol al erei creștine.

12. Ierusalimul musulman Domul Stâncii

În anul 638, Ierusalimul s-a predat în fața invaziei mahomedane, locuitorii lui semnând un tratat cu califul Omar prin care se supuneau arabilor; prin tratat, creștinilor li se recunoștea dreptul de a locui în cetate și de a se închina în biserica lor. Din acest an a început o nouă pagină în istoria orașului—perioada musulmană, care a ținut oficial până în iunie 1967, când evreii au eliberat Ierusalimul, orașul devenind capitala statului Israel. În realitate, în Ierusalimul unificat există o comunitate arabă foarte numeroasă, de peste 200 000 de membri, iar Muntele Templului este încă teritoriu aflat sub administrație musulmană și un centru religios musulman foarte important, al treilea în religia lor.

O perioadă de peste 1 400 de ani a lăsat urme adânci în trupul acestui oraș bătrân, dar veșnic tânăr. În primul rând, musulmanii au ocupat Muntele Templului, complet neglijat de creștini. Au construit aici prima moschee, numită Moscheea lui Omar, califul care a cucerit orașul și a ridicat prima moschee provizorie, făcută din lemn. Între 686 și 691, califul Abd al-Malik a construit actuala clădire. Este cea mai frumoasă realizare a artei arabe timpurii și singura care a supraviețuit intactă până în prezent. În realitate, nu este o moschee, ci doar o clădire comemorativă, numele real fiind Domul Stâncii, în amintirea înălțării la cer a profetului Mahomed, călare pe calul său înaripat, Al-Buraq (Coran, sura 17). Datorită culorii predominant albastre, mai este numită Moscheea Albastră.

În centrul edificiului se află o stâncă de temelie, pe care arabii o numesc Al Sahra, socotită de evrei și arabi centrul Pământului și locul marilor evenimente religioase din istoria lor. Clădirea are mari asemănări cu palatul lui Dioclețian din Split (303) și este extrem de frumoasă datorită proporțiilor aproape perfecte, dar și geometriei și exactității designului. Sunt două cercuri concentrice, trasate în jurul stâncii, pe circumferința cărora s-au construit două octogoane. Cel interior este format din coloane care susțin bolta, cel exterior este făcut din ziduri, care au latura de cca 20 m. Înălțimea cupolei este egală cu diametrul cercului exterior. Între cele două cercuri este un larg culoar interior, folosit pentru circulație. În cercul interior se află stânca, în care se află o mică grotă, unde se poate coborî. Pe peretele ei este un mihrab săpat în stâncă, unul din cele mai vechi, care le arată închinătorilor direcția spre Mecca.

Domul este foarte puternic ornamentat, culoarea dominantă la exterior fiind albastrul. Cupola uriașă este poleită cu aur, ceea ce contrastează puternic cu albastrul și creează o priveliște foarte frumoasă. Domul este monumentul cel mai semnificativ pentru Ierusalim, el apărând aproape în toate imaginile cu Orașul Sfânt.

Arabii au ridicat această construcție ca o propagandă monumentală pentru noua lor credință. Ei sunt ultimii monoteiști, care vin din deșert, fără cultură și fără tradiție, la concurență cu mult mai vechile și rafinatele religii ale iudeilor și creștinilor. Prin această construcție monumentală, doresc să se afirme și să demonstreze că nu sunt cu nimic mai prejos de îna­intașii lor. Doresc să câștige adeziunea totală a supușilor lor, care privesc cu mândrie la edificiul reprezentativ și sunt încântați de el. Vor să surclaseze biserica creștină din apropiere și să stârnească invidia creștinilor.

O inscripție din interiorul domului exprimă crezul lor puternic monoteist și îi provoacă pe creștini să-și revizuiască credința: „O, popor al cărții, nu întrece măsura în credința ta și nu spune despre Dumnezeu nimic altceva decât adevărul! Mesia, Isus, fiul Mariei, nu a fost decât mesagerul lui Dumnezeu, cuvântul Său pe care El l-a încredințat Mariei și un spirit venit de la El. Crede deci în Dumnezeu și în mesagerii Săi! Nu spune «trei»! Abține-te, e mai bine pentru tine! Căci Dumnezeu este un singur dumnezeu. Departe de gloria Sa transcendentă de a avea un fiu!”

În prezent, ca și în perioada construcției acestui dom, arabii musulmani din zona Levantului doresc să facă din Ierusalim un centru islamic foarte important, care să concureze cu Mecca. Domul Stâncii este un obiectiv extrem de sensibil, arabii trăind mereu nemulțumirea că nu li se permite tuturor musulmanilor să se închine aici și teama că, într-o zi, evreii vor demola clădirea pentru a construi templul lor distrus de romani. Evreii ultrareligioși nu au renunțat încă la acest loc și își doresc reconstrucția templului pe locul lui sau foarte aproape de el. Iată de ce acest punct geografic este cel mai sensibil și mai tensionat din lume.

Moscheea el-Aksa

Moscheea el-Aksa este a treia moschee ca importanță din lumea musulmană. Un comentariu musulman susține că rugăciunea profetului Mahomed înălțată la Mecca valorează cât 100 000 de rugăciuni, cea înălțată la Medina valorează cât 10 000 de rugăciuni, iar cea înălțată la Ierusalim valorează cât 1 000 de rugăciuni, moscheea de aici fiind mult mai importantă decât oricare altă moschee. Numele el-Aksa s-ar putea traduce „(moscheea) cea mai îndepărtată” și se crede că este menționată în Coran, când se spune că profetul s-a dus la el-Aksa (cea mai îndepărtată) pentru a se ruga, iar de aici a fost înălțat la cer într-o viziune.

Moscheea este construită în partea de sud a platformei templului, numită în arabă Haram esh-Sharif (Sanctuarul Nobil), pe locul unde Irod a construit porticul regal. În anul 530, împăratul Iustinian a construit aici o biserică, numită Biserica Doamnei Noastre, care a fost distrusă de perși în 614. Cu materiale din ruinele bisericii, califul Abd al-Malik a început, în perioada 686–691, construcția primei moschei, care a fost terminată de fiul său al-Walid în anul 705. Ea era o combinație între arta bizantină și arta arabă primară. Moscheea a fost așezată pe o axă care unea stânca de temelie, domul lanțurilor și mihrabul din moschee.

În decurs de 60 de ani, moscheea a fost de două ori distrusă de cutremure și reconstruită. Fiind așezată pe o platformă artificială, era mult mai vulnerabilă la cutremure. A fost reconstruită în 754, 780 și 1035, astfel că din construcția originală nu a mai rămas nimic.

Cruciații, care au ocupat Ierusalimul în 1099, au numit această moschee „Templul lui Solomon”. Au făcut din ea un palat pentru reședința lor și o biserică, adăugând noi construcții și fațada actuală, în stil roman. A devenit sediul cavalerilor templieri, care și-au luat numele de la clădirea în sine.

Saladin a transformat-o din nou în moschee în 1187 și i-a donat un minunat mihrab, confecționat din fildeș și lemn prețios. Ultima reconstrucție a avut loc în anii 1938–1941, cu materiale valoroase și coloane de marmură de Carrara, donate de Mussolini. Construcția propriu-zisă este un patrulater cu dimensiunile de 83 × 56 m, putând să cuprindă 5 000 de închinători. Interiorul este compus din șapte nave, câte trei pe o parte și pe alta și o navă centrală. În prezent este acoperită cu covoare speciale pentru închinătorii care se prosternează la rugăciune.

Haram esh-Sharif, platforma pe care se găsește moscheea el-Aksa și Domul Stâncii, se află în Ierusalim, dar este sub administrația palestiniano-iordaniană, dirijată de societatea Waqf, care se socotește atotstăpână și nu dorește să colaboreze cu israelienii și să ceară vreo autorizație de la ei. Paza este asigurată de poliția israeliană și există restricții în ce privește drepturile palestinienilor din teritorii de a vizita locul lor sfânt. Din acest motiv, există o tensiune continuă între palestinieni și israelieni, și de aici au plecat cele mai multe și mai grave conflicte.

Palatele califilor

În Imperiul Arab al califilor, în anul 661 a început dinastia Omeiazilor, care și-au fixat capitala la Damasc. Ei au fost foarte interesați de Ierusalim, începând un amplu program de construcții și amenajări. Structura urbanistică a orașului a rămas, în cea mai mare parte, cea fixată de romani și de bizantini, păstrându-se străzile principale, dar construindu-se clădiri noi. Cea mai amplă lucrare de construcție a avut loc în zona Muntelui Templului, unde s-au construit moscheile principale, și în partea de sud, unde s-au construit o serie de palate și alte edificii, precum și un spital.

Conform ruinelor găsite în timpul excavațiilor, erau cel puțin patru palate: trei în partea de sud a platformei templului și unul în partea de vest. Pentru construcția lor, terenul a fost umplut cu moloz și piatră, deoarece era mult mai jos, și palatele s-au construit pe platforma astfel creată. Acest mod de construcție s-a dovedit foarte slab în caz de cutremur, așa că aceste palate au suferit multe distrugeri. Palatele au fost construite cu pietre furate din clădirile de pe platforma templului, pe care romanii le‑au dărâmat și le-au aruncat în Valea Tyropoeonului atunci când au distrus cetatea în anul 70. Se poate vedea foarte clar elementul de recunoaștere a blocurilor uriașe tăiate de Irod, și anume o bordură pe margine. Cutremurul din 749 le-a dărâmat, dar au fost refăcute parțial. După cutremurul din 1033, care le-a dărâmat din nou, nu au mai fost reconstruite, iar ruinele lor au servit drept carieră de piatră pentru alte clădiri.

Palatul principal, rezervat califilor pentru perioada când aceștia veneau să se roage la Ierusalim, era în dreptul intrării în nava principală a moscheii el-Aksa. Celelalte palate erau folosite, probabil, pentru personalitățile importante, pentru ofițerii de rang înalt și pentru clerul care deservea moscheile.

13. Mirosul Ierusalimului

O poveste ne spune că un tânăr evreu din Maroc își dorea din tot sufletul să vadă Ierusalimul, dar drumul până acolo costa foarte mult. A muncit din greu mult timp până a reușit să strângă bani și să poată veni la Ierusalim. Nu a fost prea încântat de ceea ce a văzut. A vizitat tot ce a putut fi vizitat, s-a rugat la cele mai importante locuri, iar apoi s-a întors acasă. Toți l-au întrebat ce văzuse la Ierusalim, iar el le-a explicat, dar fără prea mult entuziasm.

Tatăl său l-a ascultat cu atenție în tot ce a povestit, iar la urmă a exclamat:

— Dacă ai fi simțit mirosul Ierusalimului, nu te-ai fi întors acasă!

Tânărul a fost foarte impresionat de remarca tatălui său. El văzuse tot orașul, dar nu remarcase nimic despre mirosul lui. S-a trezit în el dorința de a se întoarce la Ierusalim pentru a-l cerceta cu mai multă atenție și pentru a simți mirosul orașului. După alți câțiva ani de trudă, a reușit să strângă bani și să revină la Ierusalim, dar nu s-a mai întors. Tatăl lui a exclamat:

— Fiul meu a simțit acum mirosul Ierusalimului.

Ce este mirosul Ierusalimului? Este o expresie care cuprinde în ea ceva deosebit. Ierusalimul este special, are un farmec aparte, pe care nu-l are niciun alt oraș: el este orașul din centrul Bibliei. Cele mai multe evenimente din relatările sfinte s-au petrecut sau au fost scrise aici. Domnul Hristos a iubit acest oraș, a lucrat mult pentru el, a plâns pentru el și a murit aici. Ierusalimul este prezentat ca fiind centrul lucrării lui Dumnezeu. Aici, pe o platformă formată special prin deschiderea muntelui din jur, va coborî Noul Ierusalim, cu toți cei mântuiți. Din aceste motive, foarte mulți creștini doresc să vină să-l vadă sau chiar să locuiască la Ierusalim.

Evreii au motive și mai puternice pentru a ține la Ierusalim. Este capitala lor, întemeiată cu peste 3 000 de ani în urmă. Este locul unde a fost templul, unde se aduceau jertfele și unde primeau asigurarea că păcatele le sunt iertate. Ierusalimul a fost și este centrul lor de închinare. Arabii îl iubesc de asemenea și luptă pentru el, deoarece aici au avut loc evenimente importante din viața profetului Mahomed și tot aici au construit moschei deosebit de importante.

Toate acestea au acumulat amintiri spirituale profunde: fumul jertfelor și cântecul leviților, strigătele de bucurie și glasul profeților, răstignirea și învierea, dangătul clopotelor și strigătul muezinului, aroma tămâii și sângele martirilor. De-a lungul anilor, ele au pătruns în fiecare piatră, copac sau clădire, sub forma unei arome speciale—mirosul Ierusalimului, care îi oferă un farmec aparte. Prietene, te invit să vizitezi Ierusalimul, să vezi urmele numeroaselor evenimente care au avut loc aici, dar mai ales să simți mirosul Ierusalimului, să savurezi aroma sa profund religioasă și să te îndrăgostești de el!