II. Galileea, țara lui Isus

„Ținut al lui Zabulon și ținut al lui Neftali, Galileea neamurilor, înspre mare, dincolo de Iordan! Poporul care locuia în întuneric a văzut o mare lumină! Peste cei ce locuiau în țara umbrei morții a răsărit o lumină!” (Mat. 4:15–16). Galileea era a doua provincie ca mărime și importanță din timpul lui Isus. Este situată în partea de nord a țării, într-o zonă de deal, fiind străbătută de râul Iordan și având în mijlocul ei, asemeni unei inimi, Lacul Galileei. Aici a crescut Isus și tot aici Și-a desfășurat o mare parte din activitatea misionară. Vă invit să călătorim prin Galileea pe urmele lui Isus, conform celei de-a cincea evanghelii, adică geografia țării!

1. Pe urmele lui Isus în Galileea

Galileea este una din provinciile importante ale Țării Sfinte. Se află în partea de nord a țării. La sud, se delimitează de restul țării prin culoarul Chișon-Harod, care se întinde de la est la vest, între Iordan și Marea Mediterană. La est, este delimitată de Lacul Galileei, apoi de cursul superior al Iordanului și de masivul platoului Golan. La nord, se ridică o creastă înaltă desprinsă din munții Liban, care se întinde de la est la vest de-a lungul graniței dintre Israel și Liban. La vest, este delimitată de Marea Mediterană.

Este o regiune muntoasă, care coboară, de la est la vest, prin câteva creste de stâncă între care sunt văi largi, propice agriculturii. Printre văile locuite, se numără: Bet-Netofa, Turan, Karmiel și Meron. Cel mai înalt munte este muntele Meron, care atinge 1 260 m. Galileea are puțină apă, doar torenți sezonieri, precum Amud, Meron și Tabor. Singurele cursuri permanente sunt Chișonul și Harodul, în partea de sud, și Iordanul, în partea de est. În această zonă s-au stabilit următoarele seminții israelite: Așer (spre apus, în Țara Cabul), Isahar (în partea de sud), Zabulon și Neftali (în partea centrală și de nord). O parte din seminția lui Dan s-a mutat în nordul extrem, unde a cucerit și a dat numele celei mai nordice cetăți israelite, Dan.

Zonele de câmpie, precum culoarul Chișon-Harod, împrejurimile Lacului Galileei, bazinul Hula și poalele muntelui Hermon, erau teritorii ocupate de canaaniți, populații dotate cu care de fier. Cetățile lor erau cetăți mari, bine fortificate. Dintre ele, Hațorul era cea mai importantă, fiind și capitala. Iosua i-a cucerit și le-a distrus toată structura, iar Debora și Barak le-au dat ultima lovitură nimicindu-i definitiv. Canaaniții au dispărut, dar zona a continuat să fie cosmopolită. Fenicieni, sirieni și greci s-au așezat în regiune. Regii hașmonei au dus o politică puternică de iudaizare, colonizând mulți evrei din sud, din Iudeea, în zona Galileei și forțând populația păgână să se circumcidă. Așa se face că, pe vremea Domnului Hristos, Galileea era cea mai fanatică provincie iudaică, zonă de unde a apărut secta naționalistă a ziloților.

În timpul Domnului Hristos, Galileea era o provincie subordonată Imperiului Roman, un așa-numit „regat clientelar”, fiind condusă de un tetrarh, Irod Antipas, pe care Domnul Hristos l-a numit „vulpe” (Luca 13:32). Capitala provinciei se găsea la Sep­phoris, cetate aflată la circa 8 km vest de Nazaret. Între anii 17 și 20 d.Hr., Irod a mai construit o cetate nouă pe malul Lacului Galileei, pe care a folosit-o drept capitală, și i-a pus numele Tiberiada, în cinstea împăratului de atunci.

Provincia Galileea cuprindea foarte multe sate, mai mari sau mai mici. Caracterul religios al galileenilor se poate cunoaște din mulțimea de vase ritualice de piatră, din frecvența micvelor și din tipul de ceramică iudaică, irodiană. Cetățile importante și naționaliste erau Gamla, lângă Lacul Galileei, și Giscala, în partea nordică, muntoasă, de unde au pornit principalii conducători ai revoltei antiromane. Alte localități importante erau: Magdala, Capernaum, Horazin și Betsaida.

După distrugerea Ierusalimului, Galileea a devenit principala zonă în care s-au retras iudeii, fiind construite aici o mulțime de sinagogi. Aceste sinagogi, datând din sec. al III-lea–al VII-lea, constituie astăzi o adevărată comoară a patrimoniului iudaic. Ele au multe elemente împrumutate din lumea păgână, ilustrând marea schimbare în practica lor religioasă. Printre cele mai importante sinagogi, le amintim pe cele din Capernaum, Horazin, Gamla și Bet-Alfa. După venirea arabilor, în sec. al VII-lea, lumea ebraică s-a destrămat și majoritatea evreilor au plecat mai departe. În aceeași perioadă, în Galileea a început să se dezvolte o comunitate creștină puternică. O dovadă a acestui fapt sunt bisericile bizantine, dintre care le amintim pe cele din Capernaum, Tabgha, Nazaret și Cana.

În Galileea există și un oraș medieval, întemeiat de evrei veniți din Spania, care este centrul cabalei. Se numește Safed, este așezat pe cel mai înalt vârf din Galileea și are ca specific culoarea azurie a cerului. Domină, ca o coroană de lumină, cerul albastru al nopții.

Galileea este renumită pentru livezile sale, cirezile sale de vite și bogăția de monumente din toate epocile istoriei. O marcă renumită de sucuri naturale își are originile în Galileea, PRIGAT, care înseamnă „presă de fructe”, sau „fructe presate”.

Galileea este locul unde a trăit și a lucrat cel mai mult Mântuitorul. El a străbătut sat după sat, a stat de vorbă cu oamenii, le-a alinat durerile, le-a ținut predici, le-a oferit hrană atât pentru suflet, cât și pentru corp și chiar a înviat morți. Drumurile prăfuite, care urcau și coborau dealuri stâncoase, au fost străbătute de Isus și de ucenicii Săi de multe ori. Este impresionant să mergi prin locurile pe unde a trăit și a umblat Isus atât de des.

Iisus Și-a petrecut copilăria și tinerețea într-un sătuc de munte. Nu exista loc pe pământ care nu ar fi fost onorat prin prezența Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, pe lângă curțile împărătești și vestitele lăcașuri ale științei, ca să-Și stabilească locuința în modestul și disprețuitul Nazaret. (Viața lui Iisus, p. 52)

2. Nazaret: satul unde a trăit Isus

„A venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în sinagogă în ziua de Sabat și S-a ridicat să citească. I s-a dat sulul profetului Isaia. Când a desfășurat sulul, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, căci El M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună»” (Luca 4:16–18).

Nazaretul antic era o mică localitate așezată pe vârful primei coame stâncoase a Galileei. Spre sud, se întindea Câmpia Izreelului (Esdraelonului, în greacă), iar spre nord, valea Turan, cu localitatea Cana. Spre est, se înălța semeț vârful Tabor, iar spre vest, la 6-7 km distanță, era orașul Sepphoris, capitala de atunci a Galileei și reședința lui Irod Antipas, zis Vulpea. Nazaretul era atât de neînsemnat, încât istoricul evreu Josephus Flavius nu l-a inclus în lista celor 206 localități din Galileea.

Satul era sărac, fără pământ bun de agricultură, așezat pe un vârf uscat de stâncă, având un singur izvor care le asigura locuitorilor apa. Aici a trăit Isus timp de 30 de ani, mergând cu oile și caprele sau lucrând ca tâmplar și dulgher. A învățat să citească pe sulurile din mica sinagogă, unde participa la toate serviciile de cult. Era recunoscut ca cel mai bun cunoscător al Scripturilor și era adesea rugat să citească din Tora.

Astăzi, Nazaretul este cel mai mare oraș din Galileea, fiind locuit atât de arabi, cât și de evrei. Arabii locuiesc în partea veche, istorică, și sunt de religie catolică și ortodoxă, dar și foarte mulți de religie islamică. Tensiunile nu lipsesc dintre ei, mai ales atunci când este vorba să se construiască un nou lăcaș de cult. Evreii locuiesc în orașul nou, numit și Nazaretul de Sus, unde s-a dezvoltat o industrie constructoare de mașini.

Deși este localitatea unde a trăit Isus, monumentele importante comemorează un alt eveniment: Buna Vestire, mesajul transmis de îngerul Gabriel Fecioarei Maria. Doar un liceu creștin, cu predare în limbile arabă și franceză, poartă numele „Isus adolescentul”. În rest, totul este dedicat Fecioarei Maria. O biserică impunătoare, cea mai mare din tot Orientul Mijlociu, numită Biserica „Buna Vestire”, domină centrul vechi al Nazaretului. În jurul ei s-au dezvoltat orașul și toate afacerile turistice. De fapt, sunt două biserici care păstrează tradiția Bunei Vestiri, una ortodoxă și alta catolică.

Bisericile Nazaretului

Biserica „Îngerul Gabriel”, sau Biserica Izvorului, se află în partea de sus a localității, la poalele coastei stâncoase. Aici se află singurul izvor de apă al satului, unde veneau femeile să ia apă pentru gospodărie. Tradiția ortodoxă susține că îngerul Gabriel s-a arătat Fecioarei Maria când ea a venit să ia apă de la izvor, aducând ca motivație faptul că toate evenimentele biblice importante s-au petrecut la izvor. Peste acest izvor au construit o biserică, cu altarul chiar deasupra izvorului. Toți ortodocșii se închină aici pentru a comemora evenimentul Bunei Vestiri. Doi pictori români au zugrăvit această biserică, pe cheltuiala statului român, iar un mozaic auriu te întâmpină la intrarea în curte cu o inscripție în limba română: „Buna Vestire”.

Biserica „Buna Vestire”. Tra­diția catolică socotește că Buna Vestire a avut loc în casa Mariei, în timpul nopții. Pe fereastră a pătruns o lumină, care a trezit-o pe fecioară, iar aceasta a început dialogul cu îngerul. Peste grota Mariei s-a ridicat o biserică încă din sec. al IV-lea. Distrusă de perși și reconstruită recent (a fost terminată în 1968), poartă pe frontispiciu cuvintele Evangheliei în limba latină: „Și Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). Icoane donate din zeci de țări împodobesc stoa curții bisericii. Un portal măreț reprezintă în basorelief principalele scene din istoria mântuirii.

Clădirea bisericii catolice are două niveluri: la primul nivel se află grota Mariei, care încearcă să conserve ceea ce era cândva o casă de oameni simpli. În fața acesteia este amenajată o capelă pentru acte liturgice. La nivelul al doilea se află sala de cult propriu-zisă, dominată de un tablou uriaș în dreptul altarului. Vitraliile roșii, portocalii și violet imprimă o atmosferă caldă și vie spațiului cultic. Comunitatea arabă de religie catolică din Nazaret are principala capelă în acest loc.

Biserica „Sfântul Iosif” este a treia clădire religioasă importantă. Se află în cadrul aceluiași complex catolic, la 100 m distanță de Biserica „Buna Vestire”. Și ea este construită peste o grotă, care se crede că a fost casa și atelierul de lucru al lui Iosif. Poze expuse pe pereți încearcă se redea camerele grotelor din subsol, care nu pot fi vizitate. În sec. al V-lea, a fost construită o biserică bizantină, de la care ne-a rămas un frumos bazin de botez. Într-o nișă a zidului se află un grup statuar cu Iosif, Maria și copilul Isus, numit „Familia sfântă”.

Între cele două biserici este un sit arheologic cu câteva vestigii din anticul Nazaret: o stradă, urme de case și alte obiecte. Puțin mai departe, un grup statuar din bronz, reprezentându-i pe îngerul Gabriel și pe Fecioara Maria, completează tabloul. Artistul a reușit să redea destul de bine uimirea și surprinderea Mariei, dar și amabilitatea și căldura cu care îngerul îi transmite mesajul.

Isus și sinagoga din Nazaret

În micul sat era o sinagogă, unde Domnul Isus citea din Scriptură și le-o explica închinătorilor. O biserică modernă are pretenția că se află chiar pe ruinele fostei sinagogi, motiv pentru care este numită biserica-sinagogă. În această sinagogă a avut loc unul din cele mai tragice evenimente. Închinătorii, nemulțumiți de comentariile Domnului Hristos, L-au scos din cetate și L-au dus pe marginea prăpastiei, cu gând să-L arunce în gol. Există și acest loc, fiind chiar amenajat pentru turiști; se numește „Muntele Furioșilor” și se află la sud de cetate, spre Câmpia Izreelului. Stânca abruptă și prăpăstioasă stă încă mărturie pentru ura și răutatea anticilor nazarineni.

Spre nord de Nazaret se află localitatea Gat Hefer, locul de origine al profetului Iona. Nu ar avea nicio importanță, dacă iudeii nu ar fi comentat că din Galileea nu a ieșit vreodată un profet. Afirmația lor nu era adevărată, dar au dorit să minimalizeze importanța lui Mesia. Din acest motiv, Isus a folosit drept semn pentru Sine semnul profetului Iona: „Așa cum Iona a fost un semn pentru niniveni, tot așa va fi și Fiul Omului pentru generația aceasta” (Luca 11:30).

La 5 km nord de Nazaret se află localitatea Cana, un sat mare și bogat, așezat pe lunca fertilă a văii Turan. Din această localitate era Natanael, sau Bartolomeu, acel ucenic fără vicleșug. El cunoștea cel mai bine ce fel de oameni locuiau în Nazaret, sat vecin cu ei, și comentează: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?!” (Ioan 1:46).

Isus nu a crescut într-un mediu foarte select, ci, din contră, într-unul deosebit de nefavorabil: în condiții de viață aspre și grele, înconjurat de oameni răi, pătimași și gata de răzbunare. Cu toate acestea, a trăit o viață curată și impecabilă. A fost mereu singur, deoarece nu avea pe nimeni cu care să-Și poată împărtăși gândurile. Adeseori, Se retrăgea în mijlocul naturii pentru meditație și rugăciune. Isus ne este un exemplu, indiferent unde ne aflăm. Și noi putem trăi o viață curată, indiferent unde suntem, pentru că El ne este alături și ne ajută.

Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie inițiativă la formarea caracterului Său și nici chiar respectul și iubirea față de părinții Săi nu-L puteau face să renunțe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. […] Cu toate acestea, în copilărie, tinerețe și maturitate, Iisus a fost singur. În sfințenia și credincioșia Sa, El a călcat singur teascul și niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Știa că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile și țelurile neamului omenesc, toți vor pieri. Această povară apăsa asupra sufletului Său și nimeni nu-și putea închipui cât era de grea. Cu o stăruință neabătută Și-a îndeplinit planul vieții Lui, acela de a fi Lumina oamenilor. (Viața lui Iisus, p. 70, 76)

3. Cana Galileei: prima minune a lui Isus

În partea de nord a Nazaretului, dincolo de creasta muntelui, pe panta care coboară spre valea Turan, se află localitatea Cana. În prezent este un sat mare, locuit de arabi, atât creștini, cât și musulmani. Două biserici creștine, așezate față în față, la doar câțiva metri una de alta, una catolică și alta ortodoxă, comemorează minunea transformării apei în vin. Biserica catolică este construită peste ruinele unei biserici bizantine din sec. al V-lea, ruine care îi oferă astfel mai multă credibilitate.

Fiecare biserică are vase de piatră după ritualul de curățare iudaic. În biserica ortodoxă se află două astfel de vase, de dimensiuni ceva mai mici. Ele sunt așezate în dreapta și în stânga altarului și constituie obiectul cel mai important al bisericii. În biserica catolică se află un vas mare din piatră, de formă conică, putând să cuprindă până la 70‑80 l de apă. El se află la demisolul clădirii și a fost găsit când s-au făcut săpături arheologice în acest loc. Vasele sunt într-adevăr antice, din perioada primelor secole ale creștinismului, pe atunci fiind foarte răspândite în toate localitățile evreilor. Erau folosite la spălarea rituală a mâinilor, pentru curățarea de întinările spirituale cauzate de atingerea de obiecte necurate. Înainte de a mânca sau de a pune mâna pe Scriptură, un evreu religios trebuia să facă o astfel de spălare rituală (Mar. 7:3–4).

Cu siguranță că, la o masă de nuntă, unde veneau mulți oameni, organizatorii trebuiau să ia măsuri pentru a oferi suficiente vase de curățare. Când, la nunta relatată în evanghelii, au rămas fără vin, iar mama Lui a apelat la El, Isus a folosit astfel de vase pentru minunea care a avut loc. Vinul folosit pentru masă era păstrat în anumite amfore de lut, care puteau să aibă până la 20 l. De ce a ales Isus să folosească aceste vase, nu putem ști. Probabil că, încă de pe acum, dorea să dea o lecție de desacralizare a acestui obicei.

Pe aceeași stradă, la numai 50 m depărtare de cele două biserici, se află o altă biserică, mai mică, purtând pe frontispiciu următorul text: „Casa ucenicului Bartolomeu Natanael”. De aici era originar acest ucenic în care nu se găsea vicleșug. Fiind atât de aproape de Nazaret, el îi cunoștea mult mai bine pe locuitorii acestui sat de munte și știa cât de răi erau. Vorbele lui constituie încă o dovadă că Isus a crescut ca un nufăr alb într-o baltă de mocirlă.

4. Țiporis: coroana Galileei

Țiporis, sau Sepphoris, a fost capitala Galileei în timpul Domnului Hristos. Se află la doar 7-8 km vest de Nazaret, între dealurile joase ale Galileei. Numele vine de la cuvântul ebraic țipor „pasăre”, deoarece, spun evreii, este așezată pe vârful unui deal, asemeni unei păsări. De aici este o priveliște foarte bună de jur împrejur. Un puternic izvor de apă alimentează cetatea și, pe vremuri, îi oferea siguranță pe timp de asediu.

A fost o fortăreață puternică din Galileea în sec. I î.Hr., trecând succesiv de la Seleucizi la iudei, la romani și iar în mâinile iudeilor. A fost distrusă în revoltele produse la moartea lui Irod cel Mare, în anul 4 î.Hr. Irod Antipas, care a moștenit Galileea, a ales Țiporis drept capitală și a reconstruit-o, făcând-o să devină „coroana Galileei”, cum spunea Josephus Flavius. Nu a avut strălucirea Cezareei și a fost depășită de Tiberiada, ridicată în anii 17–20 d.Hr.

Cetatea a fost, în general pro-romană, neparticipând la niciuna din luptele împotriva romanilor. Nero i-a dăruit-o lui Irod Agrippa al II‑lea, ceea ce a dus la schimbarea, pentru scurt timp, a numelui în Eironopolis Neronias.

După distrugerea Ierusalimului, a devenit un centru al iudaismului. Aici a funcționat, timp de aproape un secol, Sanhedrinul iudeilor, după care a fost mutat la Tiberiada. Iuda ha-Nasi a locuit în acest oraș, unde a scris monumentala lucrare iudaică Mișna, iar atunci când a murit, a fost îngropat la Bet-Șearim.

Țiporis a devenit un centru creștin, fiind situat pe ruta Aco–Nazaret. Încă din anul 351 în acest loc s-a construit o biserică. Cruciații au fortificat cetatea și au avut aici ultima lor bază militară înainte de dezastruoasa bătălie de la Coarnele Hattinului. A intrat în declin după ce a fost cucerit de mameluci.

Dintre monumentele de aici, pot fi vizitate: mormântul lui Rabi Iuda Nessiah (nepotul lui Iuda ha-Nasi), citadela, care domină întreaga zonă, sau sinagoga, cu mozaicul ei care conține șapte tablouri, printre care amintim: „Sacrificiul lui Isaac”, „Consacrarea lui Aaron” și „Zodiacul”. În prezent, Țiporis este doar un sit arheologic în plină lucrare de cercetare și restaurare.

5. Hațor: capitala canaaniților

În bazinul Hula, pe marginea șoselei care duce spre sudul Libanului, se află cel mai mare sit arheologic din Israel și cel mai mare oraș canaanit descoperit până acum­—Hațorul. Este așezat pe două movile naturale: orașul de jos și orașul de sus, sau acropola. Orașul de jos are 70 ha și este mai puțin cercetat, dar în fiecare loc unde s-au făcut sondaje s-au găsit clădiri importante, mai ales temple. Orașul de sus, acropola, are o suprafață de 10 ha și a fost mai intens cercetat (săpăturile au început în anul 1955 și continuă și în prezent). Aici s-au descoperit urmele palatelor canaanite, mai multe temple canaanite și incinte sacre în aer liber: înălțimi și masebe, adică pietre închinate Soarelui.

Din perioada israelită s-au descoperit poarta cu șase camere construită de Solomon și zidul de cazemată, confirmând cu exactitate datele Bibliei (1 Regi 9:15). Apoi s-au descoperit silozul de alimente, magazii de depozitare, sistemul de alimentare cu apă și ultima fortăreață ridicată în calea năvălirii asiriene. Orașul canaanit a fost cucerit și distrus prin foc de două ori, în sec. al XV-lea și al XIII‑lea î.Hr., ceea ce corespunde cuceririlor făcute de Iosua, iar mai apoi de Barak și Debora.

Solomon, Ahab și Ieroboam al II-lea au fost principalii constructori și stăpâni ai orașului israelit. El a fost cucerit de asirieni în anul 732 î.Hr., după care nu a mai cunoscut o nouă viață. Lunga sa istorie din perioadele canaanită și israelită (circa 2 000 de ani) a acumulat în telul cetății 22 de straturi de existență, făcând din Hațor o adevărată școală de arheologie pentru Israel.

Se poate vizita poarta lui Solomon cu șase camere, foarte bine restaurată. La intrare are două bastioane, iar poarta propriu-zisă are dimensiunile de 15 × 20 m. A fost ridicată peste ruinele unui templu canaanit cu o singură cameră, a cărui ușă de intrare a fost dezgropată în una din camerele porții.

Bine descoperit mai este încă un templu canaanit, destul de mare (16 × 10 m), cu o favisă în mijloc și o nișă pentru statuia zeului pe zidul de vest. Chiar lângă acest templu se află principala clădire de la Hațor. Este o clădire făcută din cărămizi de pământ, zidite pe o temelie de piatră, cu ziduri de 4‑5 m grosime și cu o cameră centrală de 15 × 15 m. Există multe discuții în jurul acestei clădiri, susținându-se că a fost un palat sau un templu, deoarece în fața clădirii, în curte, este un altar de piatră foarte mare, de circa 5 × 5 m. S-a ajuns la formula de compromis de a fi numit templu-palat ritual.

Sistemul de alimentare cu apă al cetății era compus dintr-o groapă de 10 × 10 m și adâncă de 46 m și dintr-un tunel lateral, care ajungea până sub albia torentului din apropiere. O scară în spirală construită pe peretele puțului făcea posibil accesul până la apa de jos.

La Hațor putem vedea multe locuri cultice nebiblice, precum: înălțimea de la porți, din fața palatului canaanit, înălțimea clasică ridicată pe punctul cel mai înalt al cetății (foarte probabil chiar de către israeliți), un grup de șapte pietre cioplite (masebe) împreună cu un leu protector. O vizită la Hațor oferă mari posibilități de a învăța istoria biblică la ea acasă.

6. Galileea Superioară

Partea nordică a Galileei este dominată de masivul cu două cocoașe al muntelui Meron. Prin cei 1 260 m, este cel mai înalt vârf din Galileea. Este complet împădurit cu arbuști și copaci de dimensiuni mici. La poalele lui se află o mică depresiune intramontană, unde se află localitatea Giscala, de unde era originar unul din conducătorii revoltei împotriva romanilor—Ioan de Giscala.

Cea mai importantă localitate este orașul Safed, reconstruit la peste 1 000 m altitudine de către evreii alungați din Spania în 1492. Orașul are sinagogi similare cu cele lăsate în urmă în Spania și este renumit prin culoarea albastru-deschis a caselor de aici. Safed este centrul cabalei, o școală filozofico-religioasă ebraică având un profund caracter mistic.

Mergând mai departe pe platoul înalt de la vest de bazinul Hula, se întâlnesc ruinele unei vechi localități ebraice, Kedeș Neftali. Aceasta era cea mai importantă localitate nordică din Canaanul ocupat de Iosua și aparținea seminției lui Neftali. A fost aleasă să fie una din cele trei cetăți de scăpare, alături de Șehem și Hebron. Evreii, care nu au putut cuceri ușor zonele de câmpie din jur, s-au așezat pe aceste platouri de pe înălțime. Din Kedeș era originar Barak, generalul chemat de Debora să conducă lupta împotriva canaaniților comandați de Sisera. Astăzi au mai rămas aici doar cioburi sparte, spălate de ploile iernii. Platoul este locuit de câteva sate de evrei și cultivat cu pomi fructiferi și viță-de-vie.

Coborând de pe platoul lui Neftali, se ajunge la granița cu libanezii, fenicienii de altădată. Drumul care merge spre nord intră în Chiriat-Șmona (Orașul celor opt), cel mai nordic oraș al țării, purtând numele celor opt evrei uciși aici. Șoseaua continuă alți câțiva kilometri, urcând pe versantul care închide bazinul Hula, până la cel mai nordic sat; în Antichitate se numea Abel-Bet-Maaca, iar aproape de ruinele lui se află satul actual Metula, așezat chiar pe granița cu zona cea mai fierbinte a conflictului cu Hezbollahul.

7. Bazinul Hula

Bazinul Hula (în ebraică, Emek HaHula „valea Hula”) este o mică depresiune în partea de nord a Galileei Superioare. La vest, este străjuit de Dealurile lui Neftali, care ajung până la 800 m înălțime, iar la est se află platoul vulcanic al Golanului, care depășește 1 000 m altitudine. În partea de nord-est se înalță maiestuos muntele Hermon, care este plin cu zăpadă jumătate de an, în timp ce jos se pot culege portocale și alte fructe. Bazinul Hula are o lungime de circa 25 km și o lățime de 6-8 km, suprafața totală fiind de 177 km2; înălțimea față de nivelul mării variază între 4 și 70 m.

În acest bazin se unesc cele patru brațe ale Iordanului—Banias, Dan, Senir și Ayun—formând un singur fir de apă. Tot din Iordan s-a format un lac, Hula, care, înainte de amenajările funciare din anii ’50, avea 5,3 km lungime, 4,4 km lățime și 1,5-3 m adâncime, cu o suprafață de 12-14 km2. În prezent, lacul s-a redus la doar 3,5 km2, cu o zonă de mlaștină în jurul lui. Restul suprafeței este teren agricol fertil, cultivat cu tot felul de cereale, dar și cu pomi fructiferi. Aici cresc meri, peri, pruni, piersici, caiși, dar și citrice, avocado, mango sau rodii.

Bazinul Hula a fost locuit încă de la început; aici erau cetățile Abel Bet-Maaca, Dan, Hațor și Cezarea lui Filip și pe aici trecea drumul principal Via Maris, care lega Egiptul de Mesopotamia. În prezent, aici întâlnim orașele Chiriat-Șmona și Hatzor HaGlilit.

Tot aici s-au înființat primele colonii de evrei, începând cu anul 1880. Rosh Pinna a fost prima dintre acestea, fiind înființată în partea de sud-vest a bazinului, cu evrei veniți din România.

În Biblie, zona este numită „apele Meromului” (Ios. 11:5) și este locul marii bătălii a lui Iosua cu confederația cetăților canaanite din nord. Canaaniții i-au întâmpinat pe evrei pe platoul întins din partea de sud cu o armată formată din foarte multe care de război. Domnul i-a promis victoria lui Iosua, cu condiția să distrugă carele canaaniților și să taie tendoanele de la picioarele cailor. Evreii nu aveau nevoie de armele canaaniților: Dumnezeu era garanția victoriei lor.

Zona a aparținut regatului Israel, regatul de nord, și a fost prima parte ocupată de asirieni în anul 732 î.Hr., când populația a fost deportată în zona Babilonului.

8. Dan: cetatea compromisurilor

„Toți israeliții au ieșit de la Dan până la Beer-Șeba și până la ținutul Ghiladului. Adunarea s-a strâns astfel ca un singur om…” (Jud. 20:1).

Dan este localitatea cea mai nordică a Israelului, așezată la poalele muntelui Hermon. Este al doilea loc ales de seminția daniților pentru a se așeza după împărțirea țării de către Iosua. Aici s-a stabilit primul cult idolatru din Israel, încă din perioada judecătorilor, și tot aici a fost ridicat un centru cultic nebiblic de către Ieroboam. Bucurându-se de daruri naturale excepționale, locuitorii Danului au excelat în compromisuri spirituale, locul fiind un punct de confluență între politeism și monoteism.

Istoricul așezării

Era la începutul anilor 1960, în timpul conflictelor zilnice de la frontiera dintre Israel și Siria. Armata israeliană săpa tranșee și adăposturi. Un locuitor al unui sat din apropiere a observat ziduri vechi și ruine dezgropate și împrăștiate de soldați. I-a anunțat imediat pe arheologi și s-au purtat tratative cu armata pentru protejarea sitului. Încă din timpul conflictului, arheologii au început săpăturile în partea opusă rafalelor inamice, iar după război au extins cercetările la întregul tel. După peste 30 de ani de cercetări și restaurări, Tel Dan este astăzi unul din cele mai frumoase situri restaurate din perioada regală. Punctele de atracție sunt poarta cetății, înălțimea lui Ieroboam și poarta cu trei arce din perioada canaanită.

Pe lângă cetățile canaanită și israelită care au existat pe acest tel, de sub această movilă izvorăște cel mai puternic braț al Iordanului — Dan. Un adevărat râu iese de sub pământ de pe o suprafață de numai câteva hectare. Debitul izvorului de la Dan este de 50 m3 pe minut, fiind cel mai puternic izvor din Orientul Mijlociu. Izvorul Dan al Iordanului, cu cadrul geografic minunat, la care se adaugă vestigiile arheologice, face ca situl să fie un punct de atracție pentru foarte mulți turiști.

Cetatea nu apare între localitățile cucerite și împărțite de Iosua nici cu numele vechi (Laiș), nici cu cel nou (Dan). În raportul biblic, apare pentru prima dată în Jud. 18, când bărbați din seminția lui Dan își căutau o nouă așezare. Ei au găsit această cetate, numită Laiș, așezată în partea de nord a bazinului Hula, într-o mică depresiune dintre munții Liban și Hermon. Le-a plăcut, au cucerit-o, au reconstruit-o și au redenumit-o Dan. De atunci, a rămas cea mai nordică localitate israelită, iar definirea țării se făcea prin cuvintele: „de la Dan până la Beer-Șeba”.

Importanța cetății

Localitatea se afla pe drumul marilor caravane din Orientul Mijlociu. Calea Mării se despărțea în apropierea ei: un braț al drumului urca pe platoul Golan pentru a face legătura cu drumul ce ducea la Damasc, iar un alt braț își continua calea, prin valea Beca, spre nord către Babilon. Dan era o fortăreață la răscruce de drumuri și la poarta de intrare în munți, de aceea a devenit o cetate foarte importantă și bine fortificată.

Cetatea are o existență lungă în timp, aici descoperindu-se urme clare de ocupație canaanită din epoca bronzului mijlociu și târziu (2000–1200 î.Hr.), ocupație canaanită de la care ne-au rămas fortificații mărețe și porți unice. Cea mai importantă este poarta cu trei arce, construită din cărămidă nearsă, iar ulterior îngropată sub fortificația „val de pământ”. Această poartă datează din vremea marilor patriarhi Avraam, Isaac și Iacov, adică sec. al XIX‑lea–al XVIII-lea î.Hr. Adevărata viață a cetății a înflorit însă în perioada regatului de nord, Israel.

Vițelul de la Dan

După formarea regatului de nord, Israel, Ieroboam a ales cetatea Dan pentru a ridica aici un centru religios, format dintr-un mare altar și o înălțime în aer liber. Un complex asemănător a fost ridicat la Betel, localitatea cea mai sudică a regatului. Cert este că cele două centre au funcționat și au atras populația spre ele, oprind fluxul normal spre Ierusalim. Centrul de la Betel a fost complet distrus, probabil în timpul reformei lui Iosia (începută în anul 629 î.Hr.), fiind mult mai aproape de Iuda, dar cel din Dan a rămas intact, constituind astăzi un punct de cercetare și de vizitare.

Altarul de jertfe, construit din pietre cioplite, avea dimensiunile de 5 × 5 m și era înalt, probabil, de 2,5 m. Foarte interesant este că el păstra dimensiunile altarului de jertfe de la templul din Ierusalim. Două scări din piatră, cu încă cinci trepte, se mai păstrează încă pe fundația acestui altar.

Înălțimea propriu-zisă (în ebraică, bamat) a centrului de închinare are dimensiunile de 60 × 40 m. Este o construcție din piatră frumos cioplită și așezată la câțiva metri nord de altar. Treptele monumentale de pe latura de sud a înălțimii fac legătura între altar și înălțime. Pe platforma acestei înălțimi se afla o construcție, astăzi complet distrusă, probabil locul unde era amplasat unul din acei viței de aur foarte faimoși despre care Ieroboam spunea: „Israele, iată zeii tăi care te-au scos din țara Egiptului!” (1 Regi 12:28).

Pe latura vestică a incintei se aflau clădirile preoților, unde se păstrau vasele, uneltele, hainele și toate cele necesare pentru slujire.

Această incintă a fost distrusă de invazia siriană, la comanda regelui Asa (1 Regi 15:18–21), în jurul anului 890 î.Hr. A doua fază de reconstrucție se poate vedea cu claritate și aparține, foarte probabil, perioadei regelui Ahab (874–853 î.Hr.). În anul 732 î.Hr., partea de nord a Israelului a fost ocupată de asirieni, iar populația a fost deportată. Incinta sacră a scăpat de distrugere, dar nu a mai fost folosită ca loc sacru al regelui. A continuat totuși să fie folosită ca loc de închinare păgână multe secole, până în perioada elenistică.

Poarta cetății

La Dan avem cele mai frumoase și mai magnifice porți. În primul rând, este poarta cu trei arce, din perioada canaanită a bronzului mijlociu, apoi poarta israelită din perioada regatului de nord. Complexul porții israelite a fost ridicat în afara fortificațiilor canaanite și constituie cel mai mare ansamblu de porți israelite din epoca fierului. Este amplasat în partea sud-estică a cetății, ocupă o suprafață destul de mare și este compus din trei porți.

Prima poartă închidea ceea ce se numește „parcarea de căruțe”. A doua poartă avea amenajat tronul regelui, așezat sub un baldachin, și banca de piatră a bătrânilor cetății, care stăteau la judecată. Prin această poartă, cetatea este unică dintre toate cetățile țării. Poarta a treia are doar patru camere, dar foarte mari.

Sala de judecată, locul oficierii căsătoriilor, notariatul unde se perfectau toate actele, adunarea bărbaților, sfatul bătrânilor și comandamentul militar—toate își aveau sediul la poarta cetății. Aceasta era structura urbanistică a unei cetăți israelite clasice.

Documentele arheologice

Campania siriană din timpul regelui Baeșa a lăsat în urma ei o stelă, care comemora victoria siriană. Din această stelă s-a găsit o parte, cuprinzând următoarea inscripție: „…regii Israelului… casa lui David…”. Este cel mai vechi document arheologic care atestă autenticitatea regelui David și dovedește renumele acestei dinastii: pentru străini, regii Israelului erau urmașii lui David.

Un alt document arheologic găsit în sit și scris în limba greacă conține următoarele cuvinte: „Dumnezeul care este la Dan”. Chiar dacă au trecut multe secole de la încetarea funcționării altarului, în memoria urmașilor a rămas semnificația acelui loc: „Dumnezeul din Dan”. Situl a continuat să fie locuit în perioadele persană, greacă și romană, dar în primele secole după Hristos a fost complet abandonat, locul fiindu-i luat de localitatea vecină Banias, devenită Cezarea lui Filip.

Întrucât cetatea Dan era așezată în partea cea mai nordică a țării, la granița cu sirienii și cu fenicienii, departe de Ierusalim, locuitorii ei și‑au permis să ridice un loc cultic de închinare care era împotriva regulilor biblice. Influențele păgâne și interesele politice i-au împins spre compromis. Avantajele strategice și materiale ale cetății i-au îndepărtat de Dumnezeu, însă succesul și gloria lor au fost de scurtă durată. Acesta este finalul tuturor celor ce aleg această cale. Dan este o lecție tristă, care nu trebuie urmată. El [Ieroboam] s-a gândit: „S-ar putea ca acum regatul să se întoarcă la casa lui David. Dacă acest popor se va duce la Casa Domnului, în Ierusalim, ca să aducă jertfe, inima acestui popor va trece de partea stăpânului lor, Roboam, regele lui Iuda; pe mine mă vor omorî și se vor întoarce la Roboam, regele lui Iuda.” După ce s-a sfătuit, regele a făcut doi viței de aur și a zis poporului: „Este prea mult pentru voi să mergeți până la Ierusalim. Israele, iată zeii tăi care te‑au scos din țara Egiptului!” L-a pus pe unul la Betel, iar pe celălalt la Dan. Și acest lucru a devenit un prilej de păcătuire; poporul mergea până la Dan să se închine înaintea unuia dintre viței. (1 Regi 12:26–30)

9. Banias: un centru păgân și o declarație de credință

La poalele Hermonului, într-un cadru natural deosebit de frumos, se află Banias. Numele este o pervertire a numelui lui Pan, zeul grec al păstorilor, care își avea centrul religios la gura grotei care-i poartă numele. Două obiective importante se găsesc în acest loc: izvorul Iordanului de la Banias, din Grota lui Pan, și cetatea-capitală a lui Irod Filip, numită și Cezarea lui Filip.

Izvorul Iordanului

Un adevărat râu iese în întregime de sub stânca de calcar, care se deschide, ca o gură uriașă, numită de localnici Grota lui Pan. Pe peretele acestei stânci sunt mai multe nișe săpate în stâncă, unele cu inscripții, toate cu rol liturgic în închinarea la zeul păstorilor, Pan. În perioada romană s-au construit mai multe temple păgâne: templul lui August (construit de Irod cel Mare), templul lui Zeus, templul zeiței Nemesis și incinta sacră a țapilor păroși (cu nișe sacre pentru îngroparea oaselor țapilor sacrificați). Incinta a funcționat în toată perioada elenistică și în primele secole creștine, până la liberalizarea creștinismului, când toate centrele păgâne au fost rând pe rând închise.

Izvorul Iordanului de la Banias curge spre bazinul Hula formând o cascadă de dimensiuni mici, apoi se unește cu brațele Dan și Senir pentru a forma Iordanul. Pe cursul său superior sunt o mulțime de bazine de pește, iar apa este folosită și pentru îmbuteliere. Încă din vremea lui Irod cel Mare s-a demonstrat că râul își are obârșia într-un lac montan de pe Hermon, care curge prin tuneluri interioare până iese din nou la suprafață la piciorul muntelui.

La câteva zeci de metri mai jos, Irod Filip și-a construit cetatea de reședință pentru teritoriile pe care le stăpânea la est de Iordan, pe platoul Golan. Câteva ziduri masive stau mărturie despre frumusețea și eleganța acestui mic oraș. Era construit după model roman, cu cardo și decumanus, cu magazine înșirate de-a lungul străzii principale, care mai pot fi văzute, rămânând aproape intacte. Sinagoga și o parte din clădirile principale sunt de asemenea în stare foarte bună de conservare.

Locul este deosebit de important pentru creștini, deoarece aici i-a adus Isus pe ucenicii Săi și i-a întrebat cine cred ei că este El. Petru, în numele tuturor, a făcut faimoasa declarație de credință: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!”, iar Isus i-a răspuns: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mat. 16:16–17). Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinței credincioșilor. Hristos Însuși a zis că în aceasta constă viața veșnică. Dar faptul de a avea această cunoștință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești. […] Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. (Viața lui Iisus, p. 394–395)

10. Platoul Golan: Mărul discordiei dintre Siria și Israel

Platoul Golan este o zonă muntoasă, ce coboară de pe muntele Hermon, în nord, până la râul Yarmuk, în sud, care îl desparte de Țara Ghiladului. Spre răsărit are o creastă înaltă de peste 1 000 m, cu trei conuri de vulcani stinși care domină întreaga priveliște. Toată zona este vulcanică și pietroasă, cu văi adânci și bolovani negri de bazalt. Există puțin teren agricol, iar cel care este s-a format prin înlăturarea pietrelor și o muncă intensă de fertilizare. Sunt însă pășuni multe, cu iarbă mare în perioada de iarnă și primăvară, dar uscată în timpul verii.

În Vechiul Testament, regiunea era numită Țara Bașanului, sau Țara lui Og, și era renumită pentru vitele ei, în Scriptură apărând expresia „tauri puternici din Bașan” (Ps. 22:12). În prezent este numită platoul Golan. Aici au fost descoperite peste 25 de situri arheologice foarte vechi, din epocile cuprului și a pietrei. Tot aici (la Rogem Hiri) se află cel mai mare complex de pietre înălțate, dolmen, având o circumferință de 155 m.

În partea de sud este teritoriul Gheșur, care nu a fost cucerit de David, rămânând independent. Fiul său Absalom s-a căsătorit cu fiica regelui Gheșurului și s-a refugiat aici când s-a răsculat împotriva tatălui său.

Este un teritoriu disputat de mii de ani între sirieni și israelieni. De la Războiul de Șase Zile din 1967, teritoriul este ocupat și anexat de Israel. Evreii au amenajat întinse livezi de pomi și plantații de viță-de-vie, făcând din Golan o provincie foarte fertilă. Centrul regiunii este orașul Katzrin, ridicat foarte aproape de situl antic al Katzrinului talmudic.

Satul talmudic Katzrin

Un parc național s-a amenajat peste un sat evreiesc datând din sec. al III‑lea–al VII-lea d.Hr., descoperit după eliberarea platoului Golan în 1967. Au fost dezgropate mai multe case din piatră neagră de bazalt, iar unele au fost renovate în întregime, oferind posibilitatea de a retrăi atmosfera de acum aproape 2 000 de ani. Aceste case păstrează tipicul unei case evreiești cu patru camere: bucătărie, sufragerie, cămară și dormitor la etaj. Reconstituirea întregului mobilier și a atmosferei de epocă oferă turistului o experiență unică. Se poate merge prin curte, prin aranjamentul bucătăriei de vară din curte și se poate urca pe acoperișul casei pentru a înțelege sistemul de construcție al unei case din Orient.

Satul avea o sinagogă, foarte bine conservată; un dispozitiv optic, așezat la 10 m distanță, ne oferă posibilitatea să o vedem așa cum arăta ea în Antichitate. Străzi și case renovate în mare parte întregesc tabloul unui sat locuit de evrei în primele secole creștine. Principalele unelte agricole, bun comun al colectivității, precum presa de ulei și moara, sunt de asemenea expuse și ne ilustrează cum se producea uleiul de măsline. Katzrin este singurul sat ebraic antic neafectat de alte construcții și a putut fi astfel restaurat. De aceea, valoarea lui este deosebit de mare.

11. Lacul Galileei

Lacul Galileei este inima provinciei Galileea și locul cel mai frumos, mai căutat și mai încărcat de evenimente, motiv pentru care este vizitat de toți turiștii. Se află așezat între platoul Golan, la răsărit, și platoul dealurilor Galileei, la apus. Este un lac natural, format pe cursul Iordanului, având lungimea de 22 km, lățimea de 12 km și o adâncime maximă de 50 m. În limba ebraică se numește Chineret, de la chinor „instrument cu coarde (mandolină, vioară)”, deoarece are forma corpului unui astfel de instrument. Grecii l-au numit Ghenezaret, prin grecizarea numelui ebraic Chineret. În Biblie este numit, pe rând: Marea Galileei (termenul cel mai des folosit), Marea Tiberiadei (de la Tiberiada, principalul oraș de pe malul său) ori lacul Ghenezaret.

Principala sursă de apă este râul Iordan, care intră prin partea de nord a lacului și iese prin partea de sud, în locul numit Yardenit. Alte surse de apă sunt torenții sezonieri (care, în timpul ploilor, se varsă în lac) și izvoarele laterale și de adâncime de pe fundul lacului. Printre izvoarele laterale amintim cele șapte izvoare de la Tabgha, sau Heptapegon, locul unde a avut loc minunea înmulțirii pâinilor. Sunt și câteva izvoare cu apă sărată, care au fost captate și conduse prin conducte până la cursul râului care iese din lac. Printre izvoarele de adâncime sunt de asemenea izvoare sărate și, atunci când lacul este foarte scăzut, iar presiunea lacului este mai mică, ele varsă apă sărată în lac. Pentru a nu se întâmpla aceasta, s-a stabilit o limită minimă până la care se poate trage apă din lac, numită „linia roșie”.

Lacul Galileei era, până de curând, principala sursă de apă dulce a țării. Israel’s National Water Carrier este societatea creată în 1964 pentru a administra alimentarea cu apă a țării. În partea de nord-vest se află o puternică stație de pompare, care ridică apa pe un canal și apoi o conduce în sistemul național de aprovizionare cu apă. Apa este repartizată celor trei țări riverane Iordanului: Israelul, Palestina și Iordania, după anumite cote prestabilite.

Lacul Galileei se află la 214 m sub nivelul mării, într-o depresiune adâncă, înconjurată de dealuri înalte de peste 400 m. Din acest motiv clima este foarte caldă tot timpul anului, iar vara este excesiv de caldă, tropicală chiar, cu temperaturi în jur de 40 °C. În cea mai mare parte, panta muntelui coboară până aproape de lac, dar în unele zone, muntele este ceva mai departe, lăsând loc unor mici câmpii, precum Câmpia Ginosarului, în partea de nord-vest, sau Câmpia Yardenitului, în partea de sud. Lacul este bogat în pește și multe corăbii ies noaptea la pescuit. Un model special de corabie, care formează o adevărată flotilă turistică și care poate transporta peste 100 de persoane, traversează zilnic lacul cu grupurile de turiști.

Lacul este străbătut zilnic de o briză plăcută, care, în timpul verii, bate dinspre est spre vest (dimineața) și dinspre vest spre est (seara). În general, lacul este liniștit, ca o oglindă, dar uneori ridică valuri de peste o jumătate de metru. Marinarii povestesc de momente de furtună cu valuri de până la 4 m. Oglinda albastră-verzuie contrastează puternic cu dealurile golașe și aride și cu cerul plumburiu și trist. În zilele frumoase, cu bună vizibilitate, se poate vedea vârful Hermon, plin cu zăpadă până în luna mai.

De jur împrejurul lacului sunt mici localități sau așezări turistice. Câteva kibbutzuri au dezvoltat o agricultură înfloritoare și baze turistice bine amenajate. Mii de oameni vin zilnic cu corturile pe malul lacului, cu undițele la pescuit sau pentru baie, lacul acesta fiind locul cel mai plăcut și cel mai la îndemână pentru recreație.

Și pentru ca binecuvântarea cerului să fie deplină, pe malul lacului se găsesc și câteva izvoare termale, care au oferit posibilitatea amenajării unor stațiuni termale încă din timpul romanilor. Hamat Tiberias, care se află la 2 km sud de Tiberiada, continuă și astăzi tradiția băilor termale prin stațiunea elegantă care funcționează aici.

În Galileea, Domnul Hristos a activat cel mai mult în jurul acestui lac, mai ales în partea nordică a lui. Majoritatea ucenicilor Săi erau dintre pescarii de pe lac și foarte des a trecut lacul în bărcile lor. În nămolul de pe marginea lacului a fost găsită o barcă galileeană din sec. I d.Hr., care a fost restaurată și expusă în muzeul din kibbutzul Ginosar.

Sunt consemnate două minuni care au avut loc pe acest lac: potolirea unei furtuni (Mat. 8:23–27) și umblarea pe apă (Mat. 14:25–28). Tot pe acest lac, de două ori, ucenicii au avut ocazia să aibă o pescuire minunată, mrejele umplându-li-se de pește, și aceasta, la porunca lui Isus de a arunca năvodul (Luca 5:1–7; Ioan 21:1–11). Tot farmecul acestui lac este dat de amintirea lucrării lui Isus.

Petru I-a răspuns: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape!” Isus i-a zis: „Vino!” Petru a coborât din barcă și a început să umble pe ape și să meargă spre Isus. Dar când a văzut că vântul este puternic i s-a făcut frică și, fiindcă începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Isus a întins imediat mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule! De ce te-ai îndoit?” După ce s-au suit în barcă, vântul a încetat.” (Mat.14:28–32)

12. Tiberiada: orașul masoreților

Tiberiada este orașul principal de pe malul Lacului Galileei. A fost construit de Irod Antipas în anii 17–20 d.Hr. și a devenit a doua capitală a Galileei. Deoarece, în timpul construcției, pe raza viitorului oraș s-a găsit un cimitir, evreii au refuzat să se așeze aici și noul oraș foarte greu a fost populat. Fiind o reședință de regiune, Tiberiada a fost de partea romanilor în timpul războiului iudeo-roman din anii 66–70 d.Hr. Iudeii l-au asediat și l-au distrus (mai ales palatul lui Irod a fost complet demolat) deoarece pe zidurile lui erau stucuri cu diferite picturi, lucru interzis de regulile rabinice.

În perioada de după războiul în care a fost distrus Ierusalimul, iudeii religioși s-au adunat la Tiberiada, unde a funcționat, pentru un timp, Sanhedrinul lor. Aici, în Tiberiada, s-a format o școală rabinică deosebit de importantă, numită „școala masoreților” (de la masorá „tradiție”), care a avut un rol foarte important în transmiterea Bibliei. Între anii 600 și 1000, școala masoreților a realizat vocalizarea textului ebraic consonantic al Vechiului Testament. Conștienți că limba ebraică nu se mai vorbește și ar putea să se piardă citirea corectă a Bibliei, ei au inventat semne care se atașează deasupra sau sub litera ebraică pentru a indica ce fel de vocală trebuie să fie citită după respectiva consoană. Au recurs la acest mod deoarece Biblia interzice prin blestem ca cineva să adauge sau să scoată ceva din textul sacru (Deut. 4:2; Prov. 30:6).

Printre manuscrisele de mare valoare produse aici, amintim Codexul de la Alep, sau Keter Aram Tzova („Coroana Alepului”), scris în anul 930 și vocalizat în anul 931. El a fost păstrat în sinagoga din Alep, dar a fost parțial distrus în anul 1947. Astăzi se află în Ierusalim, dar are lipsă cea mai mare parte din cărțile lui Moise. Al doilea codex este Codexul de la Leningrad, numit astfel deoarece se află în Leningrad (azi, Sankt Petersburg). Este complet și constituie textul de bază pentru Biblia ebraică, numit de specialiști Textus receptus. Ultima ediție a acestui text este Biblia Hebraica Stuttgartensia, după care se fac toate traducerile Vechiului Testament în limbile moderne.

În perioada medievală, Tiberiada a fost lipsită de importanță. În timpul ocupației otomane, s-a construit o mică cetate ale cărei urme pot fi văzute până în prezent. Orașul modern de astăzi s-a ridicat după 1948 și s-a extins până pe vârful dealurilor dinspre vest. În Tiberiada sunt cele mai multe hoteluri din Galileea, fiind centrul turismului din partea de nord a țării.

13. Muntele Fericirilor: rețeta unei vieți de success

Dintotdeauna mi-am imaginat acest munte ca fiind cu totul deosebit: magnific, grandios și impresionant. Credeam că ceva aparte emană din el, că o stare de beatitudine te învăluie. N-a fost să fie așa. Nici nu este un munte, în sensul real al cuvântului, ci un segment din dealurile din partea de nord a Lacului Galileei, o platformă de pe terasele vulcanice ale Galileei de Nord.

Și nici nu te întâmpină prea prietenește: o poartă masivă, cu program strict, cu o pauză mare de masă, cu un portar care îți atrage atenția să nu întârzii peste ora de închidere. La intrarea în monumentul dedicat fericirilor, o călugăriță în vârstă te atenționează câte minute mai sunt pentru vizitare și insistă să evacuezi sala cât mai repede. Încorsetat de atâtea anunțuri, programe și fețe crispate, locul nu prea seamănă a fericire. Totuși, mulțimile aleargă aici, ceva le atrage. Plutesc încă în aerul muntelui cuvintele Mântuitorului: „Ferice de cei…”, iar omul caută fericirea, o caută mai mult decât orice, mai mult decât sănătatea însăși.

Omul a încercat tot ce poate oferi lumea și a rămas cu vasul spart la fântâna promisiunilor. A alergat de la un capăt la altul al Pământului, doar pentru a rămâne dezamăgit, cu sufletul gol și cu picioarele sângerânde. Ce mai poate face? Mai este un singur loc, muntele acesta. Se mai găsește o singură Carte cu înregistrarea Fericirilor și un singur Om—Isus—care a reușit să ofere fericire tuturor și în orice condiții. Poți fi sărac, singur, flămând, îndurerat, persecutat, dar poți fi fericit. Îți poți păstra demnitatea și libertatea de alegere și îți poți dezvolta un caracter frumos, care îți aduce fericire. Dacă vrei să înțelegi și mai clar rețeta fericirii oferite de Isus, te invit să urci pe acest munte!

Fericirea, un vis real

Inima firească, egoistă și mândră se simte jignită și suferă profund când orgoliul este rănit. Trăim în concurență cu cei din jur, ne propunem să gustăm tot ce vede ochiul, vrem să avem totul și nu acceptăm să fim respinși, refuzați sau trecuți cu vederea. De aici vin frustrarea, nemulțumirea, neîmplinirea și nefericirea.

Isus se ocupă de inimă, de unde „ies izvoarele vieții” (Prov. 4:23). El spune: „Ferice de cei cu inima curată…” Dorește să abandonăm egoismul eului la cruce, acceptând cu demnitate înjosirea, desconsiderarea sau chiar persecuția. Dorește să ne ridicăm deasupra acestei lumi materiale, trecătoare și iluzorii și să ne așezăm pe banca evlaviei, a devoțiunii spirituale și a altruismului. Rețeta fericirii propusă de Isus constă într-o trecere de la material la spiritual, de la profan (firesc) la sacru, de la pământesc la ceresc. Când îți vei ridica ochii spre cer și vei privi înaltul prin telescopul lacrimilor, vei putea vedea mulțimea stelelor, farmecul lunii și grandoarea soarelui. Vei înțelege că locul tău este acolo, în cer, că ești un călător, care va ajunge în curând acasă. Și, astfel, vei căpăta puterea de a învinge greutățile datorită speranței unei fericiri veșnice.

Rețeta lui Isus nu este o utopie, ea este reală și este singura soluție pentru adevărata fericire. Avem o mulțime de exemple care o probează. Îmi amintesc de unul:

Doi misionari sunt arestați într-o cetate, bătuți și aruncați în închisoare cu mâinile și picioarele prinse în butuci. Nu le-a rămas liberă decât limba în gură. Ce aș fi făcut eu? M-aș fi văitat, aș fi cerut clemență, ajutor sau i-aș fi blestemat pe bătăușii mei. Ce au făcut misionarii? Au cântat! Cum era posibil? Ei au înțeles că a suferi pentru Hristos este o mare cinste. Pentru ei, trupul acesta era de mai mică importanță decât sufletul lor. Acum trăiau o experiență nouă, măreață. Erau convinși că misiunea lor nu a încetat, că și în închisoare sunt oameni care au nevoie de Evanghelie. Și nu s-au înșelat.

Cântecul le-a alinat durerea, a trezit simpatia deținuților și l-a câștigat pe temnicer. În noaptea aceea au fost dezlegați, au botezat un ofițer roman, iar în ziua următoare au fost eliberați. Poți fi fericit în orice ocazie. Încearcă! Isus ți-a oferit rețeta și îți garantează fericirea. Totul depinde acum de tine.

Monumentul fericirilor

Monumentul Fericirilor se află pe un deal singuratic, departe de localități. La baza dealului, chiar pe malul lacului, se află Tabgha și Biserica „Mensa Christi”, formând împreună un complex de trei monumente foarte apropiate. Aici au avut loc cele mai binecuvântate evenimente: înmulțirea pâinilor, pescuirea minunată și predica despre fericiri. De pe această înălțime pot fi văzute localitățile cele mai vizitate de Domnul Hristos: Capernaum, Horazin și Betsaida, din apropiere, care formează triunghiul vaiurilor.

O capelă octogonală, cu o boltă înaltă, fațadă bizantină cu șapte arcade rotunde și o clopotniță orientală, marchează locul tradițional al predicii inaugurale a Mântuitorului. A fost ridicată în anul 1936 de statul italian, în dorința de a se afirma ca o mare putere mondială.

Octogonul interior se închide într-o cupolă înaltă, placată cu mozaic auriu. Pe fiecare latură este scrisă, în limba latină, una din cele opt fericiri. În mijlocul octogonului se află un altar. Al doilea octogon formează un culoar de circulație de jur împrejur, lat de 3 m, pentru accesul pelerinilor. O partitură medievală ne oferă varianta muzicală a celor opt fericiri.

În partea nordică se află stăreția, unde își au locuințele călugărițele care slujesc în acel complex. În partea de sud, cu o frumoasă priveliște spre lac, sunt amenajate locuri de meditație. Aici, pe pietrele de bazalt și la umbra copacilor, ai tihna să meditezi la ceea ce a fost în urmă cu 2 000 de ani.

Rețeta fericirii

Se pare că Isus a uitat că se află pe un Pământ blestemat, plin de durere și lacrimi, și că se adresează oamenilor în limbajul cerului. Pentru câteva momente, oamenii necăjiți din satele Galileei au fost înălțați spre sfere cerești, unde Domnul lor iubit le vorbea în limba îngerilor și a serafimilor. Lumea noastră a fost înnobilată prin această cuvântare mai mult decât prin oricare altă activitate umană. Am fost învățați să vorbim frumos, elegant și pozitiv. Să ne respectăm reciproc și să ne stimăm. Să avem o atitudine pacifistă și chiar răbdătoare. Dar mai presus de toate, să învățăm că fericirea noastră nu depinde de lucrurile și evenimentele exterioare, ci de relația cu Dumnezeu și de atitudinea inimii noastre.

Mântuitorul Și-a expus programul mesianic în șapte puncte, primul dintre ele fiind enunțarea fericirilor. Se pare că a uitat de lacrimile și necazurile lumii acesteia și s-a adresat oamenilor în limbajul cerului—fericirea! Nu a ținut cont de naționalismul militant al galileenilor, nici de pacifismul irațional al esenienilor, ci Și-a expus propriul program. Era conștient că numai pe această cale lumea va deveni mai bună. Știa că fericirea nu depinde de exterior, de ceea ce avem, de modul cum suntem tratați, ci de interior, de atitudinea pe care o avem față de situațiile vieții.

Rețeta oferită de Isus nu este o doctrină budistă sau hindusă de mortificare a simțurilor, ci o abordare rațională și spirituală complexă. Ceea ce ne lovește cel mai greu nu sunt necazurile exterioare, ci modul cum noi le percepem și le tratăm. Lucrul de care avem nevoie cel mai mult este ca eul nostru să fie răstignit și o viață nouă, de sus, să coboare în noi. Isus a venit pentru a ne deschide drumul spre o astfel de fericire. El a trăit ceea ce le-a spus altora. Pe cruce, în cele mai grele momente ale lucrării mesianice, a văzut „rodul muncii sufletului Său” și S-a înviorat (cf. Is. 53:11, traducerea Cornilescu). Adevărata fericire este o trăire altruistă. Vă invit să urcați pe Muntele Fericirilor, să ascultați cuvintele lui Isus și să le trăiți. Fiți fericiți!

Fericirea care este căutată din motive egoise, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică și temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simțământul singurătății și al tristeții; dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie și satisfacție. […] Chiar dacă nu avem plăcerile acestei vieți, putem totuși să fim bucuroși privind dincolo, spre bucuria vieții veșnice. (Calea către Hristos, p. 93)

14. Tabgha: locul înmulțirii pâinilor

Chiar la poalele Muntelui Fericirilor, pe malul lacului, se află un loc foarte bine amenajat, numit Tabgha în limba arabă și Heptapegon în limba greacă, însemnând „Cele șapte izvoare”. Este o câmpie mică, de vreo 10-15 ha, străbătută de șapte pâraie de apă, care izvorăsc de la poalele muntelui.

Locul pare să corespundă foarte bine cu însemnările evangheliștilor și este foarte probabil ca aici să fi avut loc marele eveniment al înmulțirii pâinilor. De exemplu, evanghelistul Ioan consemnează că „în locul acela era multă iarbă” (Ioan 6:10). Realitatea este că, datorită celor șapte pâraie, zona este plină de verdeață. Evanghelistul Matei, la rândul lui, consemnează: „Isus S-a retras de acolo într-o barcă, spre un loc pustiu, ca să fie doar El singur” (Mat. 14:13). Tabgha corespunde, fiind departe de alte localități: Ginosar se află la cca 4 km spre vest, Capernaum, la vreo 3 km spre est, iar alte localități sunt și mai îndepărtate, pe muntele dinspre nord.

Călugării benedictini germani au cumpărat locul și l-au amenajat, așa încât el este astăzi unul din cele mai bine amenajate locuri biblice de pelerinaj. O biserică nouă, păstrând stilul bazilicilor bizantine din primele secole, a fost ridicată în 1938 peste ruinele acestora. Astăzi se pot reconstitui toate fazele acestor biserici:

În anul 355, pe acest loc s-a ridicat prima biserică de către un evreu creștinat din Tiberiada, pe nume Iosif, care era foarte bogat și dorea să comemoreze evenimentul înmulțirii pâinilor. Biserica era destul de mică (15 × 9 m) și avea doar o singură sală, fiind o capelă. Era așezată paralel cu drumul roman Via Maris, la doar câțiva metri de drum, spre sud. În mijlocul ei se afla o les­pede de piatră, pe care se credea că Domnul Hristos a pus cele cinci pâini și cei doi pești pentru a rosti rugăciunea de binecuvântare.

În anul 480, peste biserica ridicată de Iosif s-a ridicat o nouă biserică, mult mai mare, în stilul bazilicilor bizantine, cu atrium, nartex, trei nave interioare și alte câteva camere anexe. Piatra originală a fost mutată ceva mai spre interior pentru a fi pe locul altarului bisericii. Pardoseala a fost făcută din mozaic, având flori de lotus și păsări specifice Deltei Nilului, ceea ce i-a făcut pe istorici să creadă că artistul era originar din Egipt. Această biserică a fost demolată de perși în anul 614 și nu a mai fost reconstruită până în sec. al XX-lea.

Biserica actuală, reconstruită exact după modelul bazilicilor romane, te primește într-un atrium plăcut, cu stoă de jur împrejur și o mică piscină cu pești exotici. Nartexul are trei uși de intrare pentru a facilita accesul spre cele trei nave ale bisericii. Un altar de piatră, foarte simplu, se află chiar peste lespedea originală, iar în fața acestuia se află un mozaic cu emblema Tabghei: talerul cu pâini și cei doi pești. În câteva porțiuni sunt vizibile, sub protecție de sticlă, temeliile bisericii lui Iosif. Mozaicul original, bine întreținut și reparat cu o fidelitate aproape exactă, te întâmpină pe toată suprafața podelei.

Un baptisteriu cioplit dintr-o singură piatră, cruciform, suficient de mare pentru a încăpea în el un preot și un neofit, este expus la intrarea în complex. Pietrele de la o presă de ulei, pietre din bazalt negru, sunt și ele expuse în curtea din fața bisericii. Un loc special amenajat pentru servicii de cult se află pe malul lacului, în interiorul grădinii mănăstirii benedictine, și poartă numele Dalmanuta. Un nou corp de clădiri, atașate bisericii actuale, s-a ridicat în partea sudică și toate aceste clădiri formează un mare complex mănăstiresc.

Mântuitorul nostru s-a ocupat de toate aspectele vieții noastre; El a vindecat toate bolile, i-a învățat pe oameni cum să trăiască o viață mai bună și le-a predicat Evanghelia. Aici, la Tabgha, avem însă dovada cea mai profundă a dragostei Sale pentru oameni: „N-au voie să plece! Dați-le să mânânce!” Isus nu-i poate lăsa pe oameni să plece flămânzi de la întâlnirea cu El. Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor este dovada cea mai evidentă a dragostei pe care ne-o poartă. În fiecare zi, Mântuitorul se ocupă ca fiecare ființă creată de El, de la mica pasăre până la om, să aibă ce să mânânce, iar ceea ce așteaptă de la noi este doar un „mulțumesc”.

„Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?!” (Ioan 6:9). Un băiețel a dorit să meargă să-L vadă și să-L asculte pe Isus. Auzise despre Isus și era interesat să cunoască mai multe despre El. Mama sa i-a pus un sandvici în traistă și l-a trimis. A fost atât de captivat de învățăturile și cuvintele lui Isus, încât a uitat să mănânce în ziua aceea. Era atât de însetat de cuvintele vieții, încât s-a dus chiar în față, cât mai aproape posibil de Isus. A înregistrat totul, a auzit chiar și discuția intimă dintre Isus și ucenicii Săi referitoare la hrana pentru mulțime. A uitat cu totul de sine și I-a oferit lui Isus sandviciul său, care a devenit obiectul unei mari minuni. Un băiețel atașat de Isus, sincer, dezinteresat și altruist, a devenit canalul atâtor binecuvântări. Aștept să aud povestea lui când mă voi întâlni cu el în cer. Te invit și pe tine să ne înfruptăm din firimiturile rămase de la masa binecuvântată. Tabgha te așteaptă!

Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care acoperă lumea naturală și a descoperit puterea care lucrează necontenit pentru binele nostru. În creșterea produselor pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o minune. Aceeași lucrare care s-a produs prin hrănirea mulțimii se realizează pe cale naturală. Oamenii pregătesc pământul și seamănă sămânța, dar viața dată de Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânța. Ploaia, aerul și lumina de la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4,28). Dumnezeu hrănește zilnic milioane de ființe cu roadele pământului. (Viața lui Iisus, p. 347)

15. Mensa Christi: ultima întâlnire înainte de înălțare Un mic dejun inedit

După ce te rogi în locul minunii înmulțirii pâinilor și a peștilor, pleci mai departe, în partea de răsărit a parcelei, pe aceeași proprietate, pentru a vizita un alt loc important. Se numește Mensa Christi, sau Masa lui Hristos, și comemorează evenimentele descrise în Ioan 21. Este ultimul loc unde s-a întâlnit Isus cu ucenicii Săi înainte de înălțare. Și acest loc este bine documentat. O stâncă iese în evidență de-a lungul malului lin și oferă o poziție mai înaltă, potrivită pentru a te așeza pe malul lacului. Câteva trepte săpate în această stâncă facilitează accesul de la apă spre partea ei superioară. În toate împrejurimile nu se află un alt loc atât de potrivit ca cineva să așeze o masă pentru un grup de oameni.

Aici, într-o dimineață devreme, Isus i-a întâmpinat pe ucenici cu pește fript și pâine, oferindu-le hrană. Șapte dintre ei se întorceau de pe lac după o noapte de pescuit, dar fără niciun pește. Le era rușine să meargă la debarcaderul din satul Capernaum; oamenii i-ar fi luat în râs. Se pregăteau să tragă la mal în acest loc pustiu, când au auzit cuvintele: „Aruncați năvodul în partea dreaptă!” (Ioan 21:6). Învățaseră ceva de la Isus: să asculte de oricine și să facă întocmai cum li se spune. Mreaja s-a umplut cu 153 de pești mari, iar atunci unul dintre ei L-a recunoscut în străinul de pe mal pe Isus.

Ocazia de reabilitare

Când au terminat de mâncat, a avut loc al doilea eveniment. „Isus l-a întrebat pe Simon Petru: «Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?» El I-a răspuns: «Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc!» Isus i-a zis: «Paște mieii Mei!» L-a întrebat din nou, a doua oară: «Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?» El I-a răspuns: «Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc!» Isus i-a zis: «Păstorește oile Mele!» L-a întrebat a treia oară: «Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?» Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia oară: «Mă iubești?» și I-a răspuns: «Doamne, Tu le știi pe toate, Tu știi că Te iubesc!» Isus i-a zis: «Paște oile Mele!»” (Ioan 21:15–17).

Petru purta pe suflet o mare povară: se lepădase de Isus de trei ori, spunând că nu-L cunoaște. Chiar dacă se pocăise și avea simțământul iertării, ceva îl neliniștea. Cu această ocazie, Domnul Hristos l-a reabilitat, rezolvând definitiv problema lui. El declarase de trei ori că nu-L cunoaște pe Isus, acum a declarat tot de trei ori că-L iubește din toată inima. Ce minunat este Domnul nostru! El ne cunoaște slăbiciunile, ne iartă păcatele și ne oferă posibilitatea reabilitării. Ca urmare, Domnul i-a încredințat păstorirea turmei Sale.

Deoarece îl consideră pe Petru strămoșul tuturor papilor, Biserica Catolică prețuiește foarte mult acest loc. Catolicii socotesc că, aici, Dumnezeu le-a încredințat papilor, prin Petru, păstorirea turmei Sale. Toți papii care au vizitat Țara Sfântă au venit să se reculeagă în acest loc. Un grup statuar din bronz, deosebit de frumos și de sugestiv, așezat în fața capelei, încearcă să redea acest eveniment. Mensa Christi comemorează ultima întâlnire din Galileea înainte de înălțarea lui Isus de pe Muntele Măslinilor. Prin evenimentele care au avut loc în această zonă pustie de pe malul lacului, Isus a dorit să ne asigure că are grijă de noi și că ne dă hrană. El ne cunoaște frământările, ne urmărește orice mișcare și vine în întâmpinarea noastră în modul cel mai elegant și mai necesar. Nu vrea doar să ne ierte, să ne dea o masă, ci să ne înnobileze și să facă din noi colaboratorii Săi. Vrea să ne asigure că va fi cu noi în orice împrejurare și că poate să intervină prin minuni pentru ocrotirea noastră. Ce bine ar fi dacă și noi i-am răspunde cu bucurie și dacă am face un pas mai aproape de El! 

De trei ori Petru Îl tăgăduise pe față pe Domnul său și de trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii și a credincioșiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Iisus descoperise adâncimea pocăinței lui Petru și dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de altădată. (Viața lui Iisus, p. 775)

16. Capernaum: centrul activității mesianice

„A părăsit Nazaretul și S-a dus să locuiască în Capernaum, lângă mare, în ținutul lui Zabulon și al lui Neftali”, „o cetate din Galileea, și, în ziua de Sabat, a început să dea învățătură” (Mat. 4:13; Luca 4:31).

Capernaumul este una din cele mai îndrăgite localități din evanghelii. Este socotită cetatea-reședință a Domnului Hristos în timpul lucrării Sale din Galileea. Deoarece Și-a ales majoritatea ucenicilor din această parte, dintre pescari, vameși și oameni din alte categorii sociale, El a rămas mai mult aici. Se pare că a făcut din casa lui Petru casa Lui, unde revenea de la sinagogă sau din alte călătorii.

Așezarea geografică și istoria locului

Capernaumul este așezat pe malul nordic al Lacului Galileei, cam la mijlocul distanței dintre colțul de est și cel de vest. La câțiva kilometri spre est, Iordanul intră în Lacul Galileei, iar aici se afla și granița dintre Galileea, teritoriul tetrarhului Antipas, și Gaulanitis, teritoriul lui Filip Tetrarhul, Capernaumul fiind astfel o localitate de graniță.

Sunt dovezi atât arheologice (urmele unei băi romane), cât și documentare că în Capernaum se afla o mică garnizoană romană. Satul era atât de sărac, încât nu a reușit să-și construiască singur sinagoga, lucrarea fiind realizată de sutașul roman din apropiere (Luca 7:5). Această sinagogă a fost reconstruită în sec. al IV-lea pe aceeași temelie, din pietre albe de calcar, și a fost renovată în zilele noastre. Se pare că era una din cele mai mari sinagogi galileene.

Capernaumul se afla pe drumul principal, Via Maris, având astfel o importanță oarecare la marginea provinciei. Aici au conviețuit iudei și creștini, relațiile dintre ei fiind destul de tensionate, după relatările rabinilor. Apogeul tensiunilor a fost atins în anii 614, când iudeii, susținuți de perși, au demolat biserica octogonală, și 629, când creștinii, victorioși cu ajutorul împăratului Heraclius, au demolat sinagoga evreilor. După aceste incidente și venirea arabilor, în 638, Capernaumul și-a pierdut din importanță, a decăzut, iar începând cu sec. al XI-lea, a început să se stingă.

A fost identificat de vestitul explorator american Edward Robinson în anul 1838. Locul a fost cumpărat de franciscani și au început să se facă explorări arheologice încă din anul 1866, explorări conduse de Charles Wilson. În 1906, arheologii germani Heinrich Kohl și Carl Watzinger au început săpături sistematice și au restaurat sinagoga. Cercetările și restaurările au continuat aproape tot timpul.

Monumentele din Capernaum

Printre monumentele cele mai importante ale sitului, amintim sinagoga și biserica. Ambele se află față în față, la o distanță de cca 30 m, despărțite de un cartier de case din bazalt, numit „Insula”. Putem să vedem, să ne imaginăm și să înțelegem mult mai corect raportul evangheliilor când avem în fața noastră casele și străzile pe unde au trăit și au trecut Isus și oamenii din timpul Lui. Într-una din aceste case, în timp ce Isus predica, oamenii au înlăturat o parte din acoperiș și au coborât, prin gaura formată, un paralitic. Acum ne putem imagina mai corect cum s-a întâmplat. Oamenii se îmbulzeau pe aceste străzi mici pentru a ajunge la Isus.

Dintre monumentele Capernaumului, sinagoga este de departe cel mai impozant (20,4 × 18,65 m, la care se adaugă o curte anexă, lată de 11,5 m). Are trei nave interioare, despărțite de două rânduri de coloane corintice. Pe laturile zidurilor se află două rânduri de bănci din piatră pentru ascultătorii mai în vârstă. Trei uși aflate pe zidul de sud oferă acces în sinagogă dintr-un portic, interesant fiind faptul că accesul se face prin partea din față a sinagogii.

În timpul săpăturilor efectuate în interiorul sinagogii s-au găsit peste 25 000 de monede romane târzii. Săpăturile din interiorul și exteriorul clădirii au scos în evidență faptul că ultima construcție, cea din piatră albă de calcar, a fost ridicată pe temelia de bazalt a vechii sinagogi din sec. I construite de sutașul roman, unde Isus a predicat de multe ori.

În prima ocazie când a intrat în această sinagogă, Isus a fost întrerupt de un demonizat, care a tulburat liniștea adunării. Isus l-a vindecat, stârnind nemulțumirea și comentariile fariseilor (Mar. 1:21–27). Tot în această sinagogă și tot într-o zi de sabat l-a vindecat pe un om cu mâna paralizată (Mat. 12:9–14). Apoi, în cetate, a vindecat-o pe soacra lui Petru, l-a iertat și l-a vindecat pe omul paralizat, l-a vindecat pe robul sutașului roman și a înviat-o pe fiica lui Iair, conducătorul sinagogii. Este impresionant pentru oricine să se afle în locul în care Mântuitorul a ținut cele mai multe predici și în care a făcut cele mai multe minuni.

Biserica din Capernaum este al doilea monument important. O construcție modernă, sub forma unei bărci, susținută de șase piloni, plutește în timp peste ceea ce a fost casa lui Petru și biserica octogonală din Capernaum. Prima fază a construcției, datând din sec. I, este o cameră pătrată (5,8 × 6,45 m) care servea drept loc de adunare. În sec. al IV‑lea, întreaga structură a fost despărțită de restul caselor printr-un zid cu perimetrul de 112 m. S-au făcut anumite amenajări și s-a realizat un pavaj de mozaic, clădirea rezultată numindu-se Casa-Biserică (Domus Ecclesia). Pelerina Egeria consemna despre această biserică: „Casa prințului apostolilor (Petru) a fost schimbată într-o biserică; zidurile (casei), de altfel, sunt încă în picioare, fiind originale” (citată în The New Encyclopedia of Archaeological Excavations in the Holy Land, p. 295).

A treia fază a construcției datează din a doua parte a sec. al V-lea. Atunci au fost demolate vechile construcții și s-a ridicat, peste vechile ziduri, o biserică nouă, octogonală. Peste casa inițială s-a ridicat primul octogon, ca un fel de prețuire a locului original. Alte două construcții octogonale au fost ridicate în jurul ei, la care s-au adăugat câteva camere anexe și un baptisteriu. Mozaicurile acopereau toate spațiile de circulație și interiorul bisericii. Această biserică a fost distrusă de iudei și perși în anul 614. Părți din frizele ei se pot vedea expuse în perimetrul sitului.

După venirea arabilor în anul 638, Capernaumul a intrat în perioada de decădere. Sinagoga a fost părăsită, ca urmare a plecării evreilor, iar biserica nu a mai fost renovată, astfel că întreaga localitate a încetat să mai existe. A fost redescoperită de arheologi, care au început cercetările și amenajările care se văd astăzi. Locul a fost achiziționat de frații franciscani din cadrul Terra Santa. Primele expediții arheologice s-au efectuat aici încă din anii 1905.

M-am plimbat adesea pe străzile Capernaumului, am intrat în sinagogă, m-am oprit în fața ruinelor bisericii, am încercat să înțeleg zidurile întortocheate și înghesuite ale caselor. Undeva, într-una din ele, predica Isus când s-a trezit cu moloz și frânturi de lemne în cap, iar apoi un paralitic a fost coborât chiar în fața Lui. În loc să se supere sau să acuze, i-a oferit iertarea și vindecarea Sa.

Câte predici au fost rostite în acest perimetru! Câți bolnavi au fost vindecați! Câți demoni au fost alungați, localitatea fiind astfel mai liniștită și mai sigură! Ce fericiți trebuie să fi fost locuitorii și cât de mult trebuie să-L fi prețuit ei pe Isus! Oare așa a fost? Din păcate, și Capernaumul L-a respins, spunând: „Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?” (Ioan 6:60). Au fost câțiva ucenici, cei doisprezece, care au spus altfel, care L-au ales pe Isus. Dacă tu ai fi trăit în acele zile, ce-ai fi zis? Gândește-te!

„La cine să ne ducem?” Învățătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii și saducheii erau în lupte continue. A-L părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legați de ritualuri și ceremonii și între oameni ambițioși, care căutau propria slavă. Ucenicii aflaseră mai multă pace și bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viața lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi? […] În timp ce Mântuitorul era părăsit de mulți dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a exprimat credința ucenicilor: „Tu ești Hristosul”. Numai gândul că ar putea pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază și de durere. Fără Mântuitorul, era ca și cum ar fi fost lăsați în voia valurilor, pe o mare furtunoasă și întunecată. (Viața lui Iisus, p. 372)

17. Horazin și Betsaida: cetățile încăpățânate

Pe dealul vulcanic de la nord de Lacul Galileei, la 3,5 km distanță de Capernaum și 270 m deasupra nivelului lacului, se află localitatea Horazin. De pe platoul unde este situată se vede o panoramă deosebit de frumoasă a Lacului Galileei cu toate împrejurimile lui.

Localitatea a acoperit o arie de până la 40 ha, iar dovezile arheologice confirmă că a fost locuită încă din sec. I d.Hr. A fost una din cele mai mari localități evreiești din Galileea, evreii stabilindu-se aici după expulzarea lor din Ierusalim, în anul 135, de către împăratul Adrian. Apogeul dezvoltării a fost atins însă în sec. al III-lea–al VIII-lea. Odată cu venirea arabilor în sec. al VIII-lea, localitatea a decăzut și a fost părăsită.

În Horazin este o sinagogă identică aproape cu cea din Capernaum. Este așezată în mijlocul cetății și este ornamentată cu motive păgâne (cum ar fi capul de meduză), lucru total inacceptabil pe timpul Domnului Hristos. Cât de departe au putut să se depărteze de propriile lor principii în doar câteva secole! Lucrul cel mai important este că, în partea din față a sinagogii, s-a găsit un scaun din piatră, numit „Scaunul lui Moise”. Probabil că pe el stătea rabinul sau conducătorul sinagogii și la el făcea referire Isus când spunea: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise” (Mat. 23:2).

Aproape de vărsarea Iordanului în Lacul Galileei, într-un parc de recreație, printre copaci înalți, se află ruinele neînsemnate a ceea ce a fost cândva Betsaida, localitatea natală a apostolilor Petru și Andrei. Localitatea aparținea tetrarhiei lui Filip, făcând graniță cu Capernaumul, din cealaltă tetrarhie.

Împreună cu Betsaida și Capernaumul, Horazinul formează un triunghi care reprezintă aria centrală de activitate a Domnului Hristos. Aici a predicat și a realizat cele mai multe minuni, dar fără efect. Locuitorii acestor așezări au rămas reci și impasibili la apelurile Mântuitorului. Nu au manifestat nici credință și nici măcar respect față de El, motiv pentru care au fost aspru mustrați de Mântuitorul: „Vai de tine, Horazin! Vai de tine, Betsaida! Căci dacă ar fi avut loc în Tir și Sidon minunile care au avut loc în voi, de multă vreme s-ar fi pocăit în sac și cenușă!” (Mat. 11:21).

O călătorie prin lumea Bibliei ne oferă privilegiul nu doar de a vedea locuri încărcate de istorie, ci de a auzi ecoul cuvintelor Mântuitorului și a constata importanța lor. Oamenii religiei, care strecurau țânțarul și erau atât de minuțioși în cele mai mici amănunte, doar peste câțiva ani au trecut în extrema cealaltă, preluând motive păgâne în ornamentele și sculpturile sinagogilor lor. Erau gata să-L ucidă cu pietre pe Isus pentru că a vindecat un om paralizat în zi de sabat sau pentru că a rostit un cuvânt neagreat de ei, iar apoi au copiat întreaga idolatrie păgână. Știa Mântuitorul ceva! Oare ce ar spune despre noi, cei de astăzi?

18. Gadara: comemorarea unei minuni

Călătoria noastră prin lumea Bibliei ajunge pe țărmul răsăritean al Lacului Galileei. Cele mai multe localități biblice sunt pe malul vestic și nordic, dar adesea evangheliștii consemnează că Isus și ucenicii au trecut pe „partea cealaltă” (Mat. 8:28; 14:22; Mar. 4:35). Aici, pe malul estic, nu avem nici acum prea multe localități, doar un kibbutz foarte prosper, En-Ghev. În colțul nord-estic, la poalele platoului Golan și în lunca torentului Somekh, se află cel mai mare complex mănăstiresc din Galileea bizantină. Acum se numește Kursi, fără a se cunoaște originea numelui. A fost construit de bizantini în sec. al V-lea pentru a comemora minunea vindecării demonizatului din Gadara, localitatea de atunci fiind identificată cu cea din timpul lui Isus.

Complexul mănăstiresc este înconjurat de un zid de 145 × 123 m, iar biserica propriu-zisă are 25 × 45 m, ceea ce face să fie cea mai mare din Galileea. A fost construită în sec. al V-lea, distrusă parțial de perși în 614, reconvertită de arabi în moschee și complet distrusă în 741 de un cutremur. Toată podeaua a fost împodobită cu mozaic, stricat în mare parte de arabi, când au folosit-o ca moschee.

Sunt multe discuții referitoare la identificarea Gadarei. Evangheliștii ne oferă trei nume diferite: Mat. 8:28 menționează „ținutul gadarenilor”, iar Mar. 5:1 și Luca 8:26 folosesc denumirea „ținutul gherasenilor/gherghesenilor” (denumirile diferă în diversele manuscrise ale acestor două evanghelii); Luca mai adaugă și mențiunea că acest ținut „se află în dreptul Galileii”. Nu departe, spre sud, se află „Râpa Porcilor”, singurul loc de pe malul lacului care este abrupt și înalt și de unde te poți arunca în apă. Rămânem la identificarea anticilor și acceptăm că acesta ar putea fi locul ținutului gadarenilor.

Se pare că locuitorii din Gadara (Gherghesa) nu au fost bucuroși de prezența lui Isus, ci L-au rugat să plece de la ei, fiind singurii care I-au adresat o astfel de invitație. Însă lucrarea demonizaților vindecați a fost atât de convingătoare, încât mai târziu ei L-au rugat pe Isus să-i viziteze și pe ei.

Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea și îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau așa de mult să nu-și primejduiască interesele pământești, încât Acela care îl biruise pe domnul întunericului în fața lor era tratat ca un nepoftit, și Darul ceresc a fost alungat de la ușile lor. […] Sunt mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumești. Pentru ca nu cumva prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui și îndepărtează Duhul Lui de la ei. (Viața lui Iisus, p. 319)

19. Gamla: religia sabiei

Gamla a fost o cetate iudaică așezată pe o creastă de stâncă în valea torentului Daliyot, la marginea platoului Golan, în colțul nord-estic al Lacului Galileei. Avea o fortificație naturală deosebit de puternică. Numele vine de la gamal „cămilă”, deoarece localitatea arăta ca o cocoașă de cămilă. Casele erau construite pe panta abruptă a muntelui, una peste alta, foarte înghesuite. Cetatea avea o sinagogă, construită în sec. I î.Hr., fiind una din cele mai vechi sinagogi din țară.

Gamla este renumită datorită faptului că aici s-a născut secta ziloților, acei naționaliști religioși care au provocat războiul cu romanii din anii 66–70 d.Hr. Totul a început odată cu ocupația romană. Preotul Ezechia a fost primul care s-a ridicat la luptă împotriva romanilor, fiind ucis de Irod cel Mare prin anul 45 î.Hr. Fiul său, Iuda Galileeanul, a refuzat să accepte recensământul lui Quirinius din anul 6 d.Hr., a pornit o campanie de împotrivire, ridicându-se la luptă, și a fost ucis de Irod Antipas. Fiii lui Iuda Galileeanul, Simeon și Iacob, au fost crucificați de prefectul roman pentru acțiunile lor războinice. Un nepot al lui Iuda Galileeanul, Menahem, conducătorul sicarilor de la Masada, a venit la Ierusalim în timpul războiului și a întreprins cele mai radicale măsuri, socotindu-se mesia. A fost ucis în chinuri groaznice. Ultimul din familia lor a fost Eleazar ben Iair, care a preluat conducerea sicarilor de la Masada. El s-a sinucis împreună cu toată trupa lui înainte ca romanii să ocupe Masada.

Gamla, localitatea de origine a ziloților și a întregii familii a celor care au pornit la luptă armată motivați de considerente religioase false a ajuns o ruină, iar locuitorii ei au murit de moarte violentă. Ei s-au împotrivit cel mai mult mesajului lui Isus. Au răspuns la dragostea Evangheliei cu sabie și de sabie au avut parte.

20. Dalmanuta (Nain, Tabor)

Dalmanuta este o mică parte din Galileea Inferioară, străjuită la est de Valea Iordanului, la sud de Valea Harodului, iar la vest de muntele Tabor. Este un platou fertil, propice pentru agricultură, brăzdat de valea torentului Tabor. Nu are localități importante, doar câteva nume biblice atrăgându-ne atenția: En‑Dor, localitatea vrăjitoarei pe care a vizitat-o regele Saul înaintea ultimei bătălii, și Nain, satul unde Isus a înviat un tânăr chiar pe drumul spre cimitir. Nainul se află la sud de muntele Tabor, foarte aproape de el. Este un sat în întregime musulman. În cinstea marelui eveniment al învierii relatate în Scriptură, a fost ridicată o biserică creștină, care este deschisă cu generozitate când sosește câte un grup de pelerini.

Cu o înălțime de 588 m deasupra nivelului mării, muntele Tabor se ridică, asemeni unei căpițe uriașe de fân, la capătul de nord-est al Câmpiei Izreelului, delimitând-o de platoul Dalmanuta și de zona muntoasă a Galileei. De pe muntele Tabor, priveliștea este inconfundabilă și fascinantă, ceea ce îl face să fie ales ca loc pentru multe evenimente.

Primul eveniment major pus în relație cu acest munte este lupta în care armata condusă de Barak și Debora s-a năpustit asupra carelor de fier ale lui Sisera și a obținut o memorabilă victorie; pe acest munte a fost locul de adunare. Rând pe rând, mari conducători de oști și-au așezat garnizoane pe acest vârf: Seleucizii, prin Antioh cel Mare (218 î.Hr.), Hașmoneii, prin Alexandru Jannaeus (103–76 î.Hr.), romanii, iar apoi creștinii, care au ridicat biserici și mănăstiri.

Tradițional, pe muntele Tabor se crede că a avut loc schimbarea la față a Domnului Hristos. Tradiția aceasta s-a impus greu și destul de târziu. Marele istoric Eusebiu († 340) ezita, în această privință, între Tabor și Hermon. Primul care a fixat evenimentul pe acest munte a fost episcopul Chiril al Ierusalimului, în anul 348, iar Sf. Ieronim a întărit această alegere. Pe acest munte s-au construit biserici, care au fost demolate și reconstruite, pentru ca astăzi să fie două complexe mănăstirești: unul ortodox, altul catolic. La aceste mănăstiri din vârful muntelui se poate ajunge doar cu mașini mici sau microbuze, drumul fiind foarte greu și având curbe foarte periculoase.

21. Arbel și Coarnele Hattinului

În partea de sud-vest a Câmpiei Ginosarului, între două stânci, se află un defileu îngust, numit Nahal Arbel. Stânca din partea sudică este mult mai înaltă și aparține lanțului de dealuri. În această stâncă sunt în jur de 100 de peșteri, grupate în opt formațiuni, care au servit de-a lungul timpului, în perioade de război și de primejdie, ca loc de adăpost și de refugiu. Deasupra, pe platou, se afla localitatea Arbel, care avea o populație de până la 2 500 de locuitori. În peșterile din jur au fost amenajate cisterne de apă și depozite de alimente, iar căile de acces de pe platou au fost fortificate.

Prin acest culoar, în serile de vară bate un vânt dinspre vest spre est, care creează pe Lacul Galileei un curent de apă și valuri mari spre țărmul de răsărit. Curentul nu afectează decât partea de nord a lacului, exact zona unde a activat cel mai mult Domnul Hristos. Probabil că o astfel de furtună i-a prins pe ucenici pe lac într-o seară de vară.

În împrejurimile peșterilor din stânca Arbel s-au dat cele mai sângeroase bătălii. În anul 161 î.Hr., generalul seleucid Baccides i-a măcelărit pe iudeii macabei care s-au refugiat în acest loc. În anul 38 î.Hr., Irod cel Mare, în campania lui de a lua tronul Iudeei cu ajutorul armatelor romane, i-a prins și i-a ucis pe susținătorii lui Antigonus al II-lea Mattathias, care s-au ascuns în aceste peșteri. În timpul războiului iudeo-roman din anii 66–70 d.Hr., peșterile au fost din nou folosite ca depozite și loc de refugiu. Cruciații, iar apoi arabii, au folosit zona pentru adăpost și pentru luptă. Deși este un loc deosebit de bine fortificat, niciodată nu a putut să ofere protecție sigură. Ce bine ar fi fost dacă acei luptători, care cunoșteau Scriptura, ar fi luat aminte la cuvintele psalmistului: „Îmi voi ridica ochii spre munți: de unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul, Care a făcut cerurile și pământul” (Ps. 121:1–2).

Puțin mai spre vest, pe creasta dealului, este un mic platou în formă de pătrat, numit Coarnele Hattinului. Este vizibil de departe, de pe toate drumurile care străbat Galileea Centrală. Aici a avut loc una din cele mai vestite bătălii din perioada medievală, care a schimbat cursul istoriei.

În data de 4 iulie 1187, armata cruciată a fost zdrobită de trupele arabe ale lui Saladin. Deși foarte bine echipați și de neînvins, cavalerii creștini, care hărțuiseră mulți ani trupele arabe, și-au găsit moartea în acea zi pe creasta acestui deal. Au decis să iasă din avanpostul foarte bine fortificat de la Țiporis, unde aveau apă din belșug, și să se avânte pe un timp canicular spre Tiberiada pentru a salva o principesă care era în pericol de a cădea în mâinile arabilor. Arabii nu au făcut altceva decât să incendieze ierburile uscate și să le bareze accesul spre izvoarele de apă; sfârșitul a venit rapid. După această bătălie pierdută, Regatul Latin al Ierusalimului a căzut în mâinile musulmanilor.

22. Ginosar și Migdal

În partea de nord-vest a Lacului Galileei, la gura torentului Amud, se află o câmpie mică, ce coboară de la muntele Meron. Are 5-6 km lungime și 3-4 km lățime și este terenul agricol a două sate, acum kibbutzul Ginosar și moshavul Migdal. În Antichitate, aici se afla localitatea Magdala, căreia grecii îi spuneau Taricheae. Terenul este deosebit de fertil, fiind cultivat cu plantații de curmale, citrice, măsline, pomi fructiferi, viță‑de‑vie și tot felul de culturi de cereale. Drumurile sunt împodobite, de o parte și de alta, cu o mulțime de culori oferite de bougainvillea. Este o oază de verdeață, belșug și frumusețe în mijlocul unor dealuri înalte și aride.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele localității Magdala din Biblie, din care a mai rămas un zid impozant, asemeni unui turn de apărare. Deoarece lucrările de cercetare continuă, este de așteptat să ne putem plimba cât de curând pe străzile Magdalei.

Aici a locuit Maria din Magdala, sora Martei și a lui Lazăr, cea mai renumită femeie din Noul Testament. Nu știm de ce, dar familia s-a mutat la Betania, lângă Ierusalim. Erau cei mai buni prieteni ai lui Isus, iar Maria a fost femeia care s-a bucurat cel mai mult de puterea Evangheliei.

Prin fertilitatea lui, solul este prielnic oricărui soi de plantă și de aceea, localnicii au sădit în el de toate. Clima deosebită favorizează creșterea unor vegetale diferite. Nucii care, în comparație cu alți copaci, au nevoie de o vreme îndeobște răcoroasă, cresc acolo în număr mare, alături de palmieri, foarte dornici de arșiță; în imediata lor apropiere se găsesc smochinii și măslinii care tânjesc după o temperatură mai echilibrată. S-ar zice că aici natura se întrece pe sine, dându-și întreaga osteneală să adune la un loc toate cele care nu se potrivesc, sau că anotimpurile duc o nobilă dispută și fiecare caută să obțină întâietatea în același ținut. (Războiul iudeilor, 3.10,8)