„Căci în șase zile…”

Citește prima propoziție din Scriptură. Aceasta nu e: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Nici: „Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Nu spune: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Biblia nu începe cu a doua venire a lui Isus (Matei 24:30), nici cu starea păcătoasă a omului (Romani 3:10), cu Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14:6) sau cu vreo avertizare despre judecată (Eclesiastul 12:14).

În schimb, Biblia începe cu aceste cuvinte: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” (Geneza 1:1). Și asta pentru că toate celelalte învățături, precum moartea lui Isus, marea luptă, păcătoșenia umană, căderea omului, judecata au sens doar dacă, da, exact, Dumnezeu a creat lumea.

Altfel, ce sens ar avea? Într-un univers fără Dumnezeu, moartea lui Isus pe cruce ar însemna doar un alt evreu omorât. Într-un univers fără Dumnezeu, ce ar însemna ideea de judecată finală? Cine ar face judecata? Cine ar da răsplata? Sau cine ar aplica pedeapsa? Într-un univers fără Dumnezeu, ce altă „veste bună” ar putea fi decât că trăim, ne luptăm, suferim și murim, după care dispărem pentru totdeauna împreună cu amintirea noastră cu tot? Ce mai „veste bună”!

Iată de ce Biblia începe cu adevărul pe care se întemeiază toate celelalte adevăruri biblice: „Evanghelia veșnică”, judecata, marea luptă, căderea omului și tot ce învață Biblia. Și acest adevăr e că Dumnezeu este Creatorul nostru. Contrar concepției moderne că viața de pe pământ a apărut la întâmplare și atât, fără niciun plan în prealabil, fără nicio intenție, fără niciun scop, Biblia începe cu ceea ce ar trebui să fie un adevăr evident (iarăși, gândește-te la grepfrut): că viața, în toată frumusețea și complexitatea ei uluitoare, a fost creată de Dumnezeu.

Și, deși mesajele celor trei îngeri sunt date în mod deosebit pentru zilele finale, pentru zilele pe care le trăim acum, ele fac trimitere la primele zile, la primele șase zile ale creării vieții pe pământ. Limbajul pe care l-a folosit Ioan în mesajul primului înger derivă din Vechiul Testament (așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a cărții Apocalipsa). În cazul de față, însăși formularea mesajului – „închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7) – este preluată din porunca a patra din Decalog.

Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o. (Exodul 20:8-11)

În Exodul 20:11 citim: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea”; mesajul primului înger spune: „Închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea”. Apocalipsa 14:7 conține o referire directă la creație. Cuvintele finale ale poruncii a patra – „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exodul 20:11) – derivă direct din limbajul creației din Geneza: „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2:3).

Primul înger (Apocalipsa 14:6) ne trimite înapoi la porunca a patra (Exodul 20:8-11), care, la rândul ei, ne trimite înapoi la cele șase zile ale creației (Geneza 1–2). Iar cele șase zile ale creației pun un accent deosebit pe ziua a șaptea:

Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. În ziua a șaptea, Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse. (Geneza 2:1-3)

Mai este un aspect care merită menționat: când Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea, a sfințit-o și S-a odihnit în ea, doar Adam și Eva existau. Nu era niciun evreu! Evreii nu au apărut decât mii de ani mai târziu, după Avraam. Cuvântul „evreu” apare prima dată în 2 Împărați 16:6 și 25:25 („iudei”), în contextul cotropirii evreilor în secolele VIII-VI î.Hr. – cu mult timp după consemnarea creării lumii din Geneza.

Cu alte cuvinte, ideea – răspândită, de altfel – că odihna în Sabat și sfințirea acestui Sabat sunt destinate exclusiv evreilor nu este o idee biblică. Este adevărat că evreii practicanți au păzit Sabatul mai mult decât oricare alt popor și astfel ei sunt asociați în mod obișnuit cu el. Dar Sabatul nu a început cu evreii sau de la evrei, după cum nici mărul (engl. apple), omniprezentul logo al companiei de computere cu același nume, nu a început cu Steve Jobs. Mărul în sine, la fel ca Sabatul, își are originea în Eden, înainte de evrei și de Steve Jobs, indiferent cât de mult este asociată ziua aceasta cu evreii, iar mărul, cu Steve Jobs.

În toată Biblia – Vechiul și Noul Testament – apare doctrina creației. Este fundamentală pentru orice, deoarece, o spun iarăși, tot ce prezintă Biblia nu înseamnă nimic separat de Dumnezeu în calitate de Creator al nostru. Acesta este motivul pentru care tema aceasta apare în repetate rânduri:

Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. (Evrei 11:3)

Căci așa vorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul, și nu este altul!” (Isaia 45:18)

Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute! (Apocalipsa 4:11)

La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. (Ioan 1:1-3)

Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor, prin suflarea gurii Lui. (Psalmii 33:6)

Întreabă dobitoacele, și te vor învăța; păsările cerului, și îți vor spune; vorbește pământului, și te va învăța; și peștii mării îți vor povesti. Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? (Iov 12:7-9)

Înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei. (2 Petru 3:5)

Așa vorbește Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile și le-a întins, care a întins pământul și cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc și suflet celor ce merg pe el. (Isaia 42:5)

Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor și pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viață tuturor acestor lucruri și oștirea cerurilor se închină înaintea Ta. (Neemia 9:6)

Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El. (Coloseni 1:16,17)

Și mai sunt multe alte texte care arată cât de importantă este doctrina despre crearea lumii. De fapt, atât de importantă este această doctrină despre Dumnezeu în rolul de Creator, încât ni se poruncește să petrecem fiecare a șaptea zi din viața noastră, în fiecare săptămână, fără nicio excepție, ca să ne amintim de ea – lucru care nu ne este poruncit să-l facem cu privire la nicio altă doctrină. De ce? Pentru că nicio altă doctrină nu are sens dacă este separată de Dumnezeu în calitate de Creator al nostru. Chiar acolo, în Decalog, alături de poruncile: „Să nu ucizi”, „Să nu preacurvești” și „Să nu furi” este porunca de a ne aduce aminte de Sabat. De ce? Pentru că „în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele”. În fiecare a șaptea zi din viața noastră, în fiecare săptămână, noi trebuie să ne amintim nu de zeitățile la care se închinau păgânii din Antichitate, nu de oarba întâmplare sau de selecția naturală, de zeitățile lumii moderne și seculare, ci de faptul că Dumnezeu și doar Dumnezeu este Creatorul.

Cât de fascinant este și că primul lucru pe care Biblia îl declară sfânt nu este un altar, nici un munte, ci un interval de timp – „ziua a șaptea”. „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2:3). Cuvântul „a sfințit” traduce un termen ebraic al cărui sens obișnuit este acela de „a pune deoparte pentru o întrebuințare sfântă”. Deși evenimentul creării lumii are de-a face cu cerul, pământul, păsările, animalele, oamenii și cu lucrurile din spațiu, timpul, și nu spațiul a fost cel pe care Dumnezeu l-a declarat binecuvântat și sfânt. Și aceasta pentru că timpul este dimensiunea în care lucrurile din spațiu, și anume cerul, pământul, păsările, animalele și oamenii, există.

În final, acest memorial este atât de important pentru lumea creată, încât, în loc să mergem noi spre el, vine el, Sabatul, la noi. O dată pe săptămână, cu aproximativ 1 670 km/h (aceasta este viteza aproximativă cu care pământul se rotește în jurul axei sale la ecuator), Sabatul înconjoară globul. „Ajungând la apusul de soare și plecând la următorul apus, Sabatul cuprinde planeta în fiecare săptămână ca un val uriaș care spală totul. Nu trebuie niciodată să îl căutăm. Ziua ne găsește întotdeauna ea pe noi.”^[1]

Așadar, aici, în acest mesaj de avertizare despre sfârșitul lumii, Cuvântul lui Dumnezeu ne duce înapoi la începutul lumii, și mai precis la Cel care a creat-o. Acesta este motivul pentru care ni se spune nu doar să ne temem de El și nu doar să Îi dăm slavă, ci și (poate cel mai important) să ne închinăm Lui.

Închinarea la chip

În Scriptură este descris un episod deosebit de dramatic. Alegerea este absolută, clară, neechivocă. Respectă legea țării sau mori! Și mori, aruncat de viu într-un cuptor în flăcări. Nu cale de mijloc, nu recurs, nu iertare. Te supui sau arzi!

Dar chestiunea este mai adâncă: închinarea. Închinarea la cine sau la ce? Pentru că, până la urmă, toți ne închinăm la ceva. „În tranșeele de zi cu zi ale vieții de adult”, scrie autorul american David Foster Wallace, „nu există ceva de genul: «Eu nu mă închin la nimic.» Toți ne închinăm. Singura opțiune pe care o avem este cu privire la obiectul închinării noastre.”^[2] Eul, faima, banii, celebritățile, sexul, puterea – orice. Închinare nu înseamnă doar venerație religioasă, adorare sau intonare de imnuri de laudă spre slava Domnului. Noi ne închinăm la orice Îi ia locul lui Dumnezeu în viața noastră; orice Îi ia locul lui Dumnezeu în viața noastră devine obiectul închinării noastre. Și ateii se închină.

Întâmplarea dramatică se găsește în cartea lui Daniel, o carte care ne ajută să construim un cadru, un fundal pentru Apocalipsa, unde se găsesc mesajele celor trei îngeri. Episodul se desfășoară în anticul imperiu al Babilonului, un nume care, după cum vom vedea, joacă un rol major în cele trei solii îngerești. Deși nu ni se dă data, se crede că e vorba de anul 594 î.Hr. sau pe acolo. Data nu este crucială; ceea ce se întâmplă, da.

Imperiul Babilonian, sub domnia împăratului Nebucadnețar, cucerise regatul Iuda, jefuind țara, distrugând Ierusalimul, cu templul lui sacru cu tot, și luând mulți prizonieri. Printre aceștia se numărau și patru tineri evrei, ale căror nume evreiești fuseseră schimbate cu unele babiloniene: Belșațar, Șadrac, Meșac și Abed-Nego. În loc să lucreze ca sclavi într-o mină mizeră sau ceva asemănător, acești băieți, de sânge patrician evreiesc, au fost aduși la palatul imperial, unde au slujit după ce au excelat „în toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul” (Daniel 1:20).

Cam în această perioadă, 594 î.Hr., împăratul Nebucadnețar a dat poruncă să fie înălțată în cinstea lui o statuie de aur uriașă și apoi le-a poruncit tuturor să se închine la ea:

Iată ce vi se poruncește, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veți auzi sunetul trâmbiței, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului și a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați chipului de aur pe care l-a înălțat împăratul Nebucadnețar. Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins. (Daniel 3:4-6)

Conformarea la acest decret însemna însă călcarea uneia dintre Cele Zece Porunci, Legea lui Dumnezeu. Indiferent dacă ne raportăm la Vechiul sau la Noul Testament – Legea lui Dumnezeu este standardul neprihănirii pe care poporul lui Dumnezeu este chemat să-l urmeze. În Vechiul Testament, Moise le spune copiilor lui Dumnezeu să păzească poruncile Lui (Deuteronomul 30:10). În Noul Testament, Iacov scrie: „Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: «Să nu preacurvești» a zis și: «Să nu ucizi.» Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii” (Iacov 2:10,11). Sau formularea din Apocalipsa: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12).

Și, pentru că una dintre Cele Zece Porunci spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (Exodul 20:4,5), acești trei tineri, Șadrac, Meșac și Abed-Nego (Daniel, sau Belșațar în limba babiloniană, nu a luat parte la acest episod), au refuzat să se închine în fața chipului de aur. Ei se închinau doar Creatorului, nimănui altcuiva și la nimic altceva. Punct.

Din cauza refuzului lor, au fost aduși în fața împăratului, care a întrebat: „Înadins oare, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, nu slujiți voi dumnezeilor mei și nu vă închinați chipului de aur pe care l-am înălțat?” (Daniel 3:14). Fără eschivări sau vorbe cu dublu sens, ei au răspuns: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și, chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!” (Daniel 3:16-18).

Oricâte ar ști specialiștii în istorie despre monarhii din Orientul Apropriat antic, cum era și Nebucadnețar, știu în mod cert că aceștia nu erau obișnuiți să li se vorbească așa. Răspunsul primit de la cei trei tineri nu era adecvat etichetei de la curtea imperială. Așa că, fidel propriilor declarații, Nebucadnețar a poruncit să fie aruncați de vii într-un cuptor încins. (Citește Daniel 3 ca să afli cum s-a terminat povestea!)

Esența acestui pasaj este închinarea. Închinarea la cine sau la ce? Pentru că toți ne închinăm la ceva. Fie la Dumnezeu – care „în șase zile a făcut […] cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele” (Exodul 20:11) și care apoi „a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2:3) –, fie la altceva.

Și a ne închina la altceva – orice altceva –, în loc să ne închinăm Dumnezeului care ne-a creat, care susține totul, Celui în care „avem viața, mișcarea și ființa” (Faptele apostolilor 17:28) și care în cele din urmă ne-a răscumpărat („Evanghelia veșnică”), este idolatrie. Fie că ne închinăm la statuia de aur, la știință, la propria persoană, la bani, la sex sau la orice lucru pe care noi îl transformăm într-un idol, tot idolatrie este, pentru că Domnul este singurul care ne-a creat, doar El ne susține, doar El ne dă viață și, astfel, doar El merită închinarea noastră. Punct.

Una dintre cele mai faimoase lucrări de artă este statuia de marmură a regelui David, sculptată de artistul renascentist Michelangelo, cândva între 1501 și 1504. Imaginează-te stând în fața acestui bloc de marmură, în Galeria Academiei din Florența, Italia, și mulțumindu-i pentru că este acolo, pentru că este atât de superb și de fin lucrată în detaliu, chiar și la nivelul venelor de pe mâini, sau pentru că pur și simplu există, de parcă nu doar că s-ar fi creat ea singură, ci ar fi și ajuns prin forțe proprii capodopera extraordinar de frumoasă care este. În loc să-i mulțumești lui Michelangelo și să-l lauzi pe el, creatorul ei, tu îți îndrepți toate laudele și onorurile spre creația însăși, de parcă s-ar fi creat de una singură. Cam absurd, nu crezi?

Deși este doar o analogie, această discuție despre David al lui Michelangelo ilustrează ce înseamnă idolatria și închinarea falsă: închinarea la creație sau la unele aspecte ale creației (de la propria persoană până la statui, celebrități și știință), în opoziție cu închinarea la Creator. Pavel o exprimă așa: oamenii „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci” (Romani 1:25). Peste tot în Vechiul Testament, Dumnezeu rostise avertizări cu privire la închinarea la orice altceva în afară de El Însuși. Fie că era vorba de soare, de lună, de stele (Deuteronomul 4:19) sau de „dumnezeii” națiunilor înconjurătoare (Deuteronomul 8:19; Judecătorii 10:6; 1 Împărați 11:33; Psalmii 81:9; Ieremia 1:16), închinarea idolatră era inutilă și lipsită de sens. Isaia a arătat cât de zadarnică era:

Își taie cedri, goruni și stejari, pe care și-i alege dintre copacii din pădure. Sădește brazi, și ploaia îi face să crească. Copacii aceștia slujesc omului pentru ars, el îi ia și se încălzește cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, și tot din ei face și un dumnezeu căruia i se închină, își face din ei un idol și îngenunchează înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carnea, pregătește o friptură și se satură; se și încălzește și zice: «Ha! ha! M-am încălzit, simt focul!» Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă și strigă: «Mântuiește-mă, căci tu ești dumnezeul meu!»” (Isaia 44:14-17)

În unele culturi, oamenii sunt prea sofisticați ca să facă exact lucrurile cu privire la care avertizează Isaia aici. Dar principiul este același: tot ce Îi ia locul lui Dumnezeu în viața cuiva este închinare falsă și, orice ar fi, nu poate salva mai mult decât l-au salvat pe Steve Jobs computerele lui, faima, banii sau puterea. Mai devreme sau mai târziu, gravitația ne va așeza pe toți înapoi în pământ, de unde am ieșit la început, și singura noastră speranță, singura noastră salvare se găsește la Domnul, la „Evanghelia Lui veșnică”. Numai Dumnezeu merită închinarea. Faima, sexul, puterea, știința, tehnologia, egoul – niciunul din acești potențiali idoli nu ne poate salva mai mult decât l-a salvat idolul sculptat pe cel care l-a sculptat – cum zice Isaia.

Episodul cu Șadrac, Meșac și Abed-Nego și refuzul lor de a se închina în fața chipului de aur este legat în mod direct de mesajele celor trei îngeri. În Daniel 3, expresia „a se închina chipului de aur” apare de șase ori (în vers. 5,7,10,12,14,18 – la diferite persoane și moduri verbale). Cartea Apocalipsa, în capitolul care pregătește cadrul pentru mesajele celor trei îngeri, avertizează cu privire la o perioadă de persecuție din viitor. Sub amenințarea cu moartea, oamenii vor fi forțați să se închine „icoanei fiarei”, sau chipului fiarei (Apocalipsa 13:15). La fel ca în Daniel 3, chestiunea închinării și a obiectului închinării va deveni deosebit de relevantă. Însuși mesajul îngerului al treilea, de fapt, folosește limbajul din Daniel 3, atunci când avertizează în privința închinării la această „icoană” falsă (Apocalipsa 14:9,11), care apare prima dată în Apocalipsa 13.

În concluzie, mesajul primului înger începe cu „Evanghelia veșnică”, cu vestea uimitor de bună despre Isus, Creatorul și Răscumpărătorul nostru, a cărui neprihănire ne oferă speranță în „ceasul judecății Lui”. Pe lângă chemarea să ne temem de Dumnezeu și să-I dăm slavă, mesajul primului înger culminează, și se încheie, cu o chemare să ne închinăm „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” – și care, de asemenea, a instituit în Eden ziua a șaptea ca memorial al respectivei creații. Acest apel de a ne închina Creatorului devine, așa cum vom vedea, mai apăsat atunci când este pus în contrast cu avertizarea cumplită din mesajul celui de-al treilea înger cu privire la închinarea la chipul, sau icoana, fiarei, într-o perioadă când problema închinării va absorbi lumea.

Cu toții ne închinăm. Și, în definitiv, cu toții ne închinăm la una din două: la creație sau la Creator. Creația, această lume căzută, este locul din care avem nevoie să fim salvați; pe de altă parte, Creatorul este singurul care ne poate salva din ea. Creația sau Creatorul?

Cui ne închinăm?

O lume în care se vorbește o singură limbă

Este un episod fascinant, învăluit în misterele create de nimic altceva decât de timp, pentru că s-a desfășurat cu mult, mult timp în trecut, iar singura lui consemnare, cea din Scriptură, îl descrie în nouă versete (Geneza 11:1-9). Totuși, implicațiile, urmările lui au reverberat de-a lungul mileniilor până în momentul existenței tale de acum. Faptul că citești aceste cuvinte în limba în care le citești, oricare ar fi ea – franceză, spaniolă, mandarină, swahili, hindusă, rusă sau oricare alta –, se datorează celor întâmplate în acest episod. Iată cât de important și plin de urmări a fost! După cum sămânța de grepfrut se trage din Eden, multitudinea de limbi se trage de la Turnul Babel.

Consemnarea episodului debutează cu acest verset: „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” (Geneza 11:1). Deoarece tot ce știm, precum și toată istoria documentată, pornește de la realitatea diferitelor limbi (se estimează că în prezent sunt în jur de 7 000 de limbi vorbite), conceptul sună ciudat. Pe de altă parte, întrucât pe atunci istoria lumii era relativ la început, ideea de „o singură limbă și aceleași cuvinte” are sens. „Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, i-a binecuvântat și le-a dat numele de «om» în ziua când au fost făcuți” (Geneza 5:1,2). Un singur Dumnezeu, o singură rasă, o singură limbă.

Deși data precisă a relatării despre Turnul Babel este necunoscută, potopul universal din Geneza avusese deja loc. Noe murise (Geneza 9:29) și copiii, nepoții și strănepoții lui se înmulțiseră și se împrăștiaseră (Geneza 10). Unii au locuit într-o „câmpie în țara Șinear” (Geneza 11:2), în partea de sud a Mesopotamiei, adică în sudul Irakului de astăzi. În locul acesta, cu mult timp în urmă, oamenii au zis: „Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului!” (vers. 4). Auzind despre potop, nu e de neimaginat că acești oameni căutau să se protejeze de un altul, chiar dacă fiecare curcubeu pictat pe cer era o modalitate prin care Dumnezeu le reamintea că „nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului și nu va mai veni potop, ca să pustiască pământul” (Geneza 9:11). Așadar, construirea unui turn înalt „al cărui vârf să atingă cerul” simbolizează sfidarea lui Dumnezeu și a promisiunilor Lui.

„Să ne facem un nume” descrie aroganța umană, precum și orgoliul. Cuvântul „nume” (ebr. șem) mai apare în istoria biblică atunci când, înainte de potop, în contextul înmulțirii răutății omului, Biblia declară: „Aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume” (Geneza 6:4). „Cu nume” este tot o traducere a termenului șem. Următorul verset spune: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Nu cu mult înainte de potop și nu la mult timp după aceea, ideea de a avea „un nume” (șem) denotă ceva negativ. Narațiunea scurtă despre Turnul Babel întărește acest nefericit adevăr:

Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă, și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora!” Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului, așa că au încetat să zidească cetatea. (Geneza 1:6-8)

Deși detaliile rămân necunoscute, oamenii aceștia Îl sfidau pe față pe Dumnezeu și de aceea El S-a coborât și le-a încurcat limba. Imaginează-ți consternarea, haosul, confuzia: sute, poate mii de oameni vorbind dintr-odată unii cu alții în limbi pe care ceilalți nu le înțelegeau! Trebuie să fi fost brusc uluiți, plini de teamă, supărați și frustrați de ceva ce nu mai trăiseră niciodată până atunci. Însă planul lui Dumnezeu a funcționat: s-au oprit; cetatea și turnul au rămas neterminate și acești oameni confuzi s-au împrăștiat pe tot pământul. Bineînțeles, cei care vorbeau aceeași limbă s-au asociat, pe măsură ce toți s-au răspândit dincolo de Turnul Babel. Prin urmare, avem aici originile diferitelor limbi vorbite de oameni.

Relatarea se termină cu acest verset: „De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului” (Geneza 11:9). Babel, simbolul răzvrătirii fățișe și al sfidării lui Dumnezeu, este același cuvânt folosit în toată Biblia pentru Babilon (ebr. babel). Numele „Babilon” apare de sute de ori în Biblie, din zilele monarhiei din Iuda, cu mai bine de o jumătate de mileniu înainte de Hristos, și până la cartea Apocalipsa, unde prima utilizare este în versetul care urmează: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apocalipsa 14:8).

Unde se afirmă așa ceva? În mesajul celui de-al doilea înger. De fapt, acesta este întregul mesaj al îngerului al doilea.

Despre ce este vorba și ce ne spune nouă astăzi?

^[1] Clifford Goldstein, Un timp de răgaz, Editura Viață și Sănătate, Pantelimon, 2020, p. 46, orig.

^[2] „Transcription of the 2005 Kenyon Commencement Address – May 21, 2005”, https://web.ics.purdue.edu/~drkelly/DFWKenyonAddress2005.pdf.