A căzut Babilonul

Mesajul primului înger este o declarație despre Dumnezeu: despre „Evanghelia Lui veșnică”, despre „judecata” Lui și despre El în calitate de Creator, care „a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:6). El arată însă și care ar trebui să fie răspunsul nostru, reacția noastră la marile adevăruri: teamă, să-I dăm slavă, să ne închinăm Lui.

În schimb, mesajul îngerului al doilea nu este despre Dumnezeu, nu în mod direct, ci despre un dușman de-al Său (să nu uităm de marea luptă). Mesajul spune: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: «A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!»” (Apocalipsa 14:8). Și dacă tot vorbim despre Babilon, din Apocalipsa aflăm mai multe despre el:

Babilonul antic     
                                                   
1. Babilonul cel mare (Daniel 4:30)                                          

2. Curvia Babilonului (Ezechiel 23:17,18)                                

3. Animale sălbatice în Babilon (Isaia 13:21)                            

4. Extravaganța Babilonului (Isaia 13:19; Ieremia 51:13)          

5. A dominat popoare (Isaia 14:6)                                           

6. A atacat Israelul (Ieremia 51:49)                                           

7. Popoarele au băut din vinul lui (Ieremia 51:7)                       

8. A folosit vrăjitorii și descântece (Isaia 47:9,12)                     

9. Judecata lui Dumnezeu împotriva lui (Ieremia 25:28-30)     

10. Popoarele se unesc împotriva lui (Ieremia 51:27-29)         

11. Căderea Babilonului (Isaia 21:9)                                         

12. Apel de a ieși din el (Ieremia 51:6,45)                                


Babilonul de la sfârșitul timpului

1.Taina: Babilonul cel mare (Apocalipsa 17:5)

 2.Curva cea mare (Apocalipsa 17:1)

3.Un locaș al dracilor (Apocalipsa 18:2)

4.Extravaganța Babilonului (Apocalipsa 18:7)

5.Va domina pământul (Apocalipsa 17:18)

6.A atacat poporul lui Dumnezeu (Apocalipsa 17:6; 18:24)

 7. Popoarele au băut din vinul lui (Apocalipsa 14:8)

8.  Va face minuni (Apocalipsa 16:14; 13:13,14)

9.  Judecata lui Dumnezeu împotriva lui (Apocalipsa 18:8)

10. Popoarele se unesc împotriva lui (Apocalipsa 17:16)

 11. Căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8)

12.Apel de a ieși din el (Apocalipsa 18:4)

Aoleu! Înainte de a căuta în Vechiul Testament ce înseamnă unele dintre aceste imagini, imaginile în sine – „locaș al dracilor”, „vinul mâniei curviei ei”, „închisoare a oricărui duh necurat”, „închisoare a oricărei păsări necurate și urâte” – descriu cu siguranță un loc neplăcut din punct de vedere spiritual. Dar mai sunt și alte cuvinte, cuvinte de o mare importanță, venite din cer: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu!” Dumnezeu are încă un popor, „poporul Meu”, deși îi spune să iasă înainte să fie prea târziu.„A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până în cer și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei.” (Apocalipsa 18:2-5)

Babilonul, Babelul, chiar și înainte de turnul cu același nume, a simbolizat opoziția față de Dumnezeu. Într-o descriere biblică a lui Satana – „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:12-14) –, el, Satana, este numit mai întâi „împăratul Babilonului” (vers. 4), reprezentând Babelul însuși.

În Vechiul Testament, Babilonul era un vast imperiu antic. Fiind un dușman al poporului israelit, poporul lui Dumnezeu, Babilonul invadase și distrusese națiunea iudaică. Multe dintre imaginile din Apocalipsa despre Babilonul de la sfârșitul timpului au fost preluate direct din descrierea aceluiași Babilon din Vechiul Testament:

La multă vreme de la căderea Imperiului Babilonian, apostolul Petru scria: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu” (1 Petru 5:13). Cum putea fi cineva în Babilon, imperiu care dispăruse cu secole înainte? Cercetătorii sunt siguri că Petru folosește acest nume ca simbol al imperiului care, pe timpul său, îi luase locul Babilonului antic ca adversar al lui Dumnezeu, și anume Roma. Aceasta este puterea care Îl răstignise pe Isus (Marcu 10:33; Matei 20:19), care persecutase biserica primară (vezi cartea biblică Faptele apostolilor) și care, din nefericire, a continuat această persecuție din faza ei papală până în epoca modernă timpurie (vezi Daniel 7:19-21,24,25; 8:10-12,23-25).

Cartea Daniel, în trei capitole profetice (Daniel 2; 7; 8), descrie o serie de imperii. Două dintre aceste capitole, Daniel 2 și 7, încep cu Babilonul (Daniel 2:36-38; 7:4), iar toate cele trei capitole prezic imperiile care îi vor urma – cel medo-persan (Daniel 2:39; 7:5; 8:20), cel grec (Daniel 2:32; 7:6; 8:21) și, în final, cel roman, care va dăinui până la sfârșitul lumii (vezi Daniel 2:33,40-43; 7:7,8,19-27; 8:10-12,23-25) și care are un rol de jucat în evenimentele zilelor finale.

Și, la fel ca Babilonul antic – o mare putere politică și religioasă care I s-a opus lui Dumnezeu și I-a persecutat poporul –, Babilonul modern este și face același lucru, doar că situația se va înrăutăți pe măsură ce ne apropiem de sfârșit.

Una dintre imaginile din mesajul îngerului al doilea vizează adulterul, „curvia” Babilonului, un tablou din Vechiul Testament despre lipsa de fidelitate față de Dumnezeu și adevărul Său. Profeții foloseau imaginea unei femei curate, uneori a unei mirese, ca simbol al Israelului din vechime când Îi era credincios lui Dumnezeu (Ieremia 6:2). Dar foloseau o cu totul altă imagine pentru situația când poporul era necredincios, când se făcea vinovat de apostazie: adulterul/prostituția/curvia. Ezechiel a acuzat Ierusalimul că a comis adulter „cu egiptenii”, „cu asirienii”, „până în Haldeea” (vezi Ezechiel 16:26-29). „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde și a curvit acolo” (Ieremia 3:6). Deci, tabloul „curviei” de acolo transmite aceeași idee: doctrina falsă împreună cu lipsa de loialitate față de Dumnezeu și adevărul Său, pe care o aduce cu sine în mod inevitabil.

Așadar, strigătul: „A căzut Babilonul” este un alt mod de a le face cunoscut oamenilor că sistemele corupte ale acestei lumi nu vor învinge, nu vor domina, indiferent cum par să stea lucrurile acum. Babilonul din vechime, cu învățătura lui falsă, cu erorile și cu persecuțiile lui, părea odată invincibil. Și Babilonul actual ar putea părea. Dar, mulțumită lui Isus și victoriei Sale de pe cruce, păcatul, răul, Satana, marea luptă și Babilonul de la sfârșitul timpului, împreună cu doctrina și învățătura lui, vor dispărea pentru totdeauna, iar acest strigăt va fi auzit în tot cosmosul: „Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” (Apocalipsa 19:6-8).

Al treilea înger

Mesajul îngerului al treilea este o avertizare:

Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” (Apocalipsa 14:9-12)

De observat imaginile folosite! Sunt direct din cartea Daniel, unde (vezi subcapitolul „Închinarea la chip”) oamenii sunt constrânși să se închine chipului de aur (Daniel 3:5,7,10,14,15,18) sub amenințarea cu moartea. Avertizarea din mesajul îngerului al treilea, din Apocalipsa 14, evocă și Apocalipsa 13, în care oamenii, la fel ca în Daniel 3, trebuie să se închine unei icoane, sau chip, ori să înfrunte moartea: „I s-a dat putere […] să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15).

De asemenea, să nu pierdem din vedere esențialul: mesajul îngerului al treilea vine chiar după ce? După anunțul celui de-al doilea înger cu privire la Babilonul care a căzut (Apocalipsa 14:8). Ce imperiu din Vechiul Testament a impus închinarea la o icoană/statuie/chip? Babilonul (Daniel 3:1).

Babilonul antic, Babilonul actual – elementul în joc este închinarea.

Mesajul primului înger face apel la oameni să I se închine Creatorului, „care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7). Limbajul derivă direct din Cele Zece Porunci, în special din a patra. „În șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exodul 20:11), care derivă, la rându-i, din consemnarea din Geneza despre crearea lumii: „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” (Geneza 2:3).

Deci mesajele celor trei îngeri prezintă marea problemă cu care se confruntă lumea în zilele finale: ne închinăm Creatorului sau „fiarei și icoanei ei” (Apocalipsa 14:9)? Răspunsul ar trebui să fie evident: ne închinăm lui Dumnezeu, pentru că este Creatorul și pentru că nu există niciun alt simbol fundamental care să Îl reprezinte drept Creator într-o mai mare măsură decât Sabatul, binecuvântat și sfințit în prima săptămână, cea a creării lumii, și considerat de Dumnezeu suficient de important încât să fie cuprins în chiar Cele Zece Porunci.

Totuși, acest adevăr biblic profund duce la o întrebare importantă: De ce, în cea mai mare parte a lumii creștine, este păzită duminica, prima zi a săptămânii, nu sâmbăta, a șaptea zi, Sabatul, semnul biblic al lui Dumnezeu în calitate de Creator?

Citatele care urmează explică de ce. Ediția din 1977 a Catehismului catolic spune așa:

Î.: Care este ziua Sabatului?

R.: Sâmbăta este ziua Sabatului.

Î.: De ce păzim duminica în locul sâmbetei?

R.: Păzim duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Ca­tolică a transferat solemnitatea sâmbetei asupra duminicii.^[1]

Admite Roma că a schimbat cu o altă zi, cu duminica, semnul fundamental al lui Dumnezeu în calitate de Creator al nostru? Iată un alt citat:

Î.: Cum dovediți că biserica are putere să impună sărbători și zile sfinte?

R.: Prin însuși actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanții îl acceptă. Prin urmare, ei se contrazic în mod naiv păzind cu strictețe duminica, dar călcând majoritatea celorlalte sărbători impuse de aceeași biserică.

Î.: Cum demonstrați acest lucru?

R.: Prin păzirea duminicii, ei recunosc puterea bisericii de a stabili sărbători și de a impune păzirea lor sub amenințarea comiterii unui păcat prin nerespectarea lor; iar prin nerespectarea celorlalte [sărbători] poruncite de biserică, ei neagă de fapt din nou aceeași putere.^[2]

O instituție omenească pretinde că a schimbat Legea lui Dumnezeu?

Î.: Are Biserica Catolică puterea de a face vreo modificare în poruncile lui Dumnezeu?

R.: În locul zilei a șaptea și al altor sărbători stabilite de vechea lege, biserica a poruncit ca duminica și zilele sfinte să fie puse deoparte pentru închinarea la Dumnezeu. Și acum noi suntem sub obligația să le păzim ca urmare a poruncii lui Dumnezeu, în locul Sabatului din vechime.^[3]

Iată mai jos un citat dintr-un cardinal catolic despre faptul că Biblia nu susține nicăieri că duminica este ziua de odihnă:

Nu este fiecare creștin obligat să păzească duminica drept zi sfântă și să se abțină de la orice muncă domestică nenecesară? Nu este păzirea acestei legi printre cele mai proeminente dintre datoriile noastre sfinte? Dar puteți citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa și nu veți găsi nici măcar un verset care să autorizeze sfințirea duminicii. Scripturile întăresc păzirea religioasă a sâmbetei, o zi pe care noi nu o păzim niciodată.^[4]

Caută pe Google informații despre schimbarea sâmbetei în duminică (mai ales în limba engleză) și vei găsi mai multe astfel de afirmații, în care Roma recunoaște că păzirea duminicii este creația ei, nu a lui Dumnezeu.

Unii protestanți recunosc cu reticență că nu există nicio dovadă biblică în favoarea păzirii duminicii în locul Sabatului. Liderul unui grup creștin din Statele Unite devotat păzirii duminicii a recunoscut exact acest lucru: „Nu există nicio consemnare a vreunei declarații din partea lui Isus care să autorizeze o asemenea schimbare și nici din partea apostolilor.”^[5] Nu uita, acestea sunt cuvintele unui om dedicat păzirii duminicii!

În The Lord’s Day („Ziua Domnului”), o carte dedicată păzirii duminicii, Samuel Cartledge scria: „Trebuie să admitem că nu putem indica nicio poruncă directă să încetăm să păzim ziua a șaptea și să începem să păzim ziua întâi.”^[6] Nu se poate indica nicio poruncă directă pentru că în Biblie nu există nicio poruncă, directă sau indirectă, de a se schimba Sabatul, instituit la creație, cu duminica – o zi pe care Biblia nu o consideră niciodată sfântă.

Chiar spun acești protestanți, fără să iasă în față și să admită direct, că au acceptat schimbarea Sabatului realizată de Roma, schimbarea acestei embleme esențiale pentru statutul de Creator al lui Dumnezeu și care se trage chiar din Eden?

Așa se pare. Doar că lucrurile se agravează.

„Se va încumeta să schimbe vremurile și legea”

Cu aproximativ 600 de ani înainte de Hristos, în contextul Babilonului din vechime, capitolul 2 din Daniel (o profeție paralelă cu cea din Daniel 7) prezenta o uimitoare profeție care viza istoria lumii de la Babilonul antic până în zilele noastre, când Dumnezeu Își va întemeia împărăția veșnică. Chiar în profeție, după divizarea Romei păgâne în națiunile cunoscute astăzi drept Europa modernă (și prezentate sub formă de împărați), textul spune: „În vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor” (Daniel 2:44).

Într-o zi, în timpul Europei actuale, Dumnezeu Își va întemeia împărăția. Iar această împărăție, care pune capăt tuturor imperiilor pământești, va dăinui veșnic. Și măreața promisiune a „Evangheliei veșnice” este că, prin credința în Isus, cu toții putem avea propriul loc în ea: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2,3). Singurul lucru care ne poate lăsa pe dinafara ei îl reprezintă alegerile noastre greșite.

Pe scurt, profeția din Daniel 2 arată așa:

Babilon

Medo-Persia

Grecia

Roma

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu (în care Isus a pregătit „un loc” pentru noi).

După cum am arătat deja (vezi subcapitolul „Ceasul judecății Lui”), și în Daniel 7 a fost profetizată aceeași succesiune a imperiilor:

Babilon

Medo-Persia

Grecia

Roma

Împărăția veșnică a lui Dumnezeu (în care Isus a pregătit „un loc” pentru noi).

În ambele profeții, ultima împărăție pământească, cea care se ridică după Grecia antică și durează până când Dumnezeu Își întemeiază „o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 2:44), este Roma. Deși Roma păgână a dispărut acum 1 500 de ani, Roma papală continuă să existe și va continua până la întemeierea împărăției lui Dumnezeu, la sfârșitul timpului.

Folosind diferite imagini, Daniel 7 oferă mai multe detalii despre aceste împărății decât Daniel 2, în special despre ultima dintre ele, Roma, și îndeosebi în faza papală a acesteia, care a inclus și realități istorice nefericite, mai precis persecuția („va asupri pe sfinții Celui Preaînalt” [Daniel 7:25]). Apoi, în același verset care vorbește despre persecuția Romei papale asupra poporului lui Dumnezeu, profeția a mai prezis și că Roma „se va încumeta să schimbe vremurile și legea” (Daniel 7:25). Având în vedere citatele pe care tocmai le-am analizat (vezi subcapitolul „Al treilea înger”), în care Roma a pretins că a instituit păzirea duminicii – o zi despre care atât protestanții, cât și catolicii au recunoscut că nu are niciun temei biblic –, acest verset este semnificativ.

De notat următorul lucru: versetul acesta spune că el, cornul, „se va gândi să schimbe” (NTR, BTF, dar și KJV în lb. engl.) vremurile și legile. Legea lui Dumnezeu, inclusiv porunca a patra, a fost scrisă de Dumnezeu Însuși cu degetul pe piatră: „Domnul mi-a dat cele două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu și cuprinzând toate cuvintele pe care vi le spusese Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua când tot poporul era adunat” (Deuteronomul 9:10; vezi și Exodul 31:18). Nicio putere de pe pământ nu poate schimba asta! Deci, „a se gândi” să schimbe nu e totuna cu „a schimba efectiv”.

Moartea lui Isus pe cruce, pentru păcat, definit ca „fărădelege” (1 Ioan 3:4), dovedește imuabilitatea Legii lui Dumnezeu, caracterul ei de neschimbat. Nu ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să fi schimbat Legea – sau, după cum se spune, să fi schimbat regulile în mijlocul jocului – și să ne fi venit astfel în întâmpinare în păcatele noastre, iar Isus să nu mai fi fost nevoit să moară pentru ele (vezi 1 Corinteni 15:3)? Bineînțeles că ar fi fost! Doar pentru că cineva pretinde că a schimbat ziua de Sabat și doar pentru că majoritatea ține ziua „schimbată”, sâmbăta nu se poate transforma în duminică, după cum nici pretenția cuiva de a schimba legea gravitației nu înseamnă că, gata, de-acum lucrurile vor cădea mai încet la sol, chiar dacă majoritatea are iluzia că așa vor cădea.

Această tentativă de schimbare capătă o importanță covârșitoare atunci când toată lumea se va închina fie fiarei – „i s-a dat putere […] să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15) –, o închinare cu privire la care îngerul al treilea avertizează în mod deosebit (Apocalipsa 14:9-11), fie „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (vers. 7), un act comemorat în Eden în ziua a șaptea („Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse” [Geneza 2:3]) și apoi imortalizat în porunca a patra („În șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” [Exodul 20:11]).

Închinare la icoană/chip? Închinare la Creator? Ori una, ori alta. Va fi o alegere de făcut înaintea întregii lumi.

Semnul fiarei

Apocalipsa 13 preia o mare parte din imagini direct din Daniel 7, inclusiv persecuția Romei din trecut asupra poporului lui Dumnezeu – „va asupri pe sfinții Celui Preaînalt” (Daniel 7:25); va face „război cu sfinții” (Apocalipsa 13:7). Același verset care prezintă această persecuție (Daniel 7:25) ne mai spune și despre încercarea Romei de a schimba legea („se va încumeta să schimbe vremurile și legea”/„se va gândi să schimbe” [NTR, BTF, KJV]). Subiectul închinării la icoană/chip în zilele finale apare pentru prima dată în Apocalipsa 13:8,12-15, în zilele Romei, care este identificată cu o fiară în Apocalipsa 13:1-9 (nu uita că, în Daniel 2 și 7, Roma este puterea pământească finală, care dăinuie până când Dumnezeu Își va întemeia împărăția veșnică). Această închinare este în contrast cu mesajele celor trei îngeri, care avertizează cu privire la închinarea la fiară și la icoana ei (vezi Apocalipsa 14:9,10), dar nu înainte de a-i chema pe oameni să se închine „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (vers. 7) – limbaj preluat din porunca a patra, pe care puterea fiarei a încercat s-o schimbe.

Să revedem:|
R.: Păzim duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Ca­tolică a transferat solemnitatea sâmbetei asupra duminicii.^[7]

Chestiunea devine mai limpede pentru că, imediat după ce avertizează cu privire la această falsă închinare, mesajul îngerului al treilea portretizează poporul lui Dumnezeu în felul următor: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). În contrast clar cu aceia care se închină fiarei și icoanei ei, poporul lui Dumnezeu – pe lângă faptul că are „credința lui Isus” – este prezentat ca păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, care includ singura poruncă ce Îl indică pe El drept Creator, drept Acela care „a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (vers. 7) – din nou, porunca pe care Roma s-a gândit să o schimbe.

Închinare la Creator? Sau închinare la fiară și la icoana/chipul ei? Chiar poate problema închinării la fiară și la icoana/chipul ei sau la Creator, la Isus (vezi Ioan 1:1-3; Evrei 1:1,2; 1 Corinteni 8:6; Coloseni 1:15-17), să se manifeste deschis ca o luptă între Sabat și duminică?

Cum altfel? Noi ne închinăm lui Dumnezeu deoarece, în calitate de Creator (dar și de Răscumpărător al nostru), doar El este demn de închinarea noastră (Apocalipsa 5:9) și niciun alt simbol fundamental nu Îi atestă acest statut mai bine decât ziua a șaptea, Sabatul – binecuvântat și sfințit chiar de la crearea lumii. Deci, ca o putere pământească să încerce să schimbe, să uzurpe, semnul fundamental, Sabatul, al acestei doctrine fundamentale, creația, înseamnă să încerce să uzurpe autoritatea Domnului la un nivel fundamental: calitatea Lui de Creator! „Mai fundamental” de atât nu este decât Dumnezeu Însuși. Nicio putere, din cer sau de pe pământ, nu poate ajunge la El, așa că încearcă să se apropie cât mai mult posibil: la semnul fundamental care Îl identifică drept Creator.

Este închinarea la Creator fundamentală în creștinism? Este un adevăr atât de important, încât Dumnezeu ne poruncește să ne amintim de el în fiecare a șaptea zi din viața noastră, în fiecare săptămână. Iată de ce este greu să vedem cum lupta legată de închinare – fie închinarea la fiară (la însăși puterea care a încercat să schimbe Sabatul) și la icoana/chipul ei, fie închinarea la Creator – s-ar putea axa pe altceva decât pe ziua pe care Dumnezeu a stabilit-o ca un memorial al Său în calitate de Creator. Spre deosebire de ziua pe care a stabilit-o puterea fiarei.

Dar chiar să fie omorâți oameni din cauza Sabatului? Chiar se poate întâmpla așa ceva? Deja s-a întâmplat! Tocmai evangheliile ne prezintă un precedent: cei care promovează tradiția umană vor să ucidă din cauza Sabatului.

În Ioan 9, Isus îl vindecase în Sabat pe un orb din naștere, fiind poate minunea cea mai mare văzută până atunci. „De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere” (Ioan 9:32). Cum au răspuns autoritățile religioase? Acestea L-au acuzat pe Isus că a călcat Sabatul, spunând: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul” (vers. 16). Era debutul unui conflict între tradiția umană (nicăieri în Biblie nu este interzisă vindecarea în Sabat, la fel cum nimic în Biblie nu arată că duminica este o zi sfântă) și Legea lui Dumnezeu – mai precis Sabatul din porunca a patra.

Isus a plecat de acolo și a intrat în sinagogă. Și iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?” El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o și mâna s-a făcut sănătoasă, ca și cealaltă. (Matei 12:9-13)

Cum au reacționat conducătorii religioși la această manifestare uimitoare a puterii lui Dumnezeu? „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit cum să omoare pe Isus” (vers. 14).

Să-L omoare pe Isus? Moarte din cauza Sabatului?

În Ioan 5:1-16, după o altă vindecare miraculoasă în ziua de Sabat, conducătorii religioși „au început să urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului” (vers. 16).

Să-și dorească să omoare din cauza Sabatului? Moarte din cauza ciocnirii dintre tradiția omenească și Sabat? Da, exact! Deși problema propriu-zisă în acest context nu este exact aceeași cu care se va confrunta lumea în zilele finale, este destul de aproape: legea omului contra Legii lui Dumnezeu, iar în aceste cazuri partea din Legea lui Dumnezeu în dispută fiind porunca despre Sabat, singura poruncă ce ajunge până la fundamentul închinării noastre doar la Dumnezeu, Creatorul, și la nimeni sau la nimic altceva.

Astfel, în viața lui Isus putem găsi niște elemente precursoare sau indicii în legătură cu ce vor avea de înfruntat cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12): tradiția oamenilor în conflict cu Legea lui Dumnezeu.

În ce mod acest concept – al semnului fiarei, care pune în opoziție Sabatul biblic, a șaptea zi a săptămânii, cu tradiția umană, prima zi a săptămânii – se corelează cu avertizarea despre puterea de la sfârșitul timpului care va face „ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16,17)?

De-a lungul secolelor au apărut speculații cu privire la ce înseamnă acest „semn pe mâna dreaptă sau pe frunte”. Dar n-au fost decât atât – speculații. Mai rămân încă multe de descoperit. Însă, mergând pe principiul că Vechiul Testament deține cheia de interpretare a cărții Apocalipsa, putem găsi indicii la ce se referă Apocalipsa aici.

Înainte ca israeliții să intre în țara promisă și după ce i-a avertizat de multe ori cu privire la închinarea falsă, Moise le-a reamintit să păzească poruncile lui Dumnezeu, adică Legea Sa: „Puneți-vă dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legați ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre și să fie ca niște fruntarii între ochii voștri” (Deuteronomul 11:18).

În ce fel trebuiau să-și lege aceste cuvinte la mâini și să și le pună între ochi nu știm exact. (Practica actuală a purtării filacterelor de către evreii religioși este doar o interpretare.) În orice caz, ei trebuiau să păstreze aceste cuvinte, Legea lui Dumnezeu, „în inimă și în suflet”, iar această alipire de Legea Sa trebuia să se manifeste prin cuvintele puse pe mână – simbol al faptelor – și pe frunte – simbol al cunoașterii Legii lui Dumnezeu. Deși nu trebuie să fim prea dogmatici cu privire la modul exact în care acest lucru se transpunea în practică în Israelul din vechime și nici cum se va manifesta „semnul pe mâna dreaptă sau pe frunte” în zilele finale, se pare că va fi un semn exterior care îi va deosebi pe cei care se vor închina fiarei și icoanei/chipului ei de cei care, în schimb, „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12).

(Și încă ceva, ca să fie clar: doar când evenimentele se vor desfășura în zilele finale va intra în vigoare semnul fiarei. Deci, nu, oamenii care țin acum duminica nu au acum „semnul fiarei”.)

În final, o întrebare: Cum s-ar putea întâmpla așa ceva? Răspunsul: nu știm. Cu toate că ne spune ce se va întâmpla, Apocalipsa nu ne spune și cum se va întâmpla. Dacă ne-a învățat ceva pandemia de COVID-19, atunci ne-a învățat că lumea noastră, întreaga lume, se poate schimba dramatic, rapid și periculos. Dacă la începutul lui 2019 li s-ar fi spus oamenilor ce aveam să facem cu toții în 2020 (carantină generalizată, măști, o pandemie cu milioane de oameni infectați), majoritatea nu ar fi crezut. După COVID-19 ar trebui să fim conștienți că orice, chiar și neprevăzutul (sau poate mai ales neprevăzutul), se poate întâmpla, inclusiv, așa cum ne avertizează îngerul al treilea, „semnul fiarei”.

Răbdarea sfinților

Mesajul primului înger începe cu „Evanghelia veșnică” (Apocalipsa 14:6); mesajul celui de-al treilea se termină cu: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (vers. 12). Credința („credința lui Isus”) și ascultarea („păzesc poruncile lui Dumnezeu”) – dacă nici acestea nu înseamnă Evanghelia, atunci ce-ar mai putea însemna „Evanghelia veșnică”?

Se dezbate încă sensul precis al sintagmei „credința lui Isus”. Credința lui Isus se referă la credința pe care a manifestat-o Isus când a fost aici, pe pământ? Sau o fi credința pe care credincioșii o au în Isus? Și una, și alta, după cum spune Biblia: „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat, căci «cel neprihănit prin credință va trăi»” (Galateni 3:11). Sau, în altă traducere: „Este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, pentru că «Cel drept prin credință va trăi»” (Galateni 3:11, NTR).

Cum altfel, dacă nu prin credință?

Dat fiind că Puterea care a creat spațiul, timpul, materia și energia, adică Cel care a creat universul însuși, „S-a redus”, a devenit unul de-al nostru și apoi S-a dat ca jertfă pentru păcatele noastre, mai avem ce să mai adăugăm la asta? Ca și când moartea Creatorului nu ar fi suficientă ca să plătească pentru păcatele noastre? Indiferent cât de rău ai fi, sacrificiul Lui, al Aceluia care „este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El” (Coloseni 1:17), a fost cu siguranță mai mult decât suficient ca să te acopere. Și, prin credință, „credința lui Isus” (oricum am înțelege-o), poți cere ca moartea Lui să fie valabilă în dreptul tău chiar acum și să fii considerat desăvârșit, perfect, înaintea Creatorului, ca și când nu ai fi păcătuit niciodată.

Și „poruncile lui Dumnezeu”? Care porunci? La ultima numărătoare erau zece. Nu doar Apocalipsa 14:12, ci toată cartea face referire la ele. Chiar înainte de viziunea care include mesajele celor trei îngeri, Apocalipsa 11:19 spune: „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.” „Chivotul legământului” este locul în care Cele Zece Porunci erau păstrate în sanctuarul pământesc.

În Apocalipsa apar și câteva dintre porunci. Mesajul primului înger, cel legat de închinarea la Dumnezeu (Apocalipsa 14:7), se referă direct la prima poruncă (Exodul 20:1,2) și (așa cum am văzut) același mesaj folosește un limbaj preluat din a patra poruncă. Mesajul îngerului al treilea constituie o avertizare privind închinarea la icoana/chipul fiarei, avertizare care face trimitere la porunca a doua, împotriva idolatriei (Exodul 20:4-6). Între timp, crima, furtul și adulterul sunt toate tratate în nu mai mult de două versete: Apocalipsa 9:20,21. În Apocalipsa 12:17, ultimul verset înainte de capitolul 13 – unde este prezentat pentru prima oară semnul fiarei –, este descris poporul lui Dumnezeu: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.” Așadar, de două ori în contextul zilelor finale (Apocalipsa 12:17; 14:12), poporul credincios al lui Dumnezeu este descris păzind poruncile Sale.

Și de ce n-ar fi?

Un bărbat s-a dus la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului. Ulterior, gândindu-se la cât de răvășită era viața foștilor lui colegi, o idee și-a făcut loc în mintea lui: Dacă ar fi păzit Cele Zece Porunci, cât de bună ar fi fost viața lor! Imaginează-ți cum ar fi lumea noastră dacă fiecare ar ține măcar câteva porunci! Dacă nimeni nu ar călca porunca a șasea (despre crimă), a șaptea (despre adulter), a opta (despre furt) și a noua (despre minciună), existența noastră ar fi raiul pe pământ în comparație cu ce este acum.

Un exercițiu de gândire: În ce țară ți-ai dori să trăiești și să-ți întemeiezi o familie? Într-o țară în care toți oamenii respectă Cele Zece Porunci sau într-una în care nu le respectă? Răspunsul în sine demonstrează cât de benefice sunt „poruncile lui Dumnezeu” pentru noi.

Iar vestea bună a „Evangheliei veșnice” este că acea credință – „credința lui Isus” – ce se prinde strâns de neprihănirea lui Hristos, care ne acoperă păcatele, este aceeași credință care de asemenea ne și spală de păcate și ne transformă: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Ni se promite în mod repetat puterea de a asculta, de a ieși învingători și de a păzi poruncile lui Dumnezeu:

Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda. (1 Corinteni 10:13)

Oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea; și ceea ce câștigă biruință asupra lumii este credința noastră. (1 Ioan 5:4)

Pot totul în Hristos, care mă întărește. (Filipeni 4:13)

Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. (Romani 6:6)

Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale. (Iuda 24)

Da, putem, prin harul lui Dumnezeu, să păzim poruncile Lui, și încă în mod perfect. Doar că nu le putem ține suficient de perfect încât să fim mântuiți prin ele. De aceea mântuirea este prin credință, nu prin Lege. Suntem socotiți neprihăniți „prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3:28), pentru că faptele Legii nu ne pot îndreptăți. Dacă ar fi putut, de ce nu a ocolit Isus crucea? De ce nu a venit pe pământ doar ca să ne arate cum să ascultăm și apoi să Se întoarcă la cer? Pentru că, oricâtă nevoie am fi avut de un exemplu, aveam nevoie și de un înlocuitor, iar acesta este motivul pentru care El a murit pe cruce, purtând în El pedeapsa pentru călcarea Legii lui Dumnezeu, de care ne făcuserăm deja vinovați. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Numai crucea ne arată inutilitatea faptelor omenești în vederea mântuirii.

Și noi chiar avem nevoie să fim mântuiți, nu? Să fim serioși! Oricât de rea a fost până acum, lumea va fi și mai rea. Daniel ne avertizează cu privire la „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Daniel 12:1). Totuși, chiar dacă la început lucrurile se vor înrăutăți, după aceea ele se vor îmbunătăți – dincolo de ceea ce poate plăsmui imaginația noastră:

Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte. (Isaia 65:17)

Noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (2 Petru 3:13)

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. (Apocalipsa 21:1)

El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. (Apocalipsa 21:4)

Nu va mai fi moarte? Nici jale? Nici durere? Este o existență pe care noi, care am cunoscut doar moartea, doar jalea, doar durerea, nu ne-o putem închipui. Aceste lucruri „dintâi”, care nu ar fi trebuit de la bun început să fie aici, vor trece și vom avea parte de o nouă existență, care ne va aparține pentru totdeauna. Este exact ceea ce ne promite „Evanghelia veșnică”, întocmită „înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9). Spre această viață arată, în definitiv, cele trei solii îngerești. Este ceea ce profeții au visat, au predicat și au scris. Și, în cele din urmă, este motivul pentru care a murit Isus: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora” (Isaia 53:11). Și, trăind în vremea în care trăim, noi putem fi poporul din visul profetului, noi, cei care, prin credință, „credința lui Isus”, într-o zi vom proclama:

Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum, să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui! (Isaia 25:9)

^[1]  Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine, Tan Books and Publishers, Rockford, Illinois, 1977, p. 50.

^[2]  Rev. Henry Tuberville, D.D. (R.C.), An Abridgment of the Christian Doctrine, Edward Dunigan and Brothers, New York, aprobat1833, p. 58.

^[3]  Rt. Rev. Dr. Challoner, The Catholic Christian Instructed in the Sacraments, Sacrifices, Ceremonies, and Observances of the Church by Way of Question and Answer, P.J. Kenedy, New York, 1893, p. 204.

^[4]  James Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, 1917, pp. 72–73 (ed. a 16-a, p. 111; ed. a 88-a, p. 89).

^[5]  James P. Westberry, „Are We Compromising Ourselves?”, în Sunday, aprilie–iunie 1976, p. 5.

^[6]  Apud James P. Westberry (ed.), The Lord’s Day, Broadman Press, Nashville, 1986, p. 100.

^[7]  Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine, Tan Books and Publishers, Rockford, Illinois, 1977, p. 50.