Ceasul judecății Lui

Suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? (1 Petru 4:17)

Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12:36,37)

A rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți. (Faptele apostolilor 17:31)

Și am putea continua, citând verset după verset despre Dumnezeu prezentat ca un Dumnezeu al judecății și despre certitudinea venită din cer că, într-o zi, se va da socoteală pentru nedreptatea și răul de jos, de pe pământ, și vor fi pedepsite în mod just. Conceptul de „judecăți ale lui Dumnezeu” străbate toată Biblia. Nu există o singură judecată generală care să repare toate greșelile, să pedepsească toate faptele rele și să răsplătească toate faptele de bunătate, ci judecățile lui Dumnezeu sunt niște evenimente aflate în desfășurare care depind de un anumit moment, un anumit loc și anumite circumstanțe, iar din judecățile Lui din trecut putem învăța despre judecata de acum și cea viitoare.

De la judecata făcută de Dumnezeu în dreptul lui Adam și al Evei după căderea în păcat (Geneza 3:14-19) la potopul universal (Geneza 7), la distrugerea Sodomei și a Gomorei (Geneza 19), la căderea Babilonului antic (Daniel 5) și până la declarația de judecată din mesajul primului înger pentru astăzi și judecata de la sfârșitul timpului (Apocalipsa 20), Biblia transmite realitatea judecăților lui Dumnezeu.

De exemplu, descrierea dinamică și deosebit de relevantă a judecății din cartea lui Daniel. În capitolul 7, profetul are o viziune despre patru animale care se ridică din mare (vers. 3), fiecare simbolizând un imperiu mondial (vers. 17) care avea să se ridice și să apună în istorie, până când o judecată mare care se ține în cer (vers. 9,10,22,26) duce la instaurarea împărăției veșnice a lui Dumnezeu (vers. 14,22,27). Scopul principal al visului profetic este de a arăta că aceste patru împărății pământești și trecătoare sunt urmate, în cele din urmă, de cea veșnică a lui Dumnezeu: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ. Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie” (vers. 17,18).

Aceste patru imperii pământene au fost de mult identificate cu Babilonul, Medo-Persia, Grecia și apoi Roma, ultimul imperiu, care persistă până la sfârșitul acestei lumi. Roma, cea din timpul republicii și apoi din timpul cezarilor, a fost Roma care s-a ridicat chiar după Grecia antică. Totuși, această a patra putere există încă astăzi (după cum a prezis profeția, pentru că ea va exista până la sfârșitul lumii), dar acum este în faza papală. De fapt, a patra fiară este descrisă prin anumite caracteristici care se potrivesc și Romei medievale și care au inclus, din nefericire, și o mare persecuție (vers. 21,24,25).

În acest capitol (vers. 9,10,22,26) este descrisă de mai multe ori o judecată cerească ce se desfășoară la sfârșitul timpului și care duce la instaurarea împărăției veșnice a lui Dumnezeu, adică la ceea ce Biblia numește „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21:1; vezi și Isaia 65:17; 66;22; 2 Petru 3:13). Versetele 9 și 10 sună astfel:

Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Hai­na Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc și roțile lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile. (Daniel 7:9,10)

„Un Îmbătrânit de zile” (un alt nume pentru Dumnezeu), scaune de domnii/tronuri, cărți deschise, cadru de judecată. În mod evident, un fel de scenă a unei săli de tribunal cosmic se desfășoară în fața tuturor acestor ființe cerești, lucru care – ținând cont de ce am văzut despre marea luptă și interesul „domniil[or] și stăpâniril[or] din locurile cerești” (Efeseni 3:10) – nu ar trebui să ne surprindă.

Aceeași judecată este descrisă mai târziu astfel:

M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a îna­intat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și Împărăția Lui nu va fi nimicită nicio­dată. (Daniel 7:13,14)

Cel Îmbătrânit de zile este acum cu „unul ca un fiu al omului” – un termen folosit de multe ori în Noul Testament de Isus cu referire la Sine (Matei 17:22; 20:18; 24:30; Marcu 2:10; 10:33; Luca 6:22; 11:30; 12:10; 17:22; Ioan 6:53; 12:34; 13:31) – într-un fel de eveniment ceresc, o altă descriere a judecății care duce la instaurarea împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Un alt tablou al acestei judecăți, dar care prezintă mai întâi evenimentele de aici, de pe pământ, arată în felul următor: „A venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția” (Daniel 7:22; vezi și vers. 26 și 27). Notează că judecata este făcută în favoarea sfinților („a făcut dreptate sfinților”)!

Avem tendința să ne gândim la judecată ca la ceva rău, ca la ceva care are drept urmare pedeapsa, lucru care în multe cazuri este adevărat. Dar în acest caz, cel puțin pentru „sfinți” (un termen biblic pentru poporul lui Dumnezeu, care nu are nimic de-a face cu „sfinții” adorați în bisericile catolice și ortodoxe), judecata este făcută în favoarea lor.

Dar cum se poate așa ceva? Nu am fost cu toții socotiți păcătoși? Nu ni s-a spus deja cât de răi suntem?

Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:11-18)

Atunci, cum ar putea vreunul dintre noi, chiar și „sfinții”, în timpul judecății, cu cărțile deschise, să stea înaintea lui Dumnezeu, care, după cum am spus, cunoaște fiecare gând greșit de-al nostru, fiecare faptă tăinuită, absolut fiecare lucru pe care l-am făcut în secret, lucruri care nu am vrea niciodată să fie scoase la lumină (vezi Eclesiastul 12:14)?

Datorită Evangheliei veșnice. Iată cum!

Evanghelia și judecata


Nu este nicio coincidență că Evanghelia și judecata apar împreună. Oricât de bună ar fi vestea (Evanghelia), ea este extraordinară doar atunci când este corelată cu judecata. De ce? Pentru că singura noastră speranță la judecată este Evanghelia, neprihănirea lui Hristos, care este acceptată de Tatăl ca și cum ar fi a noastră în momentul în care o cerem prin credință – și, de asemenea, în momentul judecății, când avem cea mai mare nevoie de ea. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Nicio condamnare acum și, cu siguranță, nici la judecată.

Asta pentru că suntem fără păcat? Nu, ci pentru că Isus a fost fără păcat și această trăsătură a Lui ne este atribuită nouă, ca și cum ar fi a noastră. Iată de ce judecata din Daniel 7 le face dreptate sfinților (Daniel 7:22). Aceștia, asemenea tâlharului de pe cruce, au fost acoperiți cu neprihănirea lui Hristos. Sau, cum spune Pavel, „noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3:28).

Considerați neprihăniți fără Lege? Bineînțeles. Legea, oricât ar fi ea de „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12) – un adevăr care devine cât se poate de evident în mesajul celui de-al treilea înger –, indică păcatul, dar nu poate să facă ispășire pentru el. Legea este ca o oglindă: îți scoate înaintea ochilor defectele pe care le ai, dar, indiferent cât de mult și de des te uiți în ea, n-o să-ți îndepărteze niciun defect. Legea dezvăluie păcatul; ea nu oferă nicio putere de a-l învinge sau de a-l ierta. De aceea avem nevoie de Evanghelie.

O manifestare măreață a Legii și a judecății lui Dumnezeu a constituit-o sanctuarul din Vechiul Testament (și, mai târziu, templul din Ierusalim), centrul de închinare al poporului israelit în vechime. Este același templu pe care Isus l-a curățat de prezența celor care îi profanaseră incinta sfântă cu comerțul lor zgomotos și exploatator (vezi Matei 21:12,13). Aici, în templu, învățau copiii lui Israel despre planul de mântuire, despre „Evanghelia veșnică”. În centrul slujbelor de la sanctuar se aflau jertfele animale, de miei, tauri și țapi – fiecare fiind un simbol, un tip, o profeție în miniatură a morții lui Isus pe cruce, precum și a lucrării Sale de Mare-Preot în sanctuarul ceresc (vezi mai jos). Iată de ce, atunci când L-a prezentat prima dată pe Isus, Ioan Botezătorul a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). În loc să moară păcătosul pentru propriul păcat, mielul, un simbol al lui Isus, murea în locul lui. În cele din urmă, Isus a murit pe cruce în locul nostru, ca să nu murim noi pentru păcatele noastre. Iar acest mare adevăr a fost proclamat prin intermediul templului evreiesc, în simboluri și tipuri.

De asemenea, templul avea două încăperi și, în timp ce sângele ispășitor al jertfelor era adus în fiecare zi în prima încăpere, o dată pe an (Leviticul 16) acesta era adus în a doua încăpere, în spațiul cel mai tainic, din interior, în cadrul unui ritual cunoscut sub numele de Yom Kippur, Ziua Ispășirii. Aceasta era ziua judecății – o veste bună pentru copiii lui Israel, deoarece, deși păcătuiseră, păcatele lor erau iertate, îndepărtate și spălate de sângele vărsat, iar ei stăteau îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu la această judecată. Acest ritual anual avea loc „pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei” (Leviticul 16:16). Cu alte cuvinte, ei păcătuiseră și aceasta era ziua socotelilor pentru acele păcate.

Așadar, acea zi era Yom Kippur, Ziua Ispășirii; or, ispășirea presupune iertarea păcătoșilor, nu condamnarea lor, iar iertarea vine doar prin sânge – nu prin Lege. Deși în a doua încăpere a sanctuarului, în chivotul legământului (vezi Numeri 10:33; Deuteronomul 10:3; 31:26) se aflau tablele Legii, Cele Zece Porunci, care le arătau israeliților obligația sacră de a ține Legea, ispășirea avea loc nu datorită Legii, ci în ciuda ei. Legea, pe care ei o călcaseră („pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei”), i-ar fi condamnat dacă nu ar fi fost sângele. „[Marele-preot] să ia din sângele vițelului și să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispășirii spre răsărit; să stropească din sânge de șapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispășirii. Să înjunghie țapul adus ca jertfă de ispășire pentru popor și să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele vițelului, să stropească cu el spre capacul ispășirii și înaintea capacului ispășirii” (Leviticul 16:14,15). Capacul ispășirii este capacul de aur care acoperea chivotul legământului, ce conținea Cele Zece Porunci, iar sângele stropit pe el simboliza sângele lui Isus care făcea ispășire pentru călcarea de către ei a Celor Zece Porunci.

„Aceasta să vă fie o lege veșnică: în luna a șaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriți sufletele, să nu faceți nicio lucrare, nici băștinașul, nici străinul care locuiește în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispășire pentru voi, ca să vă curățiți: veți fi curățiți de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Leviticul 16:29,30). Ziua judecății era o zi solemnă și israeliții trebuiau „să-și smerească sufletele”. Cu alte cuvinte, era o zi a pocăinței, a cercetării sufletului, în care să-și dea seama de lipsurile lor; în timp ce se bazau pe sânge pentru iertarea păcatelor, ei aveau nevoie de sânge și ca să fie curățiți de ele.

De la moartea animalului și până la etapa în care preotul slujea cu sângele în sanctuar, totul prefigura „Evanghelia veșnică” (Apocalipsa 14:6), Isus fiind mai întâi jertfa și apoi Marele-Preot. O întreagă carte a Noului Testament, cartea Evrei, explică foarte clar că sanctuarul pământesc a fost un simbol al sanctuarului ceresc, unde Isus, după ce Și-a vărsat sângele pe cruce (act simbolizat de jertfele animale), slujește acum ca Mare-Preot al nostru.

Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. (Evrei 8:1,2)

După cum preotul din trecut mijlocea pentru păcătoși ducând sângele în sanctuar, și Isus, în calitate de Mare-Preot, mijlocește pentru noi în sanctuarul ceresc:

Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi! (Romani 8:34)

De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei. (Evrei 7:25)

Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. (1 Ioan 2:1)

Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. (Evrei 9:24)

Ideea principală este că Hristos Se află în cer, în sanctuarul ceresc, mijlocind pentru noi. El este în prezența lui Dumnezeu pentru noi. Este avocatul nostru. Iată de ce acum, în timpul acestei judecăți („a sosit ceasul judecății”), avem certitudinea salvării datorită a ce a făcut Hristos pentru noi la cruce, în calitate de jertfă a noastră, și a ceea ce face pentru noi acum, în sanctuarul ceresc, ca Mare-Preot. Deci „cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8:34) și, în virtutea acestei mijlociri pentru noi, „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1) – nicio condamnare acum și, cu siguranță, nici la judecată.

De fapt, mesajul primului înger despre judecată este prezentat în contextul Zilei Ispășirii. Deși cartea Apocalipsa este plină de imagini preluate din sanctuarul pământesc (Apocalipsa 1:20; 5:6; 8:3-7; 11:19; 15:5-8; 21:1-8), nu cu mult înainte de consemnarea evenimentelor descrise în mesajele celor trei îngeri, Apocalipsa 11:19 declară: „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.” Templul este sanctuarul, iar chivotul legământului, din a doua încăpere, conține Cele Zece Porunci – și singura ocazie când marele-preot intra în Locul Preasfânt era în Ziua Ispășirii, ziua judecății.

Așadar, mesajul primului înger ne spune că, da, „a venit ceasul judecății”. Acesta este motivul pentru care, în timp ce trebuie să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă, copiii lui Dumnezeu trebuie să aibă siguranța, certitudinea „vieții veșnice” în Isus, care le este promisă de „Evanghelia veșnică” și care le aparține prin credință.

Altfel, cum?

Ce a fost mai întâi: sămânța de grepfrut, fructul de grepfrut sau arborele de grepfrut?

Există un univers mare. Două trilioane de galaxii, având fiecare câte 100 de miliarde de stele și unele dintre acestea cu planete care gravitează în jurul lor, la fel cum are și soarele nostru. Să presupunem că pe una dintre aceste planete locuitorii își iau substanțele nutritive nu din hrană, ci doar uitându-se la soarele lor. Un ascet swami de aici, de pe pământ, pretinde că noi putem face același lucru: să ne hrănim doar de la soare (deși te sfătuiesc să nu încerci așa ceva acasă).

Să presupunem că ființelor de pe acea planetă li s-ar povesti despre o altă planetă, numită Pământ, ai cărei locuitori pun niște bobițe mici și albe în sol și, gata, le lasă acolo, le oferă apă și lumină de la soare și din ele cresc niște trunchiuri de lemn numite copaci, cu zeci de ramuri. Pe fiecare din ele răsar muguri verzi, din care se formează nenumărate pachețele rotunde cu hrană – o hrană gustoasă, frumoasă și nutritivă numită grepfrut. Deci în felul acesta își procură oamenii de pe pământ, cel puțin parțial, cele necesare pentru a supraviețui. Să ne imaginăm că li s-ar mai spune și că în interiorul grepfruturilor cresc multe alte bobițe albe și că fiecare bobiță ar putea fi luată și pusă în pământ, iar din ea ar crește mulți alți arbori de grepfrut, care ar rodi mai multe grepfruturi, care, la rândul lor, ar conține multe bobițe și tot așa, la infinit.

De ce ar crede respectivii așa ceva? De ce ar trebui să creadă? De ce să creadă cineva un asemenea lucru? Nu este nimic logic, nimic realist și nimic rațional la o mică sămânță care nu conține nici măcar un grepfrut, cu atât mai puțin un număr infinit de potențiali arbori de grepfrut în sine. Doar se adaugă pământ, apă și lumina soarelui și, voilà, un arbore de grepfrut!

Să fim serioși! Dacă nu am fi văzut niciodată cum o sămânță pusă în pământ se transformă într-un pom fructifer, care produce mai multe semințe, am crede așa ceva? „Vorbeau”, scria G. K. Chesterton despre intelectuali, „de parcă faptul că un pom face fructe era pur și simplu la fel de firesc precum faptul că doi pomi plus un pom fac trei. Dar nu este.”

Nu, nu este firesc deloc. Este, în schimb, un miracol. Și singurul motiv pentru care nu îl considerăm un miracol este pentru că vedem acest proces întâmplându-se tot timpul. Dacă am vedea doar o singură dată în viața noastră pe cineva plantând un bob alb în pământ și apoi am vedea cum crește din el un arbore de grepfrut, am considera acest lucru un miracol plin de uimire și mister.

Și n-am zis decât de grepfrut. Ce să mai spunem de piersici, prune, mere, avocado, broccoli, lămâi, roșii, nuci de cocos, grâu, orz, orez, kiwi, castraveți, caise, banane, afine, arborele-de-pâine, cireșe, sparanghel, conopidă, țelină, porumb, vinete, varză, ceapă, usturoi, muștar, gogoșari, ridichi, mure, pepene galben, pepene roșu, clementine, smochine, măsline, guave, mango, nectarine, fructul-pasiunii, spanac, căpșuni, busuioc, bame, merișoare și tot așa? Toate acestea cresc dintr-un bob pus în pământ? Nu este logic, rațional sau rezonabil. În schimb, este un miracol. Dacă am vedea doar o singură dată în viața noastră cum iese din pământ unul dintre aceste roade (și astea nu sunt decât cele comestibile), am fi surprinși. Dar toate? Și în fiecare anotimp? Suntem pur și simplu atât de obișnuiți cu ele, încât nu mai vedem minunea.

Între timp, cineva ar putea întreba simplu: Cum a luat ființă grepfrutul? Cu alte cuvinte, cum a apărut, involuntar, fără să fi fost la originile lui implicată nicio intenție – așa cum speculează teoria evoluției? (Evoluționismul nu ia în considerare niciun plan făcut în prealabil, nicio intenție, niciun scop pentru nicio formă de viață de pe pământ.) Cum poate ceva care este doar parțial o sămânță de grepfrut (de cireașă sau de banană) sau doar parțial un arbore de grepfrut (un cireș ori un bananier) sau doar parțial un grepfrut matur (o cireașă sau o banană) să evolueze într-o sămânță întreagă de grepfrut, un arbore întreg de grepfrut sau un grepfrut întreg? Sau, dimpotrivă, a apărut unul dintre ele mai întâi? Dacă da, ce a fost mai întâi: sămânța de grepfrut, arborele de grepfrut sau grepfrutul? (Este o versiune vegană a paradoxului găină-ou: ce a fost mai întâi, oul sau găina?)

Totuși, problema nu este cu adevărat o problemă, pentru că întrebarea în sine – ce a fost mai întâi: sămânța, arborele sau fructul? – este una falsă. Ea presupune deja răspunsul, și anume că unul dintre elementele enumerate, pomul, sămânța sau fructul, trebuie să fi fost mai întâi.

Dar nu așa susține Biblia. „Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.» Și așa a fost” (Geneza 1:11).

Nimeni nu ar putea răspunde care a fost primul pentru că n-a fost primul nici pomul, nici sămânța, nici fructul. Potrivit Bibliei, toate au fost create în același timp – singura opțiune logică pentru această dilemă. Dumnezeu a creat grepfrutul cu sămânța în el. Și același lucru este valabil pentru piersici, prune, mere, avocado, broccoli, lămâi, roșii, nuci de cocos, grâu, orz, orez, kiwi, castraveți, caise, banane, afine, arborele-de-pâine, cireșe, sparanghel, conopidă, țelină, porumb, vinete, varză, ceapă, usturoi, muștar, gogoșari, ridichi, mure, pepene galben, pepene roșu, clementine, smochine, măsline, guave, mango, nectarine, fructul-pasiunii, spanac, căpșuni, busuioc, bame, merișoare și așa mai departe. Fiecare din sursele acestea de substanțe nutritive – cu atât mai mult toate laolaltă – frumoase, gustoase, sănătoase și care cresc din pământ ar trebui să strige la noi despre Dumnezeul nostru creator, un Dumnezeu care ne iubește.

Și uite așa ajungem, de fapt, la ceea ce ar putea fi considerat punctul culminant al mesajului primului înger. Da, primul înger ne vestește „Evanghelia veșnică”. Da, primul înger ne spune: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui!” Și, în final, primul înger ne spune să mai facem un ultim lucru: „Închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7).

Ce înseamnă să ne închinăm Creatorului, Aceluia care a pus arborele de grepfrut în sămânță și sămânța în arborele de grepfrut? Și de ce este acesta un mesaj atât de important pentru noi?