Temeți-vă de Dumnezeu!

De ce „Temeți-vă de Dumnezeu!” nu ar putea fi primele cuvinte ale unui înger care proclamă Evanghelia veșnică? Gândește-te din nou la ce înseamnă Evanghelia veșnică! Dumnezeul care a creat și susține universul – universul observabil, cu o vastitate estimată la 50 de miliarde de ani-lumină (cine știe, de fapt, cu cât depășește și numărul acesta?) – și a cărui putere este atât de mare, încât imaginația noastră nu-I poate cuprinde creația (cam cum îți imaginezi ceva care are 50 de miliarde de ani-lumină?), da, acest Dumnezeu S-a umilit și S-a înjosit atât de mult, încât în mod deliberat, din proprie alegere și din dragoste pentru noi, a acceptat să devină ca unul dintre noi. „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:5-8).

Ar fi fost o înjosire nespus de mare și dacă doar ar fi renunțat la splendorile cerești pentru a veni ca om pe această planetă căzută și chinuită de boală, război și crime. La urma urmei, ce este pământul în contrast cu vastitatea universului, cu cele două trilioane de galaxii estimate, fiecare având miliarde de stele (și doar Dumnezeu știe câte alte exoplanete^[1] sunt în jurul acelor stele)? În geografia cosmosului, întregul nostru sistem solar, inclusiv soarele, nu pare să aibă vreo importanță mai mare decât are un bob de nisip înghițit de un crab. Acesta este sistemul nostru solar. Dar ce să mai spunem despre planeta noastră, de fiecare dintre noi, care, până și în contrast cu pământul, nu suntem decât niște reacții trecătoare ale metabolismului celular, din care, în cele din urmă, nu va mai rămâne nimic altceva decât câteva elemente chimice?

Totuși, dragostea Lui pentru noi a fost atât de mare, încât nu doar că a venit să trăiască printre noi, ci S-a lăsat batjocorit, înjosit, torturat și apoi crucificat – El, Creatorul universului observabil, cu o vastitate estimată la 50 de miliarde de ani-lumină (cine știe, de fapt, cu cât depășește și această cifră?) – pentru ca noi să putem avea viața veșnică.

Nu e de mirare că ar trebui să ne temem de El, dar nu în sensul de a ne speria de El, ci de a fi plini de uimire, de absolută venerație și admirație pentru că are atâta grijă de noi, deși L-a costat foarte mult. El este atât de puternic, iar noi suntem atât de slabi, de murdari și de păcătoși înaintea Lui, încât, pe bună dreptate, ne-ar fi putut nimici. Dar, în schimb, El S-a umilit și, trecând peste hăul rece, neînsuflețit și neprimitor al spațiului, a devenit unul de-al nostru. Și, prin sacrificiul de Sine deliberat, Isus ne-a legat de El cu legături care nu se vor rupe niciodată.

Să ne temem de Dumnezeu? Să ne temem ca nu cumva, în contextul unei astfel de iubiri, al unei iubiri nemeritate și al unui har neobosit, să păcătuim împotriva Lui! Să ne temem să stăm înaintea Lui fără haina neprihănirii Sale! Să ne temem că am putea ajunge să uităm marea Sa iubire pentru noi și să-I respingem oferta de salvare! Înfricoșător gând că, în ciuda crucii, în ciuda extraordinarei tăgăduiri de Sine a lui Dumnezeu și în ciuda infinitului preț plătit pentru sufletele noastre, noi am putea ignora, uita sau respinge ce a fost deja făcut pentru noi. Din nou, „înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9; Tit 1:2), fiecare dintre noi a fost ales în El ca să aibă viață veșnică, viață ce trebuia să fie a noastră de la început. Și, pentru a ne-o asigura, chiar dinainte să existăm, Hristos a făcut un legământ cu Tatăl și cu Duhul Sfânt că Se va jertfi ca singurul mijloc prin care să avem viața veșnică.

Cu toate acestea, așa cum mulți o vor face, să respingem oferta? Să renunțăm la acest preț nemăsurat plătit pentru noi? Să-l considerăm un lucru mărunt sau să-i dăm cu piciorul pentru plăcerile trecătoare ale acestei lumi, care nu ne oferă niciodată adevărata fericire și care oricum va trece?

Gândul acesta este într-adevăr înfricoșător.

Analogiile umane nu sunt cele mai bune, dar imaginează-ți că cineva bea în neștire ani la rând până când ficatul îi cedează. Văzând ce se întâmplă, cineva drag îi oferă propriul ficat, cu costul propriei vieți. Ficatul este prelevat, dar bolnavul alege să nu îl ia, chiar și după ce donatorul a murit ca el să-l poată avea. În mare, asta înseamnă să refuzi, în fața crucii, ce a făcut Hristos pentru noi.

În trecut, oamenii se uitau noaptea la cerul plin de stele și trăiau un simțământ de uimire amestecată cu teamă la gândul vastității, grandorii și frumuseții a ceea ce era acolo sus, deasupra lor, în timp ce ei erau așa de mici, așa de mărunți și aparent așa de neînsemnați aici, dedesubt. Iar astăzi, telescoapele – care scot la iveală un cosmos atât de vast, încât pentru a măsura asemenea distanțe ajungem la cifra de 20 de miliarde de ani-lumină^[2] – ne creează iluzia că le putem cuprinde, când, de fapt, ne putem doar cutremura de uimire și teamă în fața infinitei splendori înstelate care ne înconjoară. Dar, dacă oamenii pot fi cuprinși de uimire față de creație, cu cât mai mult ar trebui să fie cuprinși de uimire în fața Dumnezeului care a creat-o și care o susține? Chiar și doar acest gând ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru a ne face să tremurăm înaintea Lui. După care, în plus, să ne conștientizăm propria nevrednicie înaintea Lui și în același timp să știm că, în ciuda ei – ba, dimpotrivă, în virtutea ei –, Hristos S-a jertfit pentru noi.

În fața acestor lucruri atât de mari, a acestei iubiri cosmice concentrate direct asupra noastră, cum să nu strigăm: Cine este vrednic de aceste lucruri? Și, de asemenea, cum să nu ne întrebăm: Cum ar trebui să răspundem? Ce reacție se cade la ceea ce ni se oferă? Și cum tot ce facem noi ar putea avea vreun rost în comparație cu ce a fost făcut pentru noi în Hristos? Răspunsul – și primul lucru pe care ni se spune să-l facem după îndemnul de a ne teme de Dumnezeu – este să-I dăm slavă (Apocalipsa 14:7).

Gândește-te la amibă!

În lumina adevărului extraordinar că dragostea Lui pentru noi a fost atât de mare, încât nu doar că a venit să trăiască printre noi, ci S-a lăsat batjocorit, înjosit, torturat și apoi crucificat – El, Creatorul universului observabil, a cărui vastitate este estimată la 50 de miliarde de ani-lumină (cine știe, de fapt, cu cât depășește și numărul acesta?) – pentru ca noi să putem avea viața veșnică, pare mai degrabă ciudat că suntem chemați să-I dăm slavă.

Să-I dăm slavă lui Dumnezeu? Cum se poate așa ceva? Cum se poate ca noi, niște ființe păcătoase și căzute de pe o planetă infimă dintr-o singură galaxie din cele două trilioane de galaxii, să-I dăm slavă lui Dumnezeu? Ținând cont de cât de neînsemnați suntem în comparație nu doar cu universul, ci și cu Dumnezeul care l-a creat, având în vedere cât de păcătoși și căzuți suntem în comparație cu un Dumnezeu sfânt și cât de dependenți de El suntem în ce privește mântuirea, ideea ca noi să-L slăvim pe El pare absurdă. Ar fi ca și când o amibă unicelulară ne-ar înălța ode, iar nouă chiar ne-ar păsa că face așa ceva.

Totuși, faptul că oamenii Îi aduc slavă lui Dumnezeu este o temă care străbate întreaga Biblie. Isus Însuși a zis:

Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:16)

Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci! (Psalmii 86:12)

Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. (1 Corinteni 10:31)

Ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:20)

Să dea slavă Domnului și să vestească laudele Lui în ostroave! (Isaia 42:12)

Nimeni nu este ca Tine între dumnezei, Doamne, și nimic nu seamănă cu lucrările Tale. Toate neamurile pe care le-ai făcut vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, și să dea slavă Numelui Tău. (Psalmii 86:8,9)

Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei. (Ioan 15:8)

Această idee, că oameni căzuți și păcătoși sunt în stare să Îi dea slavă lui Dumnezeu, oricât de paradoxală și de contraintuitivă ar părea inițial (gândește-te la amibă!), este totuși o idee biblică. Ce înseamnă ea, mai ales în contextul mesajelor celor trei îngeri? De ce, după ce ni se spune despre „Evanghelia veșnică” și suntem îndemnați să ne temem de Dumnezeu, ni se spune și să Îi dăm slavă? Cum să-L slăvim – și de ce?

Unul dintre cele mai impresionante momente din istoria intelectualității a fost în anul 1687, când Sir Isaac Newton a publicat o lucrare masivă intitulată Principiile matematice ale filozofiei naturale. Deși este stupidă povestea despre Newton care, stând sub un măr și căzându-i un măr în cap, ar fi descoperit dintr-odată gravitația (toți știau despre gravitație), ce a realizat și a publicat Newton în cartea lui a fost că această gravitație (sau ce-o fi ea) străbate universul. Forța care făcuse ca mărul să cadă pe pământ era aceeași forță care ținea luna și planetele pe orbită. De fapt, toate elementele din univers se atrag unele pe altele datorită forței gravitaționale. Faptul că tu lecturezi această carte exercită o atracție gravitațională asupra lunii, a soarelui și a nebuloasei Crab. Deși, într-adevăr, atracția este slabă și, cu cât lucrurile sunt mai departe, cu atât este mai slabă, ea este totuși reală. Într-un mod ciudat, totul este interconectat în univers.

Ceva asemănător se întâmplă și în domeniul spiritual. Cerul și pământul sunt mult mai strâns legate decât ne dăm noi seama. Ce se întâmplă pe pământ are un impact asupra cerului și ce se întâmplă în cer are un impact asupra pământului. Apostolul Pavel scrie: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pământ” (Efeseni 3:14,15). Orice familie, în ceruri și pe pământ? Deși este discutabil ce a vrut Pavel să spună prin această expresie, cu siguranță prin cuvântul „familie” a vrut să transmită ideea unei oarecare apropieri între cer și pământ.

Doar cu câteva versete înainte, Pavel scrisese: „Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10). Ideea din acest text (și, după cum am văzut, din celelalte versete de mai sus referitoare la glorificarea lui Dumnezeu) este similară, și anume că acțiunile noastre de aici contează și că noi putem, într-adevăr, să-I aducem onoare lui Dumnezeu. Putem să-L slăvim pe Dumnezeu înaintea oamenilor (Matei 5:16) și se pare că și înaintea „domniil[or] și stăpâniril[or] din locurile cerești”. Din nou, universul este mai strâns interconectat, cel puțin din punct de vedere spiritual, decât ar părea pentru simțurile noastre.

Una dintre cele mai vechi cărți ale Bibliei, cea a lui Iov, prezintă un exemplu grăitor despre legătura apropiată dintre cer și pământ și arată că ceea ce facem noi aici contează, și încă foarte mult, pentru Dumnezeu. Deși începe pe pământ cu un om pe nume Iov, istoria se mută repede pe un tărâm cosmic (cerul, probabil), unde se întâlnesc Satana și alți îngeri (uneori se face referire la ei ca la „fiii lui Dumnezeu”). Dumnezeu Însuși arată spre persoana lui Iov, spunând: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8). Apoi intervine Satana, spunând, în principiu: Firește, Doamne, nu mă miră că Te slujește. Uită-Te ce viață frumoasă are! Fă să-i meargă rău, și-o să vezi ce-o să se întâmple! O să vezi dacă Te mai iubește cu adevărat după aceea (vezi Iov 1:9–2:7). Apoi, Dumnezeu îi permite lui Satana să-i distrugă lui Iov bunurile, familia și sănătatea, dar, în mijlocul tuturor acestor necazuri, Iov Îi rămâne credincios lui Dumnezeu, dovedind că Satana nu avea dreptate. Dumnezeu l-a folosit pe Iov pentru a respinge acuzațiile Diavolului. Cu alte cuvinte, acțiunile de pe pământ ale omului au avut repercusiuni în cer. Iată cât de strâns legate sunt cerul și pământul!

Deși timp de mii de ani cercetătorii Bibliei au cântărit sensul acestei cărți, ideea în discuția de față – oricât de șocantă ar fi (din nou, gândește-te la amibă!) – este că Dumnezeu, Creatorul, a fost, într-un anumit sens, „onorat” prin acțiunile lui Iov. Iov a demonstrat că iubirea lui pentru Dumnezeu și încrederea în bunătatea Sa au fost atât de puternice, încât, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, a rămas credincios. Acesta este un exemplu grăitor despre principiul din spatele cuvintelor lui Isus: „Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8). De asemenea, istoria lui Iov s-a desfășurat în contextul marii lupte dintre Dumnezeu și Satana. Bătălia este reală și acțiunile noastre din cadrul ei contează atât în cer, cât și pe pământ.

Pe scurt, noi, oamenii, dacă Îi rămânem devotați lui Dumnezeu, dacă aducem multe roade, dacă facem să lumineze lumina noastră în întuneric (Matei 5:16), Îl onorăm, Îl slăvim pe Dumnezeu, așa cum ni s-a spus să facem în mesajul transmis de primul înger.

Dați-I slavă lui Dumnezeu!

Oricât de răspândită ar fi ideea slavei aduse lui Dumnezeu de către poporul Său, expresia propriu-zisă „dați-I slavă [lui Dumnezeu]” nu este frecventă în Biblie. Însă utilizarea ei este plină de învățăminte.

Un exemplu remarcabil provine de la începuturile istoriei Israelului din vechime. După ce au peregrinat 40 de ani prin deșert, copiii lui Israel au intrat, în sfârșit, în Țara Promisă, o țară plină de păgâni periculoși și corupți, care, printre altele, își sacrificau propriii copii pentru „dumnezeii lor”, precum zeul Moloh. Înainte de a intra în țară, evreii fuseseră avertizați cu privire la această practică înfiorătoare. „Să nu dai pe niciunul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh și să nu pângărești Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul” (Leviticul 18:21). Acești canaaniți erau oameni răi, care, se pare, disprețuiseră multă vreme inițiativele lui Dumnezeu în favoarea lor (Geneza 15:16). De observat încă un alt aspect: prin această practică negativă, evreii ar fi „pângărit/profanat” Numele Dumnezeului lor; este exact contrariul principiului potrivit căruia, atunci când făceau ce e bine, când ascultau de Domnul și făceau ca „lumina lor să strălucească”, ei onorau, în schimb, Numele Lui.

Copiii lui Israel mai fuseseră avertizați și în legătură cu jefuirea popoarelor păgâne: „Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci, dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci. Tot argintul și tot aurul, toate lucrurile de aramă și de fier să fie închinate Domnului și să intre în vistieria Domnului” (Iosua 6:18,19). Aceste „lucruri date spre nimicire” (herem, în ebraică) transmit ideea de distrugere totală a unui lucru pentru ca poporul să fie protejat de contaminare spirituală. Siguranța copiilor lui Israel în țară – ca popor ales, care fusese chemat să-L prezinte pe Dumnezeu unei lumi pătrunse de idolatrie, politeism și practici rele – depindea de puritatea lor spirituală, și nimic nu periclita mai mult acea puritate decât faptul de a se contamina cu răul din mijlocul vecinilor lor. O mare parte din Vechiul Testament arată cât de mult s-au lăsat israeliții biruiți, din păcate, chiar de lucrurile cu privire la care Dumnezeu îi avertizase.

De fapt, încă de timpuriu, după ce tocmai intraseră în Țara Promisă, i-a lovit năpasta, și Domnul i-a spus lui Iosua care era cauza: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor” (Iosua 7:10,11). Ideea de a amesteca lucruri păgâne cu propriile lucruri simboliza ceea ce, în ultimă instanță, avea să ducă la pieirea poporului (o practică, după cum vom vedea, care a afectat și creștinismul). Nu la mult timp după ce intraseră în țară, procesul acestei contagieri începuse deja.

Din lăcomie, din poftă și din flagrantă neascultare de poruncile lui Dumnezeu, care nu voia ca poporul Lui să se contamineze cu lucrurile herem, cineva din tabără se împroprietărise cu o pradă din cetatea Ierihon de curând distrusă. Deși avusese ocazia să-și mărturisească fapta, doar atunci când Iosua, liderul poporului din vremea aceea (căruia Dumnezeu îi arătase cine era vinovatul), l-a pus față în față cu fapta sa Acan și-a admis fapta greșită, zicând: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel, și iată ce am făcut. Am văzut în pradă o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu și argintul este pus sub ele” (Iosua 7:20,21).

Când s-au făcut investigații și cele spuse s-au dovedit adevărate, Acan a fost imediat pedepsit cu moartea. „Iosua a zis: «Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Domnul azi»” (vers. 25). Păcatul lui Acan fusese comis ca o sfidare fățișă a unor avertizări directe și solemne, toate însoțite de manifestări ale puterii lui Dumnezeu – ca atunci când, la strigătele poporului și la sunetul trâmbițelor, „zidul s-a prăbușit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate” (Iosua 6:20). Faptul că doar puterea lui Dumnezeu îi adusese poporului victoria și că nu prin puterea lui cucerise Ierihonul a dat o greutate solemnă interdicției divine de a nu lua nimeni nimic din prada de război.

Cu toate acestea, când i s-a adresat lui Acan, Iosua a zis: „Fiule, dă slavă Domnului Dumnezeului lui Israel, mărturisește și spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic” (Iosua 7:19). Dă slavă Domnului, aceeași expresie din Apocalipsa 14:7! În contextul judecății, când se face apel la el să-și recunoască vina, lui Acan i se spune să-I dea slavă lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? A-I da slavă lui Dumnezeu nu înseamnă a-I cânta cântece de laudă, ci a recunoaște că El este drept nu doar atunci când atrage atenția asupra lăcomiei, egoismului și sfidării fățișe a lui Acan, ci și când îi aplică pedeapsa. Acan merita pedeapsa care urma să îi fie anunțată și era de așteptat din partea lui să recunoască acest lucru. Pe scurt, a-I da slavă lui Dumnezeu înseamnă a recunoaște, în contextul judecății, că judecata Lui este dreaptă, corectă.

Având în vedere marea luptă și intenția lui Dumnezeu de a trata păcatul, răzvrătirea și răul în armonie cu principiile iubirii, și nu cu forța, cât de important este nu doar ca judecata lui Dumnezeu să fie dreaptă, ci și ca ceilalți, inclusiv „domniile și stăpânirile din locurile cerești” (Efeseni 3:10), să recunoască această dreptate! De fapt, Apocalipsa 19:1,2 descrie cum o parte din aceste „domnii și stăpâniri”/„conduceri și autorități” (NTR) din locurile cerești strigă: „Aleluia! Ale Domnului Dumnezeului nostru sunt mântuirea, slava, cinstea și puterea! Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte.”

Acesta este motivul pentru care expresia „a-I da slavă lui Dumnezeu” apare și în alte secvențe ale judecății divine (1 Samuel 6:5; Ieremia 13:15,16; Maleahi 2:2). Dar, fără îndoială, exemplul cel mai dramatic, mai important și mai grăitor se găsește în centrul mesajului primului înger: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui!” De ce să ne „temem” de Dumnezeu? De ce să-I „dăm slavă”? Pentru că ceasul, timpul judecății, al judecății lui Dumnezeu, a venit.

Judecată? Judecată făcută de Dumnezeu? Un Dumnezeu care știe tot, care vede tot, care îți cunoaște fiecare gând, fiecare faptă secretă, tot ce înseamnă persoana ta, inclusiv lucrurile pe care le-ai uitat de mult? Acest gen de judecată?

Ce șanse ai?

Să nu ne mai îngrijorăm?

Cu ani în urmă, ateii britanici au demarat o campanie în care acele faimoase autobuze roșii cu etaj din Londra aveau această inscripție pe ele: „PROBABIL CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU. DECI NU TE MAI ÎNGRIJORA ȘI BUCURĂ-TE DE VIAȚĂ!”

Probabil că nu există Dumnezeu? (Și-au luat măsuri de precauție, nu? )

De ce totuși să se îngrijoreze cineva dacă există Dumnezeu? Poate pentru că acest Dumnezeu are un standard moral, precum Cele Zece Porunci, pe care oamenii ar fi obligați să-l respecte, spre deosebire de standardele lor personale, care de cele mai multe ori nu se ridică mai presus de propriile impulsuri și pofte? Să nu se mai îngrijoreze că trebuie să dea socoteală în fața acestui Dumnezeu pentru lucrurile rele pe care le-au făcut altora, inclusiv copiilor, și cu toate acestea au scăpat basma curată, cel puțin până acum? Însăși ideea de Dumnezeu de acest gen implică un simțământ de obligație morală, de răspundere morală – adică exact lucrul de care se îngrijorau cei din spatele campaniei de pe autobuze. Și pe bună dreptate, ținând cont că Biblia însăși descrie depravarea umană în termeni duri – „pentru ca orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19) – (vezi subcapitolul „Problema păcatului”). Cuvintele folosite în această campanie, cu apelul ei de a înceta cu îngrijorarea, scot la iveală teama de un Dumnezeu moral, a cărui existență ei încearcă s-o nege.

Un tânăr agnostic era, potrivit obiceiurilor sociale și culturale ale timpului său, un om cât de cât bunicel. Totuși, din când în când se mai gândea: Oare chiar există un Dumnezeu acolo sus? Însă de fiecare dată când îi venea în minte acest gând, el îl alunga. De ce? Pentru că, dacă exista un Dumnezeu pe undeva, tânărul în discuție știa că va da de bucluc. Cei care au comandat panourile pe autobuzele din Londra aveau, evident, temeri asemănătoare.

Și, o repet, pe bună dreptate. Citez din subcapitolul „Problema păcatului”: „Dar cine și-ar dori să stea într-o zi înaintea unui Dumnezeu care ne cunoaște fiecare gând greșit, fiecare faptă ascunsă, fiecare lucru mic pe care l-am făcut în secret, lucruri pentru care am prefera moartea decât să fie dezvăluite? Cât de bine te-ai simți în fața unui Dumnezeu sfânt, perfect, fără păcat, în timp ce ești îmbrăcat în hainele tale murdare? Sigur, s-ar putea să nu fii Charles Manson și nici măcar mama lui prostituată. Dar ești destul de rău.”

Mai grav chiar: dacă acești atei au dreptate, că nu există Dumnezeu, atunci gândește-te și la ce implicații ar avea acest lucru, dat fiind că niciodată nu s-a făcut dreptate într-o lume care, încă din zorile istoriei consemnate, a strigat după dreptate. Dacă „probabil că nu există Dumnezeu”, atunci probabil că nu există nici speranță de dreptate, nici speranța unor răspunsuri, nici speranța că nemăsuratele greșeli vor fi îndreptate, că relele de nedescris vor fi pedepsite și se va da socoteală pentru ele. Fiecare faptă rea nepedepsită și trecută cu vederea va rămâne pentru totdeauna nepedepsită și trecută cu vederea – un gând deprimant, descurajant.

Ai auzit vreodată de Pinto? A fost invenția companiei Ford Motor în anii ’70, o încercare de a concura cu „broscuța” Volkswagen. Totuși, compania, inclusiv faimosul ei director Lee Iacocca, știa că Pinto nu era conformă cu normele de siguranță și că, dacă ar fi fost lovită din spate, chiar și la o viteză relativ mică, rezervorul i-ar fi explodat. Cu toate acestea, făcând o analiză costuri-beneficii, Ford a decis să vândă mașina și-așa, cu periculoasele ei defecte cu tot, considerând că avea să fie mai ieftin să plătească despăgubirile pentru decesele și vătămările grave decât să realizeze bine mașina.

„Ceea ce a atras atenția publicului în cazurile în care era implicată mașina Pinto a fost dezvăluirea că Ford considera că era mai ieftin să despăgubească familiile victimelor în urma exploziilor decât să investească cele 137 de milioane de dolari cât ar fi costat repararea imediată a mașinii Pinto, potrivit unei note interne Ford, prezentate în timpul unui proces civil. Acest lucru însemna că nu era rentabil să se facă reparațiile.”^[3]

Sute de pasageri au fost omorâți, arși, mutilați, inclusiv un băiat de 13 ani care a avut arsuri pe mai mult de 90% din suprafața corpului, pentru că Lee Iacocca și alții de la Ford au hotărât că profitul conta mai mult decât oamenii. Pe de altă parte, mașinile Pinto care explodau și își ardeau de vii pasagerii n-au fost o reclamă bună pentru Ford, ale cărui spoturi publicitare radio includeau și versul: „Pinto te lasă cu senzația aceea plăcută de căldură.” Spoturile, împreună cu Pinto, au fost în cele din urmă retrase, dar nu înainte ca nesigurul vehicul să lase în urmă o dâră de măcel și moarte.

Cu toate acestea, Lee Iacocca și-a continuat drumul spre faimă și avere imensă, murind la venerabila vârstă de 94 de ani ca o figură respectabilă în businessul american.

Dreptate?

Dacă „probabil că nu există Dumnezeu”, atunci, după cum avertiza poetul Czeslaw Milosz, „nu există nimic după moarte – extraordinara consolare de a crede că nu vom fi judecați pentru trădările, lăcomia, lașitatea și crimele noastre”^[4]. Bineînțeles, la unii, este exact ce își doresc: să nu existe nicio judecată pentru trădările, lăcomia și lașitatea lor și pentru toate celelalte rele de care s-au făcut vinovați, dar pentru care să nu aibă de dat socoteală niciodată.

Doar că există o singură problemă: dacă Biblia transmite foarte clar ceva – Vechiul Testament, Noul Testament, de la Moise la Pavel, de la parabole la poezie și la avertizări rostite verde-n față –, atunci acel ceva este ideea că Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptății și al judecății și că oamenii vor fi chemați să răspundă pentru faptele lor, pentru toate faptele și pentru toate relele pentru care au crezut că au scăpat ușor.

Iată doar câteva dintre promisiunile Bibliei rezervate pentru cei răi, nepedepsiți până acum:

Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. (Apocalipsa 22:12)

Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14).

Ei s-au dus, dar Domnul împărățește în veac și Și-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată. El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire. (Psalmii 9:7,8)

Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Romani 2:3)

Cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate, prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți. (2 Petru 3:7

Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor! (Apocalipsa 14:7)

Căci a venit ceasul judecății. Ce înseamnă lucrul acesta? Și, de asemenea, ce speranță putem avea noi, ca păcătoși, ca oameni care am făcut și noi lucruri rămase nepedepsite, ce speranță putem avea și noi la această judecată?

^[1] Exoplanetele sunt planete care gravitează în jurul propriilor stele.

^[2] Aceasta înseamnă că, dacă am călători cu viteza luminii, adică cu circa 300 000 de kilometri pe secundă (de 7 ori înconjurul pământului într-o secundă), unui om i-ar trebui 20 de miliarde de ani ca să ajungă atât de departe.

^[3] „Lee Iacoccaʼs Pinto: A fiery failure”, Automotive News, https://www.autonews.com/article/20030616/SUB/306160770/lee-iacocca-s-pinto-a-fiery-failure.

^[4] Czeslaw Milosz, Road-Side Dog, Farrar, Strauss, Giroux, New York, 1998, p. 22.