Îngeri umani

Ai auzit vreodată de Helen Keller? A fost o americancă născută în 1880 care, din cauza unei boli contractate foarte de timpuriu, și-a pierdut vederea și auzul. În ciuda acestui lucru, a absolvit o facultate, a scris cărți și a călătorit prin lume, militând pentru drepturile persoanelor cu dizabilități ca ea. Deși pierduse două căi de comunicare extrem de importante, Ellen era încă în stare să comunice cu ceilalți.

De la celulele din corpul nostru care comunică cu alte celule până la plantele care comunică cu alte plante (emanând substanțe chimice în aer), de la animalele care comunică cu alte animale și până la oameni, ale căror civilizații sunt bazate pe comunicare, viața înseamnă comunicare. Avem nevoie să vorbim, să ascultăm, să dialogăm, să auzim și chiar și cei care nu pot vorbi sau auzi pot și reușesc totuși să comunice. Să fim serioși: în zilele și în era telefoanelor inteligente, care oferă un mijloc de comunicare pe care cei de acum o generație l-ar fi considerat de domeniul SF-ului, existența noastră se întemeiază poate mai mult ca niciodată pe comunicare. Trăim într-o perioadă care a fost numită „era informației”. Și la ce ar mai folosi informația dacă nu ar fi comunicată, împărtășită?

Așadar, însăși expresia „mesajele celor trei îngeri” – sau „cele trei solii îngerești”, într-o formulare tradițională – implică ceva ce trebuie comunicat, transmis, dezvăluit și, întrucât aceste mesaje provin din Biblie, din Cuvântul lui Dumnezeu, putem avea încredere că ceea ce exprimă ele este adevărat. La urma urmei, cine n-a aflat până acum – când avem literalmente în mână mijloacele de comunicare în masă – că nu tot ce se transmite sau se comunică este adevărat? După cum o problemă de matematică poate avea un singur răspuns adevărat și o infinitate de răspunsuri greșite, cât din informațiile care apar pe ecranele noastre este adevărat sau merită să ne irosim timpul și energia citindu-le sau ascultându-le? Numai Dumnezeu știe câte minciuni dau târcoale, ca vulturii, fiecărui adevăr.

În mijlocul acestei dezinformări, cartea Apocalipsa ne spune de la bun început: „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Dumnezeu comunică cu noi prin intermediul Cuvântului Său și suntem binecuvântați nu doar să-l auzim și să-l citim, ci și să păzim „lucrurile scrise în [el]”. Și printre „lucrurile” scrise în el se numără și mesajele celor trei îngeri, care nu doar că ne avertizează cu privire la criza ce stă să vină, ci ne și arată care este singura speranță pe care o avem când va veni necazul. Spre deosebire de ce se găsește pe TikTok sau la MTV, acestea sunt mesaje pe care avem nevoie să le auzim.

Primul mesaj începe cu următoarele cuvinte: „Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului” (Apocalipsa 14:6). Ce sau cine este acest înger?

Și în ebraică, și în greacă, termenul tradus prin „înger” înseamnă „mesager, sol”, cineva care are de comunicat ceva celorlalți. Cu toate că îngerii sunt ființe supranaturale din alte părți ale cosmosului, care de multe ori vin cu mesaje și informații și le transmit poporului lui Dumnezeu (vezi Daniel 9:20-23; Luca 1:11-38), Biblia aplică uneori termenul acesta și în dreptul oamenilor care aduc astfel de mesaje.

Poate că exemplul cel mai evident este cel al lui Ioan Botezătorul. Vorbind despre el în Matei 11:9,10, după ce îi face o descriere rapidă nu doar ca proroc, ci ca unul care este „mai mult decât un proroc”, Isus citează din Vechiul Testament (Maleahi 3:1):

El este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea Feței Tale pe solul Meu, care Îți va pregăti calea înaintea Ta.”

Isus aplică acest text în dreptul lui Ioan, chiar dacă termenul ebraic pentru „sol” folosit aici este același termen ebraic folosit în tot Vechiul Testament pentru „înger”, cu referire la aceste ființe supranaturale care, în majoritatea aparițiilor lor, aduc mesaje din cer pe pământ. Cu alte cuvinte, atât oamenii, cât și îngerii sunt mesageri, soli ai Dumnezeu.

Având în vedere natura simbolică a cărții Apocalipsa și contextul care urmează – cel al predicării către întreaga lume –, este clar că termenul „înger” în cazul primei solii se referă la mesageri umani, dar care au un mesaj venit din cer. La urma urmei, pe tot parcursul Bibliei Dumnezeu folosește oameni ca să dea mărturie despre El în lume. În bine cunoscutul pasaj numit și Marea Trimitere, Isus a spus: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:19,20). El le adresează aceste cuvinte urmașilor Săi, poporului Său, bisericii Sale. Din punct de vedere istoric, oamenii au fost cei care au predicat Evanghelia, lucru care se întâmplă și cu mesajele celor trei îngeri, un fel de Mare Trimitere adaptată la contextul zilelor finale.

De asemenea, textul spune că Ioan a văzut „un alt înger”, su­gerând că alți îngeri au venit înainte. Și este logic. Apocalipsa acoperă istoria bisericii de la prima venire a lui Isus până la a doua Sa venire și, în tot acest timp, indiferent cât de mulți mesageri îngerești și-au făcut apariția în istoria creștină (vezi Faptele apostolilor 12:7), răspândirea Evangheliei în lume s-a realizat aproape în exclusivitate prin intermediul agenților umani, al mesagerilor umani – îngeri umani.

Deci ce are de zis acest înger omenesc, acești mesageri umani cu un mesaj din cer atât de important, încât poate să ne dea speranță într-o lume care, zi după zi, pare să ne ofere din ce în ce mai puțină?

Tâlharul de pe cruce

Una dintre cele mai cunoscute relatări din Scriptură este cea despre tâlharul de pe cruce, unul dintre cei doi bărbați crucificați împreună cu Isus de către romani, în anul 31 d.Hr. Ce s-a întâmplat, mai exact?

După o lucrare de aproape trei ani și jumătate în Țara Sfântă, în special în nord, în Galileea, și în sud, în Iudeea, Isus din Nazaret i-a deranjat foarte tare pe reprezentanții religioși, care, temându-se că le e pusă autoritatea în pericol, L-au vrut mort. După ce s-a referit la pericolul reprezentat de romani, Caiafa, marele-preot din acel an, a afirmat: „Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul?” (Ioan 11:49,50). Acel „singur om” era Isus și, „din ziua aceea, au hotărât să-L omoare” (vers. 53). Complotul lor a avut succes și Isus a fost răstignit pe o cruce.

Dar Isus nu era singur acolo. „Împreună cu El duceau și pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâți împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit «Căpățâna», L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și altul la stânga” (Luca 23:32,33). Evanghelia după Marcu, relatând aceleași evenimente, ne oferă mai multe informații. „Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta și altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: «A fost pus în numărul celor fărădelege»” (Marcu 15:27,28).

Conform lui Marcu, acești bărbați erau hoți. Oricât de dure ar fi fost legile romane, cel mai probabil cei doi nu au fost răstigniți pentru că furaseră pâine ca să-și hrănească familia. În general, crucificarea le era rezervată celor mai răi infractori, în special celor care reprezentau o amenințare pentru autoritatea romană. Marcu descrie ce s-a întâmplat cu acești oameni și ca o împlinire a unei profeții mesianice din Vechiul Testament, bine-cunoscutul capitol 53 din Isaia – o descriere intensă făcută morții lui Isus cu mai bine de o jumătate de mileniu înainte. Marcu citează din versetul 12, care, vorbind despre Isus, spune că El „a fost pus în numărul celor fărădelege”, sau „a fost numărat alături de cei răzvrătiți” (NTR). Marcu i-a considerat răzvrătiți pe cei doi tâlhari răstigniți cu Isus.

Deși în ebraică există diferiți termeni pentru „păcate”, „păcătoși”, „fărădelege”, „nelegiuire” ș.a.m.d., substantivul ebraic folosit în Isaia 53:12 pentru „cei fărădelege”, peșaim, descrie categoria cea mai rea de păcat și păcătos. Cuvântul de la care derivă, rădăcina, este adesea tradus cu „răzvrătire/revoltă” sau „răzvrătit”. Isaia, de exemplu, scrie în alt loc: „Ascultați, ceruri, și ia aminte, pământule, căci Domnul vorbește: «Am hrănit și am crescut niște copii, dar ei s-au răsculat [aceeași rădăcină ca peșaim] împotriva Mea»” (Isaia 1:2).

Prin urmare, acești bărbați, acești peșaim, nu fuseseră spectatori nevinovați care, în toiul acțiunii, s-au trezit răstigniți cu Isus. Ei erau niște infractori socotiți demni nu doar de moarte, ci de cea mai dură moarte, cea prin crucificare. Unul dintre cei doi chiar a admis: „primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre” (Luca 23:41).

Iată cum continuă Luca descrierea evenimentului:

Norodul stătea acolo și privea. Fruntașii își băteau joc de Isus și ziceau: „Pe alții i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuși dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Ostașii, de asemenea, își băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oțet și-I ziceau: „Dacă ești Tu Împăratul iudeilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți!” (Luca 23:35-37)

Mulțimea, formată din alți evrei ca El, își bătea joc de El în calitate de Hristos, Mesia; soldații romani, neinteresați de teologia iudaică, Își băteau joc de El în calitate de figură politică, împărat al iudeilor.

Apoi, Luca se concentrează pe cei doi răufăcători crucificați alături de Isus:

Unul din tâlharii răstigniți Îl batjocorea și zicea: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și mântuiește-ne și pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat și i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” (Luca 23:39-41)

Când îi descrie pe cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Isus, Marcu arată că amândoi Îl atacă pe Isus la început: „Cei răstigniți împreună cu El, de asemenea, își băteau joc de El” (Marcu 15:32). Totuși, văzând ce se întâmplă – poate L-a și auzit pe Isus cum Se ruga: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34) –, cel de-al doilea tâlhar are, în mod evident, o schimbare de atitudine. Cumva, în toiul durerii, al suferinței, al frământării, el a putut să-L vadă în Isus pe Mântuitorul răstignit. În acel moment, lângă Isus, acest infractor aflat aproape de moarte a fost singura ființă din lume care a știut cine este Isus și ce se întâmpla acolo, la cruce. Acest lucru explică vorbele pe care I le-a adresat lui Isus: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” (vers. 42).

Și ce i-a zis Isus acestui muribund, acestui infractor, acestui bandit, unul dintre peșaim, unul care își recunoscuse vina? Ei bine, prietene, Mi-aș dori să te pot ajuta, dar ai călcat porunca a opta: „Să nu furi”? Sau: Ei bine, prietene, aș vrea să te ajut în vreun fel, dar, când am ajuns aici, erai printre cei care Mă blestemau, îți aduci aminte? Sau: Dragul meu prieten, Mi-ar plăcea să fac ceva pentru tine, dar oamenii cu un caracter sau un trecut ca al tău nu pot intra în împărăția Mea?

A spus Isus așa ceva sau altceva asemănător?

Nici vorbă. În schimb, privind la acest om care nu avea nimic să-I ofere, un om a cărui singură relație cu Legea lui Dumnezeu părea să fie încălcarea ei, un om care era considerat demn de moarte până și conform standardelor romane, Isus i-a spus fără nicio ezitare, divagație sau lipsă de claritate: „Vei fi cu Mine în rai” (vers. 43). Cu alte cuvinte: Ei bine, prietene, în ciuda faptului că M-ai blestemat, în ciuda trecutului tău păcătos, în ciuda infracțiunilor, păcatelor și hoțiilor tale și în ciuda a cam tot ce ține de tine și de caracterul tău – datorită credinței tale în Mine, îți spun, chiar acum, că ai promisiunea vieții veșnice.

Cum a fost posibil așa ceva? Cum a putut Isus să-i dea pe drept o astfel de asigurare unui om care nu avea nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu, unui om care, potrivit aproape oricărui standard, chiar și celui pământesc, nu avea nimic corect sau sfânt în el? Ce a făcut acest bărbat ca să merite ce i-a oferit Isus într-un mod atât de clar și de categoric?

Răspunsul se găsește în mesajul primului înger din Apocalipsa, capitolul 14. Și este rezumat în expresia „Evanghelia veșnică”.

Vestea bună

Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. (Apocalipsa 14:6)

Cei mai mulți oameni au auzit cel puțin cuvântul „evanghelie”. În limbajul popular, când se spune că ceva e „literă de evanghelie”, chiar și ceva nereligios, înseamnă că respectivul lucru e cert, absolut sigur, demn de încredere, un adevăr de necontestat. Această expresie se potrivește la fix cu ideea de Evanghelie așa cum este redată în Biblie. Și în mod deosebit cu mesajul primului înger, unde apare Evanghelia „veșnică”. Este cel mai sigur și cel mai presus de îndoială adevăr din tot universul.

Dar ce vrea să spună Biblia prin termenul „Evanghelie”? Un foarte bun exemplu se găsește în Matei 11:5. Ioan Botezătorul, un profet care a anunțat venirea lui Isus, fusese aruncat în închisoare și nu părea că avea să iasă curând (de fapt, a ieșit până la urmă de acolo, însă decapitat [vezi Matei 14:10]). Descurajat din cauza faptului că fusese închis, el a început să-și pună întrebări cu privire la Isus, probabil să aibă dubii cu privire la El. Întrebat, prin intermediul ucenicilor lui Ioan, dacă El era într-adevăr „Acela care are să vină” (Matei 11:3), adică Mesia, Isus a răspuns așa: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți: Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia” (Matei 11:4,5).

Deci „săracilor li se propovăduiește Evanghelia”.

Cuvântul „evanghelie” provine dintr-un termen grecesc al cărui sens de bază este acela de a duce o veste bună și plină de speranță despre ceva. În cazul Bibliei, Evanghelia – vestea bună și dătătoare de speranță – este vestea bună și dătătoare de speranță despre Isus Hristos și venirea Lui pe pământ.

Iată în continuare câteva dintre cele aproape 100 de ocurențe ale acestui cuvânt în Noul Testament. (În Vechiul Testament apare un termen ebraic paralel, bsr, de exemplu în Isaia 61:1, verset pe care Isus Însuși l-a folosit cu referire la Propria misiune de predicare a Evangheliei [Luca 4:18]).

Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul. (Matei 24:14)

Într-una din acele zile, când învăța Isus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii. (Luca 20:1)

Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. (Romani 1:16)

Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit. (Efeseni 1:13)

În toate aceste versete, cuvântul „Evanghelie” se poate înlocui ușor cu sintagma „veste bună” și mesajul ar fi același. Evanghelia este vestea bună cu privire la ce a făcut Isus Hristos pentru fiecare, absolut fiecare om din lume.

Cum adică? Adică, dacă ar fi să existe un moment în care orice om, dar absolut orice om, să aibă nevoie de o veste bună, atunci acel moment ar fi cel prezent. Nu crezi? Deci care este vestea bună a Evangheliei, a „Evangheliei veșnice” din mesajul primului înger?

Evanghelia, în mai puțin de 200 de cuvinte

Într-o noapte, un tânăr stătea în mașină lângă un prieten. Tânărul, deși era ateu, se lupta cu propriile convingeri. Din când în când, acestui sceptic decăzut îi trecea prin minte că Dumnezeu, oricare ar fi fost El, trebuie să existe. La urma urmei, nimic nu s-a creat de la sine. Ca să te creezi pe tine însuți, ar fi trebuit să fi existat deja, așa că tot ceea ce cândva nu a existat, dar care ulterior a apărut a trebuit să provină din altceva decât din sine însuși.

De exemplu, mașina în care se aflau nu a venit din ea însăși, nu se crease singură. Aerul pe care îl respira nu venea din el însuși; ceva care a existat înainte de aer trebuie să-l fi creat. Sistemul solar nu s-a creat pe sine. Și nici chiar universul, oricare i-ar fi începutul, nu a pornit singur. Ceva trebuie să-l fi făcut – și cine sau ce altceva ar putea fi dacă nu Dumnezeu?

Și, la fel, frumusețea, complexitatea vieții, natura. Cu toate că societatea, știința și toți oamenii insistau că universul a apărut la întâmplare și că toată frumusețea și toate minunile vieții au fost create fără nicio intenție sau fără să fi fost plănuite deloc, pur și simplu nu i se părea corect. Să crezi că un graffitti făcut pe un picior de pod a presupus un element mai conștient, mai planificat și mai deliberat decât cel care a stat la baza creării vieții, fie că e vorba de un bondar sau de creierul uman, părea ceva prea mult, prea forțat. Și toate fructele și legumele extraordinare, atât de gustoase, de sănătoase, de frumoase, de bine adaptate la nevoile umane – toate cu propriile semințe în ele? Și acestea îi vorbeau despre ceva ce era mai mult decât pură întâmplare, mai mult decât noroc chior. Îi vorbeau despre un creator conștient.

Și, deși acest prieten creștin i-a explicat despre marea luptă, despre libertatea inerentă iubirii și despre riscul inerent libertății, tot îl mai chinuia întrebarea despre rău. Pe scurt, acest ateu în care se dădea o luptă se întreba cum era acest Dumnezeu, dacă El chiar exista (și era din ce în ce mai convins că exista).

— Spune-mi în mai puțin de 200 de cuvinte cum este Dumnezeul tău! i-a zis el prietenului său creștin

— Bine, i-a răspuns prietenul creștin. Dumnezeul căruia mă închin a creat tot universul. Fiecare atom din fiecare stea din toate cele două trilioane de galaxii nu doar că a fost creat de acest Dumnezeu, dar este și susținut de El în fiecare moment. Același Dumnezeu, Creatorul, acum 2 000 de ani „S-a redus” și a devenit un prunc omenesc în pântecul unei evreice modeste din Israel. Acel prunc s-a născut și a fost copilul Isus și, deși a fost om ca noi, a trăit o viață fără păcat, o viață perfectă. Apoi, acest Isus, Dumnezeu întrupat, S-a dat pe Sine de bunăvoie ca jertfă pentru păcatul și răul întregii specii umane. Cu alte cuvinte, Isus, Dumnezeu Însuși, a luat asupra Sa acea pedeapsă pe care fiecare om o merita pentru răul făcut, astfel încât niciunul dintre noi să nu trebuiască să o suporte. Vrei să știi cum este Dumnezeu? Privește la Isus murind pe cruce pentru ca tu, într-un anumit sens, să nu trebuiască să mori. Așa este Dumnezeu – în mai puțin de 200 de cuvinte!

Deși știa câte ceva despre creștinism, ateul nu știuse absolut deloc ceea ce tocmai îi spusese prietenul lui. Era uluit și a spus:

— Uau! Asta e categoric ceva incredibil de promițător, nu-i așa? Fără îndoială îți insuflă ceva curaj în privința vieții!

— Da, de-asta i se și spune „veste bună”.

Problema păcatului

Nu e de mirare că ateul era uluit. Nu avea cum să nu fie. Dumnezeu, Creatorul, nu doar că a venit pe această planetă, dar S-a și dat ca jertfă pentru oamenii de pe ea? Ce se întâmpla pe planeta asta, de situația era atât de catastrofală, de rea, încât să fie nevoie de așa ceva, de sacrificiul de Sine al Creatorului, pentru a o rezolva?

Într-un anumit sens, nu este chiar așa greu să vedem cât de cumplit stau lucrurile. Dacă suntem lăsați de unii singuri, nu avem nicio speranță. Cu ani în urmă, un bine-cunoscut biolog ateu, W. D. Hamilton, căruia îi plăcea foarte mult să studieze gândacii amazonieni, a încetat din viață. La funeraliile care s-au ținut în Anglia, cuvintele de adio ale soției lui au sunat parțial cam așa: „Bill, corpul tău zace acum în ținutul împădurit din Wytham, dar de aici vei ajunge iarăși la pădurile tale dragi. Vei trăi nu doar într-un gândac, ci în miliarde de spori de ciuperci și în alge. Când vei fi purtat de vânt sus de tot, în troposferă, tot ceea ce constituie ființa ta va forma norii și, cutreierând deasupra oceanelor, va cădea și se va ridica iarăși și iarăși, până când, în cele din urmă, o picătură de ploaie te va uni cu apa pădurii inundate a Amazonului.”

Să plutească în jur în spori de ciuperci și alge?! Nu este deloc cea mai palpitantă perspectivă sau cel mai glorios sfârșit al unei existențe umane, nu crezi? Dar ce altceva ne oferă viața – în sine și de una singură – fără un element supranatural, fără ceva divin?

„Mă uit fix”, scrie autorul japonez Haruki Murakami, „la această mulțime nesfârșită, grăbită și îmi imaginez o perioadă de 100 de ani de acum înainte. În 100 de ani, fiecare ins de aici – inclusiv eu – va fi dispărut de pe fața pământului și se va fi prefăcut în cenușă sau praf. Un gând bizar, dar totul din fața mea începe să pară ireal, de parcă o rafală de vânt ar putea spulbera totul.”

Sau uite varianta exprimată de autorul cărții The Book of Dead Philosophers („Cartea filosofilor morți”): „Această carte pornește de la o premisă simplă: ceea ce definește viața omului în colțul nostru de planetă în momentul de față nu este doar teama de moarte, ci o copleșitoare spaimă de anihilare. Este o spaimă generată atât de caracterul inevitabil al dispariției noastre, cu tot cu perspectiva durerii care ne așteaptă și a unei posibile suferințe lipsite de sens, cât și de oroarea de ceea ce zace în mormânt pe lângă propriul nostru corp, prins în cuie într-o cutie și coborât în pământ, să devină hrană pentru viermi.”

Dar asta-i viața, ni se spune. Asta este și gata, trebuie s-o acceptăm. Însă, potrivit Bibliei, nu asta este și gata. Nu este nici pe departe asta. Întregul scop al venirii lui Isus Hristos pe pământ, al „reducerii” lui Dumnezeu prin întrupare și prin faptul că S-a făcut una cu noi, ca să moară pentru noi – singurul scop a fost acela de a-i oferi fiecărui om șansa la o viață fără sfârșit, eternă, veșnică, la viața pentru care am fost creați de la bun început.

Lumea vede situația pe dos. Complet pe dos. Nici vorbă ca moartea să fie mijlocul prin care să existe viață – adică, prin miliarde de ani de violență, de extincție prin prădare, după cum susține evoluția. Dimpotrivă, ea, moartea, n-a fost niciodată menită să fie aici. Noi, ca ființe umane, am fost creați să trăim veșnic. Nu am fost în niciun caz creați sau programați să murim. Este cel mai nefiresc act dintre toate acțiunile omenești. Moartea nu a fost niciodată menită să fie parte din ecuația noastră, niciodată! Moartea nu este, așa cum ni spune, „parte din viață”, ci opusul vieții. Este anularea vieții. Moartea este ceva străin, un intrus care va fi eradicat într-o zi.

Atunci, cum a ajuns aici moartea, acest intrus, acest „vrăjmaș” (1 Corinteni 15:26) care niciodată nu trebuia să fie aici? Apostolul Pavel spune foarte clar: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit” (Romani 5:12).

Deci asta e! Adam a adus păcatul, păcatul duce la moarte și, pentru că toți am fost infectați și corupți de păcat, toți suferim moartea pe care o aduce păcatul. După ce Adam și Eva au păcătuit (folosindu-se de libertatea inerentă iubirii), totul s-a schimbat; nu doar natura lor fizică, ci și natura însăși (vezi Geneza 3:16-19), iar moartea, suferința și degradarea au fost soarta omenirii de atunci înainte. Ne-am obișnuit atât de mult cu astfel de rele, încât considerăm că acesta este cursul natural al lucrurilor, chiar dacă moartea, suferința, răul și durerea nu sunt cu nimic mai „naturale” decât cancerul.

Cineva a spus că singura doctrină creștină pe care nu e nevoie să o accepți prin credință este doctrina cu privire la starea păcătoasă a omului. O vedem peste tot. Uită-te la lume: în orice lucru, de la război la prăpastia tot mai mare dintre bogați și săraci până la traficul de ființe umane! Peste tot, păcătoșenia noastră, răutatea noastră, își urmează cursul, ca într-un film horror.

Scriind în urmă cu 2 000 de ani, Pavel a citat texte din Vechiul Testament scrise probabil cu 1 000 de ani înainte de el. Și ce spun ele?

Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:11-18)

Acum 3 000 de ani. Acum 2 000 de ani. Ieri. Totul e la fel.

În data de 17 decembrie 1903 – după mii de ani de încercări și căutări ale omului ca să poată zbura –, frații Wright au făcut posibilă desprinderea omului de la sol în primul zbor susținut al unui aparat de zbor cu un motor mai greu decât aerul. Ce mai realizare! La 1 noiembrie 1911, zburând deasupra unei baze militare turcești din Libia, locotenentul Giulio Gavotti a aruncat, din mână, patru grenade mici peste marginea avionului, în primul bombardament aerian consemnat din lume. Ce mai realizare a fost și asta! Am învățat cum să zburăm și, aproape opt ani mai târziu, ce facem cu noile noastre aripi? Nimic altceva decât să aruncăm cu bombe unii în alții? Asta e omenirea!

Charles Manson a fost creierul din spatele asasinării actriței Sharon Tate și a altora în California anilor ’60. Mama lui Manson fusese o prostituată și se spune că, într-o zi, pe când micul Charlie avea trei ani, ea era cu el într-un bar. Barmanul s-a uitat peste tejghea și a zis:

— Ce băiețel drăguț! Ce să-ți dau să-i dai și lui?

— Ce zici de o halbă cu bere? i-a răspuns mama.

Mai e de mirare că micul Charlie nu a devenit un cetățean model? Nu, și păcatele mamei s-au răsfrânt cu mult dincolo de acel bar. Dar așa este cu păcatul. Și cu ce ne-am ales după 6 000 de ani de păcat? Cu lumea noastră actuală.

Dar, va spune cineva, eu nu sunt chiar așa de rău.

Probabil că nu. Dar cine și-ar dori să stea într-o zi înaintea lui Dum­nezeu, a unui Dumnezeu care ne cunoaște fiecare gând greșit, fiecare faptă ascunsă, fiecare lucru mic pe care l-am făcut în secret, lucruri pentru care am prefera moartea decât să fie dezvăluite? Cât de bine te-ai simți în fața unui Dumnezeu sfânt, perfect, fără păcat, în timp ce ești îmbrăcat în hainele tale murdare? Sigur, s-ar putea să nu fii Charles Manson și nici măcar mama lui prostituată. Dar ești destul de rău.

Atât de rău, de fapt, încât a fost nevoie să moară Isus, Creatorul Însuși, pentru a rezolva problema păcatului. Mai precis, doar jertfirea de bunăvoie a Creatorului – a Celui care a făcut cerul și pământul – putea să ispășească răul uman. Dacă am fi putut cumva, cine știe cum, să găsim singuri o rezolvare, nu ar fi fost de preferat decât ca Dumnezeu să fie răstignit? Gravitatea problemei păcatului, a problemei morții, a problemei răului se vede cel mai bine prin prisma enormității costului pentru rezolvarea ei: Isus crucificat.

Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. (Filipeni 2:5-8)

Evanghelia, sacrificiul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu – Cel „prin care a făcut și veacurile[,] El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:2,3) – iată soluția! Doar Dumnezeu, doar cineva mai presus de lumea creată, din afara lumii create, care transcende lumea creată – doar sacrificiul Lui de Sine putea să facă ispășire pentru lumea creată. Și exact asta a făcut Isus. Iar ce a făcut El pentru noi este cunoscut drept „Evanghelia veșnică”.

Evanghelia veșnică

Mesajul primului înger începe cu „Evanghelia veșnică”. Cu o veste bună fără sfârșit, eternă. Indiferent cât de des apare în Biblie cuvântul „Evanghelie”, aceasta este singura dată când este determinat de adjectivul „veșnică” (aiōnios), un termen pe care Ioan îl folosește în alte locuri alături de cuvântul „viață”; adică are legătură cu „viața veșnică” pe care o avem în Isus. De exemplu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viața veșnică” (Ioan 6:47).

Evanghelia este veșnică pentru că a fost formulată de Dumnezeu din veșnicie și a rămas ascunsă până când a fost făcută cunoscută prin Isus. De fapt, Evanghelia, speranța de viață veșnică pentru noi toți, a fost formulată chiar înainte de începerea lumii, după cum o spune Pavel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui” (Efeseni 1:3,4).

Aleși în El înainte de întemeierea lumii! Înainte chiar ca noi să existăm, planul lui Dumnezeu a fost să avem cu toții mântuire în El. Asta nu este predestinare, ideea că Dumnezeu îi alege pe unii să fie salvați și pe alții să fie pierduți. Nu, ci fiecare ființă umană a fost predestinată pentru mântuire. Planul lui Dumnezeu, chiar înainte ca lumea să ia ființă, a fost ca fiecare să aibă viața veșnică în Fiul Său.

 „Dar pe Acela care a fost făcut pentru «puțină vreme mai prejos decât îngerii», adică pe Isus, Îl vedem «încununat cu slavă și cu cinste» din pricina morții pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (Evrei 2:9). De ce să moară „pentru toți” dacă nu era în plan ca fiecare om să fie salvat, chiar dacă, în final, nu toți oamenii vor fi salvați?

„Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6). De ce să ia nelegiuirea „noastră, a tuturor” asupra Lui dacă scopul nu ar fi fost acela de a ne ierta pe toți? Oamenii care nu se folosesc de mijloacele puse la dispoziția lor nu limitează res­pectivele mijloace, după cum nici gestul celor care fac greva foamei într-o piață bogată nu înseamnă că nu este suficientă hrană.

Așa ajungem înapoi la ideea, subliniată anterior, că am fost creați pentru viața veșnică. De la bun început noi trebuia să fi trăit pentru totdeauna. Dar chiar dinainte de a crea această lume, Dumnezeu știa ce urma să se întâmple; știa că omenirea avea să cadă. Și așa, chiar dinainte de a ne crea, El a întocmit un plan prin care noi toți, absolut fiecare dintre noi, să putem fi salvați. Aceasta a fost Evanghelia veșnică.

„Pavel, rob al lui Dumnezeu și apostol al lui Isus Hristos potrivit cu credința aleșilor lui Dumnezeu și cunoștința adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieții veșnice, făgăduite mai înainte de veșnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă” (Tit 1:1,2). Una este „înainte de întemeierea lumii”, dar cu totul altceva este „înainte de veșnicii”, Pavel mergând și mai mult înapoi în timp și spunând că atunci ni s-a promis existența eternă, „înainte de veșnicii” – înainte de „începutul timpului”, în traducerea NIV a Bibliei în limba engleză. Înainte de veșnicii? Înainte de începutul timpului? Ce interesant sună asta în lumina științei moderne, care susține că, în urmă cu miliarde de ani, materia, energia, spațiul și timpul au fost create simultan. Timpul însuși a avut un început; cândva nu a existat. Și, potrivit lui Pavel, atunci – înainte de începutul lui, înainte de timpul însuși – Dumnezeu ne-a făcut promisiunea cu privire la speranța vieții fără sfârșit. Când a fost cu exactitate acest moment, cine poate ști?! Dar putem fi siguri că a fost cu mult timp în urmă. Nu e de mirare că se numește Evanghelia veșnică.

Căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi. (1 Petru 1:18-20)

Promisiunea salvării a fost făcută înainte de întemeierea lumii pentru că și planul de salvare a fost făcut tot înainte de întemeierea lumii. Înainte chiar și de existența timpului, cele trei Persoane ale Dumnezeirii au făcut planul ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să-Și verse sângele pentru omenire. Nu e de mirare că El este numit „Mielu[l] înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, BTF). Planul de mântuire a fost elaborat înainte să avem nevoie de el, ca să fie acolo când urma să apară necesitatea. A fost garanția pentru sufletele noastre.

Și este aceeași Evanghelie, același plan de salvare, de dinainte de începuturile timpului până la Evanghelia proclamată în mesajul primului înger. Există o singură Evanghelie, și aceasta a fost formulată în veșnicia trecută, iar roadele ei vor persista până în veșnicia viitoare. Chiar Pavel a afirmat, ba chiar ne-a avertizat că, „dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun și acum: Dacă vă propovăduiește cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1:8,9).

Evanghelia aceasta le-a fost proclamată prima dată lui Adam și Evei în Eden (Geneza 3:15), după ce au căzut și au adus păcatul și moartea în lumea noastră. Aceeași Evanghelie i-a fost dată și lui Avraam: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»” (Galateni 3:8; vezi și Geneza 22:18). Aceeași Evanghelie le-a fost prezentată israeliților din vechime, în peregrinările lor prin pustiu (Evrei 4:2). Aceeași Evanghelie, aceeași veste, le-a fost comunicată păstorilor de pe dealurile din jurul Betleemului cu privire la nașterea lui Isus: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:10,11). Este vorba de aceeași Evanghelie pe care a predicat-o Isus: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1:15). Tot Evanghelia aceasta l-a mântuit și pe tâlharul de pe cruce, căruia Isus îi promisese viața veșnică (Luca 23:43). Și tot Evanghelia aceasta le-a spus Isus ucenicilor să o predice în toată lumea până la sfârșit: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14). Și aceeași Evanghelie este „Evanghelia veșnică” pe care primul înger o proclamă lumii.

Iar mesajul, acest etern și durabil mesaj, constă în faptul că mântuirea, adică viața veșnică pe care trebuia să o avem de la început, se găsește doar prin credința în Isus. Doar dacă cerem, prin credință, neprihănirea absolută a lui Isus, doar dacă ne bazăm în totalitate pe meritele Sale, și nu pe ale noastre sau pe propriile fapte bune, ne putem recâștiga viața veșnică ce ar fi trebuit să ne aparțină de la bun început.

Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii. (2 Timotei 1:8,9)

Dacă e vreun text care să dovedească faptul că mântuirea este prin har, nu prin fapte, atunci acesta este. Dacă am fost chemați să fim salvați înainte ca lumea să existe, înainte ca timpul însuși să existe, atunci mântuirea nu se poate baza pe faptele noastre, pentru că am fost chemați prin El înainte să existăm și, prin urmare, înainte să putem realiza ceva. Dacă nici faptul că ți s-a promis ceva înainte să exiști, înainte să poți face ceva pentru a-l merita, nu e har, atunci ce altceva ar putea fi?

În plus, după cum am văzut deja, Isus, Cel care a creat tot ce a fost făcut (Ioan 1:1-3), „S-a redus” și a devenit un bebeluș uman, care apoi a devenit adult, a trăit o viață fără păcat și ulterior Și-a dat viața ca jertfă pentru noi. Dumnezeu Însuși să moară pentru noi? Și, de parcă toate astea n-ar fi destul ca să ne salveze, să mai fie nevoie de faptele noastre?

O scriitoare creștină exprima acest lucru astfel:

Dacă ați aduna tot ce este bun, sfânt, nobil și demn de apreciat la un om și apoi l-ați prezenta îngerilor lui Dumnezeu drept o contribuție la mântuirea omului sau un merit, propunerea ar fi respinsă ca o înaltă trădare. Stând în prezența Creatorului lor și privind slava de neîntrecut care Îi învăluie persoana, îngerii Îl văd pe Mielul lui Dumnezeu, care a fost dat încă de la întemeierea lumii pentru a trăi o viață de umilință, pentru a fi respins de oamenii păcătoși, pentru a fi disprețuit și răstignit. Cine poate măsura infinitatea acestui sacrificiu!^[1]

„Evanghelia veșnică” – aceasta este temelia mesajelor celor trei îngeri, pentru că, fără ea, fără promisiunea vieții veșnice, care este esența Evangheliei, ce altceva ar mai conta? La ce am reveni? La plutirea în atmosferă ca niște spori sau la coborârea într-o groapă ca să devenim cenușă și praf? Categoric că, după tot ce îndurăm, cu toate ostenelile, necazurile și greutățile prin care abia răzbatem, să sfârșim în halul ăsta, și încă pentru totdeauna, nu prea merită. Și nici nu prea are sens.

Nu are sens pentru că nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. Păcatul a făcut ca totul s-o ia razna; Evanghelia – Evanghelia veșnică – este modalitatea prin care Dumnezeu reinstaurează normalitatea, echilibrul și viața într-o lume care zace în anormalitatea și nebunia morții.

De la cer la pământ

Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:6,7)

De observat dinamica cer-pământ aici: deși practic este transmis de oameni, mesajul primului înger provine din cer. Este de origine divină, nu umană. Este adevărul revelat, adevărul care ne este comunicat, dezvăluit, oferit nouă de Dumnezeu prin mesagerii Săi umani. Acești mesageri, precum Moise, Isaia, Ieremia, Matei, Ioan, Pavel și Petru, au scris, iar scrierile lor sunt consemnate în Biblie. Dar mai sunt și alții, care nu au scris nimic, precum prorocul Natan (2 Samuel 7:1,2) sau Ioan Botezătorul, despre care Isus a zis că, „dintre cei născuți din femei, nu este niciunul mai mare decât [el]” (Luca 7:28). Ambii au vorbit în numele lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, Scriptura însăși este „insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Termenul grecesc tradus prin „insuflată” este theopneustos, care înseamnă „suflat de Dumnezeu”. Deci a fost revelată de Însuși Dumnezeu, „care nu poate să mintă” (Tit 1:2). Oamenii mint, dar Dumnezeu, nu, așa că trebuie să ascultăm ce are El să ne spună în acest mesaj al îngerului.

Deoarece vine din cer, adică de deasupra pământului, acest mesaj este adus la cunoștința „locuitorilor pământului”. Profetul Isaia amintește de munți înalți (Isaia 40:9; 52:7) când vorbește de locul de unde Evanghelia le este predicată celor de jos. Înainte de a-Și trimite ucenicii să predice, Isus le-a zis că ceea ce le spusese în secret avea să fie vestit de pe acoperișul caselor (Matei 10:27), din locuri înalte, de unde vocile lor urmau să fie auzite de masele de pe străzile de dedesubt.

Îngerul vorbește de asemenea „cu glas tare”, ceea ce transmite ideea că este auzit cu ușurință. În timpurile biblice, cu mult înainte ca lucruri precum transmiterea codului Morse prin telegraf – cu atât mai puțin apelurile video – să-și facă loc în imaginația cuiva, mesagerii erau antrenați din tinerețe să aibă voci puternice. Acești bărbați instruiți, care stăteau în posturile amplasate pe dealuri strategice, strigau cu putere la cei aflați pe un alt deal, și tot așa până când mesajul ajungea la destinația stabilită.

Pe scurt, mesajul primului înger va fi proclamat în toată lumea; nimeni nu va putea pretinde că nu știe. (Această carte pe care o citești chiar acum este parte din acel adevăr profetic care se împlinește.) Universalitatea acestui mesaj se regăsește și la nivelul celor cărora le este adresat, adică „locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod”. Sintagma „locuitorilor pământului” mai este folosită în Apocalipsa și pentru a-i descrie pe cei care au ales să nu Îl urmeze și să nu Îl asculte pe Dumnezeu (vezi Apocalipsa 13:8,14). Totuși, întrucât mesajul primului înger este o chemare la credincioșie, expresia din acest context trebuie să se refere la o perioadă când oamenii mai au încă ocazia de a alege cui îi vor da închinare și ascultare (vezi subcapitolul „Un pic de context, vă rog! [II]”). De fapt, ceea ce urmează imediat după aceea, și anume „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod”, dovedește universalitatea mesajului. Este pentru fiecare ființă.

Ceea ce este logic. Chiar de la bun început, omul a fost creat să trăiască veșnic. Pentru a ne asigura această existență eternă (în cazul în care o acceptăm), Dumnezeu a instaurat „Evanghelia veșnică” cu mult înainte ca vreunul dintre noi să aibă prima suflare de viață sau să-și dea ultima suflare. „Noi muncim, în adevăr, și ne luptăm pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor și mai ales al celor credincioși” (1 Timotei 4:10). Flăcările mistuitoare ale iadului au fost pregătite inițial doar pentru diavol și îngerii lui, nu pentru oameni și urmașii lor (Matei 25:41).

În final, într-o lume măcinată de conflicte între etnii, rase și sexe (și când nu a fost lumea așa?), caracterul universal al mesajului Evangheliei ar trebui să spună ceva despre trăsătura fundamentală a tuturor oamenilor: suntem cu toții niște nenorociți, având în mod egal nevoie de harul lui Dumnezeu (gândește-te din nou la ideea de a sta înaintea unui Dumnezeu sfânt, care îți cunoaște cele mai adânci și mai hidoase secrete, idee discutată în cadrul subcapitolului „Problema păcatului”). Morții nu-i pasă deloc de rasă, sex, poziție socială sau bogăție. Ea distruge fără să facă discriminare. „Oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” – toți acești oameni sunt, în cele din urmă și în mod egal, neputincioși în fața ei pentru că, mai devreme sau mai târziu, moartea trage pe „orice neam, orice seminție, orice limbă și orice norod” înapoi în țărâna și pământul din care au ieșit. Și acesta este motivul pentru care mesajul primului înger le este adresat tuturor acestora, adică nouă tuturor.

Mi-Yittan

Majoritatea limbilor conțin expresii, precum „te uiți ca mâța-n calendar”, „papă-lapte”, „a fi în al nouălea cer”, al căror sens real, și chiar logic, nu se poate deduce din expresiile în sine. (De exemplu, „a fi în al nouălea cer” nu are nimic de-a face cu un cer care ar fi al nouălea, ci se referă la o stare de fericire, a fi în culmea fericirii.)

Și ebraica biblică are expresii. Una dintre ele este mi-yittan, care literal înseamnă „cine va da?”. Totuși, ea este folosită cu un alt sens. După ieșirea lor din Egipt, când se confruntau cu provocările din pustiu, copiii lui Israel au exclamat: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam?” (Exodul 16:3). Expresia „cum de” traduce expresia mi-yittan. În Psalmii 14:7, David spune: „O, de ar porni din Sion izbăvirea lui Israel!” În ebraică nu este „o, de”, ci mi-yittan, „cine va da?”. În Iov 6:8, când Iov exclamă: „O, de mi s-ar asculta dorința”, acest „o, de” redă aceeași expresie mi-yittan.

În toate aceste exemple, mi-yittan exprimă ideea de fragilitate și slăbiciune în fața evenimentelor pe care oamenii nu le pot controla așa cum și-ar dori. Copleșit de suferințele care îl năpădiseră, dar nu îl zdrobiseră, Iov a avut o dorință: „O, de mi s-ar asculta dorința […]! De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească […]” (Iov 6:8,9), adică să îl lase să moară și să-l elibereze de necazurile lui. Dar Dumnezeu nu a făcut așa ceva și strigătul lui Iov, mi-yittan, „cine va da?”, exprimă dorința neîmplinită ca Dumnezeu „să dea”.

O altă ocurență este în Deuteronomul 5:29. Recapitulând istoria providenței lui Dumnezeu, Moise le reamintește copiilor lui Israel despre cererea lor ca el să Îi vorbească Domnului în favoarea lor, ca nu cumva ei să moară. Moise ne spune că Domnul, mulțumit fiind de cererea lor, a zis: „O, de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiți pe vecie, ei și copiii lor!” Cuvântul tradus prin „o, de”? Mi-yittan.

Mi-yittan? Adică Domnul – Dumnezeul Creator, Cel care a făcut spațiul, timpul, materia și energia, Cel care a adus lumea noastră la existență printr-un cuvânt, Cel care i-a suflat lui Adam în nări suflare de viață –, chiar Dumnezeul suveran în persoană să rostească o expresie asociată cu slăbiciunile și limitările caracteristice omului? Poftim dovada realității liberului-arbitru! Poftim dovada limitelor a ceea ce poate face Dumnezeu în toiul marii lupte! Utilizarea lui mi-yittan dezvăluie că nici măcar Dumnezeu nu poate călca în picioare voința liberă (deoarece, în momentul în care ar forța-o, nu ar mai fi liberă).

Un alt lucru fascinant este și contextul. Domnul dorește, mi-yittan, ca poporul Lui să aibă o inimă care să se teamă de El. Să se teamă de Dumnezeu? Nu-i poate face Dumnezeu pur și simplu pe oameni să se teamă de El, adică să se sperie de El? De exemplu, cum s-a întâmplat la muntele Sinai când au fost date Cele Zece Porunci? „Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: «Vorbește-ne tu însuți, și te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim»” (Exodul 20:18,19). Să tremure de frică înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeul care poate face pământul să-și deschidă gura și să înghită oameni de vii (Numeri 16:32) sau să coboare foc din cer și să mistuie nu doar animalul de jertfă, ci și „lemnele, pietrele și pământul” (1 Împărați 18:38)? „Și a supt și apa care era în șanț” (vers. 38). Un asemenea Dumnezeu ar putea, dacă ar alege, să ne bage pe toți în sperieți (ca să folosim o expresie). Dumnezeu nu îi poate forța pe oameni să-L iubească fără să distrugă esența dragostei, dar ar putea foarte ușor să-i forțeze să se teamă de El fără a distruge esența temerii. Dacă nu am fi liberi, nu L-am putea iubi pe Dumnezeu, dar, liberi sau nu, cu siguranță ne-am putea umple de groază înaintea Lui.

Totuși, nu acest gen de teamă dorește Dumnezeu de la noi. Analizează următoarele texte, care vorbesc despre temerea de Dumnezeu! Uită-te și la implicațiile pozitive, înălțătoare, care derivă din faptul de a ne teme de Domnul!

După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce și vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe împăratul lor David și vor tresări la vederea Domnului și a bunătății Lui în vremurile de pe urmă. (Osea 3:5)

Frica de Domnul este începutul științei. (Proverbele 1:7)

Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El. (Psalmii 33:18)

De nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El. (Psalmii 34:9)

Va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul. (Psalmii 115:13)

El împlinește dorințele celor ce se tem de El. (Psalmii 145:19)

Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu. (2 Corinteni 7:1)

Cinstiți pe toți oamenii; iubiți pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului! (1 Petru 2:17)

Apoi, mai este și mesajul primului înger. După ce ni se spune că aduce la cunoștința lumii întregi Evanghelia veșnică, îngerul își începe proclamarea cu voce tare, zicând: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7). Primele cuvinte care îi ies din gură sunt: „Temeți-vă de Dumnezeu!” Dacă aceasta nu înseamnă să îți fie frică de El așa cum îți este de un psihopat înarmat cu o mitralieră și dezlănțuit prin cartier, atunci ce ar putea să însemne? Și de ce primele cuvinte rostite de un înger care anunță marea veste a morții lui Hristos pentru noi, adică Evanghelia veșnică, ar fi: „Temeți-vă de Dumnezeu”?

^[1] Ellen G. White, Credința și faptele, p. 24.