Marele Îngheț, Marele Colaps, Marea Ruptură

De ani de zile, Hollywoodul produce filme peste filme despre sfârșitul lumii sau cel puțin despre sfârșitul lumii așa cum o știm noi. Armaghedon (1998), Zombieland (2009), Mad Max: Drumul furiei (2015), A venit sfârșitu’! (2013), Greenland: Cursa pentru supraviețuire (2020), ca să numesc doar câteva, zugrăvesc un viitor oarecum trist pentru noi toți. Și, brusc, odată cu maladia COVID-19 (inclusiv cu variantele de virus alfa, beta, gama, delta și lista e deschisă), producțiile SF hollywoodiene despre sfârșitul lumii par să se cam potrivească, oricum suficient cât să ne îngrijoreze.

Lăsând la o parte lumea științifico-fantastică, știința adevărată prezintă un viitor care este și el mai degrabă întunecat, ca să folosesc un cuvânt cât de cât blând. Oamenii de știință spun că, mai devreme sau mai târziu, universul – nu doar pământul, ci universul! – va lua sfârșit. Cum? În funcție de cifrele pe care acești oameni de știință le folosesc în ecuațiile lor de fizică, unii deduc că universul ar putea să se descompună, să se facă bucăți (Marea Ruptură). Alții, folosind alte cifre, prezic că acesta ar putea să facă implozie, să sufere un colaps intern (Marele Colaps). Scenariul cel mai popular este că universul ar putea să se epuizeze complet (Marele Îngheț): „Universul”, scrie Paul Davies, „care în prezent strălucește cu putere datorită prolificei energii nucleare, își va epuiza într-un final această valoroasă resursă. Epoca luminii se va sfârși pentru totdeauna.”^[1]

Marele Colaps, Marea Ruptură, Marele Îngheț – pe termen lung, lucrurile nu par să dea speranțe prea mari acestei lumi, nu-i așa?

Interesant e că și Biblia prezintă sfârșitul lumii, dar destul de diferit de Hollywood sau de știință. Iată câteva pasaje biblice despre perspectivele noastre pe termen lung: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou” (Isaia 65:17). „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:1). Sau următorul, care este printre cele mai pline de speranță pasaje: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Nu prea arată a Marele Îngheț sau Marele Colaps, nu? Și nu seamănă nici cu viitorul zugrăvit în Zombieland.

Da, dar știința și revelația biblică sunt de acord într-un aspect: lumea noastră așa cum este acum nu va rămâne la fel pentru totdeauna. Totul se va schimba. Dar cum rămâne cu noi și cu cei dragi? Este sfârșitul lumii și sfârșitul irevocabil al nostru, al tuturor? Marea Ruptură, Marele Îngheț – niciuna dintre aceste variante nu ne dau speranțe prea mari pe termen lung, nu crezi?

Nu. Ele nu ne oferă nimic în afară de perspectiva că noi și cei dragi – și, de fapt, orice om care a trăit vreodată sau care va trăi – vom dispărea, înghițiți de uitarea veșnică. Evidenta concluzie la care se poate ajunge este că noi, până la urmă, nu însemnăm nimic, că viețile noastre nu reprezintă nimic și că nu valorăm mai mult decât un nor de praf cosmic. Spaniolul Miguel de Unamuno a scris: „Mai e nevoie să-ți spun încă o dată despre deșertăciunea culturii, a științei, a artei, a binelui, a adevărului, a frumuseții, a dreptății, […] a tuturor acestor frumoase noțiuni, dacă, într-un final, în patru zile sau în patru milioane de secole – nu contează în cât –, nicio conștiință umană nu va exista ca să-și însușească această civilizație, știință, artă, acest bine, adevăr, frumos, această dreptate și toate celelalte?”^[2]

În schimb, Biblia promite un viitor radical diferit pentru lume și, cel mai important, pentru noi: un cer nou și un pământ nou. Totuși, această promisiune despre un cer nou și un pământ nou naște o întrebare logică: Ce s-a ales de vechiul cer și de vechiul pământ? Ce se alege de ele și de noi – care trăim pe sau sub ele? Răspunsul este încărcat de speranță și promisiune. Acestea – adică cerul și pământul – vor fi spulberate și înlocuite de un cer nou și un pământ nou, care vor fi locuite de oameni o veșnicie întreagă, într-o existență fără păcat, fără suferință, fără boală și fără moarte. Iată un concept greu de imaginat pentru ființe ca noi, care am cunoscut doar păcatul, doar suferința, boala și moartea.

Totuși, Scriptura ne spune că, înainte ca toate acestea să se întâmple, o criză teribilă se va dezlănțui în lume – o criză care va face ca spectacolele Hollywoodului despre sfârșitul lumii să pară blânde. Profetul veterotestamentar Daniel a avertizat: „Aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Daniel 12:1). Și, de când a izbucnit COVID-19, cine se mai îndoiește că întreaga lume se poate confrunta cu o criză peste noapte? Și cine nu se întreabă dacă nu cumva această criză COVID-19 nu este decât începutul durerilor și ne așteaptă ceva mai rău?
Potrivit Bibliei, ne așteaptă ceva mai rău.

Dar vestea bună este că Dumnezeu – care „atât de mult a iubit […] lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16) – nu ne-a lăsat fără o speranță, o avertizare, o cale de scăpare, dacă nu din încercări, cel puțin din disperarea neagră și distrugerea pe care nenorocirile din zilele finale le vor aduce pentru mult prea mulți.

De la începutul și până la sfârșitul Bibliei, profeții, deși se confruntaseră ei înșiși cu tot felul de probleme – boală, depresie, război, dezastre naturale, închisoare, exil, tortură, moarte, tot ce putea aduce lumea peste ei –, au putut scrie în repetate rânduri despre dragostea și bunătatea lui Dumnezeu. Isaia, acum 2 500 de ani, scria: „«Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina», zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10). Cu aproape 3 000 de ani în urmă, psalmistul putea cânta: „Lăudați pe Dumnezeul cerurilor, căci în veac ține îndurarea Lui!” (Psalmii 136:26). Apostolul Pavel, care a trecut prin experiența închisorii, a durerilor fizice, a urii și violenței mulțimii, a sărăciei, a foametei și a frigului, scria – într-o lume aflată la 2 000 de ani distanță de anestezice – că „Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).

Cu alte cuvinte, în timp ce unii încearcă să folosească răul din lume ca scuză pentru a respinge existența lui Dumnezeu sau existența unui Dumnezeu iubitor, scriitorii Bibliei nu au făcut așa ceva; nu au putut să o facă, pentru că Îl cunoșteau pe Domnul și cunoscuseră și dragostea Lui în viața lor. Iar una dintre manifestările iubirii Lui este aceea că îi avertizează pe copiii Săi cu privire la ce va veni, ca ei să fie pregătiți. Dacă El a procedat așa cu Israelul și Iuda din vechime (o mare parte din scrierile profetice sunt de fapt avertizări ale profeților adresate celor două regate cu privire la ce avea să vină), care erau două regate relativ mici în comparație cu lumea, cu atât mai mult va trimite o avertizare lumii, îi va da o șansă să se pregătească pentru ce va veni, pentru „o vreme de necaz cum n-a fost de la începutul neamurilor și până atunci” (Daniel 12:1, NTR).

Și exact asta face: ne avertizează. Acest avertisment se găsește în capitolul 14 din Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, în ceea ce este cunoscut drept mesajele, sau soliile, celor trei îngeri. Cine sunt acești îngeri? Care sunt aceste mesaje? Ce avertizare conțin ele pentru o lume care, în mod evident, se află într-un mare necaz? Și, cel mai important, ce speranță ne oferă ele pentru viitorul pe termen lung, etern – spre deosebire, de exemplu, de Marele Îngheț sau de oricare dintre celelalte variante fără speranță care, după cum ni se spune, ne așteaptă?

Domniile și stăpânirile

Cine nu a fost cuprins de uimire privind la stelele care scânteiază intens în cosmos, într-o noapte fără nori (departe de luminile orașului)? Mai ales de numărul lor impresionant. Dar chiar și în noaptea cea mai senină, când putem vedea mai multe stele decât reușim să numărăm înainte ca soarele dimineții să le ascundă de privirea noastră, cât vedem noi față de ceea ce este dincolo de ele? Să fim serioși! Mai puțin decât o picătură dintr-un ocean.

Se estimează că ar putea fi nu mai puțin de două trilioane de galaxii împrăștiate prin univers. Da, două trilioane. Și numărătoarea nu se oprește aici. Fiecare galaxie are în medie aproximativ 100 de miliarde de stele. Deci, 100 de miliarde înmulțite cu două trilioane echivalează cu o puzderie de stele. Iar astronomii descoperă acum ceea ce denumesc „exoplanete”. Acestea sunt planete care gravitează în jurul propriilor stele, la fel cum planetele din sistemul nostru solar gravitează în jurul Soarelui, care este steaua noastră. Potrivit celor de la NASA, au fost descoperite aproximativ 4 000 de exoplanete.^[3] Asta e tot ce pot vedea ei, cel puțin acum. Dacă numărul exoplanetelor se apropie oarecum de numărul stelelor sau chiar al galaxiilor (adică, doar o exoplanetă per galaxie?), universul este plin de mai multe planete decât ne putem imagina.

Ce înseamnă asta? Că este foarte probabil ca noi să nu fim singuri în univers și că mai există viață în toată creația. Există până și o organizație înființată de NASA și numită SETI – Search for Extraterrestrial Intelligence (În căutarea inteligenței extraterestre) – dedicată descoperirii vieții în altă parte a universului în afară de pământ.

Ironia este că, în timp ce căutătorii sârguincioși și devotați de la SETI și-au îndreptat sofisticatele lor dispozitive spre cer în speranța de a intercepta vreun semnal dintr-o altă parte a creației, Biblia, scrisă cu mii de ani în urmă, nu doar că vorbește de existența vieții „extraterestre”, dar ne și oferă unele perspective cu privire la caracterul moral al acelei existențe, cel puțin în parte. Cu alte cuvinte, Biblia ne spune ceea ce și bunul-simț ne spune: în tot acest univers vast nu suntem singuri.

Urmează câteva pasaje din Scriptură care vorbesc despre existența vieții în alte părți ale creației: „Astfel încât conducerilor și autorităților din locurile cerești să li se facă cunoscut acum, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10, NTR). Conducerile și autoritățile de unde? Din locurile cerești – adică din altă parte a creației în afară de pământ. Și mai fascinant este că, potrivit acestui text, aceste conduceri și autorități – sau „domnii și stăpâniri”, în traducerea lui Dumitru Cornilescu – învață despre Dumnezeu din ce se întâmplă pe pământ cu biserica Sa.

Un alt text: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Incredibil! Aceasta este o perspectivă pe care SETI, până acum, nu a ajuns să o descopere. Textul vorbește despre o luptă pe care o avem de dus. Împotriva cui? Împotriva forțelor spirituale ale răului care sunt în cer. Implicațiile acestui verset, alături de altele asemănătoare, sunt uluitoare. Nu doar că există și alte forme de viață în univers, dar unele dintre ele sunt rele. Și acea răutate acționează împotriva noastră pe pământ.

Un alt verset biblic spune: „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Coloseni 1:16). Aici, Biblia vorbește despre Isus în calitate de Creator al tuturor lucrurilor (vezi Ioan 1:1-3), atât în cer, cât și pe pământ, „văzute și nevăzute”, inclusiv „scaune de domnii”, „dregătorii”, „stăpâniri”.

Unele texte din Apocalipsa explică mai pe larg această idee: „În cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui. […] De aceea bucurați-vă, ceruri și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apocalipsa 12:7-12).

Ce spune Biblia? În primul rând, că noi nu suntem singuri în cosmos. Mai există și alte ființe inteligente și, din nou, acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, având în vedere mărimea universului și toate stelele pe care le cuprinde. Ar fi de mirare dacă nu ar exista și alte forme de viață în cosmos. În al doilea rând, o parte dintre aceste ființe sunt ostile, rele și au adus răutatea lor pe pământ. Dacă „în cer s-a făcut un război” și unii dintre combatanți sunt aici, ne mai miră că există atâta luptă și aici, pe pământ? Aceste versete și altele asemenea lor exprimă ceea ce a fost numit „tema marii lupte”, o luptă între bine și rău care, deși a început într-o altă parte a creației, se dă aici, pe pământ.

Chiar așa, cine are nevoie de revelație divină ca să vadă, dacă nu originea acestei mari lupte, măcar realitatea ei? Deși nu cunosc detaliile sau originile ei, mulți oameni, secularizați sau religioși, își dau seama de confruntarea dintre bine și rău din lumea noastră.

Poetul T. S. Eliot scria:

Lumea se învârte și se schimbă, Dar un singur lucru nu se schimbă. Din toți anii vieții mele, un lucru nu se schimbă, Oricum l-ai deghiza, nu se schimbă: Veșnica luptă dintre Bine și Rău.^[4]

Până și un ateu înrăit ca germanul Friedrich Nietzsche scria: „Să concluzionăm. Cele două valori opuse, «bine și rău», «bine și malefic», sunt angajate într-o luptă înfricoșătoare pe pământ de mii de ani; și, deși multă vreme cea de-a doua valoare a fost în avantaj, mai sunt locuri unde rezultatul luptei nu este încă decis.”^[5]

Un teolog pe nume Michael Brown, vorbind despre lupta dintre bine și rău, a numit-o „conflictul cosmic”^[6]. Un altul, John Peckham, a scris o carte pe această temă intitulată Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil^[7] („Teodiceea iubirii: Conflictul cosmic și problema răului”).

Ce este o teodicee? Este o încercare de a răspunde la întrebarea formulată de oricine crede într-un Dumnezeu iubitor: Dacă Dumnezeu este așa de bun, de iubitor și de puternic, de ce există atâta rău în lume? După cum vom vedea, mesajele celor trei îngeri sunt esențiale pentru răspunsul la această întrebare, care probabil este cea mai importantă întrebare pe care o poate formula cineva.

Riscul dragostei

În cazul în care nu au avut o experiență urâtă cu vreun câine, majoritatea oamenilor iubesc câinii. La urma urmei, aceștia sunt prietenoși, afectuoși, devotați și, în măsura în care pot câinii exprima emoții, și iubitori. Modul lor de a-și manifesta bucuria când te văd, dând frenetic din coadă, îi transformă în tovarăși plăcuți. De fapt, unii câini, numiți câini utilitari, sunt folosiți pentru a ajuta persoane cu probleme emoționale. Deci vezi și tu câtă alinare și sprijin pot oferi câinii! Și cui nu-i place să-i mângâie?

Firește, câinii pot reprezenta și o problemă. Pot mușca, pot murdări covorul, se pot îmbolnăvi, pot roade mobila, pot lăsa păr și pot fi costisitori când vine vorba de asigurarea sănătății și a hranei. Toți proprietarii de câini, chiar și cei mai pasionați, au avut momente în care și-au zis: Chiar merită tot efortul ăsta pentru un câine?

Totuși, să presupunem că ai putea avea un câine care niciodată nu murdărește covorul, nu se îmbolnăvește, nu mușcă pe nimeni și sănătatea lui nu te costă. Cine nu s-ar repezi să aibă un așa câine? Tu, de exemplu. Ce zici de AIBO, câinele-robot de la Sony? Ce e AIBO? În japoneză, aibo înseamnă „tovarăș” și, potrivit celor de la Sony, AIBO „este un adevărat tovarăș, cu emoții și instincte reale. Având parte de atenție și iubire din partea stăpânului, cu timpul el se va transforma într-un prieten mai matur și mai iubitor de distracție.”

Ce tot vorbesc cei de la Sony?

Vorbesc despre un câine-robot.

Un robot?

Da, un robot, despre care mai zic că „are de fapt emoții și instincte programate în creier. AIBO acționează pentru a-și împlini dorințele generate de propriile instincte. Dacă este satisfăcut, nivelul lui de bucurie va crește. Dacă nu, atunci se va supăra sau se va înfuria. Ca oricare altă ființă vie, AIBO învață cum să obțină ce își dorește. Din când în când își va mișca energic picioarele sau va da semne de furie dacă nu primește genul de atenție pe care îl cere de la tine. Modul în care răspunzi la manifestările lui emoționale îi influențează în mare măsură personalitatea și creșterea. […] Chiar dacă este făcut din plastic, este alimentat cu energie de o baterie și are un sistem nervos de circuite integrate, AIBO este, de asemenea, un tovarăș pe deplin conștient, sensibil, iubitor și comunicativ.”^[8]

Emoții? Instincte? Dorințe? Asta, da, reclamă falsă! Câinii-roboți nu au mai multe emoții, instincte și dorințe decât are chiuveta ta din bucătărie. A pretinde că AIBO este „un tovarăș pe deplin conștient, sensibil, iubitor și comunicativ” înseamnă a-i atribui plasticului și metalului trăsături inerente ființelor inteligente. Adică noi abia dacă înțelegem modul în care țesuturile vii, celulele creierului, pot găzdui (mă rog, crea, facilita) emoții și dorințe, și să credem că Sony a produs un câine-robot (un câine?) care manifestă dragoste, veselie și fericire? Nu trebuie decât să te asiguri că bateriile sunt încărcate, și dragostea, bucuria și afecțiunea se vor revărsa din plastic, din plăcile cu circuite și din cipurile de siliciu ca fotonii dintr-o sursă de lumină. E ridicol întregul concept. A confunda un câine computerizat care dă din coadă cu o manifestare a fericirii e ca și cum ai atribui integritate morală succesiunii de 0 și 1 dintr-un program care filtrează pornografia infantilă.

Dacă ideea de câine-robot care manifestă „afecțiune” și „dragoste” te lasă rece și dacă n-ai vrea ca AIBO să-i ia locul animalului tău de companie în carne și oase, cu toate potențialele lui inconveniente cu tot, atunci înțelegi care este esența marii lupte. În loc să creeze ființe-robot (fie în cer, ca îngeri, fie pe pământ, ca oameni), Dumnezeu a creat ființe înzestrate cu abilitatea de a iubi. În loc de roboți, El ne-a creat ființe morale cu capacitatea de a-L iubi atât pe El, cât și pe alții, iar această capacitate morală a inclus libertatea – libertatea inerentă acelei iubiri pe care doar o ființă liberă o poate oferi. Iubirea care este impusă nu este iubire; dacă Dumnezeu Și-a dorit ființe care să poată iubi, atunci a trebuit să le creeze libere, cu adevărat libere.

Iar libertatea, cea adevărată, presupune riscuri. De exemplu, Biblia vorbește despre modul în care un înger numit Lucifer a abuzat de această libertate. Ea spune:

Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. (Ezechiel 28:14,15)

Era o ființă cerească, un înger creat de Dumnezeu. Și cum l-a creat Dumnezeu? „Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut.” Fără prihană? Adică o ființă perfectă? Păi atunci ce i s-a întâmplat acestei ființe perfecte? „Până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” S-a găsit nelegiuirea într-o ființă creată „fără prihană”, perfectă, de către Dumnezeu? Cum se poate așa ceva? E simplu: perfecțiunea aceasta a inclus libertate, libertate morală, și Lucifer a încălcat-o.

Același principiu, și aici. Capitolele 1 și 2 din Geneza ne descriu cum Dumnezeu creează viața pe pământ și cum termină procesul creării cu Adam și Eva, amândoi făcuți după chipul Său: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Iar, când procesul de creație s-a încheiat, Dumnezeu Însuși a declarat că toate „erau foarte bune” (vers. 31).

Așadar, avem ființe perfecte (dacă au fost făcute după chipul lui Dumnezeu, nu încape îndoială că ele erau la fel de perfecte ca Lucifer), create de un Dumnezeu perfect, pe un pământ perfect. Totuși, ce s-a întâmplat? Geneza 3 ne dezvăluie că, prin șiretlicul „șarpelui” (vers. 1-6), aceste ființe perfecte au căzut în păcat. Cum a fost posibil așa ceva? Pentru că ființele perfecte aveau și abilitatea de a iubi, iar iubirea presupune libertate și libertatea include riscuri.

În acest context, pasajul care urmează devine și mai clar:

Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui. (Apocalipsa 12:7-9)

Rău, revoltă, război – toate au început în cer, în cerul perfect al lui Dumnezeu, odată cu căderea lui Lucifer. Apoi, Lucifer, numit de-acum „diavolul și Satana”, a venit pe pământ, iar aici el, „șarpele cel vechi” (vezi Geneza 3:1-6), a adus cu sine propria răzvrătire. Pe scurt, deși a început în alt loc din univers, marea luptă se desfășoară pe pământ.

Nu putea totuși Dumnezeu de la bun început să împiedice toate acestea?

Cum?

În primul rând, El ar fi putut crea oameni fără capacitatea de a iubi. Ar fi putut concepe o rasă de roboți, care, indiferent ce altceva ar fi făcut, nu ar fi iubit, nu ar fi putut iubi. Dar Dumnezeu voia o relație de dragoste între El și oameni și, dacă ne-ar fi făcut ca niște roboți, n-ar mai fi fost nicio relație. Noi nu L-am fi putut iubi mai mult decât poate un prăjitor de pâine să își iubească proprietarul; nicio relație n-ar fi fost mai profundă decât relația unui ins cu propriul prăjitor.

În al doilea rând, El l-ar fi putut elimina pe Lucifer din clipa în care și-a început revolta. Pac! Totuși, nici opțiunea asta nu funcționează. Să presupunem că ești un lider iubitor și grijuliu al poporului tău. Apoi, dintr-un motiv neîntemeiat, cineva începe o răscoală, acuzându-te că ești nedrept, egoist, arbitrar și dictatorial. Ca reacție, chiar înainte de proces, înainte de a-i permite să-și susțină cauza înaintea ta și a altora, îl pui la zid pe respectivul și-l împuști. Da, poate că ai înăbușit rebeliunea. Dar ce te faci cu învinuirile la adresa ta? Acțiunile tale ar dovedi exact învinuirile respectivului: că ești într-adevăr nedrept, egoist, arbitrar și dictatorial. Dacă ai fi un conducător rău, care conduce în virtutea fricii, a amenințărilor, i-ai speria și i-ai face astfel pe toți să te asculte.

Dar Scriptura ne învață că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei și că El acționează din dragoste, nu din frică: „Noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Când a fost întrebat care este porunca cea mai importantă, Isus a răspuns: „«Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.» Iată porunca dintâi” (Marcu 12:30). Dumnezeu ne poate porunci să-L iubim, dar, de iubit, nu ne poate forța să-L iubim. Dacă vrem să-L iubim, trebuie să-L iubim în mod liber.

Deci cum poate să rezolve un Dumnezeu al dragostei marea luptă fără a încălca principiul dragostei? Să ni-l imaginăm din nou pe liderul care a fost acuzat de rebeli că e nedrept, egoist, arbitrar și dictatorial. Să presupunem că el, cu toate că încă era conducătorul lor, s-a coborât de bunăvoie la nivelul poporului său, a trăit în mijlocul lui, a suferit printre oamenii lui și chiar și-a sacrificat viața pentru ei, arătându-le că învinuirile care i se aduceau erau opusul a ceea ce era el. De fapt, ce zici dacă cei care îl acuzaseră ar fi exact aceiași care l-au omorât, dovedindu-se ei înșiși vinovați de lucrurile de care îl acuzau pe conducătorul lor?

Chiar dacă este doar o analogie, la modul foarte general aceasta este imaginea de ansamblu a lui Isus Hristos, Isus din Nazaret, pe cruce. Dumnezeul întrupat a răspuns acuzațiilor lui Satana. Hristos, deși era Creatorul (vezi Ioan 1:13), a luat asupra Lui natura umană și, în această haină a umanității, le-a dezvăluit îngerilor și lumii cum este Dumnezeu cu adevărat. Cu toate că marea luptă continuă încă, fiindcă Satana se află încă în plină revoltă, dispariția lui este certă: „De aceea bucurați-vă, ceruri și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apocalipsa 12:12).

Dezvăluirea caracterului lui Dumnezeu, a caracterului Său de abnegație, de renunțare de Sine așa cum a fost manifestat la cruce – iată baza mesajelor celor trei îngeri. Ele sunt mesaje de speranță, de perspectivă pozitivă și de viață fără sfârșit, oferite unei lumi care se îndreaptă spre dezintegrare. Perspectiva pozitivă vizează pe absolut toată lumea și, având libertatea inerentă iubirii, fiecare în parte trebuie să aleagă să ceară ceea ce Isus a făcut posibil prin harul Său.

Descoperirea lui Isus Hristos

Care sunt mesajele celor trei îngeri? Cele trei solii îngerești? Ele sună așa:

Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, și va fi chinuit în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” (Apocalipsa 14:6-12)

Asta e tot. Aproape 200 de cuvinte în traducerea Cornilescu a Bibliei în limba română. Totuși, în aceste substantive, verbe și prepoziții se află „taine” (1 Corinteni 4:1), lucruri adânci „în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12), dar care acum ne-au fost dezvăluite nouă. Mesajele celor trei îngeri sunt exprimări ale adevărurilor pe care le stabilise Dumnezeu nu doar „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4), ci „înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9) – cu mult, mult timp în urmă. În aceste texte despre lucruri specific pământești, cum ar fi popoare, izvoare de apă și o fiară, sunt înglobate și adevăruri eterne care există chiar dinainte de a exista timpul în sine și care vor persista de-a lungul eternității.

Mesajele apar în Apocalipsa, ultima carte din Biblie, fapt absolut logic, deoarece această carte vorbește despre evenimentele zilelor finale. Termenul teologic sofisticat este „escatologie”, adică studiul evenimentelor finale. După cum Geneza, prima carte a Bibliei, se ocupă de crearea lumii și de primele evenimente care au avut loc în ea, tot așa Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, se ocupă de ultimele evenimente care se petrec în lume și care duc la sfârșitul acestei lumi și crearea uneia noi – „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21:1).

Cuvântul „descoperire” (gr. apokalypsis, de unde avem numele românesc al cărții – Apocalipsa) apare în primul verset al cărții: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1). Dar descoperirea a ce? „Descoperirea lui Isus Hristos.” Cu alte cuvinte, cartea ne învață despre Isus, despre cine este El: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 1:8), Dumnezeul cel veșnic; totuși, cartea Îl descrie și ca Mielul „care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, NTR), Mântuitorul crucificat, Cel care a murit pe cruce, înjunghiat pentru păcatele lumii.

Deși este o carte din Noul Testament, Apocalipsa se bazează foarte mult pe Vechiul Testament, la fel ca restul cărților din Noul Testament. Teologul Ranko Stefanovic susține că, din cele 404 versete ale cărții, 279 se referă sau fac aluzie la Vechiul Testament, inclusiv la evenimente-cheie precum crearea lumii, potopul și ieșirea din Egipt. Nicio altă carte din Noul Testament nu se bazează atât de mult pe Vechiul Testament.

Aspectul acesta devine foarte important în încercarea de a înțelege semnificația Apocalipsei, inclusiv a celor trei mesaje rostite de îngeri. O mare parte dintre cuvintele și expresiile ei – de exemplu: Babilon, fiara, poruncile lui Dumnezeu, vinul mâniei, în vecii vecilor – nu pot fi înțelese corespunzător dacă nu ținem seama de modul în care sunt folosite în Vechiul Testament. De fapt, Vechiul Testament este cheia pentru a descifra adevărurile importante date în această ultimă carte a Bibliei, care are un mesaj pentru cei ce trăiesc în aceste zile grele ale istoriei tragice a pământului.

Un pic de context, vă rog! (I)

Cartea Apocalipsa, scrisă de apostolul Ioan în timpul exilului pe insula Patmos, în largul coastei Turciei moderne, acoperă în mare istoria creștină din timpurile lui Isus până la sfârșitul lumii noastre și crearea alteia noi. Cartea are 22 de capitole, mesajele celor trei îngeri regăsindu-se în capitolul 14, ceea ce înseamnă la puțin după jumătatea cărții.

Ca să înțelegem cel mai bine mesajele, avem nevoie să cunoaștem câte ceva despre contextul în care au apărut. Un rezumat rapid al celor două capitole anterioare, 12 și 13, creează contextul.

Apocalipsa 12, la fel ca o mare parte din carte, nu apare într-o ordine cronologică strictă. Se sare înainte și înapoi de la un eveniment la altul pe axa timpului, chiar dacă de-a lungul cărții există un flux principal, o progresie a istoriei creștine. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, imediat ce ajungem la ultimele capitole din Apocalipsa, accentul cade pe cei răscumpărați care trăiesc într-un cer nou și pe un pământ nou, chiar dacă apar secvențe cu evenimente anterioare.

 Înțelegem acest lucru mai devreme, din Apocalipsa 12, odată cu descrierea războiului din cer (vers. 7) și cu aruncarea lui Satana și a îngerilor lui pe pământ. Cu alte cuvinte, elementul central este scenariul marii lupte, care străbate tot capitolul. După cum am văzut, această luptă a început în cer, după care s-a mutat pe pământ, unde balaurul (Satana) a căutat să-L înghită pe copilul femeii (Isus) când aceasta L-a născut (vers. 4). Acest lucru s-a întâmplat când Satana, folosindu-se de Irod, a încercat să-L omoare pe Isus. Dar un înger i-a spus lui Iosif, soțul Mariei: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui, fugi în Egipt și rămâi acolo până îți voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare” (Matei 2:13).

Dar, după cum Satana și îngerii lui au pierdut în războiul lor din cer – la urma urmei, au fost aruncați de acolo (Apocalipsa 12:9) –, la fel au pierdut și în încercarea de a-L distruge pe pruncul Isus. În cele din urmă, când era pe pământ, Isus l-a învins pe Satana la cruce: „A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15). De fapt, Isus S-a ridicat din morți pentru ca, „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2:14).

Apocalipsa 12 descrie victoria lui Hristos asupra lui Satana astfel: „Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie” (vers. 5). Adică, după evenimentul de la cruce, Isus S-a înălțat la cer, unde slujește în favoarea noastră (Evrei 7–10).

Deși a fost înfrânt de Isus și în cer, și la cruce, Satana tot nu a renunțat la atacul asupra poporului lui Hristos. În Biblie, biserica lui Dumnezeu este simbolizată de o femeie sau chiar de o mireasă (2 Corinteni 11:2; Ieremia 2:2). După evenimentul de la cruce, Apocalipsa 12 îl descrie pe Satana persecutând biserica lui Dumnezeu, simbolizată de o femeie:

Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei, unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. Atunci, șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul din gură (vers. 13-16).

Din nou vedem aici același simbolism regăsit în întreaga carte: un balaur, un șarpe care scuipă apă, pământul care își deschide gura ș.a.m.d. Și aici, până și în cadrul acestui simbolism, predomină motivul marii lupte, cu Satana care încearcă, fără succes, să distrugă femeia, biserica lui Dumnezeu. De exemplu, femeia care fuge în „pustie” este o aluzie la Israelul din vechime, care trăia în pustiu și pe care Dumnezeu l-a ocrotit de dușmanii lui și de distrugere (vezi Psalmii 78:52) – un alt exemplu al modului în care Vechiul Testament deține cheile interpretării Apocalipsei.

Din punct de vedere istoric, după ce Isus S-a înălțat la cer, biserica creștină s-a confruntat cu persecuția, uneori masivă, din partea Romei. Cine nu a auzit cum creștinii erau aruncați ca hrană leilor sau erau arși de vii ca niște torțe în Colosseumul roman? Începând cu Nero, în anul 64 d.Hr., romanii i-au atacat pe creștini în următoarele secole în diverse modalități și cu diferite grade de intensitate. Acuzați de cele mai îngrozitoare crime, creștinii au fost declarați cauza tuturor calamităților – foamete, epidemii, cutremure – care au făcut ravagii în imperiu. Au fost condamnați ca rebeli față de Roma și imperiu, ca dușmani ai religiei și ca un pericol pentru societate. Un cronicar antic descria persecuția creștinilor în Roma astfel:

Christus [Hristos], de unde se trage numele [de creștin – n.r.], a suferit pedeapsa cea mai severă în timpul domniei lui Tiberius, din mâna unuia dintre procuratorii noștri, Pontius Pilatus, și o superstiție deosebit de dăunătoare, ținută în frâu pentru moment, a izbucnit din nou nu doar în Iudeea, sursa inițială a răului, ci chiar și în Roma, unde ajung să se concentreze și să devină populare toate lucrurile hidoase și rușinoase din toate părțile lumii.

În consecință, mai întâi au fost arestați toți cei care s-au declarat vinovați; apoi, pe baza informațiilor lor, o mare mulțime a fost condamnată, nu atât de mult pentru crima de a fi dat foc la cetate, cât pentru ura împotriva umanității. Morții lor s-a mai adăugat și batjocura de orice fel. Acoperiți cu piei de animale, ei au fost sfâșiați de câini și au pierit sau au fost pironiți pe cruce ori sortiți flăcărilor și arși, ca să servească drept sursă de lumină pe timp de noapte, când lumina zilei nu mai era.^[9]

Din nefericire, istoria ne arată că, și după ce Imperiul Roman s-a „creștinat”, persecuția nu s-a oprit. Sub tutela papilor, Roma a continuat să-i persecute pe aceia care nu urmau regulile și tradițiile ei omenești. Și prigoana a continuat la diferite intensități timp de mai bine de o mie de ani, ajungând să fie deosebit de feroce în timpul Reformei și luând sfârșit doar când forțele secularizate au început să domine Europa. Acest lucru s-a văzut în capturarea papei în anul 1798 de către un general francez, ca urmare a Revoluției Franceze. Folosind o vastitate de simboluri, Apocalipsa 12 zugrăvește această istorie, această încercare a lui Satana de a distruge biserica lui Dumnezeu.

Totuși, marea luptă continuă, după cum se vede în ultimul verset al capitolului: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).

Acum balaurul, adică Satana, „mâniat” pe femeie, biserica lui Dumnezeu, pe care nu a reușit să o distrugă, „s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei”. Cu alte cuvinte, chiar și după secole de persecuții, Dumnezeu are încă un popor, unul credincios, care face obiectul furiei lui Satana – iar cei care compun acest popor sunt cei despre care se spune că „păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos”.

Un pic de context, vă rog! (II)

Apocalipsa 13, la fel ca Apocalipsa 12, continuă cu motivul marii lupte. Chiar și fără a înțelege semnificația precisă a simbolurilor, putem vedea că balaurul (Apocalipsa 13:2,4,11), adică Satana, încearcă să provoace mari pagube pe pământ. Primele versete, care folosesc imagini din Daniel 7 (din nou, o dovadă în plus a faptului că Apocalipsa este strâns legată de Vechiul Testament), relatează istoria persecuției bisericii de-a lungul Evului Mediu.

Un lucru care merită amintit, mai ales pe fondul descrierii prigoanei și a suferinței care urmează, este că, în cursul marii lupte, Satana (balaurul, șarpele) a fost deja învins de trei ori de Hristos: în cer (Apocalipsa 12:8), la cruce (Coloseni 2:15) și, în final, în strădaniile lui de a distruge biserica lui Hristos, pentru că o rămășiță a poporului Său a supraviețuit (Apocalipsa 12:17). Pe scurt, cât timp suntem uniți cu Hristos, vom fi întotdeauna de partea câștigătoare în marea luptă.

Dar asta nu înseamnă că nu vor fi vremuri grele. După cum biserica primară a înfruntat persecuții de-a lungul secolelor, Apocalipsa 13 vorbește despre o persecuție și mai mare, care va fi la scară mondială. Și, dacă pandemia de COVID-19 ne-a învățat ceva, acel ceva este rapiditatea cu care poate fi făcută lumea să se supună și cât de brusc, de dramatic și în moduri neașteptate se poate schimba lumea – și nu în bine.

Apocalipsa 13 descrie ce va veni:

Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului, care a fost înjunghiat. […] I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. (Apocalipsa 13:8-17)

De-a lungul anilor au apărut tot felul de cărți și filme despre cine sunt aceste puteri și despre modul în care se vor desfășura toate aceste evenimente. Fiecare carte, fiecare film însă prezintă o istorie diferită, cu tot felul de speculații fantastice. Dacă am lăsa la o parte pentru moment încercarea de a explica ce înseamnă toate aceste versete, bogate în simbolismul Vechiului Testament, s-ar contura câteva idei importante care ne vor ajuta să pricepem ce se întâmplă aici și să înțelegem mai bine mesajele celor trei îngeri.

În primul rând, după cum am văzut deja, această persecuție are loc la scară mondială. Ceea ce este logic, deoarece, potrivit cu Apocalipsa 12, când Satana a fost aruncat pe pământ, încercările lui de a înșela au fost universale: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui” (vers. 9). Iarăși, fără a insista prea mult, după COVID-19 cine mai poate nega modul în care lumea poate fi rapid schimbată și adusă într-o stare de frământare și necaz? Ar fi culmea prostiei să credem că nu s-ar putea întâmpla ce este descris aici – după situația prin care trece întreaga lume din 2020 încoace.

În al doilea rând, în aceste versete apare o temă-cheie: închinarea. De cinci ori (Apocalipsa 13:4 [de două ori],8,12,15) închinarea se dovedește un factor major al tulburării și conflictului din ultimele zile. Potrivit acestor versete, balaurul, Satana, va încerca să impună un anumit gen de închinare în lume. Într-un anumit sens, acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece de la începutul marii lupte el a vrut să uzurpe autoritatea și poziția lui Dumnezeu. O descriere din Vechiul Testament a atitudinii lui se găsește în versetele următoare: „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). Acest element – cel al închinării și al persoanei căreia i se aduce închinare – ajunge să fie de o importanță capitală în vederea înțelegerii celor trei solii îngerești.

În al treilea rând, în contrast absolut cu Dumnezeu, care caută să obțină închinarea și ascultarea doar din dragoste și din libertatea inerentă dragostei, forțele răului vor folosi violența, precum și presiunea economică pentru a impune închinarea. Textul spune că acestea vor face „să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15) și ca „nimeni să nu poată cumpăra sau vinde” (vers. 17) dacă nu se va conforma.

Pe scurt, capitolele 12 și 13 din Apocalipsa oferă contextul pentru mesajele celor trei îngeri, care le succedă. Din nefericire, contextul, adică cel al unei persecuții religioase la scară mondială, nu este prea încântător și nici plin de speranță. Cu toate acestea, vestea bună legată de cele trei solii îngerești este că ele ne arată în ce constă speranța noastră, reușita noastră. Iar în această viitoare perioadă de confuzie, frământare și persecuție (în unele privințe fiind vorba de apogeul marii lupte pe pământ), Domnul îi oferă fiecărui om speranță și perspectivă, de care chiar de acum, dinainte ca persecuția să înceapă, avem nevoie cu toții, nu crezi?

Și, deși contextul următorului text este unul diferit, sentimentul din spatele lui rămâne un principiu veșnic, ce devine o sursă de mângâiere pentru noi: „«Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi», zice Domnul, «gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde»” (Ieremia 29:11). Iar Domnul a dovedit veridicitatea acestui principiu prin moartea lui Isus, și oricărui om care o evocă în dreptul lui îi oferă „un viitor și o nădejde”. Iar acel viitor și acea nădejde sunt dezvăluite în mesajele celor trei îngeri.

^[1] Paul Davies, The Last Three Minutes, Basic Books, New York, 1994, pp. 49–50.

^[2] Miguel de Unamuno, Tragic Sense of Life, Dover Publications, New York, 1954, p. 96.

^[3] „How many exoplanets are there?”, NASA/Exoplanet Exploration, https://exoplanets.nasa.gov/faq/6/how-many-exoplanets-are-there.

^[4] Din T. S. Eliot, The Rock, https://books.apple.com/us/book/the-rock/id837916987.

^[5] Friedrich Nietzsche, The Genealogy of Morals, 1887, p. 16.

^[6] Michael Brown, Job: The Faith to Challenge God, Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 2019, p. 30.

^[7] John C. Peckham, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil, Baker Publishing Group, Grand Rapids, Michigan, 2018.

^[8] Sony AIBO Robot Dog, http://www.robotbooks.com/sony_aibo.htm.

^[9] „Tacitus on the Christians”, Livius, https://www.livius.org/sources/content/tacitus/tacitus- on-the-christians.