Se contrazic cele două relatări ale Creaţiei din Geneza 1 şi 2?

Randall W. Younker

profesor de Vechiul Testament, Andrews University

Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă, fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. (Geneza 2:4-6)

Una dintre criticile aduse la adresa integrităţii relatării biblice a Creaţiei este aceea că primele două capitole din Geneza ar prezenta două relatări antagonice ale Creaţiei, fiindcă fiecare dintre ele foloseşte nume diferite pentru Dumnezeu (Elohim şi Yahwé). De asemenea, mai există unele discrepanţe, precum cea dintre capitolul 1, unde plantele sunt create în ziua a treia, şi capitolul 2, unde plantele sunt create după ce sunt creaţi oamenii. Se pretinde că niciunul dintre aceste capitole nu ar fi fost scris de Moise.

Tradiţiile de scriere din Antichitate – Prezenţa a două versiuni ale aceleiaşi întâmplări în cadrul unei singure opere literare nu era neobişnuită în timpurile antice. În Orientul Apropiat antic exista o convenţie literară de expunere a istoriei originilor omenirii în formă de dublet. La fel ca Geneza 1 şi 2, mitul sumerian Enki şi Ninmah prezintă crearea omenirii în două părţi paralele. O structură similară mai poate fi întâlnită în Epopeea lui Atrahasis.

Istoria Creaţiei din Geneza nu se încheie la capitolul 1:31, ci la capitolul 2:4. Împărţirea pe capitole şi versete a fost introdusă mult mai târziu şi adeseori textul este împărţit în mod arbitrar. Din acest motiv, multe versiuni moderne în limba engleză indică delimitarea reală prin introducerea unei pauze sau a unui titlu între prima parte şi cea de-a doua parte a versetului 4, chiar în mijlocul versetului![*]

Vegetaţia din Geneza 1 şi 2 – Prima idee pe care o transmite capitolul 2 este că, atunci când Dumnezeu a sfârşit de creat Pământul şi cerul, patru lucruri încă nu existau: copăceii de câmp, iarba de pe câmp, omul – care să lucreze pământul – şi ploaia. Diferă acestea (şi în mod special iarba şi omul) în vreun aspect de cele menţionate în capitolul 1? Dacă da, prin ce diferă şi de ce au venit ele la existenţă?

Copăcel de câmp. În Ge­neza 1:12, se spune: „Pământul a dat verdeaţă [deshe’], iarbă cu sămânţă [ceseb mazryac zerac] după soiul ei şi pomi care fac rod [cetz coseh peri] şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor.” Pe de altă parte, Geneza 2:5 declară că, înainte de crearea omului, nu era niciun copăcel de câmp (siach hassadeh) şi că nicio iarbă de pe câmp (ceseb hassadeh) „nu încolţea încă”.

Majoritatea teologilor presupun că termenii şi expresiile folosite în Geneza 1:12 şi 2:5 pentru plante şi vegetaţie au aceeaşi semnificaţie. Totuşi, la o citire atentă a textului, constatăm că denumirile botanice din Geneza 1:12 şi 2:5 nu au sens identic. Cuvântul siach [„copăcel”] apare numai de patru ori în Biblia ebraică: Geneza 2:5 [„copăcel”], Geneza 21:15 [„tufiş”], Iov 30:4 [„copăcei”], Iov 30:7 [„tufişuri”]. Iar expresia completă siach hassadeh este unică, apărând numai în Geneza 2:5. Contextul versetelor Geneza 21:15 şi Iov 30:4,7 arată clar că siach este o plantă xerofită, adică o plantă adaptată la mediul uscat, sau deşertic. De aceea, cel mai probabil este vorba de o plantă cu spini sau ghimpi. Această explicaţie a termenului siach este susţinută de Geneza 3:18, unde expresia „iarba de pe câmp [ceseb hassadeh]” este cuplată cu expresia „spini şi pălămidă”. Probabil că autorul a intenţionat ca expresia „spini şi pălămidă” să fie o expresie paralelă cu „copăcel de câmp” [siach hassadeh], care apare mai devreme. Aceste plante cu spini nu fac parte din plantele pe care un agricultor din Orientul Apropiat să le fi cultivat în mod deliberat în grădina lui şi probabil că nu au făcut parte dintre speciile sădite de Dumnezeu în grădina aflată la răsărit de Eden, pe care a umplut-o cu tot felul de „pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (Geneza 2:8,9). Aşadar, unele dintre plantele care nu existau încă la momentul descris în Geneza 2:5 erau plantele xerofite cu spini – pacostea tuturor agricultorilor. Atunci, ce vrea să ne transmită scriitorul aici? Pentru a înţelege mai bine, să luăm în considerare următoarea plantă despre care se spune că nu era încă: „iarba de pe câmp”.

Iarba de pe câmp. Deşi cealaltă denumire botanică din Geneza 2, ceseb [„plantă”], este destul de des întâlnită în textul ebraic, ea apare în Geneza în expresia completă ceseb hassadeh [„iarba de pe câmp”] numai în 2:5 şi în 3:18. În Geneza 3:18, „iarba de pe câmp” îi este în mod specific indicată lui Adam ca hrană, urmare a păcatului său, şi se spune că ea va apărea în mod direct prin „multă trudă” şi prin „sudoarea feţei [lui]”. Cu alte cuvinte, „iarba de pe câmp” reprezintă acele plante care sunt în mod specific rodul muncii cu care fusese împovărat omul din cauza căderii lui în păcat. După cum subliniază U. Cassuto, înainte de păcătuirea lui Adam, „aceste specii nu au existat sau nu se găseau în forma cunoscută de noi astăzi, ci au apărut în lume şi au primit forma lor actuală ca o consecinţă a căderii lui”1.

Faptul că Geneza 3:19 afirmă explicit că aceste plante erau folosite la prepararea pâinii ne arată că expresia „iarba de pe câmp” se referă în mod specific la bine-cunoscutele cereale din Orientul Mijlociu care sunt folosite la prepararea pâinii, şi anume grâul, orzul şi altele. În Orientul Mij­lociu, cultivarea acestor cereale pentru pâine presupune o muncă istovitoare, o altă caracteristică a acestor plante menţionate specific în Geneza. Prin urmare, cei doi termeni botanici – „copăcel de câmp” şi „iarba de pe câmp” – nu cuprind întregul regn vegetal, ci numai acea parte a regnului vegetal de interes pentru agricultor – plantele dăunătoare şi plantele comestibile care cresc pe parcursul unui an.

 Niciun om ca să lucreze pământul – Şi în acest caz, cercetătorii au presupus că Geneza 2:5b contrazice capitolul 1, întrucât, în timp ce primul capitol înfăţişează crearea omului în ziua a şasea, Geneza 2:5b pare a sugera că Dumnezeu nu a creat omul decât după ce a făcut „un pământ şi ceruri”. Totuşi aceasta este o interpretare mult simplificată a textului, care ignoră propoziţia importantă care determină substantivul „om” – „ca să lucreze pământul”.

Este important de remarcat că omul, a cărui plămădire este amintită în Geneza 1:26-30, nu a fost menit să lucreze pământul. Dimpotrivă, el trebuia să stăpânească „peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”. În continuare, lui i-au fost date ca hrană „orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă”. Nu se aminteşte nimic despre hrana rezultată din munca pământului.

Un om care să lucreze pământul nu apare pe scenă decât după căderea lui Adam. Atunci, din cauza păcatului lui, i se spune lui Adam: „Blestemat este acum pământul din pricina ta! Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale” (Gen. 3:17b). Astfel, la fel ca „iarba de pe câmp” din Geneza 2:5, omul care „să lucreze pământul” nu vine la existenţă decât după căderea în păcat, ca rezultat direct al păcatului. Prin urmare, Geneza 2:5b nu afirmă că nu exista încă niciun om după ce Domnul a făcut Pământul şi cerurile. Dimpotrivă, afirmă că nu exista încă niciun om păcătos (adică unul care trebuia să lucreze pământul pentru a obţine hrană). Un astfel de om nu avea să existe decât după căderea în păcat, eveniment care nu apare decât în următorul capitol (capitolul 3). Aşadar, Geneza 2 pregăteşte cadrul pentru ce se întâmplă mai târziu în Geneza 3.

 Ploaia – Ultimul lucru despre care Geneza 2:5b declară că nu era încă atunci când Dumnezeu a făcut Pământul şi cerurile este ploaia. Urmând acelaşi model de explicaţie care clarifică situaţia în cazul celorlalte trei lucruri anterioare, este logic să presupunem că ploaia nu-şi face apariţia decât după intrarea păcatului. Şi pe bună dreptate. Totuşi, spre deosebire de primele trei lucruri, care apar imediat după căderea omului, ploaia este menţionată pentru prima dată abia în Geneza 7:4,12, la începutul Potopului, deşi contextul arată clar că şi ploaia vine ca o consecinţă a intrării păcatului în lume.

Cu toate că arbuştii cu spini, plantele cultivate şi cultivarea pământului au fost pedepse imediate pe care le-au suferit pentru păcatul lor, oamenilor le-a fost permis să-şi continue viaţa. Ultima pedeapsă, a ploii, vine numai după ce starea antediluvienilor se agravează până la punctul în care Dumnezeu regretă că le-a oferit această a doua şansă şi ia decizia de a distruge omenirea. Ploaia îşi face intrarea în lume nu ca o sursă de apă pentru agricultură, ci ca un instrument al judecăţii lui Dumnezeu.

În concluzie. La o citire atentă a textului, descoperim că Geneza 2 nu oferă o relatare a Creaţiei care să contrazică Geneza 1. Din contră, scopul pasajului din Geneza 2:4-9 este acela de a explica originea a patru lucruri care nu au făcut parte din Creaţia descrisă în capitolul 1, şi anume: (1) spinii; (2) agricultura; (3) cultivarea/irigarea; (4) ploaia. Capitolul 2 îi arată cititorului că fiecare dintre aceste lucruri a apărut ca urmare directă a intrării păcatului în lume. Spinii, plantele care necesită cultivare şi necesitatea ca oamenii să muncească pământul pentru a avea hrană sunt prezentate în Geneza 3:17,18 ca blesteme sau pedepse date imediat după căderea în păcat. Deşi ploaia este menţionată abia la Potop, şi ea vine tot ca un blestem – o pedeapsă pentru păcatul omului. Aşadar, în loc să fie în contradicţie cu capitolul 1, aceste prime versete din capitolul 2 au, de fapt, rolul de tranziţie de la creaţia perfectă, din capitolul 1, la intrarea păcatului în lume, din capitolul 3.

Referinţe

1 U. Cassuto, The Documentary Hypothesis, traducere în limba engleză de I. Abrahams, Jerusalem, Magnes, 1961, p. 102.

[*] În versiunea Cornilescu, titlul care separă cele două relatări ale Creaţiei este plasat între versetele 3 şi 4 din capitolul 2: „Facerea omului”. Dintre versiunile moderne la care face referire autorul, putem cita CEV, care traduce astfel versetele 4 şi 5 din capitolul 2 al Genezei (numărul versetului este marcat ca indice, iar titlul inserat în mijlocul versetului, prin italice): „4 Aşa a creat Dumnezeu cerurile şi Pământul. Grădina Edenului Când Dumnezeu a făcut cerurile şi Pământul, 5 nicăieri nu creşteau iarbă sau plante. Dumnezeu nu trimisese încă ploaie şi nu era nimeni care să lucreze pământul” (a se compara, pentru împărţirea diferită a versetelor, cu versiunea Cornilescu). [n.r.]

Thomas L. Thompson, care susţine paternitatea multiplă şi târzie a Genezei, pune totuşi la îndoială utilizarea tradiţională a istoriei „duble” a Creaţiei ca argument adecvat pentru teoria lui. El scrie: „Acest efort perimat de a relaţiona tradiţii şi unităţi de tradiţii paralele, care a constituit un prim pas fundamental spre istoria tradiţiilor, trebuie contestat radical. Biblia nu conţine nici numărul, nici diversitatea de tipuri de istorisiri necesare pentru a putea analiza în mod rezonabil legăturile dintre ele. Mai mult chiar, existenţa dubletelor cu siguranţă nu este un argument cu care să demonstrăm caracterul independent al tradiţiilor sau al surselor complexe ale tradiţiilor. Dubletele sau tripletele narative pot exista şi chiar există în cadrul aceleiaşi tradiţii.” (The Origin Tradition of Ancient Israel, Sheffield, England, Sheffield Academic Press, 1987, p. 59)

Geneza 2 pregăteşte cadrul pentru ce se întâmplă mai târziu în Geneza 3.

Ploaia îşi face intrarea în lume nu ca o sursă de apă pentru agricultură, ci ca un agent al judecăţii lui Dumnezeu