Biserica rămăşiţei

De memorizat: Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. 1 Timotei 3:15

Introducere: Planul de Mântuire a prevăzut ca biserica să fie un mijloc de salvare pentru păcătoşi, ca şi arca lui Noe în timpul potopului. În Vechiul Testament, pentru acest scop a fost chemat poporul Israel să alcătuiască poporul, sau adunarea lui Dumnezeu.(Qahal (ebr.) înseamnă adunare, comunitate. Apare de 134 ori în Vechiul Testament. Traducerea greacă LXX foloseşte ca termen corespondent ekklesia, din verbul ekkaleo = a chema. Ekklesia înseamnă „adunarea sau comunitatea celor chemaţi”.) În Noul Testament, Biserica lui Hristos este adunarea celor chemaţi. Dumnezeu a chemat-o, a organizat-o, a rânduit-o astfel, ca să fie stâlpul şi temelia adevărului în lume.

I. Biserica în Scripturi

1. Ce denumire foloseşte Scriptura pentru biserică?

a) Trupul lui Hristos: 1 Corinteni 12:27

b) Clădire, Templu: Efeseni 2:21-22

c) Mireasa Mielului: Apocalipsa 19:7

d) Turma lui Dumnezeu: 1 Petru 5:2

Notă: „Biserica” este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea celor păcătoşi. A fost organizată pentru servire, şi misiunea ei este să ducă lumii Evanghelia. De la început a fost în planul lui Dumnezeu ca prin biserica Sa să reflecte lumii plinătatea Sa îndestulătoare. Membrii bisericii, cei care au fost chemaţi din întuneric la lumina Sa minunată, trebuie să reflecte slava Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos: şi, în cele din urmă, prin biserică se va manifesta, împreună cu ’domniile şi stăpânirile din locurile cereşti’ (Efes. 3:10), finala şi totala manifestare a dragostei lui Dumnezeu.”E. G. White, Faptele apostolilor, p. 9

2. Care este mijlocul rânduit de Dumnezeu să arate păcătoşilor ce au de făcut ca să fi e mântuiţi? Faptele apostolilor 9:6

Notă: „Astfel a întărit Isus autoritatea bisericii Sale organizate, punându-l pe Saul în legătură cu uneltele Lui pământeşti alese. Hristos avea deja o biserică, o reprezentantă pe pământ şi ei îi aparţinea lucrarea de a-l conduce pe păcătosul pocăit pe cărarea vieţii.” Idem, p. 112. „Biserica este fortăreaţa lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, susţinută de El într-o lume revoltată.” Idem, p. 11

II. Semnele caracteristice ale adevăratei biserici

1. Care sunt semnele caracteristice după care putem cunoaşte adevărata Biserică a lui Hristos?

a) Ea apare ca o împlinire a profeţiei: Apocalipsa 10:8-11

b) Păzeşte toate poruncile lui Dumnezeu: Apocalipsa 12:17

c) Posedă credinţa lui Isus: Apocalipsa 14:12

d) Credinţa ei se bazează pe Scripturi: Luca 11:28; Galateni 1:8

e) Are darul Spiritului Profetic: Apocalipsa 12:17; 19:10

f) Are o solie universală: Apocalipsa 14:6-7; Matei 24:14

Notă: „Isus este prietenul păcătoşilor şi inima Lui este mişcată de nenorocirea lor. El are toată puterea, atât în cer, cât şi pe pământ; dar El respectă uneltele rânduite de El pentru luminarea şi salvarea oamenilor; El trimite pe cei păcătoşi la biserică, pe care El a rânduit-o să fie un canal al luminii pentru lume.”Idem, p. 112

III. Ultima biserică în profeţie

1. Cum este descrisă ultima biserică în profeţie? Apocalipsa 3:14-22

Notă: Laodikeia este un nume compus din două cuvinte: lao = popor; dike = drept, hotărâre judecătorească, condamnare, pedeapsă, dreptate divină, condamnatoare. Adventiştii de ziua a şaptea au recunoscut totdeauna în acest nume simbolic acel adevăr prezent care se referă la vestirea judecăţii (Apoc. 14:7- 8). Perioada profetică simbolizată prin Laodicea reprezintă ultima reformă sau încheierea procesului reformator. „Oricât de slabă şi plină de defecte ar părea că este ea, biserica, într-un sens special, este singurul obiect căruia îi acordă suprema Sa atenţie. Ea este scena harului Său, locul unde El Îşi găseşte plăcerea descoperindu-Şi puterea care transformă inimi.” Idem, p. 12

2. De ce numim biserica ca fiind cea a „rămăşiţei”? Romani 9:27; 11:5; Apocalipsa 12:17

Notă: Biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos, dar în zilele din urmă, în timpul răspândirii apostaziei, rămăşiţa va fi chemată de Dumnezeu să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă va anunţa sosirea judecăţii, va proclama salvarea prin Hristos şi va vesti iminenta venire a dreptului Judecător. Adventiştii de ziua a şaptea nu susţin că ei ar fi singurii credincioşi sinceri de pe pământ. Ei cred că formează Biserica vizibilă a lui Hristos, dar totodată cred că Dumnezeu mai are şi alte oi pe care le recunoaşte ca aparţinând de poporul Său, suflete sincere, cărora li se adresează solia din Apoc. 18:4. „Chiar şi între păgâni… sunt unii care s-au închinat lui Dumnezeu fără să-şi dea seama, persoane cărora lumina nu le-a fost niciodată adusă prin unelte omeneşti, dar tot nu vor pieri. Deşi n-au cunoscut Legea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-le prin natură şi au făcut lucrurile cerute de Lege. Faptele lor dau dovadă că Duhul Sfânt a atins inimile lor şi ei sunt recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu.” E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 473

IV. Conducerea bisericii lui Hristos

1. Cine conduce efectiv biserica? 1 Corinteni 12:28.

2. Există în Noul Testament o ierarhie preoţească în biserica creştină, asemănătoare celei din Vechiul Testament? 1 Petru 2:9

Notă: În biserica lui Hristos nu există ierarhie, ci numai slujbaşi având însărcinări temporare. Dacă este să vorbim despre o preoţie, atunci aceasta este „preoţia universală” a fiecărui credincios botezat în Hristos, cu drepturi egale şi cu datorii egale în biserică.

3. Cu ce autoritate a fost investită biserica de către Capul ei? Matei 18:17.18

Notă: „Cuvântul lui Dumnezeu n-a autorizat pe nimeni de a-şi pune propria sa judecată în opoziţie cu judecata bisericii şi nici nu-i îngăduie să-şi susţină păreri împotriva opiniilor bisericii. Dacă nu ar exista nicio disciplină şi conducere în biserică, atunci aceasta s-ar descompune şi nu s-ar mai putea ţine laolaltă ca un trup.” E. G. White, Mărturii, vol. 3, p. 428

Recapitulare

1. Ce este Biserica lui Hristos?

Răspuns: „Prin biserica lui Hristos se înţelege reuniunea tuturor credincioşilor născuţi din nou, care continuă să ducă o viaţă conform Cuvântului lui Dumnezeu şi care rămân stator nici în păzirea poruncilor şi în credinţa Domnului Isus Hristos.” Statutul de organizare şi funcţionare al Cultului A.Z.Ş., Mărturisirea de credinţă, art. 11, p. 29

2. Care sunt semnele de recunoaştere ce caracterizează adevărata Biserică?

Răspuns:Aceste semne sunt: 1. Ea trebuie să apară ca o împlinire a profeţiei. 2. Să păzească toate poruncile lui Dumnezeu. 3. Să posede credinţa lui Isus. 4. Credinţa ei să fie bazată numai pe Scripturi. 5. Să deţină darul Spiritului Profetic. 6. Să proclame o solie actuală, universală.

3. Cum este numită ultima biserică în profeţie?

Răspuns: Ultima, sau biserica a şaptea, în profeţie este numită Laodicea, ceea ce înseamnă popor drept, sau judecata popoarelor. Se mai foloseşte şi termenul de Biserica rămăşiţei.

4. Cine conduce Biserica lui Hristos?

Răspuns: Biserica lui Hristos este condusă de Duhul Sfânt, prin intermediul darurilor pe care le-a împărţit printre membrii bisericii.

5. Ce ni s-a descoperit despre autoritatea bisericii?

Răspuns: Hristos a învestit Biserica cu o autoritate ce trebuie să fie recunoscută şi respectată. Deoarece autoritatea ei izvorăşte din Scripturi, trebuie să stea totdeauna sub controlul Scripturilor.

Concluzii etice

Biserica nu este un scop în sine, ci numai mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru salvarea păcătoşilor. Ea este o fortăreaţă sau o cetate de scăpare pentru păcătoşi, este barca de salvare pentru cei ce se zbat în valurile păcatului. Biserica, în existenţa ei, nu este îndreptată împotriva lumii, ci pentru lume, pentru binele omenirii. Astfel, idealul de a deveni lumina lumii nu este numai un privilegiu, ci şi o datorie a bisericii. Dar dacă biserica îşi va pierde din vedere marea ei însărcinare şi, în loc să servească, va dori să domine, atunci ea va deveni sare fără gust, în loc de binecuvântare. Organizaţia pusă în slujba servirii ajută biserica în împlinirea mandatului ei. Dar dacă se abuzează de organizaţie, şi ea devine scop în sine, biserica va suferi de instituţionalism, iar organizaţia ei se va transforma într-un idol. În biserică nu există slujbe autonome, ierarhizări automate. Slujbaşii ei sunt rânduiţi de Duhul Sfânt pentru servire, aleşi pe calea organizaţiei, în acord cu darurile spirituale pe care le-au primit de la Domnul. În biserica lui Hristos trebuie să existe unire şi pace. Exercitarea disciplinei este însărcinarea bisericii, nu a slujbaşului sau a slujbaşilor. Disciplina bisericii nu înseamnă exercitarea de drepturi judecătoreşti, nici nu poate deveni instrument de constrângere, ci are scopul de a-l ajuta pe cel greşit întru îndreptarea lui. Membrii bisericii au dreptul să se ajute reci proc; să se trateze ca fraţii, conform instrucţiunilor din Matei 18:15-17. În biserică trebuie să existe şi o disciplină a doctrinei. Revelaţia a fost dată bisericii, deci interpretarea Bibliei este însărcinarea bisericii, nu a membrului. De aceea, probleme neclare sau vederi personale nu pot fi subiecte pentru predicarea Evangheliei. Dar fiindcă în biserică există o preoţie universală, de aceea nici predicarea Evangheliei nu trebuie limitată doar la pastori sau la slujbaşi. Biserica, prin organizaţie, are autoritatea să la tăcere pe cei care învaţă altfel decât a înţeles Biserica descoperirile date ei în Scripturi. Datoria membrilor bisericii este trăirea în acord cu pretenţiile Scripturii, respectarea organizaţiei şi a ordinii în biserică, supunerea faţă de hotărârile ei şi o stimă sinceră faţă de cei care se ostenesc pentru mântuirea lor. (Evrei 13:17)

Note suplimentare teologice

Eclesiologie: Este disciplina teologică care se ocupă cu doctrina despre biserică.

Semnele de recunoaştere ale bisericii adevărate: Acest capitol este cel mai important în eclesiologie. Iată câteva poziţii: a) Biserica Romano-catolică: Conform simbolurilor, biserica este una (cea romană), sfântă (având misiune sacramentală), catolică (universală, cuprinzând tot globul) şi apostolică (instituţie ierarhică cu vârf monarhic, bazată pe succesiunea apostolică). VATICAN II, în decretul despre ecumenism, a enunţat că „toţi fraţii dispersaţi trebuie să se alipească de această Biserică Catolică, cei care într-un fel oarecare aparţin de poporul lui Dumnezeu. W. Niesel, op. cit., p. 54

În concepţia romană, biserica este „instituţie nemuritoare”: „Participarea la mântuire… în fond se petrece în mod comunional. Poporul lui Dumnezeu formează o comunitate mesianică, ceea ce deja este un mijloc specific al mântuirii.” Antoine Casanova, A II, vatikáni zsinat, 1971, p. 273

b) Bisericile ortodoxe: Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Una = căci un cap poate avea doar un singur trup. Se crede că biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin prezenţa Sa la fiecare Euharistie. Sfântă = nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei, ci prin misiunea sfinţitoare şi prin mijloacele sfinţitoare (Sf. Taine) ale bisericii. Sobornicească = răspândită în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi dintre toate neamurile, unindu-i în Hristos. Apostolească = căci în ea se afirmă succesiunea şi tradiţia apostolică. „Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească… Creştinismul este ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, slujitori sau lucrători şi ’ogor’.” Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, p. 147

c) Bisericile lutherane: În toate scrierile confesionale domină influenţa reformatorului: „Biserica creştină să fie cunoscută ca locul unde se predică Evanghelia curată. Căci după cum din prezenţa unui steag putem recunoaşte ce fel de domn şi ce fel de armată este pe câmpul de bătălie, tot astfel, în mod sigur, putem recunoaşte din Evanghelie unde este Hristos şi armata Sa.” M. Luther, W.A., 11, p. 408

Într-o publicaţie apărută în 1539 (despre concilii şi biserică), Luther enumeră şapte semne distinctive ale adevăratei biserici: Cuvântul lui Dumnezeu, botezul, Sfânta Cină, disciplina bisericii, slujba de predicator, rugăciunea, crucea şi suferinţa. Idem, 50, p. 624

Melanchton deosebeşte doar trei semne: a) armonia învăţăturii nefalsificate a Evangheliei; b) folosirea dreaptă a sacramentelor; c) ascultarea de serviciul Cuvântului divin. Melanchton, CR XXIII, p. 37

d) Biserica reformată: Ioan Calvin vorbeşte despre două semne de recunoaştere: a) predicarea Cuvântului; b) menţinerea sacramentelor. Calvin, Institutio IV, 1, p. 10

Guy de Bray, în Confessio Belgica formulează trei semne de recunoaştere: a) vestirea curată a Cuvântului; b) distribuirea sacramentelor conform Cuvântului; c) adevărata disciplină în biserică. Aici se pare a fi amintită remarca foarte actuală a lui Karl Barth: „Biserica este totdeauna ameninţată de întrebarea dacă este ea biserica cea adevărată sau cea falsă? Şi, poate, ameninţarea este mai pronunţată atunci când, în modul cel mai sigur, se declară că ea este cea adevărată.”  Barth, Gotteserkenntnis und Gottesdienst, p. 166

De aceea teologul nou-reformator vede un singur raport în care se manifestă subzistenţa bisericii lui Dumnezeu: „Singurul lucru care fundamentează şi susţine biserica, în care cu adevărat ea poate fi mică sau cu adevărat mare: că omul ascultă de Dumnezeu. Ascultă, căci Dumnezeu îi vorbeşte. Unde se întâmplă lucrul acesta, acolo există biserica, chiar dacă sunt prezenţi numai doi sau trei oameni, şi aceştia nici nu aparţin de elită, nici de oamenii obişnuiţi, ci, poate, sunt lepădătura omenirii. Acolo unde vorbeşte Scriptura – şi prin Scriptură, Însuşi Dumnezeu, prin cuvântul faptelor Lui mari – şi acolo unde omul ascultă –, Îl aude chiar pe Dumnezeu, vorbind prin glasul martorilor Săi – acolo este şi subzistă biserica. Nu există biserică în afară de această relaţie.”  K. Barth, Teologische Fragen und Antworten, p. 166

Biserica vizibilă şi invizibilă: Denumirea aparţine lui Augustin şi a fost preluată de reformatori. Luther foloseşte termenii de biserică internă şi externă: „Biserica are două feţe: numerică şi semnificativă, aparentă şi reală, nominală şi faptică, internă şi externă…”  M. Luther, W.A., 43, p. 428

Biserica externă se găseşte pe meridiane geografice, această biserică este „trupească” şi vizibilă. Dar în comunitatea internă a sfinţilor nimeni nu observă cine este sfânt şi credincios, căci „gloata” acestei biserici nu poate fi cuprinsă, deoarece nimeni nu poate aprecia cu siguranţă credinţa celuilalt om. În concepţia lui Calvin, nu se poate vedea biserica în totalitatea ei, căci de ea aparţin şi oamenii decedaţi şi cei care se vor naşte de acum înainte. Dar nu aparţin de ea nici unii care sunt acum membri, căci este multă pleavă între grâu. „Deosebirea bisericii vizibile şi invizibile… a făcut ca protestantismul să încline spre o eroare primejdioasă. Conform acestei erori, cele spuse despre biserică se referă la biserica credinţei, la biserica adevărată, cea care este invizibilă. Biserica în care trăim nu poate fi confundată cu aceea. Deşi are putere şi din biserica adevărată, ea (cea vizibilă) este numai o realitate sociologică în lume. Declaraţia din Barmen afirmă că biserica, chiar ca biserica păcătoşilor iertaţi, formează acea biserică în care Isus Hristos este prezent şi lucrează. Biserica este a lui Isus Hristos chiar în această ipostază problematică a ei. Dar numai atunci este biserica lui Hristos, dacă în propovăduirea ei şi în viaţa ei va vesti numai Cuvântul lui Hristos şi-I va sluji Lui.” W. Niesel, op. cit, p. 21

Biserica luptătoare şi biruitoare: În teologie se înţelege că cea prezentă este biserica luptătoare, iar cea finală, cea glorificată, va fi biserica biruitoare. Esenţa deosebirii este aceasta: de multe ori s-a părut că biserica luptătoare a fost umilită, înfrântă, chiar distrusă aparent. Dar biserica luptătoare nu este tot una cu cea biruitoare. Credincioşii consecvenţi au fost excomunicaţi din biserica luptătoare, apoi arşi pe rug. Totuşi ei vor triumfa împreună cu biserica biruitoare, pentru că au fost credincioşi până la moarte. Când Girolamo Savonarola a fost executat în ziua de 23 mai 1498, episcopul din Vasona a greşit textul excomunicării, zicând: „Separo te ab Ecclesia militante anque triumphante” – Te despart de biserica luptătoare şi triumfătoare! Savo narola, în pragul executării, a avut umorul de a-l corecta pe episcop: „Monseniore, greşiţi! Trebuia să spuneţi doar ’de cea luptătoare’, căci de cea triumfătoare, numai Dumnezeu mă poate despărţi!”. Piero Misciattelli Savonarola, Bp. 1936, p. 251

Ecclesia reformata semper reformanda: „Biserica reformată trebuie totdeauna reformată” este o teză a Reformaţiunii care vrea să exprime convingerea reformatorilor că procesul reformator nu poate fi considerat încheiat şi trebuie să se tindă spre o reformă permanentă, până la o totală armonie cu Scriptura.

Reforma şi reformaţiunea: În sens teologic, cele două cuvinte au conţinut de sine stătător. Reformaţiunea este acea înnoire a credinţei în care principiile în discuţie au fost supraordonate unităţii bisericii. Reforma este acea înnoire în care procesul reformator este subordonat unităţii bisericii.