Spre casă

Era extrem de obositor pentru mine să fiu mamă singură. Nu exista niciodată timp suficient pentru nimic. Ieșirea târzie de la muncă punea capac frustrărilor mele. Întârziam să-mi iau copiii, de cinci și de șapte ani, de la școală. Erau flămânzi, iar eu nu aveam nimic în casă din ce să gătesc. „Doamne, Îți bați joc de mine? Fac tot posibilul aici! Doar ajută-mă să ajung acasă!”

— Mami, ne putem opri la Taco Bell?

Ce idee bună! m-am gândit, așa că ne-am îndreptat spre strada H. Apropiindu-ne de semafor, acesta s-a făcut roșu. Am încetinit, dar apoi am virat rapid la dreapta. M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut un semn cu farurile. Eram trasă pe dreapta

— Prezentați-mi, vă rog, permisul de conducere și talonul? zise polițistul apropiindu-se de portieră, iar eu i-am înmânat documentele.

— Doamnă, știți de ce ați fost trasă pe dreapta?

— Am trecut pe roșu.

— Unde vă grăbeați așa?

— Încerc să ajung acasă.

— Vă dați seama că toată lumea de aici dorește să ajungă acasă? Dacă toată lumea ar ignora regulile de circulație, nimeni nu ar mai ajunge acasă.

„Doamne”, m-am rugat în tăcere, „știu că nu-mi vei da nimic mai mult decât pot duce. Poate că încerc să duc prea multe de una singură. Te rog, ajută-mă să mă încred mai mult în Tine.”

— Nu vă dau amendă, a continuat agentul, dar vă rog să țineți minte ce v-am zis și să țineți cont de regulile de circulație pentru a ajunge acasă în siguranță.

În loc să mă simt copleșită, m-am simțit binecuvântată. Binecuvântată să am doi copii frumoși, să am un Dumnezeu care mă iubește și care Se îngrijește de mine. Urma să fie o seară minunată.

Doamne, ajută-mă să mă încred mai mult în Tine, în special când viețile noastre par că ne copleșesc!

Rebecca Swinyar Neff