Să plouă, de ce nu?

În această dimineață am făcut jogging pe o ploaie ușoară și măruntă. Nu, nu aș fi alergat afară, dacă ar fi fost să plouă cu găleata – nu-mi place să-mi ud încălțămintea sport. Părea mai degrabă o ceață groasă și foarte revigorantă. Plouase toată noaptea, iar aerul era proaspăt, mirosind a brad. Dimineața era liniștită, așa că nu eram afară decât eu și întinderea vastă de nori negri răspândiți pe cerul de deasupra mea, cu o geană de lumină înspre răsărit.

Mi-am ridicat fața spre cer și brusc a trebuit să zâmbesc. Mi-am adus aminte că, încă de pe vremea când aveam șase ani, mama îmi zicea să-mi ridic fața spre cer când plouă, fiindcă ploaia îți face fața frumoasă. Mă rog, așa zicea ea. Eu am crezut-o însă și, conștiincioasă, îmi țineam fața în ploaie ori de cât ori aveam ocazia. Și acum fac la fel, după 30 și ceva de ani. Și, nu numai atât, dar îi învăț pe copiii mei să facă același lucru.

A devenit un fel de tradiție de familie – ceva ce facem când plouă și suntem afară. E ceva transmis de la o generație la alta. Ceea ce e posibil să fi început ca un simplu moment de inspirație a unei mame a ajuns să devină o amintire minunată de-o viață și o sursă de încurajare.

Faptul de a le insufla copiilor încurajare le reamintește de iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu, chiar și în fața furtunilor intempestive pe care categoric le vor întâlni în cale. Deși încă nu agreez zilele ploioase, când acestea vin totuși, îmi aduc aminte de mama și zâmbesc. Ies în ploaie și îmi îndrept fața în sus, încurajându-i și pe băieții mei să facă la fel.

Nu lua în seamă norii negri, ci ține-ți fața în ploaie! Transformă presupusele obstacole în șanse! Îndreaptă-ți fața spre cer – ploaia o va face frumoasă. Să plouă, de ce nu?

Oh, Doamne, îmi ridic ochii spre Tine și inima mi-e plină de laudă! Tu trimiți ploaia și pictezi pe cer curcubeie. Ajută-mă să-i învăț pe copii să-și țină ochii ațintiți spre Tine – fie ploaie, fie senin!

Thandi Klingbeil