Iov 14
14
Omul, cel născut din femeie, are zile puține, dar necazuri✦ din plin.
2
Ca o floare răsare✦ și se ofilește; fuge ca umbra fără să se oprească.
3
Și pe unul ca el✦ îl țintuiești cu privirea? Tocmai pe mine să mă aduci la judecată cu Tine?
4
Cine poate scoate ceva✦ curat din ceva necurat? Nimeni!
5
Dacă✦ zilele lui sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai pus hotare pe care nu le poate trece,
6
întoarce-Ți✦ privirile de la el și dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul la sfârșitul zilei✦.
7
Până și un copac are nădejde: dacă este tăiat✦, odrăslește din nou și nu încetează să dea lăstari.
8
Chiar dacă i-a îmbătrânit rădăcina în pământ și îi piere trunchiul în țărână,
9
când simte apa înverzește și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10
Dar când omul moare și rămâne întins, când își dă ultima suflare, ce se mai alege de el?
11
Cum se duce apa din lac, cum scade și seacă râul,
12
așa se culcă omul și nu se mai scoală. Cât✦ vor ține cerurile, nu se va mai trezi, nu se va mai deștepta din somnul lui.
13
O, de m-ai ascunde în Locuința morților, de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia și mi-ai rândui o vreme când să-Ți amintești de mine!
14
Dacă omul moare, va mai trăi el din nou? Atunci în toate✦ zilele travaliului meu aș mai trage nădejde, până✦ îmi va veni slobozirea.
15
Atunci m-ai✦ chema și Ți-aș răspunde; Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16
Când mi-ai număra✦ pașii, n-ai mai ține socoteala păcatelor mele;
17
fărădelegile mi-ar fi pecetluite✦ mănunchi și nelegiuirile mi-ar fi acoperite.
18
Dar cum se prăbușește un munte, și se mută stâncile din locul lor,
19
cum sunt netezite pietrele de apă și este luată țărâna de șuvoi, așa nimicești Tu nădejdea omului.
20
Îl dobori pentru totdeauna și se duce; îi schimonosești chipul și apoi îi dai drumul.
21
Dacă fiii lui sunt puși în cinste,✦ el nu știe; dacă ajung neînsemnați, habar n-are.
22
Numai cât are carne pe el are durere; și cât timp are suflet jelește.”