Chemarea la rolul de profet

Profeții au jucat adesea roluri esențiale în istoria poporului lui Dumnezeu. Uneori se aflau în centrul atenției, având roluri importante, chiar cruciale în viața comunității. Dar a fi profet era o chemare dificilă. Viața lor adesea nu era ușoară, ci plină de durere, de respingere, de neînțelegere și frustrare. Deseori profeții nu și-au acceptat ușor chemarea la slujirea profetică. Și nu e de mirare. Mulți s-au confruntat cu o opoziție cruntă din partea celor care ar fi trebuit să le primească mesajele. Unii au fost ignorați, ridiculizați, bătuți sau întemnițați. Alții au fost uciși cu pietre sau vânați ca niște animale sălbatice. Mai mulți au fost martirizați.

Astăzi, într-o generație inundată de violență, de lăcomie, de imoralitate, exploatare și de tot felul de influențe satanice, vocea profetică este adesea respinsă sau pur și simplu ignorată. Suntem chemați să luăm aminte la vocea profeților lui Dumnezeu și să fim mesageri ai speranței oferite prin profeți. Săptămâna trecută am învățat că, după cădere, în Eden, Dumnezeu a acționat pentru restabilirea comunicării cu oamenii. Săptămâna aceasta vom examina câteva situații monumentale din istorie în care Dumnezeu a chemat profeți pentru a-Și readuce poporul în armonie cu mesajele Sale pentru o lume căzută.

10 octombrie: Dar pentru construcții Conferințe (colectă)

În decursul anilor, de când Domnul i Se descoperise prima dată fiului Anei, chemarea lui Samuel la slujba de profet fusese recunoscută de întregul popor. Prin faptul că a transmis cu credincioșie avertizarea divină față de casa lui Eli, oricât de dureroasă și de împovărătoare a fost datoria aceasta, Samuel a dat dovadă de credincioșie ca sol al lui Iehova. „Domnul era cu el și n-a lăsat să cadă la pământ niciunul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Șeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului.”

Israeliții, ca națiune, au continuat să rămână într-o stare de necre­dință și idolatrie și, ca pedeapsă pentru aceasta, au rămas supuși filistenilor. În acest timp, Samuel a cercetat cetățile și satele din toată țara și a căutat să îndrepte inima oamenilor către Dumnezeul părinților lor, iar străduințele lui n-au rămas zadarnice. După ce a suferit douăzeci de ani apăsarea din partea vrăjmașilor, „toată casa lui Israel a plâns după Domnul”. Samuel i-a sfătuit: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceți la Domnul, scoateți din mijlocul vostru dumnezeii străini și astarteele, îndreptați-vă inima spre Domnul și slujiți-I numai Lui.”

 De aici vedem că evlavia practică, religia inimii, era propovăduită și în timpul lui Samuel, cum a fost propovăduită și de Domnul Hristos la venirea Lui pe pământ. Fără harul Domnului Hristos, formele exterioare ale religiei erau fără valoare pentru Israelul din vechime. La fel de lipsite de valoare sunt și pentru Israelul de astăzi.

Și astăzi este nevoie de o redeșteptare a adevăratei religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la israeliți. Pocăința este primul pas pe care trebuie să-l facă aceia care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Nimeni nu poate face lucrul acesta în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie să-și umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu și să scoată afară idolii. Dacă am făcut tot ce ne stă în putință, Domnul ne va descoperi mântuirea Lui. – Ye Shall Receive Power, p. 261

Când, fiind îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaș, a trecut pe câmpul în care era Elisei, Ilie a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. … Pentru el, acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie urmașul lui Ilie. … Elisei trebuia să calculeze preţul și să hotărască singur dacă să primească sau să respingă chemarea. Dacă dorinţele lui se legau de cămin și de avantajele lui, el era liber să rămână acolo. Dar Elisei a înţeles sensul chemării. … Pentru niciun câștig pământesc nu dorea să piardă ocazia de a deveni solul lui Dumnezeu sau să jertfească privilegiul colaborării cu slujitorul Său. Fără ezitare, a părăsit casa în care era iubit, ca să-l însoțească pe proroc în viaţa lui nesigură. …

Mulţi tânjesc după un talent deosebit cu care să facă o lucrare minunată, în timp ce datoriile care le stau la îndemână, prin îndeplinirea cărora viaţa ar putea fi plăcută, sunt pierdute din vedere. … Succesul depinde nu atât de mult de talent, cât de energie și de bunăvoinţă. Nu posedarea unor talente strălucite este aceea care ne face în stare să îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conștiincioasă a îndatoririlor zilnice, un spirit mulţumitor, un interes sincer, natural, faţă de binele celorlalţi. În felul cel mai umil se poate câștiga adevărata superioritate. Datoriile cele mai obișnuite, îndeplinite cu credincioșie iubitoare, sunt plăcute în ochii lui Dumnezeu. – Conflict and Courage, p. 221

Din Geneza până la Apocalipsa, Dumnezeu a avut o rămășiță credincioasă care a acceptat chemarea la ascultare ca răspuns la harul Său (vezi Ieremia 31:7,31-34). De exemplu, la ani după risipirea de la Babel, Dumnezeu l-a ales pe Avram (mai târziu Avraam) pentru a fi un exemplu de credință în cadrul legământului, nu doar pentru familia lui, ci pentru toate generațiile viitoare. Înconjurat de apostazie, Avram s-a dovedit fidel chemării divine (vezi Geneza 12:1-9). Dumnezeu i-a comunicat termenii legământului și i-a arătat cum avea să fie realizată salvarea omenirii prin jertfa lui Hristos (Geneza 15:6-17). Pentru a i se testa credința și a se ilustra jertfa viitoare a Fiului lui Dumnezeu, Avraam a fost chemat să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul său (Geneza 22:1-17). Ce încercare chinuitoare pentru tatăl credincioșilor! Gândește-te la toate motivele pe care Avraam le-ar fi putut invoca pentru a ignora porunca explicită a lui Dumnezeu! Totuși el a ascultat cu credincioșie. Dumnezeu l-a împiedicat pe Avraam să-l omoare pe Isaac și i-a dat un berbec în loc.

Nu toți profeții au fost chemați să anunțe o distrugere iminentă. Toți au fost chemați însă să readucă poporul la credincioșie și adesea să avertizeze în privința apostaziei, a asupririi celor nevoiași și în privința călcării legământului. Mai presus de toate însă, profeții trebuiau să facă cunoscută promisiunea salvării prin Mesia. Mărturia durabilă a profeților biblici și a Duhului lui Dumnezeu în era noastră postapostolică ne cheamă să-i avertizăm pe alții cu privire la criza iminentă a lumii. Totuși miezul acestei avertizări este vestea bună a răscumpărării pentru poporul credincios al Domnului Isus, cei care au rămas într-o relație de legământ cu El (Apocalipsa 12:17).

Asemenea păgânismului și idolatriei din vremea lui Avraam, astăzi multe dintre ideologiile concurente ale lumii urmăresc să elimine sau să marginalizeze creștinismul. La polul opus față de cultura dominantă, poporul lui Dumnezeu actual este chemat să reflecte fidel chipul Său în interacțiunile zilnice, inclusiv prin proclamarea mesajelor celor trei îngeri (Apocalipsa 14:6-12).

După cum Biblia ne prezintă două legi – una neschimbătoare și veșnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie – tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut mai întâi cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină – că sămânța femeii urma să-i zdrobească șarpelui capul. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, dar cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii.

Același legământ a fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam susținea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea și fii fără prihană” (Geneza 17:1). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” (Geneza 26:5). …

Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos și a fost numit „al doilea”, sau „noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost pecetluit a fost vărsat după sângele primului legământ. – The Faith I Live By, p. 77

După potop, oamenii s-au înmulțit din nou pe pământ, iar răutatea a sporit și ea. … În cele din urmă, Domnul i-a lăsat pe călcătorii de lege să-și urmeze căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din descendența lui Sem, și l-a făcut păzitor al Legii Sale pentru generațiile viitoare. …

Deși acest legământ a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire, fusese primit prin credință, și, cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care, în principiu, era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 133

Chemarea lui Ilie și felul său de a vorbi reflectau rolul lui de mesager al lui Dumnezeu. Pentru a opri apostazia, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie la regele Ahab să anunțe o secetă de mai mulți ani, prin intermediul căreia Dumnezeu voia să-Și întoarcă poporul de la idolatrie la ascultare. Regele și țara l-au învinuit pe Ilie pentru suferința lor și căutau să îl omoare. Pe muntele Carmel, Ilie s-a confruntat cu profeții lui Baal și ai Astarteei, făcând un apel plin de Duhul Sfânt ca poporul să renunțe la dumnezeii falși și să se întoarcă la Domnul. Poporul știa că din cauza propriilor alegeri ajunsese la apostazie națională și era acum gata să-L accepte din nou pe Dumnezeul lui Ilie, care Se dovedise superior dumnezeilor falși, în realitate inexistenți.

Chiar înainte de a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu îi poruncește bisericii Sale să proclame din nou mesajul lui Ilie, ca oamenii să renunțe la „idolii” lor și să fie gata de marea zi a Domnului. Dumnezeu continuă să comunice cu poporul Său prin mijloacele alese de El. Cuvântul Său și darul profeției oferă mustrare, avertizare, sfat și încurajare. „Cea mai mare şi mai urgentă dintre toate nevoile noastre este renaşterea adevăratei evlavii printre noi. Căutarea acesteia ar trebui să fie prioritatea noastră. Este necesar un efort stăruitor pentru a obţine binecuvântarea Domnului, nu pentru că Dumnezeu nu este dornic să Îşi reverse binecuvântarea asupra noastră, ci pentru că noi nu suntem pregătiţi să o primim” (Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, p. 121).

Adevărata redeșteptare începe în inimă și în familie, care este piatra de temelie a bisericii și o componentă indispensabilă a comunității. Redeșteptarea de acasă răspândește o dragoste cerească în biserică, în comunitate și în țară. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru familia creștină. Revirimentul îi motivează pe copiii lui Dumnezeu în direcția misiunii.

În Munţii Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinţei și al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziţie înaltă în societate, Ilie Tișbitul a intrat totuși în misiunea lui încrezător în planul lui Dumnezeu care avea să pregătească o cale înaintea lui și să-i dea succes deplin. Cuvântul credinţei și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viaţă era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Dar, deși a venit la oameni mustrând păcatul, solia lui oferea balsam de Galaad pentru sufletele bolnave de păcat, ale acelora care doreau să fie vindecaţi. …

Lui Ilie i-a fost încredinţată misiunea de a-i duce lui Ahab solia despre judecata Cerului. El nu a căutat să fie solul Domnului, ci Cuvântul Domnului a venit la el. Şi, gelos pentru onoarea cauzei lui Dumnezeu, Ilie nu a ezitat să asculte somaţia divină, deși ascultarea părea să cheme asupra lui o nimicire grabnică prin mâna regelui nelegiuit. …

Numai prin exercitarea unei credinţe puternice în puterea fără greș a Cuvântului lui Dumnezeu și-a rostit Ilie solia. Dacă nu ar fi avut încredere deplină în Acela pe care Îl slujea, el nu s-ar fi arătat niciodată înaintea lui Ahab. Pe calea către Samaria, Ilie trecuse pe lângă râuri cu ape bogate, peste dealuri acoperite cu verdeaţă și prin păduri maiestuoase care păreau peste putinţă să fie atinse de secetă. Tot ce vedea ochiul era îmbrăcat în frumuseţe. Profetul se putea întreba cum să sece aceste râuri, care niciodată nu încetaseră să curgă, sau cum puteau fi arse de secetă aceste coline și văi. Dar nu a dat loc îndoielii. El a crezut pe deplin că Dumnezeu va umili Israelul apostat și că, prin judecăţile acestea, cei din Israel vor fi aduși la pocăinţă. Hotărârea Cerului ieșise, Cuvântul lui Dumnezeu nu putea da greș, iar Ilie, primejduindu-și viaţa, și-a îndeplinit fără teamă însărcinarea. – Conflict and Courage, p. 205

Dumnezeu dorește ca onoarea Sa să fie înălțată înaintea oamenilor ca fiind supremă și sfaturile Sale, întărite în ochii poporului. Mărturia profetului Ilie pe Carmel oferă exemplul unui om care a stat întru totul pentru Dumnezeu și lucrarea Sa pe pământ. … „Să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel”, se roagă el, „că eu sunt robul Tău și că am făcut toate aceste lucruri după cuvântul Tău. Ascultă-mă, Doamne”, imploră el, „ascultă-mă!” ...

Zelul său pentru slava lui Dumnezeu și dragostea sa profundă pentru casa lui Israel constituie o lecție pentru instruirea tuturor celor care astăzi sunt reprezentanți ai lucrării lui Dumnezeu pe pământ.

Nimic nu se câștigă prin lașitate sau temându-ne să recunoaștem că suntem poporul care păstrează poruncile lui Dumnezeu. Ascunderea luminii, ca și când ne-am rușina de credința noastră, va avea ca rezultat numai dezastru. Dumnezeu nu ne va lăsa în voia propriei slăbiciuni. Și ferească Dumnezeu să refuzăm să lăsăm lumina noastră să strălucească în orice loc în care El ne poate chema. Dacă ne aventurăm să mergem înainte singuri, după ideile și planurile noastre și să-L lăsăm pe Isus în urmă, să nu ne așteptăm să câștigăm putere, curaj sau tărie spirituală. Dumnezeu a avut eroii Săi morali și El îi are și astăzi — aceia care nu se rușinează a fi poporul Lui deosebit. Planurile și voința lor sunt toate subordonate Legii lui Dumnezeu. Iubirea lui Isus i-a făcut să nu considere viața ca fiindu-le scumpă. Lucrarea lor a fost aceea de a lua lumina din Cuvântul lui Dumnezeu și a o lăsa să lumineze în lume în raze clare și statornice. „Credincioșie față de Dumnezeu” este mottoul lor. – Conflict and Courage, p. 209

Isaia, unul dintre marii profeți ai Vechiului Testament, a fost chemat la slujire profetică direct de Dumnezeu (vezi Isaia 6:1-8). Copleșit de sfințenia și de măreția lui Dumnezeu, Isaia și-a dat seama de nevrednicia lui. În acel moment, un serafim a zburat la Isaia cu un cărbune aprins de pe altarul ceresc și i-a „curățit” păcatele. Citește în Isaia 6:8 întrebarea lui Dumnezeu și răspunsul lui Isaia! Așa ar trebui să răspundem și noi azi. Chemarea lui Isaia a venit într-un moment de cotitură din istoria lui Israel. În ciuda eșecurilor, avertizarea poporului și a conducătorilor cu privire la păcate era foarte importantă. Profețiile lui Isaia sunt pasaje esențiale din Scriptură, exprimând o înțelegere profundă a naturii lui Dumnezeu, a naturii omului și a planului de mântuire. Profeția cea mai elocventă nu doar despre moartea Domnului Isus, ci și despre ce a realizat ea pentru lume se găsește în Isaia 53.

Profețiile lui Isaia au prevestit scopul și misiunea lui Mesia (Isaia 53:3-5), explicând de ce Hristos a fost „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7) și cum jertfa Sa ispășitoare i-a salvat pe oameni din păcate. Aspectul înlocuitor al morții lui Hristos este redat explicit, arătând fundamentul ispășirii făcute în numele întregii omeniri. Citește Isaia 53:6! Aici apare natura universală a păcatului, precum și natura universală a crucii, soluția la păcat. Acest capitol, poate mai mult decât altele din Vechiul și din Noul Testament, prezintă planul de salvare în termeni foarte clari, lipsiți de ambiguitate.

Chemarea profetică a lui Isaia nu a fost ușoară. Oamenii au considerat absurde previziunile lui sumbre despre distrugerea lor, așa cum fac mulți și astăzi când sunt avertizați despre consecințele păcatului (Romani 6:23). Vocea profetică a lui Isaia pentru vremea sa și pentru vremea noastră este clară (vezi Isaia 2:4;5:20). Refuzul de a face dreptate și reformă a dus la distrugerea Ierusalimului. Același păcat va marca distrugerea locuitorilor răi ai pământului atunci când Hristos Se va întoarce.

Isaia denunțase păcatul altora, dar acum se vede expus aceleiași condamnări pe care o rostise asupra lor. Fusese mulțumit cu o ceremonie rece și lipsită de viață în închinarea sa la Dumnezeu. Nu știa acest lucru până când nu i-a fost dată viziunea cu Domnul. Cât de neînsemnate i se păreau acum înțelepciunea și talentele sale, când privea la sfințenia și măreția sanctuarului! … Părerea sa despre sine ar putea fi exprimată în limbajul apostolului Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). ...

„Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care îl luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!»” (Isaia 6:6,7).

Viziunea dată lui Isaia reprezintă starea poporului lui Dumnezeu în zilele din urmă. Copiii Săi au privilegiul să vadă prin credință lucrarea care se desfășoară în sanctuarul ceresc. … Pe măsură ce privesc prin credință în Sfânta Sfintelor și văd lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, ei înțeleg că sunt un popor cu buze necurate, un popor ale cărui buze au rostit adesea vorbe deșarte și ale cărui talente nu au fost sfințite și folosite spre slava lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, ei pot dispera atunci când văd contrastul dintre slăbiciunea și nevrednicia lor și puritatea și frumusețea caracterului glorios al Domnului Hristos. Dar dacă, asemenea lui Isaia, ei vor primi impresia pe care Domnul plănuiește să o lase asupra inimii lor, dacă își vor smeri sufletele înaintea Lui, există speranță pentru ei. Curcubeul făgăduinței este deasupra tronului, iar lucrarea făcută pentru Isaia va fi îndeplinită în ei. – The Faith I Live By, p. 190

Isaia a fost chemat la lucrarea profetică pe când era încă tânăr, în condiţii grele şi descurajante. Ţara era ameninţată de dezastru. Prin neascultare de Legea lui Dumnezeu, poporul din Iuda pierduse ocrotirea divină şi armatele asiriene erau gata să atace regatul. Dar nu pericolul din partea duşmanilor era necazul cel mai mare, ci ceea ce-i provoca cea mai adâncă întristare slujitorului Domnului era stricăciunea poporului. Prin apostazia şi răzvrătirea lor, copiii lui Israel chemau judecăţile lui Dumnezeu. Tânărul profet fusese chemat să le aducă un mesaj de avertizare şi ştia că va fi întâmpinat cu o rezistenţă îndârjită. … Misiunea lui părea aproape fără speranţă. …

Astfel de gânduri se îngrămădeau în mintea sa, în timp ce stătea sub porticul templului sfânt. Dintr-odată, a părut că poarta s-a deschis şi perdeaua dinăuntru a templului a fost ridicată sau dată deoparte şi i s-a îngăduit să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, acolo unde nici picioarele profetului nu aveau permisiunea să intre. Acolo i s-a arătat o viziune în care Iehova stătea pe un tron foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau templul. De fiecare parte a tronului stăteau serafimi care cu două aripi zburau, cu două îşi acopereau faţa în adorare, iar cu două îşi acopereau picioarele. …

Isaia nu îşi dăduse seama niciodată mai înainte de măreţia lui Iehova sau de sfinţenia Lui desăvârşită aşa ca acum şi a simţit că, în faţa prezenţei divine, trebuia să piară din cauza slăbiciunii şi a nevredniciei sale omeneşti. „Vai de mine!” a strigat el. „Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Dar un serafim a venit spre el ca să-l pregătească pentru marea lui misiune. I-a fost atins de buze un cărbune aprins de pe altar şi au fost rostite cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit.” Şi, când vocea lui Dumnezeu s-a auzit întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”, Isaia, cu o încredere sfântă, a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” … Profetul a fost întărit pentru lucrarea care îi stătea înainte. – Conflict and Courage, p. 232

Majoritatea creștinilor cunosc istoria lui Daniel, care a rămas fidel principiilor de sănătate învățate din copilărie, fiind un model de credincioșie (Daniel 1:8). A refuzat delicatesele regale și a insistat să mănânce doar alimente vegetale și să bea doar apă (Daniel 1:12-16). Acesta a fost un test mic în comparație cu ce avea să urmeze, de exemplu în Daniel 6, când credincioșia i-ar fi putut aduce cu ușurință moartea.

Oricât de diferite, toate aceste mărturii ale păgânilor despre puterea Dumnezeului lui Daniel dezvăluie un principiu crucial: prin viața noastră, prin credincioșia noastră și prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi și prin noi, alții pot și ar trebui să afle despre Dumnezeul cerului și despre faptul că El este „Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților”. În plus, pentru că tema recurentă a profețiilor lui Daniel este judecata, care culminează cu a doua venire a lui Hristos (victoria supremă a lui Dumnezeu), sensul numelui Daniel – „Dumnezeu este Judecătorul meu” – i se potrivește perfect. Scrierile lui merită studiate meticulos, fiind relevante și astăzi. Profețiile lui ne reamintesc să rămânem vigilenți și să păzim poruncile lui Dumnezeu, chiar și în lucrurile „mici” ale vieții.

Totodată, Daniel a prezis ridicarea și căderea națiunilor și consecințele neascultării lor față de Dumnezeu. Prin viziunile sale el a descoperit planul divin și victoria finală a împărăției lui Dumnezeu (Daniel 7:13,14). De pildă, în capitolul 2, scris cu 500 de ani înainte de Hristos, Daniel a descris fidel ridicarea și prăbușirea celor patru mari imperii, ajungând până în vremea noastră (cea a picioarelor și a degetelor statuii), cu referire clară la statele Europei moderne, care „se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Daniel 2:43). Astfel, în ciuda căsătoriilor între rude și a tuturor încercărilor de unificare, continentul a rămas alcătuit din națiuni distincte, cu legi, obiceiuri și tradiții proprii. În timp ce niciun serviciu de informații nu a prevăzut căderea Uniunii Sovietice nici măcar cu câțiva ani înainte, profeția din Daniel 12 ne oferă motive întemeiate să avem încredere în profeții lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că ne face cunoscute marile principii ale adevărului și datoriei care ar trebui să ne guverneze viețile, ci prezintă, spre încurajarea noastră, și istoria vieții multora care au exemplificat aceste principii. … În afară de Modelul perfect, nu este descris în Paginile Sfinte un singur personaj mai demn de imitat decât cel al profetului Daniel. Expus în tinerețe tuturor ispitelor unei curți imperiale, a devenit un om de o integritate neclintită și un devotament fervent față de Dumnezeu. A fost supus ispitelor aprige ale lui Satana, totuși caracterul său nu a fost șovăielnic, nici atitudinea sa schimbătoare. A fost ferm acolo unde mulți ar fi cedat, a fost sincer acolo unde alții ar fi fost falși, a fost puternic acolo unde aceștia ar fi fost slabi. Daniel a fost ca un cedru înalt din Liban. … Aș vrea ca integritatea, credința și devotamentul profetului Daniel să fie vii în inimile poporului lui Dumnezeu de astăzi. Niciodată aceste calități nobile nu au fost mai necesare în lume decât acum. …

În raportul vieții celor care au lucrat și au suferit pentru numele lui Isus, nu există niciun nume care să strălucească cu o strălucire mai puternică sau mai pură decât numele lui Pavel, apostolul neamurilor. Dragostea lui Isus, strălucind în inima lui, l-a făcut să uite de sine, să se lepede de sine. El L-a văzut pe Hristos înviat, iar chipul Mântuitorului i-a fost întipărit în suflet și a strălucit în viața lui. Cu o credință, un curaj și o tărie care nu s-au lăsat descurajate de pericol sau oprite de obstacole, el și-a croit drum din țară în țară pentru a răspândi cunoașterea crucii. …

Exemplifică cei care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos principiile credinței lor la fel ca el? Unde sunt experiențele profunde, vii și sfinte pe care oamenii lui Dumnezeu obișnuiau să le relateze? A fost coborât standardul creștinismului? ... Nu, acel standard rămâne exact acolo unde l-a așezat Dumnezeu. Oamenilor sfinți din veacurile trecute li s-a cerut să renunțe la tot pentru Hristos, să prețuiască spiritul Său și să imite exemplul Său. El nu va accepta acum nimic mai puțin decât atât. … Când vom fi chemați să renunțăm la tot pentru Hristos, cine va rezista testului? – Our High Calling, p. 249

Cei scumpi inimii lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, unii în aparenţă lăsaţi să moară de foame în temniţe întunecoase şi dezgustătoare. … Nicio mână de om nu va fi dispusă să-i ajute.

Îşi va uita Domnul poporul în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe credinciosul Noe când pedepsele lui Dumnezeu s-au abătut peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot când a căzut foc din cer pentru a distruge cetăţile din câmpie? … L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu soarta profeţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa întunecoasă şi deprimantă din curtea temniţei? I-a uitat El pe cei trei tineri în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor? …

Chiar dacă inamicii lor îi aruncă în închisoare, zidurile ei nu pot întrerupe comunicarea dintre sufletul lor şi Hristos. Cel care le înţelege toate slăbiciunile şi care ştie ce înseamnă toate încercările este mai presus de toate puterile pământeşti și îngerii vor veni la ei în celulele singuratice, aducându-le lumină şi pace din cer. – Conflict and Courage, p. 369

Venirea lui Ioan Botezătorul a fost împlinirea profeției lui Isaia (40:3). Viața lui Ioan a fost marcată de credincioșie față de Dumnezeu. Satana se temea că își va pierde stăpânirea asupra omenirii după ce a auzit glasul lui Ioan în pustie (vezi Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 224). Răutatea ascultătorilor lui Ioan era demascată într-un mod care îl făcea pe Satana să tremure. Influența lui Satana asupra poporului Israel era amenințată. El a încercat fără succes să-l abată în repetate rânduri pe Botezător de la stilul său de viață credincios și de la încrederea sa în Mesia.

Satana nu a reușit să-L ispitească pe Domnul Isus să păcătuiască, iar înfrângerea sa în pustie l-a înfuriat. Atunci și-a schimbat tacticile, făcând ca Ioan, vărul lui Isus, să fie închis. Întemnițarea lui Ioan L-a durut pe Isus, acesta fiind modul lui Satana de a-l frânge pe Ioan și împovărând totodată inima Mântuitorului. Dar Ioan a primit încurajare de la Domnul Isus. Și, în ciuda condițiilor sale cumplite și fără a înțelege de ce era în închisoare dacă Domnul Isus era atât de puternic, Ioan a rămas credincios, până la moarte.

Asemenea profeților din vechime, și noi suntem chemați să proclamăm un mesaj de pocăință și credință și deplinătatea neprihănirii lui Hristos (Apocalipsa 14:6-12). Așa cum a făcut cu Ioan Botezătorul, Satana ne poate face să ne îndoim de misiunea lui Dumnezeu pentru viața noastră. Nu ne putem descuraja dacă ne amintim că Dumnezeu ne călăuzește viața, mai ales atunci când nu ne merge bine, cum a fost cazul lui Ioan, care a fost întemnițat și apoi ucis prin acțiunile unei femei rele și ale unui bărbat slab de caracter. Orice ne-ar face oamenii, putem veni la Dumnezeu prin credință, iar El ne va răspunde. Ne-a promis putere pentru a împlini voia Sa (Faptele 1:8).

În lumea postcreștină și necreștină, este imperativ să fim martori credincioși pentru Hristos, indiferent de circumstanțe.

Principiile care ar trebui să ne inspire ca lucrători pentru Dumnezeu sunt prezentate de apostolul Pavel. El spune: „Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.” „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.” Iar Petru îi îndeamnă pe credincioşi: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare dintre voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos.”

Când aceste principii ne conduc inima, ne vom da seama că lucrarea este a lui Dumnezeu, nu a noastră, şi că El manifestă aceeaşi grijă pentru fiecare parte a acestui mare întreg. Când facem din Hristos şi din slava Lui preocuparea noastră principală, iar iubirea de sine este înghiţită de dragostea pentru sufletele pentru care a murit Hristos, atunci niciun lucrător nu va fi complet absorbit de o singură ramură a lucrării, astfel încât să piardă din vedere importanţa celorlalte. Egoismul este cel care îi face pe oameni să creadă că acea parte a lucrării în care sunt angajaţi ei este mai importantă decât toate celelalte. …

În Cuvântul lui Dumnezeu suntem învăţaţi că acesta este timpul cel mai potrivit când putem aştepta lumină din cer. Acum trebuie să aşteptăm înviorarea de la faţa Domnului. Trebuie să veghem pentru a observa acţiunile providenţei lui Dumnezeu aşa cum armata lui Israel veghea să audă „un vuiet de paşi în vârfurile duzilor” – semnul stabilit, prin care ştiau că Cerul va acţiona pentru ei.

Dumnezeu nu-Şi poate glorifica Numele prin cei care sunt poporul Său atâta timp cât aceştia se încred în om, se sprijină pe un muritor. Starea lor prezentă de slăbiciune va continua până când doar Hristos va fi înălţat, până când, împreună cu Ioan Botezătorul, vor spune dintr-o inimă smerită şi plină de respect: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Mi-au fost date următoarele cuvinte, pe care să le adresez poporului lui Dumnezeu: „Înălţaţi-L, înălţaţi-L pe Omul de pe Calvar!” Oamenii să se dea înapoi, pentru ca toţi să-L poată privi pe Acela în care sunt concentrate toate speranţele vieţii veşnice. Profetul Isaia spune: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Biserica şi lumea să privească la Răscumpărătorul lor. Orice glas să proclame împreună cu Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Pentru sufletul însetat este deschis izvorul de apă vie. Dumnezeu declară: „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat.” Doar sufletelor care caută lumina cu stăruinţă şi care primesc cu bucurie fiecare rază de iluminare divină care vine din Cuvântul Său sfânt, doar acestora le va fi dată lumina. Prin aceste suflete, Dumnezeu va descoperi lumina şi puterea care vor lumina tot pământul cu slava Sa. – Lift Him Up, p. 231

Dumnezeu cheamă profeți în momente precise, cu scopuri speciale și cu mesaje necesare perioadelor respective. Adventiștii cred că Ellen White a fost o astfel de persoană, care a demonstrat o manifestare modernă a darului profetic, funcționând într-un mod asemănător unui profet necanonic. Ellen Harmon [White] a primit prima chemare în decembrie 1844 la câteva săptămâni după ce milleriții așteptaseră ca Domnul Isus să revină, pe baza profeției din Daniel 8:14. Deși William Miller nu a stabilit niciodată o dată exactă, adepții lui au ajuns la data de 22 octombrie 1844 pe baza calculului biblic privind Ziua Ispășirii drept data la care Hristos urma să revină pe pământ. Această convingere a trezit o așteptare extraordinară la zeci de mii de oameni din America de Nord și din alte regiuni ale lumii. Și Miller a fost cuprins de același entuziasm odată cu aparenta apropiere a revenirii Mântuitorului.

Însă Hristos nu a revenit, iar milleriții au trăit unul dintre cele mai devastatoare evenimente din istorie: Marea Dezamăgire. Acesta este contextul în care Dumnezeu i-a dat lui Ellen Harmon [White] prima viziune. Mesajul principal a fost acela de a o încuraja atât pe ea, cât și pe credincioșii dezamăgiți, cum că Dumnezeu încă era cu ei, în ciuda interpretării lor greșite. Viziunea indica o cale care pornea de pe acest pământ și ducea spre Ierusalimul ceresc. Pe această cale se aflau credincioși așteptători ai revenirii care se îndreptau spre Cetatea Sfântă, iar „dacă își țineau ochii ațintiți asupra lui Isus, care era chiar înaintea lor, conducându-i spre cetate, erau în siguranță” (Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol. 2, p. 31).

Această viziune a fost o veste bună. Dumnezeu începea să creeze o mișcare nouă din confuzia dezamăgirii. Domnul Isus încă era cu ei. El avea să revină și continua să-i conducă pe calea salvării. Tot ce aveau ei de făcut era să-și țină ochii „ațintiți” asupra Lui. Aveau motive întemeiate să nu-și piardă speranța, în ciuda atâtor frământări și dezamăgiri. Astfel, Ellen G. Harmon [White], o adolescentă de 17 ani, a fost chemată la slujire profetică. Drumul ei nu a fost unul ușor, mai ales la început. Deși treptat acest dar a fost acceptat și considerat autentic, Ellen White se temea să fie mesagerul lui Dumnezeu. Lucrarea de profet nu a fost niciodată ușoară sau prestigioasă.

Săptămâna viitoare vom privi mai atent la lucrarea specială și la dificultățile cu care s-au confruntat profeții Vechiului Testament, unele dintre acestea regăsindu-se și în viața și slujirea lui Ellen White.

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/2.

Studiu zilnic:

Psalmii 51
Psalmii 52
Psalmii 53
Psalmii 54
Psalmii 55
Psalmii 56
Psalmii 57
Ellen G. White, Educație, cap. 4, 5

Asemenea lui Hristos, „Dumnezeu ascultă rugăciunea fierbinte a lui Daniel”, 17 martie, p. 90.

| Privire generală

Chemarea unui profet biblic este o convocare divină directă a unei persoane să vorbească în numele lui Dumnezeu, adesea prin intermediul unei revelații precum o viziune, un vis sau un glas audibil. Era chemarea de a proclama mesajul lui Dumnezeu, de a expune păcatul și de a îndruma poporul Său, uneori cu un mare sacrificiu personal. Studiul din această săptămână se concentrează asupra chemării profetice în diferite contexte istorice și asupra modului în care mesajele profeților au abordat tema judecății, a mântuirii și a restaurării. Discuția culminează cu chemarea lui Ellen White ca manifestare a dorinței lui Dumnezeu de a continua să comunice cu poporul Său într-o lume păcătoasă.

| Comentariu

1. Dumnezeu a ales profeți pentru a fi purtătorii Săi de cuvânt.

Cercetătorul Vechiului Testament Willem A. VanGemeren a surprins elocvent natura divină a chemării profetice și misiunea ei de a transmite mesajul lui Dumnezeu, definind profetul Vechiului Testament drept „un israelit chemat de Dumnezeu și împuternicit de Duhul, care slujește ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, care a primit autoritate și o revelație de la Dumnezeu, care este un bun păstor peste turma lui Dumnezeu și care demonstrează prin semne Cuvântul și misiunea lui Dumnezeu” (Interpreting the Prophetic Word, 1990, p. 32). Ies în evidență câteva trăsături: (1) Dumnezeu îi dă profetului o revelație divină, iar Duhul îl împuternicește să transmită acea revelație. (2) Profetul este ca un păstor peste poporul Israel, educându-l, îndrumându-l, mustrându-l și corectându-l. (3) Semne precum minuni, evenimente speciale și lecții practice confirmă acreditarea divină a profetului.

Chemarea este un moment care transformă viața profetului. Vine pe neașteptate și cu forță, dar „nu constituie ocazia mult dorită de profet de a dobândi o cunoaștere care altfel era ascunsă. Nu el stăpânește momentul, ci momentul pune stăpânire pe el. Cuvântul descoperit nu este oferit ca un lucru pe care el ar putea sau nu să și-l însușească după voia lui, ci îi este impus cu putere” (Abraham J. Heschel, The Prophets, II, 1962, p. 224). „Sunt plin de putere”, a declarat Mica, „plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștința dreptății și de vlagă, ca să fac cunoscută lui Iacov nelegiuirea lui și lui Israel păcatul lui” (3:8).

În numeroase cărți profetice, autorii fac afirmația conform căreia „cuvântul Domnului a venit” la ei (Osea 1:1, BTF; Iona 1:1, BTF; Ieremia 1:11, BTF; Ioel 1:1, BTF) sau „mâna Domnului a venit peste” ei (Ezechiel 1:3;3:22). Își încep sau își încheie rostirile cu formula „așa vorbește Domnul” (Amos 1:3; Obadia 1:1; Hagai 1:7; Zaharia 12:1; Isaia 7:7). Aceste formule profetice repetate lasă o impresie clară că văzătorii nu aveau nicio îndoială că rosteau cuvintele lui Dumnezeu. „Cuvântul” profetic, sau revelația profetică, transmitea adesea un mesaj de judecată. Ezechiel declară: „El [Domnul] mi-a zis: «Fiul omului, stai în picioare şi-ţi voi vorbi!» Cum mi-a vorbit aceste cuvinte, a intrat duh în mine şi m-a făcut să stau pe picioare; şi am ascultat la Cel ce-mi vorbea” (2:1,2). Mai târziu, Domnul spune: „Ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, căci sunt nişte îndărătnici!” (Ezechiel 2:7).

2. Mesajul lui Dumnezeu viza o situație istorică particulară.

Profeții au fost „aleși de Dumnezeu să primească mesajul Lui și apoi să-l proclame ascultătorilor într-o situație istorică particulară” (Eric J. Tully, Reading the Prophets as Christian Scripture, 2022, p. 58). Fiecare profet discutat în acest studiu și-a exercitat darul profetic într-un context istoric distinct. Chemarea adresată de Dumnezeu lui Avram (Geneza 12:1) a avut loc după încurcarea limbilor (Geneza 11), într-o perioadă în care păgânismul, idolatria și războiul ajunseseră predominante. Prima dată când apare în Scriptură termenul „proroc” acesta face referire la Avraam (Geneza 20:7), care a acționat ca mijlocitor. Ilie a slujit în timpul unei mari crize spirituale în regatul de nord al lui Israel, în vremea lui Ahab și Ahazia. Ilie a tunat împotriva închinării la Baal și a chemat poporul Israel la pocăință. Isaia a profețit în timpul a patru regi ai lui Iuda, în secolul IX, când marea provocare era ascensiunea Imperiului Asirian, cea mai mare amenințare pentru Iuda în acea perioadă. Daniel a jucat un rol important în Imperiul Babilonian și cel Persan. Ioan Botezătorul a vestit venirea lui Mesia în primul secol d.H. În perioada postbiblică, Ellen White a primit prima viziune în America antebelică, după dezamăgirea millerită.

3. Mesajul profetic era alcătuit din sentință, salvare și restaurare.

Mesajul profetic din Vechiul Testament gravita adesea în jurul a trei teme: judecata, salvarea și restaurarea. Acestea erau interconectate și formau nucleul slujirii profeților, abordând relația de legământ dintre Dumnezeu și poporul Său. Profeții au făcut apel constant la cei din Israel și din Iuda să revină la obligațiile lor față de Dumnezeu din cadrul legământului, avertizându-i cu privire la consecințele răzvrătirii, idolatriei și nedreptății sociale. Judecata era prezentată ca reacția divină la călcarea legământului (Deuteronomul 28). În ciuda exprimării avertismentelor, profeții ofereau și speranță, arătând spre disponibilitatea divină de a salva o rămășiță din popor care se va pocăi. Salvarea implica adesea intervenția lui Dumnezeu pentru a-Și elibera poporul de dușmani sau din situații disperate. Restaurarea implica întoarcerea exilaților în țara lor, reconstruirea Ierusalimului și a templului și o reînnoire spirituală în relația poporului cu Dumnezeu, culminând în final cu venirea lui Mesia.

4. Prima viziune a lui Ellen White a adus speranță și încurajare credincioșilor confuzi după dezamăgire.

În decembrie 1844, Ellen White a primit prima ei viziune, în contextul istoric al dezamăgirii millerite. A fost o perioadă de tranziție, în care adepții lui William Miller erau dezamăgiți și confuzi. Ellen a venit în acel moment cu un mesaj de speranță și încurajare. În timp ce se ruga împreună cu un grup de femei millerite descurajate, s-a simțit înconjurată de lumină. În mintea ei s-a deschis o scenă în care a văzut „poporul așteptător al revenirii” mergând pe o cărare îngustă spre cer, cu o mare lumină în spate și Domnul Isus aflat în față. Dacă își țineau privirea ațintită asupra Domnului Isus, credincioșii rămâneau pe cale și înaintau. Când unii își luau ochii de la Isus, cădeau de pe cărare în lumea întunecată de dedesubt (vezi Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 13-15). Viziunea a surprins-o și a fost o forță pe care nu o putea controla. Asemenea profeților biblici de dinaintea ei, ea a fost „dominată de moment”.

Din această primă viziune reies teme devenite fundamentale pentru slujirea ei: (1) pasiunea de-o viață pentru a doua venire a Domnului Isus; (2) adventiștii de ziua a șaptea nu trebuie să-și uite niciodată locul în istoria profetică; (3) toți creștinii, în special adventiștii, trebuie să-și concentreze viața asupra lui Isus ca Domn și Mântuitor (vezi George Knight, A Brief History of Seventh-day Adventists, 2004, p. 35, 36).

Răpirile cerești au devenit o experiență repetată pentru Ellen White, iar identitatea ei profetică s-a format în jurul unor expresii frecvent folosite precum: „Dumnezeu mi-a arătat”, „am văzut” sau „am fost luată în viziune”, care transmiteau asumarea ei profetică și autoritatea ei profetică. Aceste revelații au adus mângâiere, consolare grupului dispersat și îndurerat de credincioși care trecuseră prin experiența millerită. Ea a fost chemată să călătorească și să-și împărtășească viziunile în diferite grupuri de milleriți răspândiți în Maine și mai târziu în alte părți ale Noii Anglii. În cele din urmă a consemnat în scris aceste revelații și pe cele care aveau să urmeze, pentru a fi distribuite printre credincioșii care aveau să devină în cele din urmă adventiști de ziua a șaptea.

Pentru studiu aprofundat (în limba engleză): Zoltán Szalos-Farkas, The Rise and Development of Seventh-day Adventist Spirituality: The Impact of the Charismatic Guidance of Ellen G. White, Editura Institutului Teologic Adventist, Cernica, România, 2005, vol. 1, p. 56-61.

| Aplicație

Întrebări aplicative care vor angaja grupa la o analiză profundă:

1.   Nu profeții și-au căutat chemarea, ci aceasta a pus stăpânire pe ei. Cum vă imaginați că se simțeau profeții? Cum ne afectează acest lucru perspectiva asupra chemării lui Dumnezeu în viața noastră?

2.  Mesajul fiecărui profet a fost influențat de provocările istorice ale timpului său. Cum ne ajută înțelegerea contextului istoric al profeției biblice să îi aplicăm lecțiile în zilele noastre?

3.  Profeții au avertizat că legământul călcat duce la judecată (Deut. 28). Cum se aplică azi acest principiu credincioșiei personale și colective?

4.  În ciuda mesajelor lor despre judecată, profeții evidențiau întotdeauna speranța și salvarea. Cum ne putem menține speranța în mijlocul încercărilor și al sentimentului de vinovăție personală?

5.  Cum putem fi mesageri ai dreptății și ai milei lui Dumnezeu într-o lume care se luptă cu extremele în privința ambelor?

6.  Prima viziune a lui Ellen White a transmis importanța menținerii privirii ațintite asupra Domnului Isus. Cum putem rămâne concentrați asupra Lui în mijlocul atâtor lucruri care ne distrag atenția astăzi?

7.   O temă a viziunii ei a fost și importanța reținerii locului pe care îl avem în istoria profetică. Faptul că ne înțelegem locul în planul divin ne influențează modul în care trăim astăzi? Cum?

8.  Slujirea profetică a lui Ellen White a continuat pe parcursul întregii ei vieți. Cum putem discerne călăuzirea continuă a lui Dumnezeu și cum Îi putem răspunde, în parcursul nostru spiritual personal?

9.  Cum este credința noastră încurajată de faptul că Dumnezeu folosește oameni obișnuiți în scopuri extraordinare?

10.  Cum putem păstra echilibrul între tema judecății, a mântuirii și a restaurării atunci când le împărtășim altora Evanghelia?