Cine este autorul Bibliei?

Richard M. Davidson
profesor de Vechiul Testament,Andrews University

Conform înţelegerii tradiţionale, susţinută de majoritatea teologilor de până la apariţia criticii istorice, în timpul Iluminismului (secolul al XVII-lea), Biblia a fost scrisă de 35 de persoane, identificate nominal, de-a lungul unei perioade de 1 500 de ani. În lista scriitorilor vechi-testamentari ai Bibliei se regăsesc: Moise (Pentateuhul, Iov şi Psalmul 90), Iosua (cartea care-i poartă numele), Samuel (Judecătorii, Rut, posibil 1 Samuel), David (majoritatea psalmilor), Asaf (Psalmii 50, 73-83), fiii lui Core (Psalmii 42-49, 84, 85, 87), Heman (Psalmul 88), Etan (Psalmul 89), Solomon (Psalmii 72 şi 127, cea mai mare parte din cartea Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea cântărilor), Agur (Proverbele 30), Lemuel (Proverbele 31), cei patru „profeţi mari” (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel) şi cei 12 „profeţi mici” (ale căror cărţi le poartă numele, plus Ieremia, care a mai scris şi Plângerile lui Ieremia şi care a editat, probabil, 1 şi 2 Împărați) şi Ezra (cărţile Ezra, Neemia şi 1-2 Cronici). În lista scriitorilor Noului Testament se regăsesc Matei şi Marcu (evangheliile care le poartă numele), Luca (Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor), Ioan (Evanghelia după Ioan, 1-3 Ioan şi Apocalipsa), Pavel (cele 14 epistole care îi sunt atribuite), Petru (1 şi 2 Petru), Iacov şi Iuda (epistolele numite după ei). Deşi şcoala critică modernă a pus sub semnul întrebării autenticitatea paternității multora dintre cărțile biblice, există un sprijin solid pentru poziţia tradiţională.

Autorul suprem al Bibliei este Dumnezeu – Deși Biblia a fost scrisă de numeroase persoane, rămâne întrebarea: cine a semnat cu adevărat Biblia? Printr-o serie întreagă de mijloace, Biblia subliniază că Autorul suprem al Scripturii este Dumnezeu Însuşi.

Mărturia Scripturii cu privire la suprema ei autoritate divină este sintetizată în 2 Timotei 3:16,17: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Scriptura este aşadar „insuflată de Dumnezeu”, gr. theopneustos, care, literal, înseamnă „respirată de Dumnezeu”. Imaginea este aceea a unui „vânt” sau Duh divin care vine asupra profetului, aşa încât Scriptura este un produs al respiraţiei divine creatoare.

Toată Scriptura – nu doar o parte – este insuflată de Dumnezeu. Aceasta include, desigur, întregul Vechi Testament, canonul biblic al bisericii apostolice (vezi Luca 24:32,44,45; Romani 1:2; 3:2; 2 Petru 1:21 etc.). Dar, pentru Pavel, ea include deopotrivă şi scrierile sacre ale Noului Testament. Folosirea cuvântului „Scriptură” (gr. graphe „scriere”), în prima sa epistolă către Timotei (5:18), indică acest lucru. În acest pasaj, el introduce două citate prin cuvintele „Scriptura zice”: unul, din Vechiul Testament (Deuteronomul 25:4) şi celălalt, din cuvintele lui Isus consemnate în Luca 10:7. Astfel, termenul „Scriptură” este folosit cu referire atât la Vechiul Testament, cât şi la evanghelii, ca fiind „scrieri inspirate, sacre, cu autoritate”.

Numeroase pasaje din evanghelii îşi reclamă veridicitatea şi autoritatea la acelaşi nivel cu Scripturile Vechiului Testament (de exemplu Ioan 1:1-3, oglindind Geneza 1:1; Ioan 14:26; 16:13; 19:35; 21:24; Luca 1:2-4; Matei 1, oglindind Geneza 5; Matei 23:34). Folosirea de către Petru a termenului „Scripturi” pentru scrierile lui Pavel sprijină, de asemenea, această concluzie (2 Petru 3:15,16). Comparând epistolele lui Pavel cu „celelalte Scripturi”, Petru sugerează că şi corespondenţa lui Pavel este o parte a Scripturii. Astfel „toată Scriptura”, atât Vechiul, cât şi Noul Testament, este „insuflată de Dumnezeu”.

Duhul Sfânt i-a inspirat pe scriitorii biblici – Un pasaj biblic cheie care clarifică originea divină supremă a Scripturii în raport cu capacitățile omenești limitate ale scriitorilor biblici este 2 Petru 1:19-21:

Avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia [thelema] omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați [phero] de Duhul Sfânt.

În aceste versete sunt dezvoltate câteva aspecte înrudite. Versetul 19 subliniază credibilitatea Scripturii; ea este „cuvântul prorociei făcut şi mai tare (engl. mai sigur)”. În versetul 20, aflăm de ce stau lucrurile aşa: pentru că profeţia nu ţine de interpretarea personală a profetului, cu alte cuvinte profetul nu îşi introduce în profeţie propriile idei. Versetul 21 dezvoltă acest punct: profeţia nu vine prin thelema – iniţiativa, impulsul, voinţa – agentului omenesc; profeţii nu comunică din proprie iniţiativă. Mai degrabă, scriitorii Bibliei au fost profeţi care au vorbit după cum au fost mişcaţi, chiar mânaţi [phero] de Duhul Sfânt. Declaraţia lui Petru scoate în evidenţă faptul că Scripturile nu au căzut direct din cer, ci că Dumnezeu a folosit autori omeneşti ca să scrie Cuvântul Său.

Un studiu aprofundat al scrierilor biblice confirmă faptul că Duhul Sfânt nu a cenzurat libertatea scriitorilor biblici, nu le-a suprimat unicitatea personalităţii şi nu le-a neutralizat individualitatea. Uneori, aceştia şi-au redat propriile experienţe (Moise, în Deuteronomul, Luca, în Faptele apostolilor, psalmiştii); de asemenea, autorii prezintă diferenţe de stil (comparaţi-i pe Isaia cu Ezechiel, pe Ioan cu Pavel); scrierile lor au presupus adesea cercetări omeneşti (Luca 1:1-3) şi oferă perspective diferite asupra aceluiaşi adevăr sau eveniment (de exemplu, cele patru evanghelii). Şi totuşi, prin inspiraţie, Duhul Sfânt i-a condus pe scriitorii biblici, călăuzindu-le minţile în ce priveşte ceea ce urmau să spună şi să scrie, pentru ca prezentarea lor să nu fie doar o interpretare personală, ci cuvântul pe deplin credibil al lui Dumnezeu, cuvântul profetic confirmat. Duhul Sfânt a „impregnat” instrumentele omeneşti cu adevăr divin şi le-a asistat în procesul scrierii, astfel încât să consemneze cu credincioşie, în cuvinte potrivite, lucrurile primite prin revelaţie divină (1 Corinteni 2:10-13).

Elementele umane şi cele divine din Scriptură, Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Evrei 4:12), sunt relaționate într-un mod extrem de complex, la fel cum se regăsesc şi în Isus, Cel care este numit „Cuvântul [întrupat al] lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19:13). După cum Isus, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, era Dumnezeu pe deplin şi om pe deplin (Ioan 1:1-3,14), şi Cuvântul scris este o unire inseparabilă a umanului cu divinul.

Cuvintele profetului sunt numite Cuvântul lui Dumnezeu – Cu doar câteva excepții, conţinutul Bibliei nu a fost dictat „cuvânt cu cuvânt” de Dumnezeu, pentru ca individualitatea autorului omenesc să nu fie anulată – cuvintele sunt cele alese de scriitorul omenesc. Totuşi, elementele omeneşti şi cele divine sunt atât de inseparabile, solul uman este atât de dumnezeieşte călăuzit în selectarea cuvintelor potrivite pentru a exprima gândurile divine, încât cuvintele profetului sunt numite „Cuvântul lui Dumnezeu”. Cuvintele Scripturii, luate individual, sunt considerate demne de încredere, transmiţând cu acurateţe mesajul divin.

Acest lucru este ilustrat de o serie de referinţe nou-testamentare. Citând Deuteronomul 8:3, Isus spune că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt [gr. rhema „cuvânt”, care traduce ebr. qol „orice”] care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Pavel spune despre propriul mesaj inspirat: „Vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.” (1 Corinteni 2:13). Pavel mai scrie: „Mulţumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi, care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13).

Afirmaţiile explicite ale Noului Testament mai sunt susţinute şi de situaţiile în care Isus şi apostolii construiesc un întreg argument teologic pe un singur cuvânt esenţial sau chiar pe o formă gramaticală din Vechiul Testament. De exemplu, în Ioan 10:34, Isus face referire la Psalmii 82:6 şi la termenul „dumnezei” pentru a-Şi argumenta divinitatea. El Îşi însoţeşte argumentaţia de elocventa remarcă: „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (vers. 35); ea nu poate fi anulată, desfiinţată sau abolită şi nu îşi poate pierde caracterul absolut. În Matei 22:41-46, argumentul final imbatabil al lui Isus înaintea fariseilor se bazează pe temeinicia unui singur cuvânt – „Domn” – din Psalmii 110:1.

Mărturia despre sine a Scripturii este copleşitoare şi fără echivoc: ea este Cuvântul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament există aproape 1 600 de apariţii a patru cuvinte ebraice (în patru expresii distincte, ce prezintă uşoare variaţii) care indică în mod explicit faptul că Dumnezeu a vorbit: (1) „zice [necum] Domnul”, de 361 de ori, (2) „aşa vorbeşte [’amar] Domnul”, de 423 de ori, (3) „Dumnezeu a zis [dibber]”, de 422 de ori, şi (4) „cuvântul [dabar] Domnului”, de 394 de ori. În numeroase ocazii se indică echivalenţa dintre mesajul profetului şi mesajul divin: profetul vorbeşte în numele lui Dumnezeu (Exodul 7:1,2; cf. Exodul 4:15,16), Dumnezeu pune cuvintele Sale în gura profetului (Deuteronomul 18:18; Ieremia 1:9), mâna Domnului vine peste profet (Isaia 8:11, Ezechiel 1:3; 3:22; 37:1) sau cuvântul Domnului vine la el (Osea 1:1; Ioel 1:1; Mica 1:1 etc.). Ieremia (cap. 25) îi mustră pe cei care îl ascultă pentru că nu au ascultat de profeţi (vers. 4), lucru echivalent cu a nu-L asculta pe Dumnezeu (vers. 7) şi cu a nu asculta de „cuvintele Sale” (vers. 8).

Rezumând mesajul profetic trimis Israelului, în textul din 2 Împărați 21:10 se relatează că „Domnul a vorbit astfel prin robii Săi proroci,”, iar 2 Cronici 36:15,16 adaugă: „Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze. (…) Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui.” Mesajul profeţilor este mesajul lui Dumnezeu. Din acest motiv, profeţii trec adesea în mod natural de la referirea la Dumnezeu prin persoana a treia („El”) la adresarea divină la persoana întâi („Eu”), fără vreo indicaţie a acestei treceri (vezi Isaia 3:1-4; 5:1-3; 27:1-3; Ieremia 16:19-21; Osea 6:1-5; Ioel 2:23-25; Zaharia 9:4-7). Profeţii Vechiului Testament erau siguri că mesajul lor era mesajul lui Dumnezeu!

În numeroase situaţii din Noul Testament, „stă scris” este echivalent cu „Dumnezeu spune”. De exemplu, în Evrei 1:5-13, şapte citate din Vechiul Testament Îi sunt atribuite lui Dumnezeu, însă pasajele vechi-testamentare citate nu Îi atribuie în mod specific afirmaţiile direct lui Dumnezeu (vezi Psalmii 104:4; 45:6,7; 102:25-27). Apoi, Romani 9:17 şi Galateni 3:8 (care citează Exodul 9:16 şi, respectiv, Geneza 22:18) dovedesc o identificare clară între Scriptură şi Cuvântul lui Dumnezeu: pasajele din Noul Testament introduc citarea cu „Scriptura zice”, în timp ce pasajele din Vechiul Testament Îl au pe Dumnezeu ca vorbitor. Scripturile Vechiului Testament, ca întreg, sunt considerate „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2). În mod asemănător, Noul Testament, ca întreg, este Scriptură „insuflată de Dumnezeu”. Deşi a avut mulţi scriitori omeneşti, Biblia are, în ultimă instanţă, un singur Autor – Dumnezeu Însuşi!

Biblia a fost scrisă în trei limbi (ebraică, aramaică şi greacă) de-a lungul unei perioade de circa un mileniu şi jumătate. Totuşi ea prezintă o unitate remarcabilă. Scriitorii ei provin din toate categoriile sociale. Printre ei se află regi, conducători militari, preoţi, profeţi, pescari, poeţi, muzicieni, oameni de stat, păstori, un vameş, un medic şi un meşteşugar-teolog.

Duhul Sfânt i-a inspirat pe scriitorii biblici ce să spună şi să scrie.

În Noul Testament, „stă scris” este echivalent cu „Dumnezeu spune”.