Idealuri creştine

De memorizat: Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. Filipeni 4:8

Introducere: „Să nu uităm că o viaţă asemenea vieţii Domnului Hristos este argumentul cel mai puternic ce poate fi adus în favoarea creştinismului şi că un caracter creştin de mică valoare aduce mai mult rău în lume decât caracterul celui lumesc. Nici toate cărţile care au fost scrise nu pot înlocui influenţa unei vieţi sfinte. Oamenii vor crede nu ceea ce predică predicatorul, ci ceea ce trăieşte biserica. Prea adesea influenţa predicii ţinută de la amvon este combătută de predica ţinută de cei care pretind a fi apărătorii şi susţinătorii adevărului.” 1 Ellen G. White, Mărturii, vol. 9, p. 21

I. Chemaţi să fim lumină

1. Care este viziunea lui Dumnezeu despre copiii Săi? Matei 5:14

Notă: „Creştinii sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să reflecte asupra lumii lumina pe care ei o primesc de la Hristos. Viaţa şi caracterul lor ar trebui să fie astfel încât, prin ei, şi alţii să ajungă să aibă o concepţie dreaptă despre Hristos şi despre lucrarea Sa.” Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 118.  „Adevărul pentru acest timp trebuie să se manifeste cu putere în viaţa acelora care-l cred şi trebuie să fie transmis lumii. Credincioşii trebuie să reprezinte în viaţa lor puterea lui de a sfinţi şi înnobila.” Ellen G. White, Mărturii, vol. 9, p. 22

2. Care este importanţa lucrurilor mici în caracterul creştin? Luca 16:10; Matei 25:21

II. Recreerea creştină

1. Dumnezeu nu este împotriva bucuriilor nevinovate: Ioan 15:11; Filipeni 4:4

Notă: „Dumnezeu doreşte ca pământul să fie plin de bucurie şi pace. El a creat omul pentru fericire şi doreşte nespus să umple inimile cu pacea Sa cerească. El doreşte ca familiile de aici să fie simbolul marii familii de sus.” Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 290. „Creştinii care adună întunecime şi tristeţe în sufletele lor şi care murmură şi se plâng, dau celorlalţi o falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii de creştin. Ei lasă impresia că Dumnezeu nu are plăcerea să vadă pe copiii Săi fericiţi şi, prin aceasta, ei dau o mărturie falsă despre Tatăl nostru ceresc.” Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 118. În recreaţia creştinului, „exerciţiile fizice joacă un rol folositor”. Ocaziile recreaţiei trebuie să fie „timpuri de adevărată clădire a corpului, minţii şi sufletului… De asemenea, s-ar putea da un interes cu totul deosebit grădinăritului sau excursiei la câmp sau în pădure.” Ellen G. White, Educaţie, p. 195, 197, 198

2. Dar El este împotriva distracţiilor şi a plăcerilor vinovate: Proverbe 29:14; Tit 2:11-12

Notă: „Orice distracţie la care puteţi lua parte, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei în credinţă, nu va fi primejdioasă. Dar orice distracţie care nu vă creează atmosfera pentru rugăciunea în taină, pentru consacrare pe altarul rugăciunii sau pentru a lua parte la adunările de rugăciune nu este sigură, ci primejdioasă.” Ellen G. White, Solii pentru tineret, p. 298

III. Creştinul şi lectura

1. Pe timpul când nu existau biblioteci în genul celor de azi, apostolul Pavel manifesta o grijă deosebită pentru cărţi şi suluri: 2 Timotei 4:13

Notă: Un om de caracter îşi va alege atent lectura, deoarece caracterul devine asemenea hranei spirituale pe care o foloseşte. „Experienţa religioasă este determinată în mare măsură de caracterul cărţilor pe care le citiţi în momentele voastre libere.” Ellen G. White, Mărturii, vol. 7, p. 204. Adevărul este acela că există cărţi bune şi cărţi rele. Un mare dascăl român a terminat unul dintre cursurile sale cu această frază surprinzătoare: „Vă dau un sfat din proprie experienţă: să nu citiţi niciodată cărţi bune!” Studenţii au gândit că profesorul a greşit adjectivul. Dar el le-a explicat: „Aţi auzit bine. Să nu vă petreceţi timpul cu citirea unor cărţi bune, fiindcă viaţa nu vă ajunge să le citiţi pe cele foarte bune.” John Lubbock (1834-1913), autorul celebrei cărţi Fericirea de a trăi, în capitolul despre lectură, a întocmit o listă cu 100 de cărţi fără citirea cărora cineva nu se poate considera un om cu adevărat cult. În capul listei este menţionată Biblia. „Dacă vă plac Scripturile şi le cercetaţi ori de câte ori aveţi prilejul, pentru a ajunge să intraţi în posesia bogatelor lor comori, atunci puteţi avea siguranţa că Isus vă atrage la Sine.” Ibidem

IV. Creştinul şi artele

1. Talentul şi iscusinţa artistică sunt darul lui Dumnezeu: Exod 31:1-6; 1 Cronici 25:7; Psalmi 150:3-6

Notă: „Dumnezeu, autorul frumosului, care Însuşi iubeşte frumosul, a avut grijă să satisfacă în fiii Săi iubirea frumosului… Este bine să iubim frumosul şi să tindem spre el.” Ellen G. White, Educaţie, p. 38, 232

2. Care criteriu moral al Scripturii este valabil şi în aprecierea frumosului artistic? Filipeni 4:8

Notă: Talentul este o mare binecuvântare atunci când este pus în slujba binelui şi a adevărului, dar devine o tragedie când face parte din arsenalul seducător al răului. Adventiştii cred că frumosul, dacă nu are un conţinut moral, atunci este un frumos formal, sau aparent. În acest caz, este valabilă aprecierea lui Solomon că frumuseţea este deşartă” (Prov. 31:30). Frumosul real trebuie să fie bun şi adevărat în conţinut, al cărui efect va fi înălţător, iar din punct de vedere practic, se va dovedi util pentru societate şi biserică. Adventiştii de ziua a şaptea nu condamnă frumosul, indiferent de arta care îl exprimă, cu condiţia ca, în conţinut, să nu fie imoral şi să nu zeifice păcatul şi pe păcătos. Iată motivul rezervei lor faţă de filmele în care ucigaşii, gangsterii, desfrânaţii şi escrocii apar într-o lumină atât de favorabilă, încât se trece uşor peste faptele lor detestabile, ei primind o falsă aureolă de eroi veritabili.

V. Căsătoria creştină

1. Căsătoria este o instituţie divină: Geneza 2:18; Matei 19:4-5

Notă: „Harul Domnului Hristos, şi numai acesta, poate să facă din această instituţie ceea ce Dumnezeu a avut de gând să fie, adică un factor de binecuvântare şi înălţare a omenirii. Numai astfel familiile de pe faţa pământului, prin unire, pace şi dragostea lor, pot să reprezinte familia din ceruri.” Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 68

2. Mântuitorul, cu excepţia unui singur motiv, S-a exprimat împotriva divorţului: Matei 19:6; 5:32

Notă: „Chiar dacă greutăţi, necazuri şi descurajări se pot ivi, nici soţul, nici soţia să nu nutrească gândul că unirea lor este o greşeală sau o dezamăgire. Luaţi-vă hotărârea de a fi tot ce este cu putinţă să fiţi unul, faţă de altul. Continuaţi cu cele dintâi atenţii. Îmbărbătaţi-vă pe toate căile unul pe altul, să luptaţi luptele vieţii. Luaţi-vă timp să cercetaţi cum puteţi spori fericirea unul altuia. Să se dea pe faţă îngăduinţă între voi. Atunci, căsătoria, în loc de a fi sfârşitul iubirii, va fi numai un slab început al ei. Căldura adevăratei amiciţii, iubirea care leagă inimă cu inimă este o pregustare a bucuriilor cerului.” Ellen G. White, Divina vindecare, p. 261

VI. Creştinul şi îmbrăcămintea

1. După căderea în păcat, Însuşi Dumnezeu S-a îngrijit de îmbrăcămintea primei perechi: Geneza 3:21

2. Ce îndrumări principale ni se dau în Scripturi referitoare la vestimentaţia creştinului? 1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3-5

Notă: „În îmbrăcăminte, precum şi în toate celelalte lucruri avem privilegiul de a-L preamări pe Creatorul nostru. El doreşte ca veşmintele noastre să nu fie numai bine aranjate şi sănătoase, ci să fie şi potrivite şi să cadă bine. Caracterul unei persoane este apreciat după felul cum este îmbrăcată. Cu gust rafinat, o minte cultivată se va descoperi în alegerea unei îmbrăcăminţi simple şi potrivite. Când o onestă simplitate în îmbrăcăminte este unită cu o purtare modestă, acestea vor face mult în a înconjura pe o tânără cu acea atmosferă de sfântă rezervă, care va fi pentru ea un scut contra a mii de primejdii.” Ellen G. White, Educaţie, p. 232

Recapitulare

1. Care este menirea unui adevărat creştin în lume?

Răspuns: Menirea creştinului este de a fi o lumină prin caracterul lui ales şi prin faptele sale nobile.

2. Viaţa creştinului trebuie să fi e lipsită de bucuriile nevinovate?

Răspuns: Nu, deoarece Dumnezeu doreşte ca oamenii să se bucure şi să trăiască în pace. Dumnezeu dezaprobă doar plăcerile vinovate şi distracţiile dăunătoare pentru trup, suflet şi spirit.

3. Care trebuie să fie atitudinea creştinului în problemele culturale?

Răspuns: A fi creştin nu este sinonim cu a fi anticultural. Dar el, fiind răspunzător pentru integritatea sa spirituală, trebuie să aleagă în mod corespunzător lectura cu care îşi hrăneşte sufletul, iar în arte, să îndrăgească ceea ce, pe lângă forma frumoasă, are şi un conţinut moral corespunzător.

4. Care este învăţătura Bibliei despre căsătorie?

Răspuns: Căsătoria este instituţie divină, care – cu condiţia fidelităţii reciproce a părţilor – este legată pentru toată durata vieţii pământeşti, iar singurul motiv care ar putea s-o desfacă poate fi numai motivul biblic: infidelitatea.

5. Care este idealul creştinului privind îmbrăcămintea?

Răspuns: Îmbrăcămintea creştinului trebuie să fie demnă de chemarea sa: simplă, curată, ordonată şi în acord cu credinţa şi cu personalitatea sa.

Concluzii etice

O viaţă plină de lumină este cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei şi a puterii ei transformatoare. Predicarea Evangheliei de la amvon trebuie să fie continuată prin predica practică a faptelor noastre din ateliere, de pe ogoare, din birouri şi din contactele vieţii sociale. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se bucure pe pământ şi să fie fericiţi. Bucuriile creştinului trebuie să fie nevinovate şi utile pentru trup, suflet şi spirit. Dumnezeu poate fi şi trebuie invitat în bucuriile noastre. Prin aceasta nu ne degradăm credinţa, ci ne înnobilăm viaţa; nu Îl înjosim pe Dumnezeu, ci Îl înălţăm şi facem valoroase recreaţiile noastre. Căci creştinul nici nu poate avea vreo distracţie în care nu ar putea fi prezent şi Dumnezeu.

 Creştinul nu poate fi un leneş intelectual. El este un veşnic cercetător, care îşi alege cu grijă lectura, ştiind că un caracter se identifică cu hrana spirituală pe care o foloseşte. El iubeşte frumosul, ca dar al lui Dumnezeu ce lărgeşte orizontul şi viziunea şi dezvoltă în el simţul estetic, cizelându-i gusturile. De aceea, un creştin refuză orice manifestare de artă care, în conţinut, nu corespunde criteriului etic. Căsătoria este un legământ de veşnică fidelitate, înţelegere şi dragoste reciprocă dintre un bărbat şi o femeie, care sunt una în credinţă, în idei, în gusturi şi în principii. Principiul de bază pe care este fundamentată căsătoria este onestitatea, jertfirea de sine. Astfel, căsătoria este o şcoală pentru perfecţionarea creştină, în care răsar şi se dezvoltă responsabilităţile multilaterale ale soţilor. Pentru menţinerea unităţii sentimentale şi a neprihănirii morale, soţii trebuie să se ferească nu numai de infidelitate, dar şi de orice aparenţă rea. Creştinul trebuie să ştie că nu îmbrăcămintea face omul, dar îl trădează. De aceea, va tinde ca exteriorul său să corespundă înaltelor principii de morală şi de credinţă, ca să nu fie dezacord între ceea ce el pretinde a fi şi între felul cum îl prezintă exteriorul, în realitate. În limita unei ţinute îngrijite, vestimentaţia sa să exprime principiul uitării de sine, ceea ce este soră cu modestia.

Note suplimentare teologice

Artele în biserica creştină: La început, creştinii nu au apărut în teatrele şi arenele păgâne. Tertullian a repudiat nu numai teatrul, circul, ci şi jocurile sportive. Dar Clement de Alexandria îi sfătuia pe tineri să practice mişcarea în aer liber, căci este necesară atât dezvoltării corpului, cât şi sufletului. După ce religia creştină a devenit religie de stat, s-a dezvoltat o cultură creştină în conţinut, în care artele au fost supuse vieţii cultice. În Evul Mediu, atât viaţa, cât şi arta au fost dirijate şi dominate de biserică.

a) Muzica. Biserica primară avea la îndemână două izvoare din care îşi putea împrumuta cântările: muzica elină şi cea ebraică. Muzica elină era statică, rece. Frumuseţea ei consta în liniştea şi echilibrul ei. Cântările ebraice erau mai mult improvizaţii, exprimând starea sufletească de moment: zbuciumul, frământarea lăuntrică, tensiunea şi dorinţa arzătoare care îl caracterizează în particular pe iudeu şi, în general, sunt proprii construcţiei psihice a omului oriental. La început, serviciul divin creştin a fost dominat de atmosfera muzicii ebraice, apoi s-a accentuat înclinaţia către muzica statică elină. După concepţia muzicală din timpul lui Augustin şi Cassiodor, menirea muzicii a fost reînviorarea inimii şi desfătarea auzului. Dar a urmat o perioadă când, în mod conştient, în mod deliberat, au fost restrânse posibilităţile cântului bisericesc, atât în ce priveşte efectul, cât şi în privinţa mijloacelor ei. Cântecul bisericesc din acea perioadă a reflectat în mod fidel gândirea teologică din mănăstiri, care a determinat şi a despărţit ideea de „sfânt” de cea „lumească”. Muzica a devenit „ascetică”, atemporală, improprie dezvoltării, din cauza autolimitării formei, a liniei melodice şi a ritmului. Astfel s-a format cântecul „gregorian”, care în Evul Mediu a fost singura muzică posibilă în biserica creştină. Unicul farmec al stilului gregorian a fost liniştea şi împăcarea. Poate nu a existat niciodată o muzică „mai bisericească” decât cântecul gregorian. Apogeul acestui stil a culminat în arta lui Giovanni Pierluigi Palestrina (1526-1549), a cărui Messa Papa Marcelli a fost decretată de Tridentium canon, valabil pentru toţi compozitorii bisericeşti.

 Reformatorii n-au avut o atitudine unanimă faţă de muzică. De pildă, Zwingli, care cânta la 11 instrumente muzicale, n-a îngăduit nicio cântare, niciun fel de muzică la serviciile divine. Calvin a permis numai cântarea în comun a psalmilor, dar numai într-o singură voce. A interzis cântatul la orgă şi muzica instrumentală. Sinodul din Dordrecht (1578) a ordonat demontarea orgilor din toate bisericile reformate.

 Luther a fost singurul dintre reformatori care a recunoscut atât funcţia liturgică, cât şi cea kerygmatică (predicativă) a muzicii. În concepţia lui Luther, muzica ocupa primul loc după teologie. Având cultură şi cunoştinţe muzicale, Luther a compus psalmi din melodiile populare sobre, dăruind astfel serviciilor divine protestante un nou stil de muzică bisericească: coralul. Nu ne poate surprinde că pe solul cultural al protestantismului lutherian s-a dezvoltat cea mai bisericească şi cea mai biblică muzică sacră, ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în teologia muzicală a lui Luther. Această teologie a fost dezvoltată de urmaşii reformatorului, stabilind menirea şi funcţiile individuale şi de comunitate ale muzicii protestante. Cel care, aflânduse în culmea piramidei muzicii bisericeşti predicative, a pus ultimele cărămizi principale pe această teologie muzicală, a fost Johann Sebastian Bach, cel mai mare muzician al tuturor timpurilor. Iniţialele SDG (Soli Deo Gloria), „Slava este a lui Dumnezeu”, nu sunt doar ornamente la sfârşitul partiturilor lui, ci exprimă crezul muzical al marelui compozitor. Într-una dintre operele sale didactice, scrise despre basul cifrat, îşi formulează astfel propria sa teologie muzicală: „Basul cifrat este forma cea mai desăvârşită a muzicii; trebuie executat cu ambele mâini, astfel ca mâna stângă să execute nota prescrisă, iar mâna dreaptă execută con- şi disonanţe, ca să dea o plăcută sonoritate armonică spre slava lui Dumnezeu şi o permisă delectare a dispoziţiei sufleteşti (Zulässiger Ergötzung des Gemüths). Ca şi în cazul oricărei muzici, tot aşa şi scopul final al basului cifrat să fie: slava lui Dumnezeu şi renaşterea spiritului (Recreation des Gemüths). Unde nu se ia în consideraţie acest fapt, acolo nu putem vorbi despre muzică, ci doar despre ţipete şi flaşnetărie drăcească.”  Philipp Spitta, Johann Sebastian Bach, II, p. 915, 916. Fiind de acord cu finalitatea muzicii astfel descrise de Bach şi deoarece muzica se adresează trupului, sufletului şi spiritului, adventiştii folosesc muzica spirituală şi intelectuală. Refuză pe cea care se adresează trupului, fiind senzuală, deci nepotrivită creşterii în caracter.

 b) Artele plastice. Iudeii admiteau broderii, picturi, dar nu şi sculpturi, datorită interpretării poruncii a doua (Ex. 20:4). În consecinţă, rar găsim un evreu credincios îndeletnicindu-se cu sculptura. Sculpturile nu au fost admise nici în biserica bizantină. În primele trei secole ale creştinismului, nu sunt urme de icoane în bisericile creştine. Apoi Sinodul din Elvira (302) interzice introducerea lor în biserici; deci, începuseră să apară. Sunt vestite cele două perioade ale luptelor iconoclaste din Bizanţ: 726-787, în timpul dinastiei isauriene, şi 815-843, sub domnia lui Leo V şi Constantin Copronim, când icoanele au fost înlăturate din biserică. Dar în 843, împărăteasa Theodora le reintroduce definitiv. Iconografia are în persoana lui Teodor Studietes un teolog însemnat, care a scris o carte a regulilor iconografice care este baza dogmatică a artei bizantine. Dintre reformatori, Calvin a fost cel mai radical în apărarea sobrietăţii şi simplităţii locaşului de cult, neadmiţând niciun fel de tablou sacru în biserică.

 Adventiştii consideră că, în viaţa privată, arta plastică poate fi pusă în slujba binelui suprem şi a celui vremelnic. Sălile de cult ale adventiştilor sunt simple, fără ornamente şi fără icoane.